Relatia dintre producator- consumator si piata

Relatia dintre producator- consumator si piata

Piata, în conditiile integrarii României în Uniunea Europeana, cunoaste o extindere de peste 400 de milioane de locuitori, avându- se în vedere libera circulatie a marfurilor serviciilor, ceea ce presupune eliminarea barierelor vamale.Libera circulatie genereaza si o accentuare a luptei de concurenta între producatori, pe de o parte, între consumatori pe de alta parte, în masura în care anumite nevoi personale sau 656q1619g productive nu pot fi satisfacute pe termen scurt sau mediu. Piata fiind un teren de confruntare a agentilor economici, un teren de manifestare a agentilor în lupta de a cuceri un segment tot mai mare al pietei, atât producatorul si consumatorul, cei doi activi, in satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util. Dupa cum aprecia Peter Lynch " Cei ce înteleg comportamentul consumatorului obtin profituri mai mari pe pietele de marfuri decât angrosistii profesionisti care se bizuie pe datele financiare. Daca va place magazinul veti îndragi probabil stocurile"

Rigorile legislatiei în U.E. trebuie sa se regaseasca si în comportamentul agentilor economici, fie ei producatori- consumatori sau numai consumatori.

În satisfacerea nevoilor, în teoria si practica economica, un rol important în stabilirea programului de activitati îl are utilitatea produselor, ceea ce evidentiaza masura în care pe piata sunt aduse bunuri si servicii care pot satisface nevoile producatorilor si consumatorilor. Atât producatorul, cât si consumatorul în satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util.

Sensul general al utilitatii consta în proprietatea anumitor obiecte si a unor acte umane de a îndeplini una sau alta din nevoile umane, de a servi la întretinerea vietii sau sporirea bunastarii.

În limbaj cotidian, a fi util înseamna a nu fi vatamator, respectiv a fi de folos, a satisface o nevoie.

Unii autori considera ca unitatea dintre sensul general-moral si cel economic al utilitatii poate fi exprimat mai bine de alti termeni, precum: dezirabilitatea, ofelinitatea(ca raport între un lucru si o dorinta oarecare), valoarea de întrebuintare (proprietatile intrinseci fizice, chimice, estetice ale bunurilor care îl fac necesar si util).

Pentru analizele microeconomice actuale cel mai indicat termen este cel de utilitate economica. Aceasta trebuie sa fie abordata atât dinspre bun cât si dinspre om, în calitatea lui de consumator.

Privita dinspre bun, utilitatea apare ca tehnica si merceologica, aceasta constând din ansamblul proprietatilor si însusirilor reale sau imaginare ale bunurilor, pe baza folosirii carora se asigura satisfacerea anumitor trebuinte umane, mai mult sau mai putin intense.

Utilitate au nu numai bunurile, ci si actele umane.Utilitatea economica exprima gradul, masura în care consumarea unei cantitati determinate dintr-un bun satisface una sau alta dintre nevoile umane. Pentru ca unui bun sa i se atribuie utilitate acesta trebuie sa îndeplineasca concomitent mai multe conditii:

- sa existe o relatie dinainte stabilita si identificabila între proprietatile bunului si una dintre nevoile umane;

- relatiile necesare dintre bunuri si nevoi trebuie sa fie recunoscute si întelese de oameni. Numai asa utilitatea dobândeste sens economic. Aristotel spunea ca nimic nu poate fi dorit fara sa fie în prealabil cunoscut.

- capacitatea oamenilor de a folosi efectiv diferitele bunuri. Aceasta depinde de stiinta si puterea economica de a folosi bunurile existente si de a gasi noi utilitati.

Utilitatea economica exprima intensitatea dorintei, a nevoii pe care la un moment dat o resimte un individ de a dobândi bunul respectiv în conditiile existente si de a-l consuma. Ea atesta importanta pe care o persoana o acorda unui bun, asteptând obtinerea unei anumite satisfactii prin consumarea lui .

Utilitatea individuala, totala si marginala

Utilitatea economica se prezinta sub mai multe forme:

În cazul bunurilor omogene care pot fi descompuse în parti(diviziuni) identice (zahar, pâine etc.), fiecare unitate are o anumita utilitate pentru consumator(dupa aprecierile si estimarile sale). Utilitatea fiecarei parti sau diviziuni reprezinta utilitatea individuala. Suma utilitatilor individuale corespunzatoare partilor consumate dintr-un bun constituie, utilitatea totala. Aceasta se concretizeaza în satisfactia pe care o procura subiectului consumarea unui numar de unitati dintr-un bun. Utilitatea totala se mareste odata cu cantitatea consumata, dar cu fiecare unitate consumata utilitatea individuala este tot mai redusa, întrucât scade intensitatea nevoii si implicit satisfactia resimtita de consumator. Fenomenul are loc în baza legii saturatiei sau satietatii potrivit careia, pe masura cresterii cantitatii consumate dintr-un bun oarecare, nevoia subiectului pentru acel bun scade în intensitate pâna se stinge.

