Piata muncii si politici de ocupare

1. Starea de fapt pe piata muncii

Dupa 1990, Romānia a implementat o serie de reforme politice si economice īn vederea transformarii economiei de la "plan la piata". Transformarile postcomuniste, īn Romānia ca si īn celelalte tari din Centrul si Estul Europei, au dus initial la un declin sever al PIB. Īntre 1988 si 1992, PIB-ul Romāniei a scazut cu 30%. Dupa o scurta revenire, a urmat o a doua perioada de recesiune economica īntre 1997 si 1999. Cresterea economica robusta a īnceput doar īn anul 2000. Īn anul 2004, PIB-ul a atins nivelul din anul 1989, dar īn 2005 acest indice al bunastarii generale īnca reprezenta mai putin de o treime din media tarilor UE-25.

Figura 4. PIB īn termeni reali (1989=100%)

Sursa: Calcule pe date TransMONEE, UNICEF (2004: 91) pentru 1990-1998 si Eurostat https://epp.eurostat.cec.eu.int), Table a_gdp_k pentru ; 2005 pentru Bulgaria si 2006-2007 pentru toate tarile sunt prognoze.

socul caderii economice a fost acompaniat de alte socuri care au dus la schimbari profunde la nivelul pietei muncii: distrugerea unui numar masiv de locuri de munca, dezechilibre īntre sectoarele economiei nationale etc. Pe de alta parte, dupa 1990 au aparut si noi oportunitati cu efecte semnificative asupra pietei muncii, cum sunt sansa de a urma cursuri universitare pentru tineri sau posibilitatea de a migra temporar pentru munca īn strainatate. Toate aceste socuri si oportunitati au dus la scaderea fortei de munca cu aproximativ 20% īntre 1990 si 2004. Īn anul 2005, rata de activitate de 62.4% din populatia de 15-64 ani a fost considerabil mai mica decāt media tarilor UE-15 (71%). Rata de ocupare pentru populatia īn vārsta de munca era de asemenea sub 60% (si doar 55% īn mediul urban), mult mai mica decāt tinta stabilita prin Agenda de la Lisabona pentru tarile europene de 70%.

Figura 5. Numarul persoanelor ocupate īn functie de statut, Romānia 1989-2005

Sursa: INS, Anuarul Statistic 2001 pentru 1989-1995 si INS 2005, Ancheta asupra Fortei de Munca AMIGO pentru 1996-2005.

Scaderea populatiei ocupate a fost concentrata la nivelul salariatilor. Desi cu o tendinta crescatoare dupa 2001, ponderea salariatilor 747b16h īn populatia ocupata totala a fost īn Romānia doar 65% īn anul 2005, prin comparatie cu, spre exemplu, 85% īn Bulgaria, Slovenia sau Ungaria. Numarul de salariati a scazut de la peste 8 milioane īn 1989 la aproximativ 5.9 milioane, conform datelor AMIGO, respectiv 4.6 milioane, conform datelor anchetei statistice "Costul fortei de munca" (care estimeaza numarul salariatilor din īntreprinderi formal īnregistrate), īn 2005.

Pe de alta parte, ponderea lucratorilor pe cont propriu si a lucratorilor familiali neremunerati a crescut semnificativ. Desi cu o tendinta descrescatoare dupa 2001, ponderea īn populatia ocupata totala a lucratorilor pe cont propriu a fost de 20%, iar ponderea lucratorilor familiali neremunerati a fost de 14%, īn 2005. Aceasta reprezinta o problema structurala majora, pentru ca de-a lungul īntregii perioade dupa 1990, īn jur de 90% din lucratorii pe cont propriu si peste 95% din lucratorii familiali neremunerati sunt īn fapt gospodarii de mici agricultori care fac agricultura de subzistenta.

