Sursele inegalitatii si compensarea inegalitatii în România

1. Ordinea economica înainte de 1989

Pentru a întelege re-structurarea societatii în perioada de tranzitie postcomunista trebuie sa pornim de la ordinea economica de dinainte de 1989. Piirainen (1997) în analiza sa privind restructurarea Rusiei adopta teoria weberiana si porneste de la comparatia ideal-tipurilor de economie socialista, respectiv capitalista pe baza schemei 1 de mai jos.

Sa urmam exemplul lui Piirainen pentru cazul României. Ca si în Uniunea Sovietica, în România, economia era planificata centralizat. În ciuda controlului statului, în conditiile "economiei de penurie" se dezvoltasera "piata neagra" si economia de subzistenta (de exemplu, "agricultura de weekend"), care asigurau produsele si serviciile necesare populatiei.

Schema 1. Diferente între ideal-tipurile de economie socialista si capitalista

Sursa: Piirainen, 1997, p.20. Economia neoficiala include economia subterana si economia de subzistenta.

Cu alte cuvinte, în perioada comunista, economia oficiala coexista cu "economia subterana" care opera pe baza mecanismelor de piata, precum si cu o "economie de subzistenta". Economia subterana includea "bisnita" si mita, precum si o gama larga de servicii (mai mult sau mai putin legale) de tipul meditatiilor, traduceri, cosmetica si coafura, mici reparatii de tot felul, croitorie, închirieri etc. Economia de subzistenta se refera în primul rând la gradinarit, munca în gospodarie si schimburile (trocul) de bunuri si servicii între gospodarii (de genul copiilor care se aprovizionau cu produse alimentare de la parintii de la tara si duceau în schimb cafea, pâine, medicamente sau alte produse care nu se gaseau la tara).

În perioada comunista, cum mecanismele de piata functionau în economia subterana, acesta era si spatiul unde se puteau acumula ilicit averi. Nu exista nici o cercetare care sa fi produs dovezi empirice în acest sens, dar daca majoritatea populatiei îsi asigura doar venituri aditionale, o minoritate a facut "averi", cele mai mari fiind strânse de unii lucratori din comert, sefi de restaurante si hoteluri, angajati ai asa-numitelor Case de Comenzi, deci preponderent în zona în care se gestionau si distribuiau bunurile de larg consum, în special alimente.

De aici, credinta ca averile în România se fac pe cai necinstite s-a împamântenit si înca persista la nivelul populatiei. Cu alte cuvinte, multi dintre cei avuti erau invidiati, dar în acelasi timp aveau un prestigiu social negativ. Pe de alta parte, co-existenta celor trei economii înseamna ca diferentele în sansele de viata erau efectul agregat al procesului de planificare de la nivelul economiei centralizate, dar mai ales al mecanismele (de piata sau nu) ale economiei subterane si ale economiei neoficiale de subzistenta.

Compensarea inegalitatilor era realizata în perioada comunista tot prin procesul de planificare centralizata. Politica socialista oficiala a fos 646e49g t centrata pe "somaj zero" (ocupare totala) si, prin urmare, punea aproape toate beneficiile în relatie cu munca. Munca era considerata în acelasi timp drept si datorie. Sa ne amintim ca în socialism oamenii erau "oamenii muncii" care detineau tripla calitate de proprietari, producatori si beneficiari. Munca reprezenta "factorul hotarâtor al dezvoltarii fortelor de productie si al progresului societatii". Prin urmare, ...

(...) socialismul a ridicat la rangul de principiu repartitia dupa munca. Lichidând proprietatea privat capitalista asupra mijloacelor de productie, abolind exploatarea omului de catre om, socialismul a creat premisele afirmarii unor relatii de repartitie echitabile. Ele presupun ca fiecare membru al societatii sa-si puna întreaga capacitate de munca în slujba cresterii productiei. (...) în orice sector - arata tovarasul Nicolae Ceausescu - munca constituie o datorie, o oanoare, o cinste, ca este la fel de importanta activitatea din electronica si cea din agricultura, activitatea miniera, ca si cea din constructiile de masini. (Iordachel, 1985, p.11-2)

Tuturor cetatenilor li se repartiza un loc de munca în functie de "nevoile" economiei, legi draconice fiind introduse împotriva "parazitismului social".