Pâna la limita saturatiei marcata de utilitatea marginala zero, utilitatea totala creste cu fiecare unitate suplimentara consumata, dar contributia fiecareia la utilitatea totala este tot mai redusa, pentru ca se atenueaza nevoia de consum.

Utilitatea totala rezulta din însumarea utilitatilor individuale aditionale, adica: UT = u₁+u₂+u₃+...+u_n

în care: u₁>u₂>u₃>...>u_n

Utilitatea marginala sau limita reflecta utilitatea sau satisfactia suplimentara pe care o are un subiect prin consumarea unei unitati aditionale dintr-un bun care îi este necesar. Ea corespunde utilitatii unei doze suplimentare sau parti aditionale dintr-un bun si este egala cu sporul de utilitate totala ca urmare a maririi consumului cu înca o unitate din acel bun:

Uma= ΔUT/ΔQ,

În care Uma - utilitate marginala;

ΔUT - sporul de utilitate totala;

Δ Q - cresterea cu o unitate a cantitatii consumate;

Conceptul de utilitate marginala, elaborat de fondatorii scolii marginaliste, consta în însemnatatea ce o are pentru o persoana marirea consumului unui bun cu o unitate. Ei au subliniat ca utilitatea fiecarei portiuni aditionale dintr-un bun scade pe masura satisfacerii trebuintei.

Relatia dintre cantitatea consumata si utilitatea unui bun este exprimata de LEGEA UTILITĂŢII MARGINALE DESCRESCÂNDE (LEGEA GOSSEN) în baza careia, atunci când creste cantitatea consumata dintr-un bun, utilitatea marginala tinde sa scada, întrucât utilitatea suplimentara se diminueaza. Pentru un individ satisfactia cea mai mare o ofera consumarea primei unitati dintr-un anumit produs, iar fiecare noua unitate îi aduce o satisfactie mai mica, deoarece se adreseaza unei nevoi in scadere.

Pornind de la aceste determinari, se disting trei tipuri de utilitati si anume:

a)            utilitatea individuala este satisfactia pe care o aduce o doza dintr-un bun consumat de un individ

b)           utilitatea totala este satisfactia resimtita in urma consumarii mai multor doze succesive sau a tuturor dozelor dintr-un bun de catre un individ, într-o perioada data.

c)            Utilitatea marginala, reprezinta utilitatea pe care o resimte individul pentru fiecare unitate suplimentara dintr-un bun economic atras în consum.

Într-o alta formulare contemporana, legea utilitatii marginale descrescînde spune ca pe masura ce cantitatea consumata dintr-un anumit bun se mareste, utilitatea marginala a acestui bun se reduce, tinzân catre 0, atingându-l in punctul de satietate.

Utilitatea marginala este in functie de intensitatea nevoii unui individ si raritatea bunului respectiv.

Tendinta generala de scadere a utilitatii marginale este oglinda tendintei fundamentale a capacitatii psihologice a fiecarui consumator de a aprecia ca procurarea unei cantitati suplimentare dintr-un bun oarecare face ca acesta sa fie tot mai putin dorit, deci utilitatea tot mai mica.

1.2. Relatia dintre pret, venit si satisfacerea nevoilor producator-    consumator

Satisfacera nevoilor se afla într-o strânsa legatura cu nivelul preturilor si al nevoilor. În functie de acesti doi factori producatorul ordoneza vânzarile si procesarea de bunuri de capital, iar consumatorul individual bunurile de consum. Preocuparea vânzatorului si cumparatorului consta în alegerea acelor bunuri si cantitati care sa le ofere maximum de satisfactie, de utilitate. Pornind de la faptul ca, pretul pentru fiecare bun este diferit iar veniturile nu întotdeauna sunt suficiente pentru a satisface nevoile in masura dorita se pune problema echilibrarii preferintelor. Realizarea echilibrului presupune o combinatie de bunuri si servicii care sa raspunda cel mai bine satisfacerii nevoilor dar si preferintelor. Combinatiile care sunt cele mai dorite se numesc programe de consum se afla, evident, sub anumite restrictii, constrângeri bugetare determinate de nivelul venitului si, nu, în ultima instanta, de preturi. Astfel ca, în limitele unui buget dat si la preturile existente, alegerea produselor de catre consumator se bazeaza pe principiul compensatiei. Alocarea unei parti mai mari din venit pentru procurarea unui bun presupune diminuarea corespunzatoare a sumei destinate pentru achizitionarea altui bun. Restrictia de venit si preturile existente pe piata determina consumatorul sa aleaga din multitudinea combinatiilor posibile pe cea care îi ofera o satisfactie maxima si se încadreaza în venitul de care dispune.