Declinul economic a afectat advers īntreaga forta de munca. Totusi, īn medie, populatia rurala a pierdut mai putin īn perioadele de recesiune economica, dar, īn acelasi timp, a cāstigat mai putin īn perioadele de crestere economica, prin comparatie cu populatia urbana. Dupa 2000, persoanele calificate ocupate īn industrie si servicii au beneficiat mult mai mult de cresterea economica decāt persoanele necalificate sau slab calificate, cu precadere cele ocupate īn agricultura de subzistenta (CASE, 2004). Īncepānd cu anul 2001, oportunitatile de munca īn strainatate au crescut considerabil, īnsa si de aceasta oportunitate au putut beneficia cu precadere persoanele calificate.

somajul nu a īnregistrat niciodata niveluri ridicate īn Romānia (niveluri mai ridicate au fost īnregistrate doar īn 1994 si 1998/9, ca urmare a perioadelor de restructurari masive din industrie). Dupa anul 2000, somajul a ramas constant la un nivel de 7-8%, mai mic decāt media tarilor UE-25. Totusi, somajul este majoritar de lunga durata. Ponderea somerilor de 12 luni sau mai mult a crescut īntre 1997 si 2004, īn anul 2005 īnregistrānd 56% din totalul somerilor (BIM). Doua grupuri au dificultati īn a intra sau reintra pe piata muncii, si anume tinerii de 15-24 ani si, din ce īn ce mai mult, persoanele de 45 ani sau peste. Datorita oportunitatilor de ocupare īn agricultura, somajul a fost, de-a lungul īntregii perioade, mult mai ridicat īn mediul urban decāt īn mediul rural. Totusi, ratele de ocupare mai mari si ratele de somaj foarte reduse din mediul rural sunt mai degraba artefacte statistice, care īn fapt mascheaza un volum semnificativ de somaj ascuns.

Dupa 1990, Romānia a fost captiva urmatorului cerc vicios: productivitate scazuta - venituri reduse (atāt pentru salariati, cāt si pentru angajatori) - rata scazuta de economisire si acumulare - venituri diminuate la bugetul de stat - investitii de nivel redus atāt īn tehnologii, cāt si īn dezvoltarea capitalului uman - declin al productivitatii muncii si cresterea muncii neīnregistrate, deci dezvoltarea sectorului informal al economiei. Astfel īn 1999, conform estimarilor INS, 1,5-2 milioane persoane munceau "la negru" (īn activitati neagricole). Desi dupa 2000 situatia economica a īnceput sa se īmbunatateasca, raportul 2004 al Institutului National de Cercetare pentru Munca si Protectie Sociala estima un numar de circa 1.2 milioane persoane implicate īn activitati neīnregistrate oficial.

Īn total, īn anul 2005, daca adunam salariatii nedeclarati (care nu se regasesc īn īntreprinderile īnregistrate oficial) cu micii agricultori de vārsta activa care fac agricultura de subzistenta ajungem la aproximativ 4 milioane persoane, care reprezinta peste 40% din totalul populatiei ocupate din Romānia. Toate aceste persoane sunt īn afara pietei formale a muncii, nu sunt protejate de contracte de munca si pierd īn fiecare zi din sansele de a fi intra sau reintra pe piata formala a muncii pe pozitii care sa le asigure "munca decenta" (BIM) sau un venit decent. Au un risc de saracie disproportionat de ridicat atāt īn prezent, cāt si pentru viitor, caci la batrānete nu au cum beneficia decāt de pensii de nivel extrem de redus (cum sunt pensiile de fermieri sau pensiile sociale).

2. Veniturile salariale

Veniturile salariale sunt considerate cele mai importante venituri primare, data fiind dimensiunea segmentului de beneficiari: majoritatea tarilor dezvoltate sunt societati dominate de salariati (si nu de lucratori pe cont propriu sau patroni). Salariul este definit fundamental economic. Īntr-o economie de piata, nivelul salariului mediu pe economie reflecta evolutia generala a economiei, fiind determinat de parametrii de eficienta ai agentilor economici.

