Preturile în sectorul public
1. Coordonatele pretului în economia de piată contemporană
Pretul este un instrument al pietei si un indicator al realitătii, care în virtutea functiei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pietei pe care se manifestă, cât si de cadrul legislativ care reglementează formarea preturilor, el însusi perfectibil.
Nu se poate vorbi despre o substantă unică a pretului, asa cum nu poate fi pusă în discutie absolutizarea vreuneia dintre teoriile cu privire la natura raportului de schimb si a pretului. În aceste conditii, atât teoria obiectivă si cea subiectivă, cât si teoria sintetizatoare se dovedesc partial valabile, nu numai pentru că exagerează rolul muncii si al utilitătii în formarea preturilor, dar îl analizează numai sub formă relativă, deplasându-se astfel pe un teren mai putin practic. Acelasi lucru se poate spune si despre abordarea pretului în mod strict, sub forma unei sume de bani care neglijează pretul relativ si ajunge să confunde substanta pretului cu nivelul acestuia.
Există mai multe aprecieri cu privire la continutul pretului. Astfel:
a) pretul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de muncă necesară pentru obtinerea lor, pe de o parte si de performantele tehnice si calitative, de importanta si raritatea lor, pe de altă parte (teoria obiectivă);
b) pretul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obtinută prin transformarea valorii estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în functie de capacitătile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea si raritatea lor, de dificultătile de procurare de către consumator (teoria subiectivă);
c) pretul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii si ofertei care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi achizitionat de cumpărător, pe de o parte si de costul de productie, respectiv consumul de factori necesari producerii bunului oferit, pe de altă parte (teoria sintetizatoare);
d) pretul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui bun economic si a cărei dimensiune măsurând "ceva", exprimă o realitate la un moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informatiilor de care dispun participantii la schimb (teoria modernă a pretului).
Dar, pretul actual nu poate fi explicat într-o viziune monetaristă, iar esenta lui nu trebuie confundată cu determinarea mărimii valorii de schimb.
În plus, pretul real este un pret posibil care se înscrie într-un interval de variatie ale cărui limite nu pot fi determinate riguros. Cu alte cuvinte, nu există un mecanism unic de formare a preturilor. În contextul diversitătii actuale a comportamentelor agentilor economici, limitele preturilor posibile pot fi diverse, asa cum se observă din schema următoare.
În economia de piată contemporană, pretul posibil prezintă următoarele caracteristici:
· este cel acceptat de participantii la schimb: vânzători si cumpărători, interesele contradictorii generându-le reactia în general, de acceptare a procesului de vânzare, respectiv de cumpărare a unui bun. Aceasta înseamnă că se pot întâlni situatii de piată în care preturi înscrise în marja posibilului nu generează automat achizitionarea produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpărare;
Fig. nr. 1: Dimensiuni ale intervalului preturilor posibile
· nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de forta economică a producătorului care urmăreste un pret posibil cât mai ridicat si de cea a cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui pret posibil cât mai scăzut;
· oscilează în jurul pretului de echilibru al pietei, la care nivel posibilitatea de achizitie a bunului se transformă în certitudine, cantitatea cerută fiind identică cu cea oferită;
· are un continut bogat de informatii. El arată producătorului care este bunul solicitat si cantitatea cerută, categoria de consumatori pentru marfa respectivă, veniturile cumpărătorilor, acestora din urmă pretul posibil oferindu-le informatii privind conditiile ofertei, numărul producătorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferită pe piată, etc.;
· are o dublă determinare - internă si externă -, stabilirea zonei "posibilului" fiind un rezultat al confruntării la nivel national si international al cererii cu oferta de bunuri economice. Astfel, pe plan intern est 343w222d e concurenta dintre agentii economici producători, pe de o parte, si dintre consumatori, pe de altă parte care determină intervalul de miscare a pretului pietei. În anumite situatii, o mică variatie a cererii sau a ofertei pe plan international poate determina importante miscări ale pretului;
· are caracter dinamic, divers si reglementat. Dinamismul pretului posibil se referă la capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când conditiile pietei se modifică. Mai exact, pretul minim posibil se reduce atunci când puterea economică a cumpărătorului este mai mare si se majorează când forta acestuia de negociere este mică. De asemenea, pretul maxim posibil creste dacă producătorul dispune de o pozitie puternică pe piată si scade atunci când forta economică a acestuia se reduce. Diversitatea pretului posibil se referă la existenta mai multor intervale de mărime în care oscilează preturile bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul concurentei de piată; astfel, zona posibilului pe o piată de monopol este alta decât cea corespunzătoare pretului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al pretului posibil este impus de orientarea pe care diferite piete o capătă în contextul cadrului legislativ corespunzător unei perioade date.
