POLITICA MONETARA SI CONTROLUL INFLATIEI

POLITICA MONETARĂ sI CONTROLUL INFLAŢIEI

Unul din obiectivele principale ale interventiei statului este mentinerea stabilitatii preturilor.

Este neîndoielnic faptul ca utilizarea activa a instrumentelor de politica monetara (cursul de schimb, masa monetara, rata dobânzii) are un efect important asupra inflatiei.

3.4.1 MASA MONETARĂ

În România, controlul inflatiei prin intermediul masei monetare este complicat de fenomenul de demonetizare acuta a economiei, care s-a produs în anii 1990 - 1993. În acea perioada, datorita practicarii unor dobânzi negative în termeni reali si datorita prabusirii productiei, a avut loc o scadere dramatica a cererii de bani, manifestata prin cresterea vitezei de rotatie a banilor pâna la 8,6 rot./an în noiembrie 1993. Cu alte cuvinte, datorita neîncrederii populatiei în moneda nationala, aceasta ajunsese sa acopere mai putin de 12% din PIB, în timp ce, în nici una din tarile central-europene, acest raport nu scazuse sub 30%.

La sfârsitul anului 1993, când s-a luat decizia relansarii încrederii în moneda nationala, s-a pus concomitent si problema remonetizarii economiei, în sensul cresterii mai accentuate a masei monetare decât a ratei inflatiei, pâna când moneda va ajunge sa acopere din nou, circa 40 - 50% din PIB. Acest proces este destul de complicat deoarece remonetizarea nu se transforma în inflatie suplimentara doar atâta timp cât PIB creste sensibil, iar cererea de bani se îmbunatateste la rândul ei. Începând cu al doilea trimestru al anului 1994, cresterea masei monetare a devansat cresterea preturilor, aratând practic, ca fenomenul de demonetizare s-a încheiat si a început un proces invers, care semnifica recâstigarea încrederea publicului în moneda nationala. De exemplu, în 1995, cresterea masei monetare cu circa 71% nu a dus la o inflatie de aceeasi magnitudine, ci doar la o inflatie de circa 30 procente, tocmai datorita cresterii PIB cu circa 7% si a scaderii vitezei de rotatie cu aproape 20%, (de la 5,6 rotatii pe an la 4,5 rotatii pe an). În 1996 se constata o anumita stabilizare a vitezei de rotatie (4,9 rotatii pe an).

Politica monetara a reusi în 1997 sa tempereze considerabil inflatia care, în contextul economic dominat de liberalizari de preturi si dezechilibre structurale, amenin# 343n1324d 5;a sa dezvolte ritmuri periculoase (cresterea preturilor la consumator a fost de 151,4%). Liberalizarea preturilor efectuata în prima parte a anului 1997 a reprezentat ultima etapa majora de liberalizare, fiind de asteptat ca, în continuare, fluctuatiile de preturi sa fie sensibil mai mici si datorate tot mai mult factorilor structurali. Fermitatea politicii monetare a fost inegala, atât de-a lungul anului 1997, cât si pe orizonturi de timp mai scurte. Constituind principala ancora a programului de stabilizare, politica monetara s-a întarit chiar din primele luni ale anului 1997, mentinându-si un caracter puternic restrictiv pâna la începutul semestrului al doilea. Mizând pe calmarea inflatiei (rata inflatiei s-a redus de la 30,7% în luna martie la nivelul de 0,7% în luna iulie) si asumând continuarea refacerii cererii de bani, politica monetara a cunoscut o anumita relaxare în a doua parte a anului. Aceasta decizie s-a dovedit prematura, în conditiile relaxarii generale a politicii macroeconomice, ce a dus la stoparea recâstigarii încrederii în moneda nationala si chiar la deteriorarea acesteia.

În 1998, procesul de remonetizare a economiei a continuat ritmul de crestere a masei monetare devansând cu mult rata inflatiei. Semnalele favorabile care sugereaza refacerea încrederii în moneda nationala sunt puse, totusi, sub semnul întrebarii de comportamentul populatiei, ale carei economii în lei au crescut într-un ritm net inferior celor înregistrate de masa monetara ca urmare a tendintei descendente manifestate de rata dobânzii si a deprecierii în termeni reali a monedei nationale fata de dolarul american.

