Piata muncii si politici de ocupare

1. Starea de fapt pe piata muncii

Dupa 1990, România a implementat o serie de reforme politice si economice în vederea transformarii economiei de la "plan la piata". Transformarile postcomuniste, în România ca si în celelalte tari din Centrul si Estul Europei, au dus initial la un declin sever al PIB. Între 1988 si 1992, PIB-ul României a scazut cu 30%. Dupa o scurta revenire, a urmat o a doua perioada de recesiune economica între 1997 si 1999. Cresterea economica robusta a început doar în anul 2000. În anul 2004, PIB-ul a atins nivelul din anul 1989, dar în 2005 acest indice al bunastarii generale înca reprezenta mai putin de o treime din media tarilor UE-25.

Figura 4. PIB în termeni reali (1989=100%)

Sursa: Calcule pe date TransMONEE, UNICEF (2004: 91) pentru 1990-1998 si Eurostat https://epp.eurostat.cec.eu.int), Table a_gdp_k pentru ; 2005 pentru Bulgaria si 2006-2007 pentru toate tarile sunt prognoze.

socul caderii economice a fost acompaniat de alte socuri care au dus la schimbari profunde la nivelul pietei muncii: distrugerea unui numar masiv de locuri de munca, dezechilibre între sectoarele economiei nationale etc. Pe de alta parte, dupa 1990 au aparut si noi oportunitati cu efecte semnificative asupra pietei muncii, cum sunt sansa de a urma cursuri universitare pentru tineri sau posibilitatea de a migra temporar pentru munca în strainatate. Toate aceste socuri si oportunitati au dus la scaderea fortei de munca cu aproximativ 20% între 1990 si 2004. În anul 2005, rata de activitate de 62.4% din populatia de 15-64 ani a fost considerabil mai mica decât media tarilor UE-15 (71%). Rata de ocupare pentru populatia în vârsta de munca era de asemenea sub 60% (si doar 55% în mediul urban), mult mai mica decât tinta stabilita prin Agenda de la Lisabona pentru tarile europene de 70%.

Figura 5. Numarul persoanelor ocupate în functie de statut, România 1989-2005

Sursa: INS, Anuarul Statistic 2001 pentru 1989-1995 si INS 2005, Ancheta asupra Fortei de Munca AMIGO pentru 1996-2005.

Scaderea populatiei ocupate a fost concentrata la nivelul salariatilor. Desi cu o tendinta crescatoare dupa 2001, ponderea salariatilor 747b16h în populatia ocupata totala a fost în România doar 65% în anul 2005, prin comparatie cu, spre exemplu, 85% în Bulgaria, Slovenia sau Ungaria. Numarul de salariati a scazut de la peste 8 milioane în 1989 la aproximativ 5.9 milioane, conform datelor AMIGO, respectiv 4.6 milioane, conform datelor anchetei statistice "Costul fortei de munca" (care estimeaza numarul salariatilor din întreprinderi formal înregistrate), în 2005.

Pe de alta parte, ponderea lucratorilor pe cont propriu si a lucratorilor familiali neremunerati a crescut semnificativ. Desi cu o tendinta descrescatoare dupa 2001, ponderea în populatia ocupata totala a lucratorilor pe cont propriu a fost de 20%, iar ponderea lucratorilor familiali neremunerati a fost de 14%, în 2005. Aceasta reprezinta o problema structurala majora, pentru ca de-a lungul întregii perioade dupa 1990, în jur de 90% din lucratorii pe cont propriu si peste 95% din lucratorii familiali neremunerati sunt în fapt gospodarii de mici agricultori care fac agricultura de subzistenta.

