REFERAT GESTIUNE FINANCIARA A INTREPRINDERII
MODALITATI DE FORMARE A CAPITALURILOR PROPRII UNEI INTREPRINDERI IN AFARA DE CAPITALUL SOCIAL
Modalitati deformare a capitalurilor proprii unei intreprinderi
Structura financiara optima a unei intreprinderi se refera la stabilirea raportului optim intre sursele de finantare proprii si imprumutate, astfel incat costul global al capitalurilor sa fie cel mai scazut.
In acest sens, managerul unei intreprinderi trebuie sa aiba ca scop identificarea de surse de finantare care sa fie usor accesibile si sa aiba un cost cat mai scazut. Sursele de finantare ale unei intreprinderi pot fi grupate in: surse proprii, surse atrase si surse imprumutate. In stabilirea tipurilor de surse de finantare decizia se poate lua si in functie de unele caracteristici ale lor:
- sursele proprii prezinta avantajul ca reprezinta cea mai sigura sursa de finantare, determina autonomie financiara si elimina riscul retragerii fortuite a capitalurilor;
- sursele atrase, sau datoriile de exploatare, cum se mai numesc ele au dezavantajul ca se afla la dispozitia intreprinderii o perioada mica, nivelul lor este nesigur. Totusi ele prezinta avantajul ca, in unele cazuri, nu presupun un cost.
- sursele imprumutate prezinta avantajul mobilitatii si diversitatii lor. Ca dezavantaj ar fi caracterul oneros, dar si cresterea gradului de indatorare.
Modalitatile de finantare la care poate apela o intreprindere se pot clasifica in functie de modul de finantare astfel:
- finantare interna sau autofinantare;
- finantare externa.
Autofinantarea sau finantarea interna
Politica de autofinantare.
Nevoile de fonduri ale intreprinderilor sunt variate,de la trebuinte de lunga durata si de o valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, pana la trebuinte de scurta durata, al caror nivel variaza frecvent in cursul anului in functie de factorii interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.
Finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi se face, evident tinind cont de caracterul permanent sau temporar al trebuintelor.
Finantarea pe termen lung a intrepriderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete ale intreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung.
Autofinantarea este cel mai raspandit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finatare o parte a profitului obtinut in exercitiul expirat si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de inlocuire a activelor imobilizate, cat si cresterea activului economic.
Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, distingem finantari din fonduri proprii si finantari prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate in doua parti: finantari interne (autofinantarea) si finantari externe (cresteri de capital si imprumuturi diverse).
Locul insemnat pe care il ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare decurge din faptul ca creeaza avantaje atat pentru actionari, cat si pentru societatea comerciala ca persoana juridica. Actionarii sunt avantajati intrucit, capitalizand o parte a profitului, creste valoarea bursiera a intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, prin urmare, creste avutia lor. In afara de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale de impozit, ceea ce creeaza posibilitati mai mari de reinvestire. Intreprinderea ca persoana juridica, este avantajata intrucat nu mai este nevoita sa apeleze nici la actionari, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodata creste autonomia financiara a intrepriderii fata de banci.
Politica de autofinantare a unei intreprinderi este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate insa in functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de indatorare. Previziunile de finantare joaca rolul principal in politica financiara a intreprinderii.
Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze in aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere economica din surse interne, se poate usor scapa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de imprumut, creandu-se o aparenta inselatoare ca primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara arata insa ca, indiferent de provenienta, costul capitalurilor se egalizeaza, in multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decat celui imprumutat.
Nu se poate vorbi depre un optim general al politicii de autofinantare. Pe plan mondial, pana la deceniul al 6-lea, o buna structura financiara se caracterizeaza printr-un nivel scazut al indatoririi, punandu-se accentul pe autofinatare si alte surse proprii, respectiv pe autonomia economico-financiara a intreprinderilor. In deceniul al 8-lea, o buna structura financiara se caracteriza printr-un nivel "normal" al indatorarii, adica nu exc 18418b117s esiv comparativ cu capitalul propriu, dar punandu-se accentul pe efectivul pozitiv de indatorare. In anii '80 o buna structura financiara se caracterizeaza prin diminuarea progresiva a indatorarii, cresterea autonomiei financiare si cresterea rentabilitatii pe aceasta baza.
Factorii de incidenta asupra autofinantarii
Autofinantarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciata decat in functie de politica financiara globala a intreprinderii. In acest sens, in anumite imprejurari devine mai avantajos pentru intreprindere de a proceda la o finantare externa in locul autofinantarii. In acelasi timp trebuie spus ca daca marja bruta sau marja comerciala este importanta pentru a proceda la autofinantare, intrucat formeaza baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totusi nu se poate spune ca exista o legatura directa, determinata intre ea si nivelul autofinantarii: o marja comerciala mare poate fi insotita de o autofinantare mica si invers, o autofinantare slaba nu inseamna totdeauna o marja comerciala neindestulatoare.
Decizia de autofinatare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrangeri, privind accesul pe piata financiara sau constrangeri juridice diverse.