Pe vremea lui Ceausescu, nimeni n-avea voie sa n-aiba un loc de munca, daca te gasea ca nu muncesti, te lua si te încadra automat, nu exista sa nu se gaseasca loc de munca. Faceai trei luni de zile puscarie militieneasca. La sectia de militie, de dimineata pâna seara spalai de sus pâna jos toata sectia de militie. Mai luai si câteva talpi. Le era frica sa nu se munceasca. Pe vremea aia erai obligat sa muncesti în folosul societatii. Acuzatia de parazitism social era foarte grava. (Barbat, 48 ani, absolvent al scolii de partid "stefan Gheorghiu", din anii '80 functionar la Departamentul Securitatii Statului, cules de Hodoiu, I., în *** LXXX marturii orale, 2003, p.248)

Initial, aceasta politica a fost impusa de necesarul de forta de munca în procesul de industrializare. Ulterior, obiectivul a fost cel de integrare a tuturor adultilor în economia socialista, dar si de control social în vederea descurajarii activitatilor pe cont propriu. Spre deosebire de tari precum Ungaria sau Polonia, care în anii '80 au recunoscut oficial somajul si au oficializat antreprenoriatul, regimul din România a fost extrem de strict în aceasta privinta. Prin urmare, munca era oficial recunoscuta (si admisa) doar în cadrul întreprinderilor, organizatiilor si cooperativelor de stat. Micii întreprinzatori erau admisi doar în câteva mestesuguri marginale, restul desfasurându-si activitatea în economia subterana. De aceea, la începutul tranzitiei, pe de o parte, ponderea sectorului privat era în România una dintre cele mai mici în cadrul fostelor tari comuniste (Milanovic, 1998), si, pe de alta, întreprinderile de stat erau supraîncarcate cu angajati, fie platiti partial, fie "trimisi" în concedii fara plata.

Sistemul de asigurari sociale, arata (C. Zamfir, 1997), era bine dezvoltat: marea majoritate a persoanelor în vârsta primeau pensii directe sau indirecte (de urmas), iar asigurarile sociale acopereau variate situatii de risc (accidente, boala, moartea unui parinte, nasterea unui copil). Alocatia pentru copil era (si este înca) universala, concediile maternale erau platite, cresele si gradinitele erau gratuite, la fel manualele scolare, taberele scolare erau subventionate, iar facilitatile culturale si sportive erau subventionate ca parte a festivalului national "Cântarea României". De asemenea, locuintele erau repartizate de stat, chiriile si utilitatile publice erau consistent subventionate, ca si alte servicii publice. Cum marea majoritate a acestor beneficii erau conditionate de participarea la economia socialista, întreprinderile si organizatiile detineau rolul principal în distribuirea acestora.

Totusi, tot acest sistem era în mare parte format din mecanismele de creare a dependentei, care descurajau asumarea responsabilitatii de catre cetateni. Politica sociala comunista a fost parte integranta a politicii de planificare centralizata, în care partidul/ conducatorul (atotstiutor) coordoneaza vietile a milioane de oameni, care a jucat acelasi rol nivelator si de restrângere a autonomiei individului ca si politica economica si nicidecum rolul corector al sanselor de viata determinate de tranzactiile si competitia de pe piata libera.

Astfel, aproape totul depindea de bunavointa statului, cu punerea în miscare a unui sistem de ierarhizari, cu inevitabile favorizari si marginalizari ale unor categorii de populatie. Prin controlul centralizat de tip administrativ, s-a mentinut un nivel scazut al tuturor categoriilor de venituri, iar politica sociala restrictiva a devenit mult mai accentuata în deceniul al IX-lea (...) Fara îndoiala ca modelul politicii sociale din acea perioada a fost unul deosebit de contradictoriu. Pe de o parte, încorpora anumite caracteristici universaliste (...), mai ales prin modul de organizare si functionare a diferitelor servicii sociale. Pe de alta parte, se mentineau la un nivel deosebit de scazut volumul cheltuielilor sociale, dar si proportia acestora în PIB, respectiv în venitul national. (Marginean, 2004, p.138)

Statul în comunism nu a avut în principal un rol regulator, ci un rol de control asupra individului. În marele joc al bugetelor si resurselor (de la resurse materiale la resursele umane), partidul era cel care determina în spatiul oficial cum trebuiau mutate "piesele" de la întreprinderi, pâna la oameni.

Pe scurt, ordinea economica socialista poate fi cuprinzator si plastic exprimata în termenii unei anecdote populare în Rusia, perfect aplicabila României:

Asa ca, prin forta împrejurarilor, oamenii au devenit unii tot mai manipulativi si/sau inventivi, altii s-au "descurcat" cu ajutorul retelelor si al institutiilor neoficiale pastrând o oarecare autonomie fata de spatiul oficial, altii au învatat dependenta, linistiti ca cineva gândeste pentru ei, în timp ce altii au murit asteptând americanii.

2. Ordinea economica dupa 1989

Sa privim acum societatea româneasca în perioada de tranzitie, pe baza unei scheme similare.

Schema 2. Dimensiuni de baza ale economiei în tranzitie în România

Nota: Economia informala include economia subterana si economia de subzistenta.

Fiecare dimensiune din schema 2 este acoperita pentru cazul României de un numar impresionant de studii sociologice, economice, precum si antropologice, politice si asa mai departe. O discutie în amanunt depaseste scopul acestui curs. Aici, accentul cade doar pe mecanismele de piata, sursele inegalitatii si compensarea inegalitatii.