Asadar, pretul posibil reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus si poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piată si exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte si cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexitătii de informatii furnizate reciproc de către cumpărător si vânzător, având un caracter dinamic, divers si reglementat.
Importanta pretului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât si macroeconomic, atât în plan national, cât si international, ajungând la un punct "critic"[1]. În sprijinul acestei afirmatii se pot enumera câteva argumente:
· pretul apare în toate tranzactiile de piată ("marketing transaction");
· dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurentei prin pret;
· agentii economici si cumpărătorii au devenit mai constienti de existenta si rolul pretului;
· modificarea valorii monetare intensifică concurenta prin produs.
Ca urmare, importanta concurentei prin pret a devenit mai ridicată, în cadrul mixului de marketing, iar consecintele manevrării pretului au putut fi identificate. Astfel, dacă în contextul unei concurente non-pret, (adică bazate pe orientarea pe piată prin alte instrumente în afara pretului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui bun/serviciu distinct, în cazul concurentei prin pret, vânzătorii pot influenta cererea prin variatia aplicată nivelului de pret. De asemenea, în conditiile unei concurente non-pret, firmele actionează în vederea accentuării caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea firmelor rivale este o dificultate, preturile înalte pot fi mentinute, iar perceptia cumpărătorului privind produsul devine critică în decizia de cumpărare. În schimb, concurenta prin pret generează reactii mult mai rapide si mai flexibile din partea consumatorilor si permite cu usurintă o adoptare similară a actiunii initiate de o firmă în domeniul pretului.
Agentul economic urmăreste ca prin politica de marketing în general, cea de pret, în special, pe care o promovează să beneficieze de cât mai multe avantaje pe piată în vederea atingerii obiectivelor propuse, a extinderii si dominării sale. Pentru aceasta, elaborarea strategiei de pret necesită adoptarea mai multor decizii de pret privind aria lui de manifestare, gradul de flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al pretului, corelarea nivelului său cu alte preturi, etc.
În asemenea conditii, formarea preturilor cade sub incidenta unor factori endogeni, impusi de obiectivele firmei, dar si a unor elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din domeniul preturilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piată dintre cerere si ofertă se manifestă în contextul unor reglementări legale în domeniul preturilor, ceea ce conferă acestora din urmă un caracter concret, în timp si spatiu.
2. Reglementări în domeniul formării preturilor
Supravegherea preturilor într-o economie de piată este o cerintă impusă de necesitatea evitării practicilor numite "ilegale", cum ar fi cele care nu urmăresc promovarea concurentei între firme, în scopul celei mai bune satisfaceri a intereselor cumpărătorilor, persoane fizice sau juridice. De cele mai multe ori, reglementările legale vizează interzicerea practicării în anumite conditii a preturilor discriminatorii, sau a actiunii menite să oprească aparitia unui monopol, îngrădind sau eliminând concurenta; astfel, protectia concurentei si a consumatorilor, concurenta loială, practicile anticoncurentiale fac obiectul unor riguroase acte juridice.
În Statele Unite ale Americii există mai multe acte legislative care reglementează formarea preturilor: Sherman Antitrust Act (1890); Clayton Act (1914); Federal Trade Commission Act (1914); Robinson - Patman Act (1936); Wheeler - Lea Act(1938); Celler - Kefauver Act (1950).
Spre exemplu, în sectiunea 1 din actul Sherman se stipulează că: "Orice contract, combinatie sau conspiratie, în scopul restrângerii comertului ... este declarată a fi ilegală ... Orice persoană care se va angaja ... în orice combinatie sau conspiratie ... va fi considerată vinovată de crimă si ... va fi pedepsită cu plata unei amenzi nu mai mare de un milion de dolari, în cazul unei societăti comerciale, sau, în cazul unei persoane fizice de o sută de mii de dolari, sau prin privare de libertate până la trei ani, sau prin ambele pedepse, la discretia Curtii."
