SINDROMUL STOCKHOLM:

POLITICA APLICĂRII LEGII si MODALITĂŢI de APĂRARE

ale PERSONALITĂŢII OSTATICULUI

THOMAS STRENTZ

ACADEMIA FBI

QUANTICO, VIRGINIA, 22135

JEFUIREA BĂNCII

[2]. Acestia au fost tinuti ostateci de un hot, evadat din închisoare, în vârsta de 32 de ani, cu numele de Jan-Erik Olsson . Ostatecii au fost tinuti într-un subsol mochetat al bancii cu dimensiuni de 3 x 14m, unde a fost închis si un alt criminal, fost partener de celula a lui Olsson, Clark Olofsson, de 26 de ani. Olofssom s-a alaturat grupului dupa ce Olsson i-a cerut eliberarea de la închisoarea Norrkoping .

[10] Mecanismele de aparare au fost discutate, explicate, examinate si definite în repetate rânduri începând din secolul trecut. Acestea variaza ca numar în functie de autor. Cu toate acestea, toate servesc aceluiasi scop- protejarea personalitatii de durere si dezorganizare.

[12] Unul dintre aceste mijloace este mecanismul de aparare. Mecanismul folosit cel mai frecvent de ostaticii intervievati de autor a fost regresia, pe care Normal Cameror o defineste ca un nivel mai putin matur si realist al experientei si comportamentului. Au fost avansate câteva teorii în încercarea de a explica simptoamele observabile pe care autoritatile de ordine si psihiatrii le-au numit Sindromul Stockholm.

[14] Scopul acestui tip de identificare este sa dea posibilitate ego-ului sa evite furia, pedeapsa potentiala, din partea dusmanului. Ostatecul se identifica mai curând din cauza fricii decât a dragostei. S-ar parea ca ego-ul sanatos evalueaza situatia si alege din arsenalul de sisteme de aparare de care dispune acel mecanism care i-a folosit cel mai bine în trecut când s-a confruntat cu o situatie traumatica. Personalitatea dezvoltata normal foloseste mecanismul de aparare al identificarii, în general din dragoste, atunci când îsi emuleaza imaginea parinteasca.

[20] De aceea, desi este disperat, rapitorul cunoaste si are experienta în procedurile justitiei penale si întelege consecintele noii sale situatii.

[23] Aceasta nu înseamna ca politia i-a omorât.

[24] Pentru a supravietui, mintea reactioneaza ca si cum incidentul traumatic nu are loc. victimele reactioneaza astfel: "nu, nu eu"; "asta trebuie sa fie un vis" sau "nu se poate întâmpla asa ceva". Toate acestea sunt metode individuale eficiente de a reactiona la situatii extraordinar de stresante. Negarea este doar o faza în încercarea de a face fata unei imposibile întorsaturi a lucrurilor. Toate victimele care înfrunta eficient aceste situatii au o vointa puternica de a supravietui. O persoana poate face fata stresului dormind; autorul a intervievat ostatici care au dormit în captivitate 48 de ore. Altii lesina, desi se întâmpla mai rar

Timpul este un factor în dezvoltarea Sindromului Stockholm. Trecerea timpului poate produce o legatura pozitiva sau negativa, depinzând de interactiunea dintre agresori si victime. Daca rapitorii nu abuzeaza victimele, orele petrecute împreuna vor produce, foarte probabil, rezultate pozitive. Timpul în sine nu poate avea acest rezultat, dar poate deveni un element catalizator în cazurile neabuzive.

În septembrie 1976, când cinci croati au deturnat un Boeing 727 cu 95 de pasageri la bord, într-o cursa transatlantica de la New York la Paris, s-a constatat un alt exemplu al Sindromului Stockholm. Atitudinea fata de rapitori si crima lor a reflectat diferite grade de expunere a celor implicati în aceasta situatie.[27] Ostaticii au fost eliberati treptat. Primul grup a fost eliberat dupa câteva ore de captivitate; al doilea grup a fost eliberat dupa o zi. Chestionarea victimelor în aceasta situatie a produs indicii clare în sensul ca Sindromului Stockholm nu este un fenomen magic, ci un rezultat logic al interactiunii umane pozitive.

Zborul TWA 355, initial programat sa plece de la New York City catre Tucson, Arizona, via Chicago, în seara zilei de 10 septembrie 1976, a fost deturnat undeva deasupra statului New York, catre Montreal, Canada, unde a fost reîncarcat cu combustibil. Deturnatorii s-au îndreptat apoi catre Gander, Newfoundland, unde 34 de pasageri au fost debarcati pentru a usura avionul pentru zborul transatlantic catre Europa, via Keflavik, Islanda, cu 54 de pasageri la bord si un echipaj de sapte persoane. Agresorii, în special Julianna Eden Busie, au selectionat pasagerii care au putut debarca. Femeia si-a bazat decizia pe criterii de vârsta si responsabilitati familiale. Pasagerii care au ramas în avion, inclusiv echipajul de sapte, erau necasatoriti, casatoriti fara copii sau aceia care s-au voluntarizat sa ramâna la bord, cum a fost episcopul O`Rourke. Dupa ce au zburat deasupra Londrei, avionul a aterizat la Paris unde a fost înconjurat de politia franceza. Episodul a durat 25 de ore pentru majoritatea pasagerilor si aproape trei ore pentru cei care au fost debarcati la Gander.[28]

În lunile septembrie si octombrie 1976, au fost chestionati toti ostaticii, cu exceptia a doua persoane si toti membrii echipajului. Ipoteza initiala de la care s-a pornit înaintea intervievarii a fost ca toate victimele eliberate mai târziu ar putea reactiona pozitiv fata de agresori. Cu alte cuvinte, timpul era considerat un element cheie.