Īn timp ce pentru angajat salariul reprezinta un venit, pentru angajator reprezinta un cost, ceea ce īnseamna ca īn timp ce primul va īncerca sa-l creasca ultimul va īncerca sa-l reduca. Teoria economica a identificat existenta unui salariu de echilibru, pentru situatia īn care cererea si oferta de pe piata (īn acest caz al fortei de munca) sunt egale. Piata muncii este īnsa una dintre cele mai imperfecte piete, ceea ce īnseamna ca īn determinarea pretului fortei de munca intervin si alti factori īn afara criteriilor economice de eficienta, cum sunt interventia sindicala sau interventia statului (ambele cu caracter protectiv). (Pert, Vasile, 1997 apud Ilie, 2004)

Īntr-o economie de piata politicile salariale sunt stabilite la nivel de companie si/sau prin negocieri colective īntre partenerii sociali, la nivel national sau de sector. Oricum, acestea depind īn mare masura de reglementarile fiscale cu influenta asupra nivelului de salarizare si de reglementarile relatiilor de munca, cum sunt cele referitoare la timpul de lucru, plata orelor suplimentare, conditiile de angajare si concediere, obligativitatea respectarii concediului de odihna, a concediile pe caz de boala sau cele de īngrijire a copiilor, precum si obligativitatea de a acorda salariu minim stabilit la nivel national.

Salariul minim poate fi stabilit la nivel national (e.g. Romānia) sau diferentiat pe ramuri economice (Germania, Italia), pe vārste tineri versus non-tineri (Olanda, Franta, Suedia), īn functie de dimensiunea agentului economic, de nivelul de productivitate a muncii. Īn teoria economica salariul minim are deopotriva sustinatori si opozanti. Sustinatorii arata ca salariul minim reprezinta un instrument central de protectie a salariatilor īmpotriva exploatarii si de asigurare a unui nivel de trai acceptabil. Opozantii sustin ca salariul minim reduce nivelul de ocupare, generānd somaj, mai ales daca nivelul impus este prea ridicat, fara sa aduca un plus de valoare a nivelului de trai, caci salariatii cu salariul minim nu traiesc īn gospodariile cele mai sarace (principala cauza a saraciei este lipsa unui loc de munca).

Tabel 4. Dinamica inflatiei si a salariului real, Romānia 1990-2004

Sursa: INS, Anuarul Statistic 2001, 2005.

Evolutia haotica a salariilor pe tipuri de activitati, sectoare, profesii, slujbe si medii de rezidenta a dus la schimbarea drastica a structurii salariatilor pe grupe de salarizare. Ponderea salariatilor 747b16h platiti cu salariul minim a crescut de la 3.5% īn 1994 la 6.1% īn 1998 si circa 30% īn 2004.

Salariul minim real a scazut mai mult decāt salariul mediu. Īn 1999, salariul minim pe economie a atins un minim de 29% din valoarea sa din anul 1989 si doar 29.5% din salariul mediu (prin comparatie cu 65.4% īn 1989). De-a lungul perioadei 1994-1999, salariul minim a fost mai mic decāt ajutorul de somaj. Īntre 2000 si 2003, salariul minim a crescut atingānd 59% din valoarea anului 1989, respectiv 52% din salariul mediu pe economie.

3. Provocari si directii strategice īn domeniul politicilor de ocupare

Desi īn ultimii ani economia romāneasca a avut un trend crescator, populatia ocupata a ramas mai degraba stagnanta. Acest pattern de crestere chiar daca va mai continua un timp, este de asteptat sa se schimbe, mai ales īn contextul integrarii īn structurile europene. Pentru ca acest potential sa devina realitate este īnsa necesara o orientare strategica, un efort sistematic si programat de a īndrepta lucrurile īn sensul dorit. O societate dezvoltata caracterizata de acces la "munca decenta" pentru toti cetatenii sai reprezinta un scop ce poate fi atins pe cai multiple. Primul pas este, deci, alegerea caii pe care mergem, care la modul ideal ar trebui sa fie asumata de catre toti partenerii sociali. Oricum, īn absenta unei optiuni strategice clare (oricare ar fi aceasta), obstacole, decalaje si tensiuni de tot felul pot īncetini sau chiar bloca procesul de dezvoltare.