Sub aspectul fiscalitatii se poate vorbii despre o relatie de tipul: fiscalitate mare - autofinantare ridicata si invers, in sensul ca o politica de impozite apasatoare incita intreprinderea sa procedeze la capitalizarea unei parti din profit, cat mai mare cu putinta gasind in aceasta destinatie conditii mai lejere de impunere (facilitati fiscale). In schimb, alte reglementari, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursari de credite, plati de dobanzi) pot influenta in sensul cresteri distribuirii de dividende mai curand decat al cresteri resurselor de autofinantare. In alta ordine de idei investitorii (actionarii) care sunt puternic impozitati pe veniturile obtinute din dividende vor vota in adunarea generala a actionarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, in favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valori intrepriderii, si a patrimonului fiecarui actionar.
- Constrangeri privind pe piata financiara. In cazul societatilor comerciale necotate la bursa, procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se poate realiza prin apel la piata de capital ramanand, in consecinta, alternativa creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii de capital prin fonduri proprii externe. Cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau in natura sunt operatiuni care dureaza in timp, sunt operatiuni dificile si costisitoare ceea ce face in comparatie, autofinantarea sa apara preferabila.
- Constrangeri juridice diverse. Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari destinatii: distribuirii de dividende si reinvestire (autofinantare).
Decizia adunarii generale de a distribuii dividende reduce suma destinata autofinantarii, dar se obtin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor actionarilor, fidelitatea lor fata de societate manifestata in detinerea durabila a actiunilor, fara intentia de a le vinde pe piata, ceea ce duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a intreprinderii insesi. Dimpotriva, decizia adunarii generale a actionarilor de a reinvestii profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce, prin jocul cererii si al ofertei, poate duce la scaderea cusului actiunilor si prin urmare a capitalizarii bursiere a intreprinderii.
Distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta, desigur, un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societati, insa dorinta de autonomie influenteaza catre o autofinantare mai pronuntata. In anumite tari, legile in vigoare impun intreprinderilor o autofinantare minimala, ceea ce restrange marimea dividendelor.Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, in domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai in masura in care prezinta capacitatea de indatorare, adica dispun de fonduri propii intr-un anumit cuantum.
Costul beneficiilor reinvestite
Orice politica de autofinantare trebuie analizata in funtie de rentabilitatea pe care o degaja profitul reinvestit. Daca rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru intreprindere. Numai atunci cand rentabilitatea investirilor acoprite prin autofinantare este mai mare decat remuneratia ceruta de actionari, autofinatarea are un efect pozitiv pentru intrepridere in sensul ca creste valoare financiara a acesteia. Astfel, autofinantarea contribuie la cresterea mijloacelor financiare ale intreprinderii, dar nu permite cresterea beneficiilor pentru reinvestire decat daca creste rata rentabilitatii noilor proiecte peste pretentiile de remuneratie ale actionarilor.
In principiu, costul autofinantarii este egal cu costul fondurilor proprii externe in sensul ca actionarii asteapta aceeasi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca si de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul cresterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinatarea apare, ca si fondurile proprii externe, un mijloc de finantare costisitor. Faptul ca societatea comerciala dispune liber de sumele obtinute prin autofinantare, ca nu varsa remuneratia catre actionari (fluxuri financiare negative) nu inseamna ca sumele respective sunt gratuite.
Pe o piata financiara perfecta, in care toate informatiile sunt disponibile, sumele din profit trecute in foduri de rezerva (autofinantare) sau distribuite ca dividende fac politica de finantare sa fie neutra: indatorarea, autofinantarea, distrubuirea profiturilor n-au nicio importanta din punctul de vedere al bogatiei actionarilor.
Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comerciala, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de actionari, trebuie sa tinem seama de incidenta fiscala, adica de faptul ca societatea este impozitata pentru profitul reinvestit, iar, pe de alta parte, actionarii sunt impozitati pentru veniturile din dividende.
Prin urmare, in cazul distribuirii de dividende, actionarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel incat lor le ramane un veni net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, in vederea achizitionarii de noi actiuni.
Daca societatea comerciala nu distribuie dividende sau distribuie intr-un volum mai redus, ea va putea reinvesti intreg profitul sau o parte a acestuia, formand o baza pentru venituri viitoare sporite.
Este necesar insa ca randament net pentru actionari,sa ramana acelasi,fie ca se distribuie dividende, fie ca profitul se reinvesteste.Cu alte cuvinte, situatia trebuie sa fie aceeasi din punctul de vedere al patrimonului actionarului.
Capacitatea de autofinantare
Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul intreprinderii, reprezentand, deci, surse interne. In principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si financiare adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozitive si negative, respectiv dintre incasari si plati. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum si din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat in doua feluri: fie ca diferenta dintre totalul incasarilor din activitatea economico-finaciara si totalul cheltuielor efectuate, tinand cont ca amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, nu ocazioneaza fluxuri de iesire; fie ca suma a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobanzi platite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.
Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiunilor de incasari si plati efectuate de intreprindere, intr-o perioada de timp, avand in vedere si incidenta fiscala.
Pentru determinarea capacitatii de autofinantare, trebuie avute in vedere atat variabile economice, cat si financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vanzari (cantitati x preturi) si previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), in timp ce variabilele financiare au in vedere politica de imprumut, promovata de intreprindere, care ocazioneaza cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate incarca diferit costurile pentru anumiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite actionarilor, al participatiilor la beneficii sau al majorarii fondurilor de rezerva.
De regula, autofinantarea efectiva este mai mica decat capacitatea de autofinatare. Nu totalitatea capacitatii de autofinantare ramane la dispozitia intrepriderii pentru necesitati de finantare interna, ci mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatiile la beneficii ale salariatilor.
Capacitatea de autofinantare este un indicator de mare expresivitate economica, reflectand forta financiara a unei societati comerciale, garantia securitatii si independenta acesteia. Intreprinderile cu o buna capacitate de autofinantare isi micsoreaza riscul financiar, fiind in masura sa surmonteze greutatile in perioadele de criza economica, cand accesul la credite este dificil din cauza dobanzilor inalte.
Totodata capacitatea de autofinantare este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate, care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste increderea partenerilor de afaceri, creand conditii mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adauga, de asemenea, ca o capacitate de autofinatare buna exprima si o capacitate de indatorare buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel intreprinderea.
Aspectele pozitive incontestabile ale autofinantarii nu exclud insa anumite inconveniente ale acestei metode de finantare, in sensul ca autofinantarea constituie un obstacol in calea mobilitatii capitalului si ca sursele aferente comporta un cost relativ ridicat.
Corelatii dintre autofinantare, imprumut, amortizare si repartizarea profiturilor
Procesul de finantare interna (autofinantare) nu tine neaparat de vointa intreprinderii, a actionarilor ci si de anumite conditii interne si externe: de fiscalitate si de alte reglementari juridice, de politica adusa de banci fata de creditarea agentilor economici, de costul creditelor si desigur de gradul de rentabilitate ce se obtine si intentiile de crestere economica ale intreprinderii.
Corelatia dintre autofinantare si imprumut
Obligatiile societatilor decurgand din politica lor de indatorare se traduc in plati regulate de dobanzi care, impreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cat structura financiara este mai indatorata cu atat cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducand beneficiul si, prin urmare, posibilitatile de autofinantare.
Sub aspect financiar legatura intre autofinatare si indatorare este mai complexa. Autofinantarea este aproape intotdeauna o conditie necesara in vederea obtinerii unui imprumut; ea constituie, in acelasi timp, o garantie si un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, bancile cer intreprinderilor incadrarea in anumite limite de indatorare.
Cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la credite. Intreprinderile care folosesc credite spera sa obtina efecte de indatorare pozitive, astfel incat sa permita nu numai plati de principal si dobanda , dar sa ramana si un profit care sa poata fi utilizat, eventual, pentru finantarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilitatilor de autofinantare. O asemenea perspectiva este realizata in cazul in care rata rentabilitatii economice este mai mare decat rata dobanzii. Sub acest aspect imprumutul apare ca o autofinantare anticipata.
Corelatia dintre autofinantare si amortizare
Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate maresc costurile, micsoreaza beneficial si, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Tinand seama ca cheltuielile cu amortizarea nu genereaza fluxuri financiare negative, rezulta ca fondurile de amortizare obtinute prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire si, alaturi de economia de impozit pe profit ca urmare a micsorari bazei impozabile, sa mareasca gradul de autofinantare.
In realitate, amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu amortizarea, se micsoreaza profitul si invers, asa incat nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinantare decat acela pe care-l poate genera exploatarea.
In schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinantare, crescator sau descrescator, in functie de scopurile urmarite de intreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca si posibilitatea intreruperii sau incetinirii ritmului de amortizare creeaza posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.In cazul cresterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentand impozit pe profit si, prin urmare, cresc fluxurile de autofinantare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descresterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, in primii ani fluxurile de autofinantare vor fi mai mari - intemeiat atat de volumul fondului de amortizare, cat si de economia de impozit pe profit - in timp ce, catre sfarsitul duratei de functionare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinantare vor fi mai mici, ca urmare a scaderii fondului anual de amortizare si, totodata, a cresterilor varsamintelor in contul impozitului pe profit.
Corelatia dintre autofinantare si repartizarea profitului
Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mari actionarilor are drept efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de societate, insa micsoreaza posibilitatile de autofinantare.
Beneficiul unei societati comerciale pe actiuni, fie ca se distribuie sub forma de dividende, fie ca se constituie fond de rezerva (posibilitati de autofinantare) este proprietatea actionarilor. De aceea, politica fata de repartizarea profiturilor este, in ultima instanta, o politica de lichiditate: daca se constituie fond de rezerva, cresc lichiditatile intreprinderii si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci a posibilitatilor de autofinantare.