Dupa 1990, fostele economii socialiste au trecut printr-un proces de diversificare. În consens, sociologi si economisti folosesc pluralul de "economii" pentru a caracteriza situatia din tranzitiile postcomuniste. De la un autor la altul, în functie de scopul studiului, "economiile" sunt redefinite atât ca denumire, cât si din punctul de vedere al cuprinderii. Astfel, termenii utilizati în literatura de specialitate se multiplica: "oficiala", "sociala" si "necivila" (Rose, 1992); "formala", "monetara", "sociala" si "economia gospodariei" (Wallace si Haerpfer, 2002); "formala", "neoficiala", "social-domestica", "social-comunala", "criminala", "ascunsa", "nereglementata" si "neagra (subterana)" (Chavdarova, 2002); "economii informale" (în functie de tipul activitatii si de sectorul economic în care se desfasoara) versus "economia formala" (Neef si Stanculescu, coord., 2002; Neef si Adair, coord., 2004); "economia de stat","economia de piata" si "economia informala" (Piirainen, 1997).

"Informalizarea" tuturor economiilor din Centrul si Estul Europei în perioada de tranzitie se datoreaza, sustin Wallace si Haerpfer (2002), esecului economiei formale de a prelua fosta economie socialista. Astfel, în întreaga regiune, ca norma, gospodariile urmaresc conservarea/ maximizarea sanselor de viata prin alcatuirea unor portofolii de activitati (sau portofolii de surse de venit). Aceste portofolii sunt alcatuite prin operarea în toate tipurile de economii ce formeaza economia tranzitiei.

Schema 3 Modelul analitic al celor patru economii în România în tranzitie

Legenda:

2.1 Economia de stat

Dupa 1989, fostele organizatii si întreprinderi socialiste au ramas în sectorul public, au fost desfiintate sau au fost privatizate (unele dintre ele de curând). Întreprinderile si organizatiile (serviciile) care alcatuiesc sectorul public, împreuna cu sistemul redistributiv formeaza ceea ce am numit "economia de stat", în care nu actioneaza mecanisme de piata. În economia de stat, ca regula, locurile de munca sunt acoperite de contracte de munca, oficial înregistrate, cu toate platile catre asigurari sociale acoperite si platite la timp. Exista si alte avantaje. Primul, locurile de munca sunt mai degraba sigure, fiind doar marginal afectate de restructurari, în unele domenii numarul locurilor de munca chiar a crescut. Al doilea, salariile din economia de stat sunt puternic diferentiate, data fiind politica salariala dusa de guvernele din 1990 încoace. Pe de o parte, politica salariala a avut "o mare încarcatura de inechitate si chiar de imoralitate" (Belli, 2001, p. 130) pentru ca a avantajat dezechilibrat si nejustificat (adica pe alte criterii decât cele de performanta) "noua nomenclatura birocratica si politica" (ibidem). Pe de alta parte, aceeasi politica salariala strâmba a avantajat industriile-monopol de stat sau acele ramuri puternic sindicalizate, cu putere de negociere si presiune politica (C. Zamfir, 1993, RDU PNUD, 1999 si Belli, 2001, p.132-41). La polul opus, învatamântul, sanatatea sau cercetarea stiintifica au fost în permanenta, inclusiv înainte de 1989, neglijate; Belli arata ca în aceste ramuri se înregistreaza constant printre cele mai mici salarii la nivelul economiei. În concluzie, economia de stat asigura un salariu lunar mai mare sau mai mic, dar garanteaza securitate.

Economia de stat se intersecteaza atât cu economia privata, cât si cu economia subterana. La intersectia între sectorul de stat si sectorul privat stau întreprinderile privatizate. Desi, teoretic, întreprinderile odata privatizate intra automat în categoria întreprinderilor private, în fapt acestea difera atât fata de întreprinderile si serviciile publice, cât si fata de întreprinderile private nou înfiintate. Pe de o parte, cel putin pentru o perioada de timp, privatizarea nu a dus în cadrul întreprinderii respective la schimbarea drastica a logicii productiei, a procesului de munca, a culturii muncii, a nivelului salariului si nici a mediului productiv. Pe de alta parte, pentru o buna întelegere trebuie sa reamintim ca majoritatea fostelor întreprinderi socialiste erau supra-dimensionate ca numar de angajati, chiar si prin comparatie cu alte tari socialiste, arata Negulescu (1999). Aceeasi autoare demonstreaza ca presiunea de restructurare a fost rezolvata în principal prin reducerea costurilor cu forta de munca, mecanismele principale fiind restructurarile si pensionarile anticipate. Astfel, între 1989 si 1992 populatia ocupata în întreprinderile de stat a scazut cu 24%. Mai important, ajustarile au avut loc mai ales în industria textila, masini si echipamente si în industria de mobilier, în timp ce ramurile subventionate si regiile autonome (minerit, petrol si gaze, utilitati) au fost ajustate mai târziu, dupa 1996. Ultimele ramuri mentionate sunt tocmai cele care concentreaza categoriile de salariati despre care Belli arata ca "au obtinut de la guvern mariri de salarii substantiale" pentru ca au "tipat mai tare nemultumirile în strada" (2001, p.132-3).