De asemenea, importante prevederi cu privire la discriminarea prin pret sunt cuprinse în actul Robinson - Patman, în a cărui a doua sectiune se mentionează că: "Este împotriva legii ... discriminarea de pret între diferiti cumpărători de bunuri similare calitativ, ... atunci când efectul unei asemenea discriminări se manifestă prin scăderea substantială a concurentei sau prin tendinta de creare a unui monopol sau prin distrugerea sau prevenirea concurentei". De aceea, preturile discriminatorii sunt acceptate în următoarele patru situatii:
- când diferentele dintre preturi sunt justificate de diferentele dintre costurile de productie ale bunurilor realizate de diferiti producători;
- când preturile diferentiate nu afectează în nici un fel conditiile actuale sau potentiale ale concurentei;
- când diferentele dintre preturi sunt rezultatul unei reduceri de bună credintă a unui nivel, în scopul adaptării la preturile rivalilor;
- când reducerile de pret sunt impuse de deteriorarea conditiilor de desfacere a produselor, cum ar fi în cazul mărfurilor perisabile, demodate, sau al bunurilor destinate vânzării la sfârsitul sezonului.
În Franta există de asemenea, reglementări stricte în domeniul preturilor si al concurentei. Ordonanta din 30 iunie 1945 care acorda posibilitatea interventiei guvernamentale în domeniul preturilor în orice moment, a fost abrogată prin Hotărârea din 1 decembrie 1986 al cărui cadru de functionare a pietei s-a bazat pe instaurarea principiului libertătii generale a preturilor. Mai exact, de la sfârsitul anului 1986, preturile se formează în mod liber, prin jocul concurential al cererii si ofertei. Totusi, agentii economici functionează în conditiile unui cod concurential a cărui respectare cade în sarcina Ministerului Economiei, Finantelor si Privatizării si a unui organism specializat: "Consiliul de Concurentă". Acesta din urmă beneficiază de un statut care îi conferă "independentă, reprezentativitate si impartialitate".
Este compus din 16 membri numiti pe o durată de 6 ani, sapte dintre ei fiind alesi dintre membrii Consiliului de Stat, Curtii de Conturi sau Curtii de Casatie, deciziile sale fiind suverane. De asemenea, cinci membri sunt alesi ca reprezentanti ai activitătilor economice, respectiv productie, distributie, artizanat, servicii si libere profesiuni, iar ceilalti patru sunt numiti drept consilieri în baza competentei lor în materie de concurentă si sfera consumului.
Consiliul de Concurentă din Franta este în măsură să aplice sanctiuni agentilor economici care prin actiunile lor se opun mecanismelor unei concurente sănătoase sau unui sistem de preturi reale. Concret, sunt interzise întelegerile dintre firme privind împărtirea pietei, sau care urmăresc împiedicarea unei firme rivale să practice nivelul de pret dorit, abuzul de pozitie dominantă sau abuzul fată de situatia de dependentă a unei firme, aplicându-se amenzi pentru asemenea practici până la un plafon de 500 000 franci si chiar sanctiuni penale, cu privare de libertate între 6 luni si 4 ani. În acest context, sunt considerate ilegale, între altele, refuzul de vânzare a unui bun sau serviciu către un cumpărător potential sau impunerea acestuia de conditii de vânzare discriminatorii, practicarea unor preturi anormal de scăzute, în scopul unic de eliminare a unei concurente potentiale, vânzarea conditionată a unui produs sau aplicarea unor conditii tarifare discriminatorii, etc. În plus, Ordonanta din 1 decembrie 1986 se referă în Articolul 34 la preturile impuse în economia franceză, în sensul interzicerii "impunerii unui intermediar sau revânzător a unui pret minim la revânzarea unui produs sau serviciu. În schimb, nu este interzisă recomandarea unui pret cu conditia caracterului său pur indicativ, la un anumit nivel."
În România, au fost adoptate numeroase hotărâri de către organismele autorizate în vederea reglementării formării preturilor interne în concordantă cu mecanismele unei economii de piată autentice.
Concret, un rol important în perioada tranzitiei în orientarea procesului de formare a preturilor a revenit Directiei de Reglementare si Administrare a Monopolurilor, din cadrul Ministerului Finantelor.