Din punct de vedere al repartizarii profiturilor sub forma dividendelor, se contureaza doua curente: actionari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat si care, practic, sunt in dezacord cu politica conducerii societatii comerciale de autofinantare ca mijloc de crestere economica; in speranta unor profituri viitoare consistente, fara a pierde, totodata, posibilitatea obtinerii unor lichiditati imediate, putand vinde la bursa actiunile pe care le detin.
In situatia nerepartizarii de dividende, intr-un an sau altul, pot aparea nemultumiri in masa actionarilor si care se pot concretiza in tendinta de vanzari la bursa a actionarilor. Daca procesul de vanzare capata amploare sau se generalizeaza, consecinta este scaderea cursului actiunilor la bursa. In aceasta situatie se creeaza doua aspecte neplacute:
a) imposibilitatea pentru societatea comerciala de a efectua cresteri de capital prin emisiune de noi actiuni din cauza cursului bursier scazut. Cum pretul de emisiuni al actiunilor trebuie sa se situeaze intre valoarea nominala si cursul zilei, un curs scazut ar determina si un pret de emisiune scazut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cat un curs este mai scazut, cu atat mai multe actiuni trebuie emise in vederea cifrei propuse de crestere a capitalului social, insa numarul crescut al actionarilor atrage remuneratie in viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, daca admitem ca nivelul scazut al cursului este o consecinta a politicii de autofinantare, se poate spune ca aceasta face crestere de capital mai costisitoare;
b) cursul scazut al actiunilor, determinat de politica de autofinantare si de dividende, atrage atentia investitorilor straini care, prin cumparari masive la bursa in perioade optime, pot prelua controlul asupra societatii comerciale.
Fiecare dintre modalitati de finantare prezinta avantaje, dezavantaje si limite. Apelarea la finantare interna (in special prin reinvestirea profitului si prin autofinantare) are ca principal avantaj faptul ca nu exista obligativitatea remunerarii sau rambursarii surselor de finantare. Dezavantajul major rezida din conflictul care poate interveni intre interesele intreprinderii, de maximizare a valorii acesteia si interesele actionarilor, care, in masura in care nu doresc obtinerea unui potential castig ulterior (teoretic mai ridicat, el rezultand din cresterea economica a intreprinderii) ci obtinerea unui castig cert prezent, care vor solicita acordarea de dividende, ceea ce va duce la o diminuare a posibilitatii de autofinantare. Limitele autofinantarii sunt date de raportul intre nivelul acesteia si necesarul de finantat.
Astfel, apelarea doar la autofinantare se poate realiza in masura in care valoarea necesarului de finantat este inferior cuantumului autofinantarii. De asemenea, pentru a putea vorbi de autofinantare, este necesar sa se obtina profit sau ca marimea eventualei pierderi obtinute sa nu depaseasca marimea amortizarii.
Studiind bilantul contabil se constata faptul ca prin insumarea capitalului social cu primele de capital, rezervele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat si rezultatul exercitiului se formeaza capitalurile proprii ale firmei, iar in categoria altor surse proprii de capital intalnim fondurile speciale si provizioanele.
Rezervele sunt influentate de marimea profitului brut si net, deci de impozitul pe profit, si de politica de distribuire a profitului obtinut de firma.
Diferentele de reevaluare sunt elemente de natura fiscala, deoarece sunt determinate fie de hotarari ale guvernului, care pot fi aplicate in scopul cresterii surselor de finantare, fie prin reevaluarea (subiectiva) a elementelor de imobilizari precum terenuri si cladiri la inventariere de catre membrii comisiei de inventariere.Astfel, firme care realizeaza pierderi cronice, dar care detin proprietati care in cazul unor investitii pot genera venituri pot proceda la reevaluarea acestora majorand valoarea capitalurilor proprii in mod semnificativ.
Fondurile proprii sunt afectate de politica de amortizare a firmei, de
politica de repartizare a profiturilor si de politica de investitii. Apeland la politici contabile adecvate ele pot fi influentate prin cresterea amortismentelor activelor imobilizate.
Rezultatul curent este direct influentat de impozitul pe profit.
Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli sunt influentate de politica firmei in materie de provizioane.
Activele imobilizate in scopul cresterii fondului de rulment ar trebui sa aiba o valoare cat mai mica. Aceasta se realizeaza prin evaluarea la limita minima a costului de achizitie, de productie sau valoarea de utilitate a mijlocului fix. Deci se va evita includerea in costul de achizitie al oricarei cheltuieli accesorii, care ar determina cresterea acestuia. Se va prefera includerea pe cheltuielile curente a unei sume cat mai mari deoarece aceasta este sigur deductibila, pe cand daca este incorporata in costul de achizitie a mijlocului fix, deductibilitatea este amanata prin amortizare sau, in unele cazuri, cand gradul de utilizare a mijlocului fix este inferior lui 100% este anulata.
Amortizarea pentru a sluji obiectivului de crestere a fondului de rulment va trebui sa fie cat mai mare, deci se recomanda folosirea amortizarii accelerate sau degresive, si considerarea gradului de utilizare ca fiind 100%, chiar daca aceasta nu este adecvat.