Concluzia cea mai importanta este aceea ca instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflatiei este masa monetara si controlul acesteia. De aceea, interventiile pentru majorarea lichiditatii în circuitele economice trebuie realizate cu multa prudenta. Deteriorarea (în sensul cresterii) vitezei banilor si evolutia negativa a productiei (în sensul scaderii) pot însa diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflatia. Politica monetara trebuie sa aiba în vedere în ce maniera controlul sau reducerea cantitatii de bani din circulatie afecteaza viteza de rotatie a banilor si mai ales productia si oferta de bunuri pe piata.

3.4.2 CURSUL DE SCHIMB

Relatia dintre cursul de schimb si rata inflatiei este unul dintre cele mai controversate subiecte economice în România. Adeptii mentinerii unui curs fix blameaza devalorizarea leului ca fiind cauza majora a inflatiei în tara noastra, în realitate însa, cifrele ofera foarte putin suport acestei idei.

În primul rând, relatia dintre cursul de schimb valutar si rata inflatiei este biunivoca, cele doua variabile influentându-se reciproc. Cum pâna în luna mai 1993 procesul de liberalizare a preturilor a avut un caracter administrat, se distinge cu greu o relatie de cauzalitate puternica dinspre cursul de schimb înspre inflatie. Mult mai veridica pare cealalta alternativa a ajustarilor la care a fost obligat cursul de schimb ca urmare a modificarilor preturilor din economie, în conditiile în care rezervele valutare erau cu totul insuficiente.

În al doilea rând, cursul de schimb real nu s-a situat, la începutul reformei, la un nivel de echilibru (care sa egalizeze exportul cu importul). Este bine cunoscut faptul ca în perioada 1983 - 1989 excedentele contului curent al balantei de plati se obtineau prin mijloace pur administrative, în care nivelul cursului (14 lei/dolar) nu joaca, practic, nici un rol, cursul de schimb de echilibru situându-se în anul 1990, dupa unele calcule, la circa 33 - 25 lei/dolar. Astfel, cursul de schimb al leului a fost din start puternic supraapreciat, iar devalorizarile si deprecierile ulterioare au intervenit fie prea târziu, fie într-o proportie insuficienta pentru a corecta acest dezechilibru initial. Fapt este ca echilibrul cursului real a fost atins din nou abia în martie - aprilie 1994, la un nivel de circa 1.650 lei/dolar, care a echilibrat contul curent al balantei de plati timp de câteva luni.

Concluzia cea mai importanta este aceea ca, într-o masura mai mare, cursul de schimb este determinat de evolutia inflatiei, decât invers.

În întreaga perioada, cu foarte putine momente de exceptie, obiectivul urmarit a fost utilizarea cursului valutar drept ancora inflationista.

Pentru ca aceasta sa functioneze, e nevoie de îndeplinirea a doua conditii: cursul initial sa nu fie supraevaluat, pentru a induce credibilitatea si a limita cererea de valuta, iar stabilitatea lui, chiar si relativa, sa fie sprijinita în permanenta de celelalte instrumente de politica monetara. Dar în tara noastra nu au fost respectate nici una din cele doua conditii: pe de o parte, cursul ancora pornea de la niveluri puternic supraevaluate, ceea ce întretinea dezechilibre pe piata valutara si alimenta neîncrederea operatorilor în capacitatea autoritatilor de a sustine o astfel de politica; pe de alta parte excesul de lichiditati si/sau dobânzi negative în termeni reali descurajau suplimentar pe detinatorul de moneda nationala si reducea sustenabilitatea cursului ancora.

Aceasta a avut consecinte dintre cele mai grave pentru economie în ansamblu. În primul rând, supraevaluarea a stimulat importul si a descuraj exportul, contribuind în buna masura la mentinerea deficitului cronic al balantei de plati. Daca la începutul anului 1990, România avea o pozitie externa confortabila, dupa opt ani de tranzitie una din restrictiile cele mai severe este legata tocmai de finantarea deficitului balantei de plati - chiar daca datoria externa acumulata ramâne, totusi, la niveluri suportabile.

În al doilea rând, restructurarea sectorului real a fost întârziata si distorsionata. Semnalul transmis de preturile internationale era confuz, cu atât mai mult cu cât s-au mentinut, practic, cursuri multiple ale monedei nationale.

În al treilea rând nu s-a putut forma uan din cele mai importante piete pentru o economie deschisa - piata valutara. Împiedicata sa-si gaseasca echilibrul, aceasta a ramas la un stadiu incipient de dezvoltare si, desigur, a avut un impact negativ, asupra închegarii altor piete - în special cea monetara si cea de capital.