Declinul economic a afectat advers întreaga forta de munca. Totusi, în medie, populatia rurala a pierdut mai putin în perioadele de recesiune economica, dar, în acelasi timp, a câstigat mai putin în perioadele de crestere economica, prin comparatie cu populatia urbana. Dupa 2000, persoanele calificate ocupate în industrie si servicii au beneficiat mult mai mult de cresterea economica decât persoanele necalificate sau slab calificate, cu precadere cele ocupate în agricultura de subzistenta (CASE, 2004). Începând cu anul 2001, oportunitatile de munca în strainatate au crescut considerabil, însa si de aceasta oportunitate au putut beneficia cu precadere persoanele calificate.

somajul nu a înregistrat niciodata niveluri ridicate în România (niveluri mai ridicate au fost înregistrate doar în 1994 si 1998/9, ca urmare a perioadelor de restructurari masive din industrie). Dupa anul 2000, somajul a ramas constant la un nivel de 7-8%, mai mic decât media tarilor UE-25. Totusi, somajul este majoritar de lunga durata. Ponderea somerilor de 12 luni sau mai mult a crescut între 1997 si 2004, în anul 2005 înregistrând 56% din totalul somerilor (BIM). Doua grupuri au dificultati în a intra sau reintra pe piata muncii, si anume tinerii de 15-24 ani si, din ce în ce mai mult, persoanele de 45 ani sau peste. Datorita oportunitatilor de ocupare în agricultura, somajul a fost, de-a lungul întregii perioade, mult mai ridicat în mediul urban decât în mediul rural. Totusi, ratele de ocupare mai mari si ratele de somaj foarte reduse din mediul rural sunt mai degraba artefacte statistice, care în fapt mascheaza un volum semnificativ de somaj ascuns.

Dupa 1990, România a fost captiva urmatorului cerc vicios: productivitate scazuta - venituri reduse (atât pentru salariati, cât si pentru angajatori) - rata scazuta de economisire si acumulare - venituri diminuate la bugetul de stat - investitii de nivel redus atât în tehnologii, cât si în dezvoltarea capitalului uman - declin al productivitatii muncii si cresterea muncii neînregistrate, deci dezvoltarea sectorului informal al economiei. Astfel în 1999, conform estimarilor INS, 1,5-2 milioane persoane munceau "la negru" (în activitati neagricole). Desi dupa 2000 situatia economica a început sa se îmbunatateasca, raportul 2004 al Institutului National de Cercetare pentru Munca si Protectie Sociala estima un numar de circa 1.2 milioane persoane implicate în activitati neînregistrate oficial.

În total, în anul 2005, daca adunam salariatii nedeclarati (care nu se regasesc în întreprinderile înregistrate oficial) cu micii agricultori de vârsta activa care fac agricultura de subzistenta ajungem la aproximativ 4 milioane persoane, care reprezinta peste 40% din totalul populatiei ocupate din România. Toate aceste persoane sunt în afara pietei formale a muncii, nu sunt protejate de contracte de munca si pierd în fiecare zi din sansele de a fi intra sau reintra pe piata formala a muncii pe pozitii care sa le asigure "munca decenta" (BIM) sau un venit decent. Au un risc de saracie disproportionat de ridicat atât în prezent, cât si pentru viitor, caci la batrânete nu au cum beneficia decât de pensii de nivel extrem de redus (cum sunt pensiile de fermieri sau pensiile sociale).

2. Veniturile salariale

Veniturile salariale sunt considerate cele mai importante venituri primare, data fiind dimensiunea segmentului de beneficiari: majoritatea tarilor dezvoltate sunt societati dominate de salariati (si nu de lucratori pe cont propriu sau patroni). Salariul este definit fundamental economic. Într-o economie de piata, nivelul salariului mediu pe economie reflecta evolutia generala a economiei, fiind determinat de parametrii de eficienta ai agentilor economici.