Iată câteva acte normative cu caracter general în domeniul preturilor si tarifelor:
1. H.G. nr. 1109/18 X 1990, cu privire la liberalizarea preturilor si măsuri de protectie socială, abrogată partial, din care rămân valabile următoarele articole:
- Art. 20 (reglementarea preluată în esentă în H.G. nr. 1154 art. 4 si H.G. nr. 776/1991 art. 22);
- Art. 22, 23, 24, 25;
- Art. 26 (se regăseste în H.G. nr. 211/1991 art 8 si H.G. nr. 776/1991 art .25);
2. H.G. nr. 1355/28 XII 1990, pentru limitarea cresterii
preturilor, abrogată în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;
3. H.G. nr. 239/29
III 1991, cu privire la etapa a doua de liberalizare a preturilor
si tarifelor, abrogată în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;
4. H.G. nr. 464/5 VII 1991, cuprivire la reglementarea regimului preturilor, abrogată partial, din care rămân valabile următoarele articole: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16, 21, 23;
5. H.G. nr. 776/13 XI 1991, cu privire la regimul de preturi si tarife, în conditiile unificării cursurilor de schimb ale leului;
6. H.G. nr. 412/ 30 VII 1992, cu privire la modul de negociere a preturilor si tarifelor în conditiile liberalizării cursului de schimb al leului;
7. H.G. nr. 206/ 7 V 1993, privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării preturilor si tarifelor;
8. H.G. nr. 45/ 12 II 1994, de modificare si completare a Hotărârii Guvernului nr. 206/1993 privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării preturilor si tarifelor.
Sursa: Directia Generală pentru Protectia Concurentei.
Multitudinea abrogărilor, completărilor si aparitiei de noi acte normative care s-a manifestat în domeniul preturilor după Revolutia din 1989 îsi găseste justificarea în imposibilitatea emiterii unei Hotărâri atotcuprinzătoare care să se dovedească valabilă în conditiile concrete schimbătoare ale economiei românesti. Aceasta înseamnă, că fiecare document a avut si are un caracter perfectibi, dinamismul economico-social contemporan si lipsa unei experiente sau teorii în problematica tranzitiei la economia de piată generând aparitia unor noi acte juridice, menite să îmbunătătească cadrul legal anterior.
Astfel, autonomia decizională a agentilor economici a fost recunoscută încă de la început drept conditia fundamentală a trecerii la economia de piată, iar liberalizarea preturilor ca o măsură absolut necesară pentru formarea acestora pe baza mecanismului pietei de mărfuri, respectiv a actiunii conjugate a cererii si ofertei. Aceasta, deoarece pretul liber, indiferent de sfera de activitate la care se referă are un rol stimulativ asupra activitătii economice, formarea sa fiind eliberată de formalism, birocratie si centralism, iar nivelul sau poate fi în măsură să asigure realizarea unui profit corespunzător cerintelor dezvoltării si stimulării agentilor economici, reflectând cheltuieli comparabile cu cele înregistrate pe plan mondial.
În economia românească, liberalizarea preturilor a cunoscut mai multe etape.
Într-o primă etapă, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitătilor economice de stat ca regii autonome si societăti comerciale s-a elaborat H.G. 1109/1990 în scopul eliminării abaterilor si distorsiunilor din sistemul de preturi existent la acea dată, pentru sporirea preocupărilor agentilor economici în folosirea cu maximă eficientă a resurselor materiale, financiare si umane, pentru apropierea preturilor interne de nivelul preturilor externe, în special pentru materii prime si materiale la un curs de schimb cât mai real si pentru stimularea productiei de bunuri în scopul apropierii ofertei de cerere.
A doua etapă de liberalizare a preturilor si tarifelor este marcată de H.G. nr. 239/1991 care stabileste:
· măsuri pentru prevenirea practicării preturilor de speculă sau monopol;
· indici maximi de modificare a preturilor cu ridicata fată de cele aprobate prin H.G. nr. 1355/1990;
· că preturile cu ridicata si tarifele pentru produsele si serviciile din import destinate productiei si investitiei indiferent de forma de proprietate se formează pe baza preturilor externe în valută exprimate în lei la cursul oficial + taxe vamale + ICM + comisionul societătii import-export;
· că pentru produsele alimentare de bază din tară si import se stabilesc limite maxime de preturi de negociere a preturilor indiferent de forma de proprietate;
· că pentru îngrăsăminte chimice, antidăunători, medicamente de uz uman se acordă subventii;
· că preturile si tarifele rămân nemodificate fată de 31 oct. 1990 la energie electrică, termică, chirii pentru locuinte, combustibil, abonamente pentru transport de călători, produse ortopedice, diferentele de pret acoperindu-se temporar de la buget.