În al patrulea rând, nefunctionarea pietei valutare a fost principala piedica pentru investitiile straine si a transmis un semnal confuz cu privire la orientarea autoritatilor române.

Se poate spune ca esecul politicii valutare este în strânsa legatura cu progresul lent al economiei românesti pe calea maturizarii structurilor de piata.

NIVELUL DOBÂNZILOR

Succesele majore ale anului 1994, privind reducerea dramatica a ratei inflatiei, recapatarea încrederii publicului în moneda nationala, reluarea pe baze sanatoase a procesului de remonetizare a economiei sunt legate nemijlocit de politica unor dobânzi puternic pozitive. Dobânzile real-pozitive au un rol important în economia de piata, mentinând-o într-o permanenta stare de veghe, semnalizând permanent, în fond, caracterul limitat al resurselor.

Fiind un fenomen foarte complex, dobânda trebuie privita concomitent din mai multe unghiuri de vedere: al deponentilor, al bancilor comerciale, al solicitantilor de credite si al economiei în ansamblu.

Din punctul de vedere al deponentilor, este evident ca dobânda nu se formeaza numai functie de inflatia anticipata. În calculele lor, deponentii includ costul de oportunitate al renuntarii la valuta, care este direct proportional cu deprecierea asteptata. Este evident ca la o depreciere asteptata a monedei nationale, publicul va renunta la valuta doar daca depozitele în lei îi vor oferi o rata a dobânzii care sa-i compenseze nu numai aceasta depreciere, ci si dobânda calculata la depozitele în valuta. Totodata, în momentul în care cursul de schimb practicat pe piata interbancara este perceput de public ca fiind supraevaluat, anticipatiile deprecierii cresc, facând obligatorie o rata mai înalta a dobânzii pentru a le contracara.

Din punctul de vedere al bancilor comerciale, ratele înalte în termeni reali ale dobânzilor au avut un anumit efect pozitiv. Pe de o parte, scazând inflatia, capitalul bancilor nu s-a mai depreciat sub presiunea acesteia. În plus, acceptarea de catre public a practicarii de dobânzi pozitive în conditiile unei inflatii înca înalte a dus la oprirea procesului de decapitalizare accentuata a bancilor. Pe de alta parte, este de semnalizat ca marjele înalte ale dobânzilor stimuleaza fenomenul selectiei adverse, debitorii cei mai buni fiind nevoiti sa suporte, prin costurile mai mari, lipsa de neperformanta a debitorilor rau-platnici.

Din punctul de vedere al solicitantilor de credit, cresterea dobânzilor face pe orice potential solicitant de credit sa reconsidere celelalte alternative de finantare: din profitul propriu, prin arierate fata de alte firme sau prin arierate fata de buget. Exista un numar limitat de firme mari care au recurs la cresterea arieratelor ca raspuns la politica de înasprire a dobânzilor.

În al doilea rând, nici chiar firmele mari nu-si pot permite sa sfideze la infinit obligatiile pe care le au fata de furnizori si fata de buget, fiind nevoite sa înceapa procesul de restructurare. Nu este deloc întâmplator faptul ca cei mai mari 150 de datornici din economia româneasca au fost pusi sub supravegherea Agentiei Române de Restructurare, fapt care, dupa cum se pare, a început sa aduca rezultate pozitive.

În al treilea rând, chiar daca vor ramâne dependente de subventiile bugetare, o serie de firme rau-platnice vor fi subventionate în mod transparent, pe seama sectorului bancar. Astfel, se pune un zid de protectie între partile mai putin viabile din economia reala, pe de o parte si sectorul bancar, pe de alta parte.

Din punctul de vedere al economiei în ansamblu, efectul general al politicii de dobânzi a Bancii Nationale poate fi apreciat drept favorabil:

În primul rând, s-a reusit remonetizarea economiei. La sfârsitul anului 1993, masa monetara reprezenta numai 13,8% din PIB ceea ce corespundea unei viteze de rotatie a banilor de 7,25; la sfîrsitul anului 1995 masa monetara reprezenta 18% din PIB, ceea ce corespundea unei viteze de rotatie de 5,5.

Tabel III. 6

Evolutia PIB, masei monetare si vitezei de rotatie

Graficul nr. III.9

Evolutia PIB, masei monetare si vitezei de rotatie

În al doilea rând, s-a putut realiza o crestere a nivelului real al creditelor acordate agentilor economici, fara ca aceasta sa reprezinte o presiune inflationista suplimentara. Fata de sfârsitul anului 1993, creditele acordate agentilor economici au fost mai mari cu 204% la sfârsitul anului 1995. Aceasta crestere devanseaza substantial evolutia din aceeasi perioada a preturilor din economie, ceea ce explica într-o anumita masura reluarea cresterii economice viguroase.