În timp ce pentru angajat salariul reprezinta un venit, pentru angajator reprezinta un cost, ceea ce înseamna ca în timp ce primul va încerca sa-l creasca ultimul va încerca sa-l reduca. Teoria economica a identificat existenta unui salariu de echilibru, pentru situatia în care cererea si oferta de pe piata (în acest caz al fortei de munca) sunt egale. Piata muncii este însa una dintre cele mai imperfecte piete, ceea ce înseamna ca în determinarea pretului fortei de munca intervin si alti factori în afara criteriilor economice de eficienta, cum sunt interventia sindicala sau interventia statului (ambele cu caracter protectiv). (Pert, Vasile, 1997 apud Ilie, 2004)

Într-o economie de piata politicile salariale sunt stabilite la nivel de companie si/sau prin negocieri colective între partenerii sociali, la nivel national sau de sector. Oricum, acestea depind în mare masura de reglementarile fiscale cu influenta asupra nivelului de salarizare si de reglementarile relatiilor de munca, cum sunt cele referitoare la timpul de lucru, plata orelor suplimentare, conditiile de angajare si concediere, obligativitatea respectarii concediului de odihna, a concediile pe caz de boala sau cele de îngrijire a copiilor, precum si obligativitatea de a acorda salariu minim stabilit la nivel national.

Salariul minim poate fi stabilit la nivel national (e.g. România) sau diferentiat pe ramuri economice (Germania, Italia), pe vârste tineri versus non-tineri (Olanda, Franta, Suedia), în functie de dimensiunea agentului economic, de nivelul de productivitate a muncii. În teoria economica salariul minim are deopotriva sustinatori si opozanti. Sustinatorii arata ca salariul minim reprezinta un instrument central de protectie a salariatilor împotriva exploatarii si de asigurare a unui nivel de trai acceptabil. Opozantii sustin ca salariul minim reduce nivelul de ocupare, generând somaj, mai ales daca nivelul impus este prea ridicat, fara sa aduca un plus de valoare a nivelului de trai, caci salariatii cu salariul minim nu traiesc în gospodariile cele mai sarace (principala cauza a saraciei este lipsa unui loc de munca).

Tabel 4. Dinamica inflatiei si a salariului real, România 1990-2004

Sursa: INS, Anuarul Statistic 2001, 2005.

Evolutia haotica a salariilor pe tipuri de activitati, sectoare, profesii, slujbe si medii de rezidenta a dus la schimbarea drastica a structurii salariatilor pe grupe de salarizare. Ponderea salariatilor 747b16h platiti cu salariul minim a crescut de la 3.5% în 1994 la 6.1% în 1998 si circa 30% în 2004.

Salariul minim real a scazut mai mult decât salariul mediu. În 1999, salariul minim pe economie a atins un minim de 29% din valoarea sa din anul 1989 si doar 29.5% din salariul mediu (prin comparatie cu 65.4% în 1989). De-a lungul perioadei 1994-1999, salariul minim a fost mai mic decât ajutorul de somaj. Între 2000 si 2003, salariul minim a crescut atingând 59% din valoarea anului 1989, respectiv 52% din salariul mediu pe economie.

3. Provocari si directii strategice în domeniul politicilor de ocupare

Desi în ultimii ani economia româneasca a avut un trend crescator, populatia ocupata a ramas mai degraba stagnanta. Acest pattern de crestere chiar daca va mai continua un timp, este de asteptat sa se schimbe, mai ales în contextul integrarii în structurile europene. Pentru ca acest potential sa devina realitate este însa necesara o orientare strategica, un efort sistematic si programat de a îndrepta lucrurile în sensul dorit. O societate dezvoltata caracterizata de acces la "munca decenta" pentru toti cetatenii sai reprezinta un scop ce poate fi atins pe cai multiple. Primul pas este, deci, alegerea caii pe care mergem, care la modul ideal ar trebui sa fie asumata de catre toti partenerii sociali. Oricum, în absenta unei optiuni strategice clare (oricare ar fi aceasta), obstacole, decalaje si tensiuni de tot felul pot încetini sau chiar bloca procesul de dezvoltare.