Ipoteza nu a fost confirmata. Dimpotriva, se parea ca atitudinea victimelor fata de agresori diferea de la rapitor si de la victima la victima, indiferent de perioada de timp petrecuta în captivitate. Desi lucrul parea nelogic, interviurile cu victimele au scos la iveala unele motive de înteles. S-a aflat ca acele victime care avusesera contacte negative cu agresorii nu au manifestat îngrijorare pentru ei, indiferent de momentul când au fost eliberati. Unele dintre aceste victime fusesera practic abuzate de agresori; evident ca acestora nu le placeau agresorii si cereau sa fie impusa pedeapsa maxima.

Alte victime au dormit cea mai mare perioada a timpului petrecut în captivitate. Aceasta ar fi putut fi un mecanism de aparare de negare, un mijloc disperat al ego-ului de a face fata unei situatii absolut intolerabile.[29] Aceste victime avusesera foarte putin timp contact cu agresorii si, de asemenea, sustinusera necesitatea pedepsei maxime. S-ar putea sa nu fi avut contact direct negativ, însa nu încercasera nici o asociere pozitiva. Singurul lor contact cu agresorii avusese loc de trei ori, când rapitorul Mark Vlasic i-a trezit la Paris, ordonând tuturor pasagerilor sa se strânga în centrul avionului unde a amenintat ca va detona explozivi daca guvernul francez nu le permite sa decoleze.

Extrema cealalta a fost marturisita de victime, indiferent de momentul eliberarii, care discutasera cauza rapitorilor si le întelesesera motivatia si suferinta. Altii au început sa strânga un fond de aparare pentru fostii lor rapitori. Unii au recomandat avocati agresorilor si altii au refuzat sa fie intervievati de autoritatile de ordine care îi arestasera pe rapitori.[30]

Poate una dintre cele mai auto-revelatoare descrieri ale Sindromului Stockholm a fost facuta de una dintre victimele acestei deturnari:

[32] Dr. Ochberg raporteaza descoperiri asemanatoare, ca si psihiatrul din Stockholm în 1973.

[35] Este un punct de vedere foarte diferit de cel al Comisarului de politie al orasului New York, Michael Codd, care a spus într-un interviu, "Ne uitam la actiunile unor nebuni- ucigasi." Interviul Comisarului a urmat tentativei de a dezamorsa o bomba lasata de rapitori; bomba a omorât un ofiter si a ranit grav alti trei.

[37] si, de asemenea, în situatia în care au fost luati ostatici la Consulatul german în august 1978.

Izolarea

[39] Altii, ca agronomul american Dr. Claude Fly, tinut de teroristi Tupamaros timp de 208 zile în 1970, au evitat identificarea cu agresorii sau cauza lor. El a reusit acest lucru scriind 600 de pagini autobiografice si stabilind o Lista crestina de verificare de 50 de pagini, în care a analizat Noul Testament. Ca si Sir Geoffrey Jackson, el a fost capabil sa-si creeze propria sa lume si sa se izoleze de presiunile ostile din jurul lui.

[44] Executia a avut loc în pofida scrisorilor de afectiune din partea altor ostatici care fusesera eliberati datorita problemelor lor medicale.

[46] Un serif din Texas care s-a aflat la fata locului si apoi a vorbit cu victimele, a afirmat ca existau indicii ale Sindromului Stockholm. Desi emotiile ostaticilor nu reflectau profunzimea emotiilor ostaticilor din Suedia, cu un an înainte, ostaticii au recunoscut ca nutresc sentimente de afectiune pentru o persoana pe care au crezut ca o vor urî. Ei l-au privit pe rapitor ca pe o fiinta umana cu probleme asemanatoare cu problemele lor. Ordinea publica admite de mult ca agresorul înarmat crede ca el însusi este o victima a politiei. Întelegem acum de ce victimele au tendinta sa împartaseasca opinia lui

[48] asa încât începe sa se stabileasca o legatura.

Reactia rapitorului

[54] Atunci când agresorul si ostaticii lui sunt închisi împreuna într-un beci, o cladire, un tren sau un avion, se pare ca re loc un proces de dezumanizare. Atunci când o persoana, un ostatic, poate dovedi întelegere, pastrându-si demnitatea, el sau ea poate diminua agresiunea rapitorului. Exceptia de la aceasta regula o face agresorul care este antisocial, asa cum a demonstrat Fred Carrasco în august 1974. din fericire cei ca Fred Carrasco din lume sunt o minoritate si, în cele mai multe situatii, Sindromul Stockholm este o reactie reciproca. Cu trecerea timpului si stabilirea experientelor pozitive, sansele victimelor de a supravietui cresc. Totusi, izolarea victimelor împiedica formarea acestei legaturi pozitive.

[56] Constient sau inconstient, agresorul si-a dezumanizat victima, fiindu-i astfel mai usor sa o ucida. Atâta vreme cât ostaticul este izolat, timpul nu mai devine un factor. Sindromul Stockholm nu este o forta care ar putea salva viata victimei.

Reactii individualizate

[59] Unele victime americane îi viziteaza pe rapitori la închisoare. Altii au strâns fonduri pentru apararea agresorilor. Un ostatic ostil este pretul care trebuie platit de fortele de ordine pentru un ostatic în viata. Sentimentele împotriva fortelor de ordine nu este un lucru nou pentru politie. Însa se pare ca este pentru prima data când s-a sugerat ca politistii cauta sa încurajeze ostilitatea din partea acelora pe care fortele de ordine încearca cu toate resursele sa îi salveze. Cu toate acestea, o viata umana este o comoara de neînlocuit si merita putina ostilitate. Un martor ostil sau neconvingator al acuzarii este un pret mic de platit pentru aceasta viata de om.