Satisfacerea unor nevoi cât mai diversificate este posibila in conditiile unei tari în care, economia este structurata pe ramuri moderne producatoare valoare adaugita cât mai mare ceea ce, se reflecta si într-un venit pe locuitor ce reprezinta un indicator al nivelului de trai. Desigur ca, asigurarea unui venit care sa satisfaca consumatorului o gama larga de nevoi, si a avea posibilitatea de a elabora un program de consum care sa exprime diverse moduri de continere a cantitatilor de produse tine de venitul disponibil la un moment dat. Acest venit este atât rezultatul muncii personale dar, si al gradului de încadrare a agentilor economici în exigentele pietei interne si externe, de competitivitatea produselor care sa le asigure debuseu.

La nivel microeconomic competitivitatea se refera la capacitatea producatorilor de a obtine o productivitate înalta, structuri concurentiale de piata, reducerea costurilor, sporirea flexibilitatii productiei la situatia pietei, stimularea activitatilor de cercetare-dezvoltare, îmbunatatirea activitatii de marketing, comercializarea produselor la niveluri de preturi compatibile cu cele ale partenerilor comerciali. În asemenea conditii si programul privind combinarea satisfacerii nevoilor va fi mai cuprinzator.

La nivel macroeconomic competitivitatea se refera la institutii    si politici economice care se sprijina pe atingerea unor rate înalte de crestere economica pe termen mediu si lung. Dupa M. Porter competitivitatea externa depinde de capacitatea de patrundere, de atragere si de adaptare - rezultatul final fiind capacitatea unei natiuni de a obtine venituri. Desigur ca, nu întotdeauna veniturile se rasfrâng asupra consumatorilor, deinde de modalitatile de distributie din fiecare tara.

În conditiile tarii noastre, dar si a altor tari, atragerea de investitii straine poate constitui un factor care sa contribuie la cresterea P.N.B., a venitului national. Dar, atractivitatea pentru investitiile straine este efectul sintetic al factorilor locali din tara.

Deosebit de important, în conditiile competitivitatii, de azi, este capacitatea de adaptare la modificarile structurale. Prin intermediul restructurarii ramurilor, o tara îsi schimba specializarea pe produse ceea ce se va reflecta si in structura exportului, ceea ce va spori spori capacitatea de a obtine venituri. O îmbunatatire a structurii competitive înseamna o schimbare semnificativa în directia obtinerii unei valori adaugate mai mari si în functie de repartitia ei si a venitului pe locuitor.

Capacitatea de a obtine venituri mai mari este data de dinamica nivelului P.I.B.-ului per capital si, respectiv, de ritmul de crestere a P.I.B.-ului comparativ cu alte tari. Analiza la nivel micro si macroeconomica nu este despartita de un zid chinezesc. Exista o interdependenta dintre competitivitatea micro si cea macroeconomica. M. Porter. argumenteaza ca, la nivel microeconomic, competitivitatea productiei depinde de costurile inputurilor, de conditiile cererii, de strategiile adoptate, de mediul concurential si relatiile dintre firme. Acesti factori contribuie mai mult sau mai putin la cresterea competitivitatii produselor în functie de mediul economic si social national, de politicile guvernamentale, de mediul de afaceri intern si international. Asadar, avantajul competitiv într-un anumit domeniu se sprijina pe urmatorii piloni: strategiile (planurile) firmelor, structurile pietei si concurenta, mediul national favorabil, politici economice guvernamentale, directionate si aplicate, mediu de afaceri national si international adecvat.

Avantajul competitiv nu se rezuma doar la explicatii teoretice fara o verificare empirica, o confruntare cu realitatea economica prin: efectuarea unor analize empirice la nivel microeconomic în scopul evidentierii cauzelor unor tendinte si evaluarea efectelor directe si indirecte.