Procesul de liberalizare, aflat în continuare în desfăsurare, este sprijinit de alte reglementări. Astfel, într-o etapă ulterioară, H.G. nr. 412/1992 stabileste principii clare cu privire la modul de negociere a preturilor si tarifelor, în conditiile liberalizării cursului de schimb al leului, stabilindu-se prin Art. 7 că "Preturile cu amănuntul pentru mărfurile destinate populatiei se formează pe baza preturilor cu ridicata negociate potrivit prevederilor prezentei hotărâri si a cotelor de adaos comercial sau de comision declarate si înregistrate de unitatea de desfacere. În cazul cotelor avizate de Ministerul Economiei si Finantelor si ministerul Comertului si Turismului sau de organele lor teritoriale, conform prevederilor art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 776/1991, nu vor depăsi aceste nivele."
Procesul liberalizării preturilor nu se încheie aici. Mai târziu, H.G. nr. 206/1993 stabileste noi măsuri, între care (conform Art. 3) necesitatea de comunicare a intentiei de majorare a preturilor si tarifelor către beneficiari cu cel putin 30 de zile înainte de aplicare si obligatia agentilor economici (Conform Art. 5), indiferent de forma de organizare si titularul dreptului de proprietate de a aduce la cunostinta beneficiarului si a populatiei:
- preturile si tarifele practicate;
- principalele caracteristici calitative si de confort ale produselor si serviciilor respective.
Astfel, ceea ce se remarcă până în prezent, în procesul formării preturilor în economia românească este ampla succesiune a actelor normative care completate, abrogate si înlocuite guvernează pe diferite perioade mecanismul preturilor în etapa tranzitiei la economia de piată. Aceasta este explicabilă în primul rând prin inexistenta unor principii universal valabile de coordonare a tuturor preturilor si în al doilea rând, prin partialitatea sau limitele reglementărilor adoptate, respectiv lipsa de experientă a factorilor de decizie în domeniul economic.
Totusi, dacă în perioada 1990-1992 preturile au fost orientate pe suportul a numeroase Hotărâri Generale, ulterior, respectiv în anii 1993-1994, se remarcă o stabilitate mai mare a reglementărilor legale, în sensul mentinerii valabilitătii acestora o perioadă mai mare, deci si o frecventă mai scăzută de aparitie a noi acte legislative.
În anii următori (1994-2001) reglementările în domeniul concurentei si preturilor au continuat să preocupe legiuitorii si agentii economici. Dar, pe fondul unei structuri legale constante, noile acte juridice au ambitionat agentii economici perseverenti. Acestia s-au învătat să se adapteze la schimbările de legislatie, iar consumatorii individuali au înteles că este firesc să găsească acelasi produs la preturi diferite.
3. Preturile administrate prin interventie publică
În economia de piată contemporană preturile totale libere reprezintă o tendintă a procesului de determinare a preturilor, ca si echilibrul economic pe piată. În general, pretul este mixt adică se formează în functie de raportul dintre cererea si oferta bunului respectiv, dar si ca efect al măsurilor de politică economică, adică pretul este mai mult sau mai putin liber si mai mult sau mai putin administrat.
Preturile administrate prin interventie publică pot fi limită maximă numită plafon de pret (price ceiling) sau pret de control (price control) si limită minimă, numită prag de pret (price floor) sau pret suport (price support).
Fig. nr. 2: Relatia cerere-ofertă si pretul plafon
în care: PM = pretul maxim impus; QM = cantitatea corespunzătoare pretului maxim; Qî = cantitatea necesară la nivelul pretului impus; C = cererea; O = oferta; Pe = pretul de echilibru; Qe = cantitatea de echilibru.
Deficienta în planul ofertei nu înseamnă că produsul este rar. Deficienta presupune că nu pot fi satisfăcute toate cerintele pietei, în timp ce raritatea este o permanentă a pietei contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu este deficitară; oricine este dispus să plătească pretul diamantului, poate să-l cumpere. În schimb, deficienta unei oferte se manifestă atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc si pot să plătească pretul practicat.
În aceste conditii, producătorul este obligat să respecte pretul limită maximă si nu poate mări cantitatea oferită la nivelul celei cerute. De aceea, el va satisface consumatorii pe baza unui sistem preferential propriu, fie pe principiul primului venit, primul servit. În oricare variantă, rămân consumatori cu cerere nesatisfăcută. Dacă prima solutie, atrage o discriminare a consumatorilor, ce-a de-a doua este mai echilibrată.