Provizioanele pentru depreciere sunt sub impactul politicii de provizioane a firmei - trebuie sa fie cat mai mari atunci cand se doreste un impozit pe profit cat mai mic si cat mai deduse atunci cand se doreste un profit cat mai mare.
Provizioane si rezerve
provizion = suma afectata de o companie pentru acoperirea unei obligatii sau a unei pierderii virtuale, viitoare sau eventuale. Se cunosc diverse tipuri de provizioane:
- provizioane pentru deprecierea de active - se constituie atat pentru active circulante (stocuri, creante-clienti) cat si pentru unele active imobilizate neamortizabile (terenuri, titluri de portofoliu);
- provizioane pentru pierderi si cheltuieli - se constituie pentru anumite cheltuieli previzibile a caror suma si moment al producerii sunt inca incerte;
- provizioane cu caracter fiscal - reprezinta o parghie a politicii economice si comerciale prin intermediul careia statul poate favoriza anumite decizii, investitii sau sectoare economice.Acest tip de provizion reprezinta o plata incetinit a a impozitului, o iesire de trezorerie latenta pentru impozitele datorate statului;
- provizioane pentru riscuri in litigiu - se constituie pentru propria asigurare, pentru garantii acordate la vanzarea unor obiecte de mare valoare si de folosinta indelungata.
Provizioanele constituite intr-o intreprindere au o tripla influenta: asupra rentabilitatii, lichiditatii si fiscalitatii.
Art. 22. - (1) Contribuabilul are dreptul la deducerea
rezervelor si provizioanelor, numai in conformitate cu prezentul articol,
astfel:
a) rezerva legala este deductibila
in limita unei cote de 5% aplicata asupra profitului contabil, inainte de
determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile si
se adauga cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, pana ce aceasta
va atinge a cincea parte din capitalul social subscris si varsat sau din patrimoniu,
dupa caz, potrivit legilor de organizare si functionare.
In cazul in care aceasta este utilizata pentru acoperirea pierderilor sau este distribuita sub orice forma, reconstituirea ulterioara a rezervei nu mai este deductibila la calculul profitului impozabil. Prin exceptie, rezerva constituita de persoanele juridice care furnizeaza utilitati societatilor comerciale care se restructureaza, se reorganizeaza sau se privatizeaza poate fi folosita pentru acoperirea pierderilor de valoare a pachetului de actiuni obtinut in urma procedurii de conversie a creantelor, iar sumele destinate reconstituirii ulterioare a acesteia sunt deductibile la calculul profitului impozabil;
b) provizioanele pentru garantii
de buna executie acordate clientilor;
c) provizioanele constituite in limita unui procent de 20% incepand cu data
de 1 ianuarie 2004, 25% incepand cu data de 1 ianuarie 2005, 30% incepand cu
data de 1 ianuarie 2006, din valoarea creantelor asupra clientilor, inregistrate
de catre contribuabili, altele decat cele prevazute la lit. d), f), g) si
i),care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:
sunt inregistrate dupa data de 1 ianuarie 2004;
sunt neincasate intr-o perioada ce depaseste 270 de zile de la data scadentei;
nu sunt garantate de alta persoana;
sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului ;
au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului;
d) provizioanele specifice, potrivit legilor de organizare si functionare, in cazul societatilor comerciale bancare sau al unei alte institutii de credit autorizate, precum si pentru societatile de credit ipotecar si societatile de servicii financiare;
e) rezervele constituite de societatile comerciale bancare sau alte institutii de credit autorizate, precum si de societatile de credit ipotecar, potrivit legilor de organizare si functionare;
f) provizioanele constituite de fondurile de garantare, potrivit normelor Bancii Nationale a Romaniei;
g) rezervele legale si provizioanele constituite de Banca Nationala a Romaniei, in conformitate cu legislatia in vigoare;
h) rezervele tehnice constituite de societatile de asigurare si reasigurare, potrivit prevederilor legale de organizare si functionare. Pentru contractele de asigurare cedate in reasigurare, rezervele se diminueaza astfel incat nivelul acestora sa acopere partea de risc care ramane in sarcina asiguratorului, dupa deducerea reasigurarii;
i) provizioanele de risc pentru operatiunile pe pietele
financiare, constituite potrivit reglementarilor Comisiei Nationale a Valorilor
Mobiliare;
j) provizioanele constituite in
limita unei procent de 100% din valoarea creantelor asupra clientilor, inregistrate
de catre contribuabili, altele decat cele prevazute la lit. d), f), g) si i), care indeplinesc
cumulativ urmatoarele conditii:
sunt inregistrate dupa data de 1 ianuarie 2007;
creanta este detinuta la o persoana juridica asupra careia este declarata procedura de deschidere a falimentului, pe baza hotararii judecatoresti prin care se atesta aceasta situatie;
nu sunt garantate de alta persoana;
sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului;
au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului.
Finantarea externa
Finantarea externa se poate realiza prin cresteri de capital (aport in natura sau emisiune de actiuni in schimbul banilor) sau prin indatorare (credit bancar, credit obligatar, leasing).