Accesul la munca decenta pentru toti cetatenii constituie o prioritate a politicilor de ocupare, pentru ca reprezinta mecanismul de baza de incluziune sociala. Īn majoritatea tarilor sud-est europene, ca urmare a restructurarii masive a fostelor economii socialiste, milioane de locuri de munca au fost distruse. Economia de piata emergenta s-a dezvoltat alaturi de sectoare informale, mai mari sau mai mici de la o tara la alta, inclusiv un sector considerabil de economie de subzistenta īn sectorul agricol. Īn aceste conditii, milioane de persoane īn vārsta de munca nu sunt incluse īn piata formala a muncii, ci sunt (sub)ocupate īn sectorul informal sau al agriculturii de suzistenta. De aceea, politicile de ocupare trebuie sa concentreze pe extinderea muncii formale si includerea celor exclusi īn mai mare masura decāt pe protectia salariatilor din sectorul formal. Acest fapt ar duce si la cresterea bazei de impozitare, la cresterea veniturilor la bugetul de stat si, implicit, la asigurarea sustenabilitatii finantarii politicilor sociale.

Pentru moment economiile de piata din tarile sud-est europene au īnca o capacitate insuficienta de a crea noi locuri de munca sustenabile, ceea ce face ca numarul de locuri de munca sa fie prea mic. De aceea, alaturi de partenerii sociali, statul trebuie sa īsi asume un rol central cu privire la extinderea pietei muncii formale si includerea persoanelor excluse (īn mare parte, persoane cu nivel redus de educatie si slab calificate sau cu o calificare fara cerere pe piata). Directiile strategice īn acest sens sunt:

1. crearea a noi locuri de munca
2. cresterea angajabilitatii prin cursuri de formare profesionala si īnvatare continua
3. īndepartarea barierelor de intrare pe piata muncii

1. Crearea de noi locuri de munca

Pe masura ce economiile de piata se dezvolta este de asteptat ca numarul locurilor de munca create īn sectorul privat sa creasca simtitor. Totusi, statul poate sa joace un rol activ prin realizarea unor programe de lucrari publice, care conform studiilor Bancii Mondiale au urmatoarele beneficii principale:

Ţara

Indicele de dificultate a angajarii

Indicele de rigiditate a orelor de munca

Indicele de dificultate a concedierii

Indicele de rigiditate a ocuparii

Costul muncii non-salariale

(% din salariu)

Costuri de concediere (saptamāni de salariu)

OECD

Danemarca

Marea Britanie

Olanda

Franta

Germania

Spania

Italia

Bulgaria

Romania 2006

Romania 2005

Sursa: BM si IFC, Doing Business 2006; https://www.doingbusiness.org/. Valorile mai mari din tabel indica reglementari mai rigide. Indexul de rigiditate a ocuparii reprezinta media celor trei indici anteriori: dificultatea de a angaja, rigiditatea orelor de munca si dificultatea de a concedia.

Īndepartarea barierelor structurale de pe piata muncii presupune īnainte de toate o shimbare de perspectiva a politicilor de ocupare dinspre protectia locului de munca īnspre protectia omului.

Īn contextul globalizarii si dezvoltarii economiei cunoasterii, pentru a deveni competitive, companiile au nevoie de flexibilitate . Pe de alta parte, la nivelul angajatilor, dominanta este nevoia de securitate a ocuparii si a venitului. Īntre cele doua nevoi exista o tensiune inerenta. Modul specific īn care sunt combinate flexibilitatea si securitatea este definitoriu pentru politica de ocupare.

Majoritatea economiilor europene trec de prin anii 1980 prin schimbari structurale profunde. Acestea difera de cele asociate tranzitiilor postcomuniste, raportāndu-se la dezindustrializare si dezvoltarea noilor structuri ale economiei cunoasterii, la destandardizarea pattenurilor de munca si a carierelor profesionale, precum si la schimbarile structurii preferintelor. Ca raspuns la aceste noi provocari, majoritatea tarilor dezvoltate ajusteaza continuu politicile de ocupare. Īn centrul acestor modele, a cāstigat īn ultimul timp tot mai mult teren conceptul de flexicuritate ("flexicurity"), compus din flexibilitate si securitate. Larga raspāndire a conceptului are la baza credinta ca flexisecuritatea reprezinta nu doar o stare a pietei muncii sau un cadru analitic, ci o strategie politica care duce la situatii de tip cāstig-castig, pentru ca reconciliaza cerinta angajatorilor de flexibilitate (īn vederea cresterii competitivitatii firmelor) si cerinta salariatilor de securitate.