Preturile plafon încurajează concurenta între cumpărători care încearcă să obtină produsele dorite prin crearea "cozilor" de asteptare. Astfel, se pierd resurse importante deoarece participantii la schimb nu obtin nici un avantaj, cu exceptia cumpărătorilor care au intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplă deoarece ofertantul nu câstigă nimic în plus, indiferent de timpul petrecut de cumpărător pentru achizitionarea bunului.
În anumite conditii economice, preturile plafon sunt considerate o necesitate pentru cresterea gradului de satisfacere a cererii. Uneori, ele sunt înlocuite de cupoane de rationalizare a cumpărărilor, care permit asigurarea unei cantităti limitate tuturor consumatorilor. Desigur, o asemenea solutie atrage nemultumiri ale consumatorilor deoarece înregistrează un grad scăzut de satisfacere a cererii. În plus, aceste decalaje sunt premise pentru aparitia pietei paralele (negre) pe care produsele sunt oferite la preturi superioare celor plafon.
Dacă cupoanele sau mărfurile cumpărate pe baza lor ale unor consumatori sunt vândute altora, atunci sistemul reglementării pretului nu este perturbat. Dimpotrivă, se echilibrează în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptătiti să cumpere, prin satisfacerea mai bună a necesitătilor unora pe seama renuntării la consum a altor consumatori, care prin această actiune demonstrează lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacă producătorii oferă unor clienti o cantitate superioară celei stabilite prin cotele de rationalizare, alti cumpărători vor fi dezavantajati, chiar dacă se află în posesia propriilor cupoane, ceea ce înseamnă încălcarea sistemului reglementării pretului.
Economiile tărilor au apelat la preturile plafon în diferite momente: după cel de-al doilea război mondial Germania confruntată cu o inflatie puternică a interzis cresterea preturilor; după crizele petroliere preturile suportate de cumpărător au fost de tip plafon prin interventie publică; în SUA, există controlul chiriilor care îsi propune asigurarea unui standard minim de trai pentru toti indivizii etc.
Preturile prag
Pragul de pret apare sub forma unei limite de pret sub care acesta nu poate coborî. Pe o piată liberă, pretul de echilibru ar fi prea mic si atunci veniturile ofertantilor sunt sustinute prin interventia publică sub forma fixării unei limite minime de pret superioare pretului de echilibru. Situatiile frecvente de preturi suport se întâlnesc la produsele agricole si pe piata muncii, sub forma salariului minim.
Aparitia pretului suport caracterizează piata prin excesul cantitătii oferite fată de cea cerută, astfel:
Fig. nr. 3: Relatia cerere-ofertă si pretul de prag
Notatiile anterioare se mentin. În plus, Pm = pretul minim, Qm = cantitatea corespunzătoare lui Pm si Qîî = cantitatea necesară la nivelul pretului prag, Pg = pretul corespunzător cantitătii Qm pe o piată liberă.
În practică, se folosesc mai multe modalităti pentru mentinerea preturilor limită minimă si anume:
· achizitiile guvernamentale;
· restrictionarea productiei;
· promovarea cererii;
· sistemul de plăti directe producătorilor;
· interdictia legală a tranzactiilor sub pretul minim.
Dintre acestea, mai frecvente sunt restrictionarea productiei si promovarea cererii. Prima variantă îmbracă forma impozitării veniturilor producătorilor, iar cealaltă, a subventionării produselor.
Astfel, impunerea unui impozit pe vânzări (cifră de afaceri) duce la cresterea pretului unitar si scăderea cantitătii oferite. În schimb, subventionarea unei productii duce la scăderea pretului si cresterea cantitătii oferite. Dar, în ambele situatii efectele acestor măsuri asupra pretului si cantitătii tranzactionate, pot fi inverse, dacă se ia în considerare si gradul de elasticitate a cererii si ofertei.
4. Preturile bunurilor publice
Sectorul public se implică în domeniul formării preturilor nu numai prin crearea cadrului legal de manifestare a raporturilor cerere-ofertă si de miscare a preturilor, nu numai prin stabilirea de preturi minime sau maxime în unele domenii si conditii, dar si prin determinarea preturilor bunurilor publice.
Se cunoaste deja că bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la anumite preturi. Preturile bunurilor publice nu ignoră relatia cerere-ofertă, dar nici nu o consideră factor prioritar al determinării nivelului de pret. Aceasta deoarece, în general, bunurile publice sunt produse în conditii de monopol sau ofertă limitată comparativ cu cererea, ceea ce pe o piată concurentială ar conduce la preturi mari. Ori, bunurile publice sunt oferite la preturi avantajoase consumatorilor.