Una din diferentele majore dintre cele doua categorii de finantare externa, din punctul de vedere al fiscalitatii, este data de deductibilitatea cheltuielilor cu
dobanzile
Deductibilitatea cheltuielilor cu dobanzile, precum si a altor costuri
generate de apelarea la imprumuturi (comisioane, speze bancare etc) duce la o
economie de impozit, datorita diminuarii profitului impozabil cu valoarea acestora.
Apelarea la surse de finantare externa sub forma cresterilor de capital, chiar daca la prima vedere este mai avantajoasa pentru intreprindere din punctul de vedere al flexibilitatii in ceea ce priveste eventualele finantari prin indatorare, se poate izbi de opozitia vechilor proprietari care pot obstructiona astfel de finantare, in special datorita aparitiei efectului de dilutie a capitalului sau a diminuarii valorii de piata a unei actiuni.
Capitaluri imprumutate
Capitalurile imprumutate pot fi grupate in 3 mari categorii, in functie de termenul de acordare sau de utilizare:
a)imprumuturi pe termen lung;
b)imprumuturi pe termen mediu;
c)imprumuturi pe termen scurt.
D.p.d.v. al gestiunii financiare, aceata clasificare nu poate fi satisfacatoare, impunandu-se gruparea capitalurilor imprumutate, dupa destinatie in :
a)capitaluri de imprumut destinate finantarii activelor fixe.
b)capitaluri imprumutate cu scopul finantarii partii din activele circulante care nu poate fi acoperita de catre datoriile de exploatare curenta .
Imprumuturile pe termen lung au de obicei o scadenta mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu intre 1-5 ani, iar imprumuturile pe termen scurt nu depasesc 1 an. Primele 2 categorii sunt finantate in special activele imobilizate in timp ce activele circulante sunt finantate indeosebi din credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung sunt foarte variate prin natura si obiectul lor. Unele intreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de imprumuturi pe termen lung pe baza de titluri.
Finantarea pe termen lung mai poate fi asigurata si de organisme publice specializate precum si de banci si de alte institutii financiare.
Capitalurile imprumutate peste 5 ani sunt menite sa finanteze elemente cu caracter stabil al patrimoniului. In functie de originea/provenienta sumelor imprumutate, imprumuturile pe termen lung se pot clasifica in :
imprumuturi obligatorii
imprumuturi de la organisme publice specializate
imprumuturi de la stat
imprumuturi de la banci
Imprumuturile obligatorii - nevoile de capital pe termen lung ale unei societati pot fi acoperite atat prin emisiuni de actiuni,cat si prin emiterea de obligatiuni care asigura fonduri imprumutate generand si cheltuieli pentru plata dobanzilor aferente si pentru rambursarea ratelor scadente. Imprumuturile pe baza de obligatiuni sunt o forma speciala a creditului pe termen lung fiind caracterizate de lansarea publica a unor titluri negociabile.Fiecare obligatiune reprezinta o fractiune a datoriilor pe termen mediu si lung ale unei intreprinderi. Obligatiunile sunt caracterizate de urmatoarele elemente :
valoarea nominala in functie de care se stabileste dobanda
o rata a dobanzii nominala care este aplicata la valoarea nominala a obligatiunii pentru a determina suma cuponului ce trebuie platita
pretul de emisiune este de obicei mai mic decat valoarea nominala, diferenta constituind o prima de emisiune
pretul de rambursare poate fi mai mare ca valoarea nominala,diferenta reprezentand o "prima de rambursare"
intreprinderea poate ajunge de a primi o suma mai mica decat cea pentru care isi angajeaza raspunderea si la care calculeaza dobanda si ramburseaza o suma mai mare decat valoarea nominala
durata imprumutului se stabileste prin contract insa durata de viata economica a fiecarei obligatiuni nu este precizata in principal datorita faptului ca de cele mai multe ori rambursarea are loc prin tragere la sorti
obligatiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursa,societatea emitenta poata sa-si reduca datoria prin rascumpararea la bursa a obligatiunilor la un pret ce poate fi inferior valorii de rambursare
spre deosebire de actionari care sunt coproprietari ai firmei, posesorii obligatiunilor poseda numai drept de creanta asupra societatii
succesul unui imprumut pe baza de obligatiuni depinde de factori cum sunt ce referitori la conjuctura economica, randamentul si durata imprumutului precum si notorietatea firmei
posesorul de economii care-si plaseaza banii in titluri ale unor intreprinderi mari intampina riscuri relativ reduse la care se adauga si avantajul lichiditatii sporite, in comparatie cu investitorii in capitalul unor intreprinderi mici si mijlocii
I.M.M.-urile care doresc sa contracteze un imprumut pe termen lung se pot adresa numai bancilor sau institutiilor financiare specializate spre deosebire de intreprinderile mari care pot ocoli circuitul bancar prin acordarea unor imprumuturi reciproce sau prin apelarea la economiile publice pe baza de instrumente de credit titularizate
daca persoanele care au acordat imprumuturi pe baza de obligatiuni vor sa-si rascumpere banii inainte de scadenta se poate face apel la piata bursiera primind un pret care difera atat fata de valoarea nominala cat si fata de valoarea de rambursare
obligatiunile nu confera posesorilor nici o putere decizionala
o obligatiune mai este definita prin valoarea de emisiune,plata dobanzilor, calendarul de amortizare sau de rambursare si pretul de rambursare
In practica economiei de piata se pot utiliza mai multe tipuri de obligatiuni :
obligatiuni simple(clasice)
In situatia in care societatea procedeaza la emisiunea unui imprumut pe baza de obligatiuni, ea remite fiecarui creditor un numar de titluri corespunzator sumei angajate.