Accesul la munca decenta pentru toti cetatenii constituie o prioritate a politicilor de ocupare, pentru ca reprezinta mecanismul de baza de incluziune sociala. În majoritatea tarilor sud-est europene, ca urmare a restructurarii masive a fostelor economii socialiste, milioane de locuri de munca au fost distruse. Economia de piata emergenta s-a dezvoltat alaturi de sectoare informale, mai mari sau mai mici de la o tara la alta, inclusiv un sector considerabil de economie de subzistenta în sectorul agricol. În aceste conditii, milioane de persoane în vârsta de munca nu sunt incluse în piata formala a muncii, ci sunt (sub)ocupate în sectorul informal sau al agriculturii de suzistenta. De aceea, politicile de ocupare trebuie sa concentreze pe extinderea muncii formale si includerea celor exclusi în mai mare masura decât pe protectia salariatilor din sectorul formal. Acest fapt ar duce si la cresterea bazei de impozitare, la cresterea veniturilor la bugetul de stat si, implicit, la asigurarea sustenabilitatii finantarii politicilor sociale.

Pentru moment economiile de piata din tarile sud-est europene au înca o capacitate insuficienta de a crea noi locuri de munca sustenabile, ceea ce face ca numarul de locuri de munca sa fie prea mic. De aceea, alaturi de partenerii sociali, statul trebuie sa îsi asume un rol central cu privire la extinderea pietei muncii formale si includerea persoanelor excluse (în mare parte, persoane cu nivel redus de educatie si slab calificate sau cu o calificare fara cerere pe piata). Directiile strategice în acest sens sunt:

1. crearea a noi locuri de munca
2. cresterea angajabilitatii prin cursuri de formare profesionala si învatare continua
3. îndepartarea barierelor de intrare pe piata muncii

1. Crearea de noi locuri de munca

Pe masura ce economiile de piata se dezvolta este de asteptat ca numarul locurilor de munca create în sectorul privat sa creasca simtitor. Totusi, statul poate sa joace un rol activ prin realizarea unor programe de lucrari publice, care conform studiilor Bancii Mondiale au urmatoarele beneficii principale:

Ţara

Indicele de dificultate a angajarii

Indicele de rigiditate a orelor de munca

Indicele de dificultate a concedierii

Indicele de rigiditate a ocuparii

Costul muncii non-salariale

(% din salariu)

Costuri de concediere (saptamâni de salariu)

OECD

Danemarca

Marea Britanie

Olanda

Franta

Germania

Spania

Italia

Bulgaria

Romania 2006

Romania 2005

Sursa: BM si IFC, Doing Business 2006; https://www.doingbusiness.org/. Valorile mai mari din tabel indica reglementari mai rigide. Indexul de rigiditate a ocuparii reprezinta media celor trei indici anteriori: dificultatea de a angaja, rigiditatea orelor de munca si dificultatea de a concedia.

Îndepartarea barierelor structurale de pe piata muncii presupune înainte de toate o shimbare de perspectiva a politicilor de ocupare dinspre protectia locului de munca înspre protectia omului.

În contextul globalizarii si dezvoltarii economiei cunoasterii, pentru a deveni competitive, companiile au nevoie de flexibilitate . Pe de alta parte, la nivelul angajatilor, dominanta este nevoia de securitate a ocuparii si a venitului. Între cele doua nevoi exista o tensiune inerenta. Modul specific în care sunt combinate flexibilitatea si securitatea este definitoriu pentru politica de ocupare.

Majoritatea economiilor europene trec de prin anii 1980 prin schimbari structurale profunde. Acestea difera de cele asociate tranzitiilor postcomuniste, raportându-se la dezindustrializare si dezvoltarea noilor structuri ale economiei cunoasterii, la destandardizarea pattenurilor de munca si a carierelor profesionale, precum si la schimbarile structurii preferintelor. Ca raspuns la aceste noi provocari, majoritatea tarilor dezvoltate ajusteaza continuu politicile de ocupare. În centrul acestor modele, a câstigat în ultimul timp tot mai mult teren conceptul de flexicuritate ("flexicurity"), compus din flexibilitate si securitate. Larga raspândire a conceptului are la baza credinta ca flexisecuritatea reprezinta nu doar o stare a pietei muncii sau un cadru analitic, ci o strategie politica care duce la situatii de tip câstig-castig, pentru ca reconciliaza cerinta angajatorilor de flexibilitate (în vederea cresterii competitivitatii firmelor) si cerinta salariatilor de securitate.