Se pot identifica mai multe modalităti de determinare a preturilor bunurilor publice:
a) Tarifarea la costul marginal
Preturile multor bunuri publice se determină pe baza costului marginal: poduri, zone de agrement, retele de apă si canalizare etc. Preturile acoperă costurile variabile care în general sunt scăzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se suportă din veniturile totale.
În conditiile unor costuri medii descrescătoare productia eficientă de bun public se înregistrează la un nivel de pret mult mai scăzut decât cel care corespunde egalitătii Venit marginal = Cost marginal. În diagramă, (figura nr. 4) aceasta se observă mai simplu:
Fig. nr. 4. Productia eficientă de bun public
Productia considerată eficientă este OA si se oferă la pretul PCM. La un nivel inferior de productie, costul producerii unei unităti suplimentare (costul marginal) este mai mic decât veniturile generate de aceasta (evidentiate grafic prin curba cererii). La un nivel superior de productie, costul marginal depăseste venitul marginal. Ori, în prima situatie societatea nu valorifică resursele pe deplin, iar în cealaltă, acestea sunt risipite.
La nivelul productiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât costul mediu ceea ce înseamnă un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietătii, iar la nivel central, din impozitele pe venituri si cifra de afaceri.
Uneori însă, sectorul public oferă bunuri publice la un pret mai mic decât costul marginal pentru a-l face accesibil pentru toti indivizii. Este de exemplu, cazul transportului public.
b) Tarifarea la costul mediu
Formarea preturilor la nivelul costurilor medii este o alternativă la preturile pe baza costurilor marginale si vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor necesitate: utilităti aflate în proprietate privată si publică. În graficul nr. 4 se observă că pretul dat de costul mediu (PCm) este mai mare decât cel determinat pe baza costului marginal, iar productia oferită de bun public este mai scăzută, OB. Astfel, desi cheltuielile totale necesare pentru echipamente si lansarea productiei sunt acoperite, societatea înregistrează pierderi în ansamblu, deoarece pretul este mai mare decât venitul suplimentar.
Pretul pe baza costului mediu este suportat nu de plătitorii de impozit, ci de utilizatori. Desigur, nivelul său este o povară mai mare sau mai mică, în functie de natura bunului si nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.
În multe situatii însă, bunurile publice sunt oferite de agentii publice autonome, care functionează cu monopoluri si practică pretul maximizator de profit (PM în graficul nr. 4). Nivelul ridicat al acestui pret conduce însă la descurajarea consumului si subutilizarea bunului.
c) Tarifarea din două părti
Tarifarea din două părti reprezintă o alternativă la formarea preturilor bunurilor publice în functie de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a preturilor prin această metodă presupune însumarea unei părti fixe numită taxă de membru care exprimă disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilă numită taxă de consum care se modifică în functie de nivelul consumului. Această metodă este frecvent folosită în practică: la cluburi sportive se plăteste o taxă anuală si o taxă de utilizare, la serviciile de distributie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.
Formarea preturilor pe baza a două elemente: abonament si consum porneste de la aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelastică decât cererea pentru utilizarea bunului. De aceea si suma exprimând taxa de membru poate fi mai mică sau chiar zero pentru anumiti consumatori, în sensul că această cheltuială nu este plătită de utilizator ci de exemplu, de societatea comercială la care lucrează (asa se întâmplă angajatilor companiilor telefonice sau ai unor bănci, etc.).
Dezavantajul esential al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât costul marginal.
d) Tarifarea discriminatorie
Bunurile publice pot fi oferite la preturi diferite consumatorilor. Pretul discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plăteste la nivelul cel mai mare al sumei la care este dispus să renunte. Desigur, în practică, pretul fără rentă a consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin pret este frecventă: furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali si industriali, vârstnicii beneficiază de reduceri la transportul public etc.