Imprumuturile se adreseaza populatiei, societatilor si institutiilor financiare si de credit,astfel ca marile unitati economice au avantajul de a avea o baza foarte larga de creditare putand negocia conditii mult mai favorabile de imprumut.
Dobanda in procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la valoarea nominala si deinmultit cu 100.
obligatiuni indexate
Sunt denumite astfel pentru ca pretul de rambursare si/sau dobanda variaza in conformitate cu un indice stabilit apriori. Astfel obligatiunile pot fi indexate cu un indice special care are legatura directa cu activitatea societatii (cifra de afaceri, pretul produselor, valoarea adaugata si uneori profitul).
Aceste obligatiuni sunt avantajoase pentru creditori deoarece societate in cazul unei activitati economice favorabile, intampina si un serviciu crescut al datoriei.
obligatiuni participante
Aceste obligatiuni sunt o varianta a obligatiunilor indexate caracterizate prin aceea ca dau dreptul la o dobanda fixa plus o dobanda suplimentara indexata in functie de evolutia profiturilor societatii.
obligatiuni convertibile in actiuni
Se caracterizeaza prin dreptul pe care-l ofera detinatorilor de a-si transforma creantele dupa un termen in actiuni la libera optiune a creditorilor. Decizia se manifesta intr-o anumita perioada, dupa care convertibilitatea nu mai e posibila.
Detinatorii acestui tip de obligatiuni sunt avantajati prin aceea ca au garantia rambursarii minimale (la valoarea nominala) insotita si de posibilitatea de a obtine un castig suplimentar important pentru ca valoarea reala a acestor obligatiuni urmareste indeaproape valoarea actiunilor si poate atinge niveluri mult mai mari.
Obligatiunea convertibila este preferabila celei clasice, in special datorita posibilitatii de a se beneficia de cresterea reala a volumului si a eficientei activitatii.
Ea este preferabila chiar si actiunilor deoarece ofera siguranta fata de o eventuala scadere a cursului actiunilor, iar daca nu se procedeaza la convertirea ei in actiuni ramane un instrument generator de venituri anuale constante.
Emitentul obligatiunilor convertibile poate oferi o dobanda mai mica fata de obligatiunile clasice.
Pentru societati emiterea de obligatiuni convertibile constituie de fapt o amanare a majorarii de capital si o ocolire a apelarii la majorarea clasica prin noi emisiuni de actiuni.
imprumuturi obligatorii grupate/colective
Asemenea imprumuturi pot fi acordate de catre unele institutii financiare create special in folosul unui anumit grup de intreprinderi.
Institutiile financiare le permit in special I.M.M.-urilor sa intre pe piata financiara si sa obtina conditii favorabile de imprumut.
euro-obligatiunile
Imprumuturile internationale iau in mare masura forma euro-obligatiunilor, adica a titlurilor plasate in afara granitelor tarii si in valutele altor tari. Asemenea imprumuturi sunt accesibile numai marilor corporatii si firmelor multinationale si nu difera de obligatiunile simple/clasice sau uneori de obligatiunile indexate.
Plasarea euro-obligatiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare internationale,obligatiile putand fi cumparate de catre diversi investitori care nu domiciliaza neaparat in statul pe pietele caruia sunt lansate titlurile.
Din considerente de echilibrare a balantelor de plati externe, marile intreprinderi sunt incurajate sa se imprumute de pe pietele europene.
Imprumuturi de la organisme publice specializate
Recursul la aceste institutii financiare se face ca urmare a dificultatilor pe care le intampina unele societati in apelarea la pietele financiare traditionale si prin modalitatile mentionate anterior.
Institutiile financiare respective intervin direct pe pietele financiare, permitand obtinerea indirecta a societatii capitalurile de imprumut pe termen lung.
Imprumuturi de la stat
Reprezinta interventii financiare ale statului menite sa acopere diferenta cu care se confrunta intreprinderile de interes national in procurarea capitalurilor de pe piata financiara si au rolul de a favoriza dezvoltarea anumitor ramuri si sectoare ale economiei.
Imprumuturile de la banci
Bancile intervin la randul lor sub diferite in asigurarea necesarului de capitaluri pe termen lung necesare activitatii societatii.