Teoretic, exista patru posibilitati de a combina flexibilitatea si securitatea (vezi schema 4) si fiecare dintre acestea sta la baza unei optiuni specifice de politica de ocupare.

i. La nivelul companiilor: date fiind reglementarile rigide ale pietei muncii, companiile nu se pot ajusta rapid prin concedierea angajatilor, în cazul unor eventuale socuri externe sau evolutii adverse de pe piata. Prin urmare, procesul de ajustare a firmelor este relativ îndelungat.

ii. La nivelul indivizilor: data fiind segmentarea accentuata a pietei muncii, reglementarile rigide ale pietei muncii favorizeaza lucratorii de pe piata formala a muncii, dar nu ofera sanse reale de intrare pe piata muncii pentru indivizii din afara acesteia (somerii, lucratorii din sectoarele neperformante sau din sectorul informal). Cu alte cuvinte, politica de ocupare este centrata mai degraba pe securitatea locurilor de munca existente si nu pe securitatea (ocuparii si venitului) indivizilor.

B1) Inflexicuritate

Apropiat de modelele "traditionale" ale tarilor din sudul Europei (Spania, Portugalia, Italia si Grecia): flexibilitate redusa, securitate redusa.

Aceasta optiune este asociata unui pattern specific de crestere economica, bazata pe turism, agricultura si constructii, cu o piata a muncii segmentata, cu acces limitat (intrari relativ putine), mobilitate relativ scazuta a fortei de munca    si un sector informal bine reprezentat.

Este considerata a fi o situatie de tip pierdere-pierdere, în sensul ca nici unul dintre partenerii sociali nu are de câstigat, caci atât flexibilitatea companiilor, cât si securitatea salariatilor 747b16h sunt relativ reduse. În plus, situatia grupurilor excluse de pe piata formala a muncii reprezinta un serios motiv de îngrijorare.

B2) Flexicuritatea

Modelul social-democrat din tarile nordice: flexibilitate ridicata, securitate ridicata.

Acest model combina reglementari flexibile ale pietei muncii cu un sistem comprehensiv de protectie pentru someri si accent pus pe masuri active de formare profesionala.

La baza modelului sta o abordare institutionala, conform careia, indiferent de ciclurile economice, institutile pot determina traiectorii convergente ale flexibilitatii si securitatii, în principal prin mobilizarea angajatorilor si sindicatelor (salariatilor). În aceasta perspectiva, piata muncii functioneaza mai bine, daca toti partenerii sociali adopta modelul economiei cunoasterii si pun accent pe investitia în capital uman de-a lungul întregii cariere profesionale. Astfel, se poate asigura atât cresterea sanselor de a fi angajat ("employability") pentru salariati, cât si flexibilitatea companiilor. Securitatea angajatilor este deci vazuta în perspectiva mai ampla a întregii vieti de munca, ca securitate a ocuparii de-a lungul vietii si nu securitate a unui loc de munca particular. Stabilitatea nu se raporteaza la un anume loc de munca, ci la sanse ridicate de a trece cu succes de la un loc de munca la altul (de a reintra rapid pe piata muncii, în cazul pierderii unui loc de munca). În acest fel, flexibilitatea companiilor este înteleasa ca oportunitate a salariatilor de a-si actualiza sau îmbunatati permanent capitalul uman, fapt care la rândul sau face posibil un nivel ridicat de flexibilitate.

Principalul dezavantaj este legat de costurile ridicate.

Consiliul Economic si Social (CES) este principala structura consultativa în cadrul parteneriatului social tripartit la nivel national. CES a fost înfiintat ca structura consultativa a Guvernului si Parlamentului în 1997 (Legea nr. 109/1997). CES este compus din reprezentanti ai Guvernului, reprezentanti ai confederatiilor sindicale si patronale reprezentative la nivel national. În acest moment (decembrie 2006) este în proces de implementare schimbarea structurii CES, prin înlocuirea reprezentantilor Guvernului cu reprezentanti ai societatii civile, precum si marirea numarului de reprezentanti de la 9 la 15, pentru fiecare parte. CES are ca atributie principala avizarea tuturor actelor legislativ cu caracter economic si social. Acest aviz este consultativ si însoteste proiectul de act normativ atât în dezbaterile în cadrul Guvernului cât si în cele legislative.