Teoretic, exista patru posibilitati de a combina flexibilitatea si securitatea (vezi schema 4) si fiecare dintre acestea sta la baza unei optiuni specifice de politica de ocupare.

i. La nivelul companiilor: date fiind reglementarile rigide ale pietei muncii, companiile nu se pot ajusta rapid prin concedierea angajatilor, īn cazul unor eventuale socuri externe sau evolutii adverse de pe piata. Prin urmare, procesul de ajustare a firmelor este relativ īndelungat.

ii. La nivelul indivizilor: data fiind segmentarea accentuata a pietei muncii, reglementarile rigide ale pietei muncii favorizeaza lucratorii de pe piata formala a muncii, dar nu ofera sanse reale de intrare pe piata muncii pentru indivizii din afara acesteia (somerii, lucratorii din sectoarele neperformante sau din sectorul informal). Cu alte cuvinte, politica de ocupare este centrata mai degraba pe securitatea locurilor de munca existente si nu pe securitatea (ocuparii si venitului) indivizilor.

B1) Inflexicuritate

Apropiat de modelele "traditionale" ale tarilor din sudul Europei (Spania, Portugalia, Italia si Grecia): flexibilitate redusa, securitate redusa.

Aceasta optiune este asociata unui pattern specific de crestere economica, bazata pe turism, agricultura si constructii, cu o piata a muncii segmentata, cu acces limitat (intrari relativ putine), mobilitate relativ scazuta a fortei de munca    si un sector informal bine reprezentat.

Este considerata a fi o situatie de tip pierdere-pierdere, īn sensul ca nici unul dintre partenerii sociali nu are de cāstigat, caci atāt flexibilitatea companiilor, cāt si securitatea salariatilor 747b16h sunt relativ reduse. Īn plus, situatia grupurilor excluse de pe piata formala a muncii reprezinta un serios motiv de īngrijorare.

B2) Flexicuritatea

Modelul social-democrat din tarile nordice: flexibilitate ridicata, securitate ridicata.

Acest model combina reglementari flexibile ale pietei muncii cu un sistem comprehensiv de protectie pentru someri si accent pus pe masuri active de formare profesionala.

La baza modelului sta o abordare institutionala, conform careia, indiferent de ciclurile economice, institutile pot determina traiectorii convergente ale flexibilitatii si securitatii, īn principal prin mobilizarea angajatorilor si sindicatelor (salariatilor). Īn aceasta perspectiva, piata muncii functioneaza mai bine, daca toti partenerii sociali adopta modelul economiei cunoasterii si pun accent pe investitia īn capital uman de-a lungul īntregii cariere profesionale. Astfel, se poate asigura atāt cresterea sanselor de a fi angajat ("employability") pentru salariati, cāt si flexibilitatea companiilor. Securitatea angajatilor este deci vazuta īn perspectiva mai ampla a īntregii vieti de munca, ca securitate a ocuparii de-a lungul vietii si nu securitate a unui loc de munca particular. Stabilitatea nu se raporteaza la un anume loc de munca, ci la sanse ridicate de a trece cu succes de la un loc de munca la altul (de a reintra rapid pe piata muncii, īn cazul pierderii unui loc de munca). Īn acest fel, flexibilitatea companiilor este īnteleasa ca oportunitate a salariatilor de a-si actualiza sau īmbunatati permanent capitalul uman, fapt care la rāndul sau face posibil un nivel ridicat de flexibilitate.

Principalul dezavantaj este legat de costurile ridicate.

Consiliul Economic si Social (CES) este principala structura consultativa īn cadrul parteneriatului social tripartit la nivel national. CES a fost īnfiintat ca structura consultativa a Guvernului si Parlamentului īn 1997 (Legea nr. 109/1997). CES este compus din reprezentanti ai Guvernului, reprezentanti ai confederatiilor sindicale si patronale reprezentative la nivel national. Īn acest moment (decembrie 2006) este īn proces de implementare schimbarea structurii CES, prin īnlocuirea reprezentantilor Guvernului cu reprezentanti ai societatii civile, precum si marirea numarului de reprezentanti de la 9 la 15, pentru fiecare parte. CES are ca atributie principala avizarea tuturor actelor legislativ cu caracter economic si social. Acest aviz este consultativ si īnsoteste proiectul de act normativ atāt īn dezbaterile īn cadrul Guvernului cāt si īn cele legislative.