Tabel III. 7

Creditul intern

În al treilea rând, analiza datelor la nivel macroeconomic arata îmbunatatirea comportamentului agentilor economici. Astfel, daca în 1993 ponderea stocurilor în PIB reprezenta 11%, în conditiile în care cresterea economica fusese abia 1%, în 1994 cresterea stocurilor reprezenta 7% din PIB, iar în 1995 numai 4% din PIB. În 1995, pentru prima data dupa 1989, cresterea stocurilor a fost inferioara cresterii productiei. Deci resursele din economie nu au mai fost imobilizate în formarea de stocuri, ci au fost utilizate mai eficient pentru reluarea ciclului de productie.

Tabel III. 8

Ponderea stocurilor în PIB

Sursa: Banca Nationala a României, Rapoarte anuale 1991-1995, Raport anual 1997

Dar acest lucru nu înseamna ca dobânzile pot creste indefinit. Dincolo de un anumit nivel, efectele negative încep sa se faca simtite si chiar se pot rasfrânge asupra celor pozitive.

Astfel, în primul rând, apare tot mai pregnant riscul selectiei adverse: potentialii debitori solvabili se abtin sa contracteze noi credite, care ajung sa fie directionate spre debitori cu o situatie precara. În aceste conditii, resursele reale sunt irosite în domenii neprofitabile.

În al doilea rând, sunt stimulate actiunile speculative pe piata valutara, care tinde sa profite de pe urma diferentialului de dobânda. Este posibil sa se produca, prin mecanisme ale pietei, o supraapreciere nesustenabila a monedei nationale. Acest lucru nu s-a întâmplat la noi, în parte pentru ca bancile au trecut la acordarea de credite direct în valuta si au favorizat indirect, pe importatori.

Politica de dobânzi a Bancii Nationale a tinut cont de particularitatile economiei românesti si a fost astfel conceputa încât sa nu ramâna numai cu caracter teoretic. Astfel creditele de refinantare acordate de BNR au fost purtatoare ale unor dobânzi diferentiate. Rata de referinta a Bancii Nationale, cea practicata pentru creditele structurale, a ramas la 70% în 1994, ceea ce a reprezentat cu putin peste rata inflatiei înregistrate în acel an. La nivelul ratei de referinta au fost acordate credite pentru sprijinirea sectoarelor considerate de Guvern esentiale pentru politica sa economica generala.

O realitate asociata cu asteptarile inflationiste o constituie, în prezent, nivelul dobânzilor din economie, aflate sensibil peste cota prognozata oficial a inflatiei. Aceasta situatie reflecta faptul ca publicul (agentii economici, dar si populatia) percepe inflatia viitoare la niveluri mai mari decât cea proiectata si determina autoritatea monetara la maxima prudenta în reducerea dobânzilor. O scadere brusca a acestora sub nivelul real - pozitiv dorit de public, ar antrena consecinte deosebit de nefavorabile: (re)dolarizarea, scaderea încrederii în moneda nationala (si a cererii de bani), cresterea stocurilor de materii prime. Un rol esential în combaterea acestor tensiuni îl poate avea cresterea încrederii induse de autoritati, coordonarea politicilor macroeconomice si o transparenta sporita în privinta mix-ului de politici folosit.

CONCLUZII

Unul din obiectivele esentiale ale politicii economice este, în cazul majoritatii statelor contemporane, combaterea sau macar limitarea inflatiei.

Fenomenul inflationist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlarii inflatiei si evitarii procesului inflationist. Experienta mondiala ca si întregul spectru al teoriei economice releva ca o crestere economica de durata si sanatoasa nu se poate realiza decât într-un mediu neinflationist. Politica monetara si instrumentele acesteia au evoluat în functie de conditiile istorice din fiecare perioada dar obiectivul sau central a ramas în continuare stabilitatea preturilor. Echilibrul monetar reprezinta un proces care implica actionarea mai multor pârghii economice si monetare în asa fel încât în final sa duca la realizarea echilibrului între masa monetara si oferta de bunuri si servicii, între cererea solvabila si capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativa a preturilor.