Asadar, discriminarea prin pret este posibilă ori de câte ori acelasi bun sau serviciu poate fi vândut la preturi diferite din considerente neasociate cu costul său. Desigur, o firmă cu pozitie de monopol se află întotdeauna într-o situatie mai avantajoasă atunci când intră într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului că este singurul ofertant al unui produs specific. Dar discriminarea prin pret poate fi utilizată si în alte conditii de piată, adică în care firmele nu reprezintă monopoluri si chiar se întâlneste destul de frecvent în anumite sectoare. Tarifarea discriminatorie se realizează atunci când se manifestă câteva conditii:
· imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni vânzarea produsului achizitionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura sa, să fie inaccesibil unei noi comercializări. De exemplu, este aproape imposibilă vânzarea pâinii la diferite preturi unor clienti diferiti, având în vedere că cel care beneficiază de produs la un pret mai mic poate cumpăra si cantitatea necesară altui consumator, care, direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul unei operatii identice, taxe diferite pe care pacientii trebuie să le accepte. Deci, este evident că vânzarea unui bun de la un cumpărător la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport, asistentă medicală etc.);
· segmentarea pietei permite firmei împărtirea cumpărătorilor în grupuri identificabile. Astfel, devine relativ simplă practicarea unui pret pentru un grup si a altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulti si copii). Pe acest criteriu se formează si preturile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizată consumatorilor individuali la niveluri mai joase fată de cele ale energiei destinate utilizatorilor industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor preturi diferite în functie de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producătorul putând să ceară un pret mai mic;
· existenta a diferite elasticităti ale cererii se referă la faptul că diferiti consumatori ai unui bun nu prezintă aceeasi dorintă de a-l cumpăra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor si preferintelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere individuală (A) este inelastică, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la variatia pretului, iar o alta (B) este elastică, atunci câstigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de pret mare către cumpărătorul cu cerere inelastică si la un nivel scăzut către cel care manifestă o cerere elastică pentru marfa respectivă, adică cel pentru care cantitatea achizitionată suferă modificări dacă pretul se schimbă. Rezultă că, în conditiile respectării primei cerinte a practicii discriminatorii, a imposibilitătii revânzării mărfii, agentul economic poate solicita preturi discriminatorii si este în avantajul său să o facă. Mai mult chiar, ori de câte ori piata este segmentată în functie de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii de preturi diferite determină venituri superioare din vânzări, fată de cazul comercializării bunurilor la acelasi pret către toti clientii.
Există trei nivele de discriminare:
- discriminarea de gradul I care se referă la determinarea consumatorului să plătească maximul pe care este dispus;
- discriminarea de gradul II care vizează diferentierea preturilor între consumatorii nerăbdători si cei dispusi să astepte ieftinirea produsului;
- discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite pe piete diferite.
e) Tarifarea dublă pe perioade diferite
Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp. Aceasta înseamnă că există perioade în care bunul public este mai solicitat si devine mai aglomerat si perioade cu cerere mai mică. Identificarea perioadelor de vârf si a celor mai lejere este o necesitate pentru tarifarea distinctă în timp. În acest fel se urmăreste utilizarea eficientă a bunului public.
Schema de tarifare pe două perioade (de vârf si mai putin aglomerate) este eficientă atunci când pretul se determină la nivelul costului social marginal corespunzător fiecărei perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat decât în perioadele cu cerere mai scăzută, iar pretul astfel stabilit devine superior celui din perioadele lejere (vezi graficul din figura nr. 5).
Fig. nr. 5: Curba si costul bunului public cu cerere variabilă în timp
Se observă că se înregistrează o utilizare eficientă a bunului public atunci când se practică pretul Pv în perioadele de vârf si pretul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de pret, cantitătile solicitate sunt Qv si respectiv Ql.
Dacă tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzător unei cereri medii (Cm) pentru ambele perioade de solicitare, bunul public devine subutilizat în perioadele lejere (s-ar cere numai cantitatea Ql* inferioară Ql) si suprasolicitat în perioadele de vârf (s-ar cere un volum de Qv* superior Qv).
De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul preturilor pe două perioade asupra echitătii este negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate sunt mari si devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului.
f) Tarifarea în functie de gradul de utilizare a bunurilor publice
În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferentiat în functie de gradul de utilizare a acestuia. Dacă bunul public se caracterizează printr-o utilizare slabă, si nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scăzut. Cu alte cuvinte, bunul public se oferă fie gratuit, fie la un pret mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor de amortizare si întretinere. Dacă însă bunul public se caracterizează printr-un grad ridicat de utilizare, intervine aglomerarea si insuficienta ofertei, ceea ce impune practicarea unui pret suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare.
În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul lansării bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare si eventual de aglomerare. Ulterior, pretul se diminuează dacă bunul public îsi pierde din solicitanti sau rămâne la un nivel ridicat dacă există o cerere considerabilă.
|