Dialogul social tripartit institutionalizat în România are o organizare piramidala. Dialogului tripartit la nivel national i se adauga un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel sectorial si teritorial. La nivel sectorial, dialogul social se desfasoara în cadrul comisiilor de dialog social (reglementate în 2001-2), înfiintate la nivelul tuturor ministerelor si constituite din reprezentanti ai ministerului respectiv si reprezentanti ai confederatiilor sindicale si patronale reprezentative la nivel sectorial/national. În cadrul comisiilor de dialog social, partenerii sociali sunt consultati cu privire la actele normative elaborate la nivelul ministerului, precum si asupra altor probleme de interes. La nivel teritorial, au fost înfiintate comisii de dialog social judetene, formate din reprezentanti ai administratiei locale si reprezentanti ai organizatiilor reprezentative ale partenerilor sociali. Avizele consultative elaborate la nivelul comisiilor de dialog social sunt comunicate Consiliului Economic si Social pentru fiecare proiect de act normativ luat în discutie.

Pentru buna desfasurare a dialogului social tripartit, la nivelul Guvernului este înfiintat Departamentul pentru Dialog Social, coordonat de un secretar de stat care are ca atributii gestionarea activitatii comisiilor de dialog social din ministere si organizarea periodica a întâlnirilor Primului ministru cu reprezentantii Consiliului Economic si Social. De asemenea, în cadrul fiecarui minister este desemnat un secretar de stat pentru coordonarea activitatii comisiei de dialog social si relatia cu organizatiile sindicale si patronale.

Dialogul social bipartit (sindicate, patronate) se regaseste preponderent în procesul de negociere si încheiere a contractelor colective de munca.

În România, contractele colective de munca se încheie la nivel national, sectorial (ramuri si grupuri de companii) si la nivelul unitatilor economice (la cele cu peste 21 de angajati). La negocieri participa organizatiile sindicale si patronale reprezentative la nivel national, de ramura sau unitate.

Datorita principiului de aplicare ˝erga omnes˝, negocierea si încheierea contractelor colective de munca la nivel national au o importanta deosebita, caci acopera toti salariatii. Acestea au un rol de protectie sociala si sunt utilizate ca termen de referinta pentru stabilirea salariilor, tocmai pentru ca precizeaza salariul minim. Negocierea acestora este reglementata de Legea nr. 130/1996 care precizeaza continutul, procedura si aplicabilitatea contractului colectiv de munca, precum si criteriile de reprezentativitate pentru partenerii sociali.

O alta forma a dialogului social bipartit este cea referitoare la solutionarea conflictelor colective de munca reglementata prin Legea nr. 168/1999 - privind solutionarea conflictelor de munca, care prevede procedurile de solutionare a conflictelor de drepturi sau de interese (conciliere, mediere, arbitraj sau greva).

O forma superioara de parteneriat social este reprezentata de negocierea si semnarea acordurilor sociale la nivel national, care reprezinta instrumente majore de consultare si cooperare în identificarea de solutii la problemele economico-sociale semnificative. Primul acord social a fost încheiat în februarie 2001 fiind semnat de toate confederatiile sindicale si patronale reprezentative la nivel national. În 2002, respectiv în 2004 au fost încheiate noi acorduri sociale. Rezultatele cele mai remarcabile ale derularii acestor acorduri sociale au fost:

elaborarea si sustinerea în comun de legi si acte normative cu impact social deosebit, cum sunt Codul muncii, Legea patronatelor sau Legea sindicatelor.

asigurarea unui climat de pace si stabilitate sociala.

În ciuda acestui cadru legislativ si institutional cuprinzator, dialogul social înca este considerat slab eficient de catre reprezentantii confederatiilor nationale si ai CES.