Pentru ilustrarea stabilitatii monetare este analizata experienta României în perioada consecutiva Revolutiei din Decembrie 1989. Evenimentele care au fost determinate la începutul tranzitiei de la economia centralizata, totalitara la economia de piata au provocat un dezechilibru monetar major asa cum s-a întâmplat si cu celelalte state din Europa Centrala si de Est, care au pornit pe acelasi drum. Dar si în anii premergatori lui 1989 dezechilibre grave si profunde începuse sa se manifeste alaturi de declinul economic iar inflatia luase forma cea mai periculoasa, cea reprimata, manifestata prin penurie generalizata de marfuri si economisire fortata.

Ţara noastra s-a confruntat cu un proces inflationist de durata si amploare mai ridicata decât majoritatea celorlalte tari în tranzitie ca urmare a unor multitudini de cauze: sistemul rigid de preturi mostenit de la vechiul regim, preturile controlate administrativ, dezechilibre majore ale sectorului real al economiei, socurile externe care au determinat autoritatile sa opteze pentru liberalizarea prudenta si graduala a preturilor. Prudenta initiala a avut solide ratiuni de ordin politic si social si s-a dovedit o masura acceptabila pe termen scurt dar tot mai greu de suportat pe termen mediu. Încercarea de a trata efectele si nu cauzele fenomenelor, nu a facut decât sa amplifice presiunile inflationiste si sa majoreze costul masurilor inflationiste.

Inflatia atinsa în 1993 (256,1%) a determinat Banca Nationala a României sa treaca la o politica antiinflationista care, asa cum s-a vazut mai târziu a dus la stabilitatea relativa a leului, parte componenta a procesului de reforma initiata de tara noastra .

Se poate aprecia ca stapânirea inflatiei si reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în tarile cu economie de piata matura reprezinta nu numai un obiectiv - cheie, dar si o unitate de masura a performantelor politicii economice a autoritatilor române.

ANEXA

LISTA TABELELOR sI GRAFICELOR DIN TEXT

Tabelul nr. II.1    Cresterea preturilor de consum în tarile dezvoltate

Tabelul nr. II.2    Gradele de îndatorare a administratiei publice

Tabelul nr. II.3     Evolutia inflatiei într-o serie de tari în tranzitie

Tabelul nr. II.4     Hiperinflatii în foste economii centralizate

Tabelul nr. III.1    Deficitul fiscal

Tabelul nr. III.2    Evolutia veniturilor reale în economie

Tabelul nr. III.3    Active financiare ale populatiei

Tabelul nr. III.4    Sectorul întreprinderi - pozitia fata de sistemul bancar

Tabelul nr. III.5    Ponderea refinantarii de la BNR în pasovul bilantului agregat al bancilor comerciale

Tabelul nr. III.6    Evolutia PIB-ului, masei monetare si vitezei de rotatie

Tabelul nr. III.7    Creditul intern

Tabelul nr. III.8    Ponderea stocurilor în PIB

Graficul nr. III.1    Rata inflatiei (variatie trimestriala)

Graficul nr. III.2    PIB real

Graficul nr. III.3    Ponderea sectorului privat în PIB

Graficul nr. III.4    Comertul exterior pe grupe de produse

Graficul nr. III.5    Balanta de plati

Graficul nr. III.6    Ponderea datoriei externe în PIB

Graficul nr. III.7    Bugetul de stat

Graficul nr. III.8    Productia industriala, productivitatea muncii si câstigurile salariale

Graficul nr. III.9    Evolutia PIB-ului, masei monetare si vitezei de rotatie

BIBLIOGRAFIE

1. BASNO, CEZAR, NICOLAE DARDAC, CONSTANTIN FLORICEL

Moneda Credit Banci, Editura Didactica si Pedagogica, R.A. Bucuresti, 1997, capitolul 14

2. ISĂRESCU, MUGUR

Inflatia si echilibrele fundamentale ale economiei românesti,

Caiete de studii ale BNR, Nr. 3, Iunie 1996

Teorii si politici monetare - Note de curs

3. RĂDULESCU, EUGEN

Politica monetara în procesul de dezvoltare a economiei românesti

- Teza de doctorat, 1997

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Caiete de studii 1/1995, Autor: Prof. dr. Silviu Cerna - "Inflatia

(Repere pentru o sinteza)"

Rapoarte anuale 1991 - 1995

Raport anual 1997

TRIBUNA ECONOMICĂ nr. 19 / 13.05.1998 pg.71

nr. 51-52 / 18-25.12.1998 pg. 139