Dialogul social tripartit institutionalizat īn Romānia are o organizare piramidala. Dialogului tripartit la nivel national i se adauga un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel sectorial si teritorial. La nivel sectorial, dialogul social se desfasoara īn cadrul comisiilor de dialog social (reglementate īn 2001-2), īnfiintate la nivelul tuturor ministerelor si constituite din reprezentanti ai ministerului respectiv si reprezentanti ai confederatiilor sindicale si patronale reprezentative la nivel sectorial/national. Īn cadrul comisiilor de dialog social, partenerii sociali sunt consultati cu privire la actele normative elaborate la nivelul ministerului, precum si asupra altor probleme de interes. La nivel teritorial, au fost īnfiintate comisii de dialog social judetene, formate din reprezentanti ai administratiei locale si reprezentanti ai organizatiilor reprezentative ale partenerilor sociali. Avizele consultative elaborate la nivelul comisiilor de dialog social sunt comunicate Consiliului Economic si Social pentru fiecare proiect de act normativ luat īn discutie.

Pentru buna desfasurare a dialogului social tripartit, la nivelul Guvernului este īnfiintat Departamentul pentru Dialog Social, coordonat de un secretar de stat care are ca atributii gestionarea activitatii comisiilor de dialog social din ministere si organizarea periodica a īntālnirilor Primului ministru cu reprezentantii Consiliului Economic si Social. De asemenea, īn cadrul fiecarui minister este desemnat un secretar de stat pentru coordonarea activitatii comisiei de dialog social si relatia cu organizatiile sindicale si patronale.

Dialogul social bipartit (sindicate, patronate) se regaseste preponderent īn procesul de negociere si īncheiere a contractelor colective de munca.

Īn Romānia, contractele colective de munca se īncheie la nivel national, sectorial (ramuri si grupuri de companii) si la nivelul unitatilor economice (la cele cu peste 21 de angajati). La negocieri participa organizatiile sindicale si patronale reprezentative la nivel national, de ramura sau unitate.

Datorita principiului de aplicare ˝erga omnes˝, negocierea si īncheierea contractelor colective de munca la nivel national au o importanta deosebita, caci acopera toti salariatii. Acestea au un rol de protectie sociala si sunt utilizate ca termen de referinta pentru stabilirea salariilor, tocmai pentru ca precizeaza salariul minim. Negocierea acestora este reglementata de Legea nr. 130/1996 care precizeaza continutul, procedura si aplicabilitatea contractului colectiv de munca, precum si criteriile de reprezentativitate pentru partenerii sociali.

O alta forma a dialogului social bipartit este cea referitoare la solutionarea conflictelor colective de munca reglementata prin Legea nr. 168/1999 - privind solutionarea conflictelor de munca, care prevede procedurile de solutionare a conflictelor de drepturi sau de interese (conciliere, mediere, arbitraj sau greva).

O forma superioara de parteneriat social este reprezentata de negocierea si semnarea acordurilor sociale la nivel national, care reprezinta instrumente majore de consultare si cooperare īn identificarea de solutii la problemele economico-sociale semnificative. Primul acord social a fost īncheiat īn februarie 2001 fiind semnat de toate confederatiile sindicale si patronale reprezentative la nivel national. Īn 2002, respectiv īn 2004 au fost īncheiate noi acorduri sociale. Rezultatele cele mai remarcabile ale derularii acestor acorduri sociale au fost:

elaborarea si sustinerea īn comun de legi si acte normative cu impact social deosebit, cum sunt Codul muncii, Legea patronatelor sau Legea sindicatelor.

asigurarea unui climat de pace si stabilitate sociala.

Īn ciuda acestui cadru legislativ si institutional cuprinzator, dialogul social īnca este considerat slab eficient de catre reprezentantii confederatiilor nationale si ai CES.