Imprumuturi pe termen mediu
Pentru asigurarea echilibrului financiar al activitatii, intreprinderile trebuie sa coreleze termenele de exigibilitate a datoriilor cu termenele la care isi recupereaza creantele fata de clienti, precum si in functie de alte elemente ca durata de amortizare a imobilizarilor (ne)corporale.
Sub influenta progresului tehnic unele elemente de active fixe (utilajele) isi pierd valoarea mai repede decat era prevazut la momentul achizitionarii, trebuie sa fie inlocuite pentru a nu prejudicia societatea in raporturile concurentiale. In acest scop este necesar sa se accelereze cadenta amortizarii cu acordul organelor fiscale.
Inlocuirea acestor elemente de activ necesita adesea contractarea de imprumuturi pe durate mai reduse decat cele pe termen lung.
Prin urmare creditul pe termen mediu are rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizari, fiind acordate in principiu pe o durata de 5 ani si cu exceptie pana la 7 ani.
In acordarea creditelor pe termen lung si mediu in economia de piata s-au impus anumite reguli financiare care au in vedere urmatoarele : fondurile imprumutate nu pot depasi fondurile proprii
durata minima a imprumuturilor nu trebuie sa fie mai mica decat durata de folosinta a investitiilor
se impune si precizarea ca rambursarea acestor credite este garantata in special pe seama rentabilitatii viitoare a firmelor
Creditului pe termen mediu si lung ii poate fi asimilat si creditul prelungit pe termen scurt,acordat pe baze periodice precum si creditele de leasing (credit de inchiriere sau credit "bail").
Creditul pe termen mediu propriu-zis se acorda de regula de banci sau institutii financiare.Creditul pe termen scurt prelungit se acorda pentru diferite necesitati de exploatare,respectiv vanzari la export,achizitii de materii prime precum si pentru finantarea vanzarilor cu plata in rate.Daca imprumuturile pe termen scurt au o durata de pana la 1 an, imprumuturile prelungite pot fi acordate pana la 2-3 ani. Aceste credite se datoreaza practic duratelor mai mari ale ciclurilor de fabricatie si de comercializare si sunt destinate finantarii capitalurilor circulante.
Capitaluri imprumutate pe termen scurt
Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maxim 1 an si sunt destinate finantarii operatiilor curente de exploatare, facilitand aprovizionarea cu capital circulant si reprezentand componente pe termen scurt a asigurarii echilibrului financiar global al firmei.
In structura acestor credite se regasesc : creditele furnizor si diferite creante si credite bancare.
LEASING-UL CA FORMA DE FINANTARE
Finantarile prin sistem leasing constituie in economia romaneasca o adevarata gura de oxigen pentru agentii economici pentru care investitiile reprezinta o cerinta esentiala pentru dezvoltarea activitatii lor. Si cum 99% din activitatile din economie necesita investitii pentru a se dezvolta, finantarile in sistem leasing vor cunoaste o crestere constanta.
Leasing-ul s-a impus si
la noi in tara, asa cum a facut-o peste tot in lume (poate mai putin in
economiile tarilor din lumea a III-a) in primul rand prin simplitate. In conditiile in care mediul concurential din
Aceasta reprezinta in esenta operatiunea de finantare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operatiune ii va aduce si alte avantaje cum ar fi:
Ii permite realizarea de investitii atunci cand nu dispune de lichiditatile necesare. Si cum investitiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obtinut poate acoperi redeventele lunare.
Ii permite sa-si foloseasca fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducatoare de bani.
Ii permite sa fie in pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfarsitul contractului de leasing poate returna bunul societatii finantatoare si sa inchirieze altul ale carui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o eficienta mai mare in exploatare.
Ii permite sa beneficieze de amanarea platii taxelor vamale pana la sfarsitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.
Ii permite sa beneficieze de facilitatile fiscale Intreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru IMM.
Leasingul este de doua feluri: financiar si operational. Procedural, este vorba de acelasi lucru, insa exista aspecte care diferentiaza cele doua tipuri de operatii, si anume:
*In cazul leasingului financiar, bunul finantat este evidentiat in contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finantarii).Utilizatorul va inregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat in patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislatiei in vigoare.
*In cazul leasingului financiar, redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix si din dobanda de leasing. Dobanda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator.
*In cazul leasingului operational, redeventa este compusa din cota de amortizare calculata conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, intreaga redeventa lunara este considerata cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal.
*In cazul leasingului operational, bunul ramane evidentiat in contabilitatea societatii finantatoare
BIBLIOGRAFIE:
Ciobanu AM
Obreja L
Management financiar, Vol II Politici financiare de intreprindere, Ed. Economica, 2003
Dragota M
Hoanta
Sichigea N
Giurca Vasilescu L
Berceanu D
Gestiunea financiara a intreprinderii, Ed Universitara Craiova 2006
Cristian S
Stancu I
Finante. Teoria pietelor financiare. Finantele intreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara, Ed Economica, 1997
Alexandru F
Finante si gestiune financiara de intreprindere,Ed Economica
Codul fiscal (Legea 571) din data de 22/12/2003
|