Restructurarea radicala a sectorului industrial, printr-o privatizare incoerenta, a avut consecinte negative vizibile asupra nivelului de bunastare a indivizilor. Numarul de angajati s-a redus drastic - de la 8,2 milioane înregistrati în 1990 s-a ajuns în 2003 la aproape jumatate (4,4 milioane) si s-a produs o polarizare a veniturilor salariale: 12,6% dintre salariati se plaseaza în 2004 la nivelul salariului minim sau chiar sub acesta (ca urmare a ocuparii cu program de lucru partial), fata de numai 1,9% în 1995 (INS). (C. Zamfir, coord., 2005, p.6)

Întreprinderile privatizate au fost mult mai afectate de restructurari decât întreprinderile de stat. Nu în putine cazuri, privatizarile în România s-au dovedit fie falimentare, fie nu au fost îndeplinite conditiile contractuale, ceea ce a dus la scandaluri, preluari de catre stat, re-privatizari, si multe au fost/sunt înca dependente de favoruri ale statului prin preluarea/ stergerea/ esalonarea datoriilor. În cadrul acestui proces, angajatii au pierdut locurile de munca, au fost platiti partial (daca au fost platiti) si/ sau au fost pensionati anticipat. Cu alte cuvinte, un loc de munca într-o întreprindere privatizata a reprezentat o cale de marire a sanselor de viata pentru un numar redus de persoane. Aceasta este o ipoteza, caci nu am reusit sa identific vreun studiu care sa urmareasca rata de succes (în termeni de locuri de munca pastrate sau create si în ceea ce priveste evolutia salariului) în fostele întreprinderi socialiste care au fost privatizate.

Spre ilustrare, cazul Trustului de Petrol din Moinesti (judetul Bacau). Înainte de 1990, Trustul de Petrol avea mai mult de 9.000 angajati, din care în jur de 2.000 erau rezidenti în orasul Moinesti. Trustul includea: trei unitati de extractie, dintre care în prezent mai functioneaza doua unitati, dar la capacitati considerabil reduse; patru unitati de foraj, în prezent toate închise; o unitate de transport disparuta de asemenea; o unitate de achizitie, închisa; o uzina de reparatii a echipamentului, privatizata si redusa la 200 muncitori; doua unitati pentru oxigen si nitrogen, închise; o întreprindere de constuctii, privatizata si restructurata de la 1.800 la 200 angajati; o unitate de servicii conexe pentru sonde cu 250 angajati, privatizata si închisa; o sectie de ciment cu 250-300 angajati, privatizata si închisa; o sectie electrica de 300 angajati restructurata la 30 angajati; o sectie de constructii cu 400 angajati redusa la 50 angajati. În total, dupa înca doua valuri de disponibilizari, în anii 1999 si 2001, Petrom (fostul Trust de Petrol) mai avea în jur de 3.700 angajati, numar care urma sa fie redus în urma preluarii de catre compania OMV. Pe de alta parte, fostul sindicat al Trustului s-a organizat în întreprindere privata (în jur de 1.000 de angajati), care, prin presiune si influenta politica, a obtinut monopol asupra tuturor serviciilor conexe necesare Petrom-ului. Acesta a fost unul dintre motivele falimentarii unitatilor externalizate. Deci, în cazul Trustului de Petrol, strategia de privatizare, a fost cea de "spargere" în unitati, ceea ce a dus la noi posturi de directori pentru clientela, pe de o parte, si la întreprinderi de dimensiuni mici care au fost rapid privatizate si restructurate sau desfiintate prin faliment, pe de alta parte. Majoritatea angajatilor au trecut printr-o perioada de somaj tehnic, prin perioade de angajari partiale si, în final, au fost pensionati anticipat. Nu au fost disponibilizati cu plati compensatorii decât o minoritate.

Pentru o imagine de ansamblu la nivel national, un studiu empiric realizat în anul 2001 arata ca doar în jur de jumatate din populatia ocupata în 1989 a reusit sa-si pastreze pozitia pe noua piata a muncii, în timp ce cealalta jumatate s-a pensionat sau, în ponderi considerabile mai mici, în 2001 erau în somaj (în cautarea unui loc de munca) sau devenisera persoane casnice (care nu-si cauta loc de munca).

Tabel 1. Populatia ocupata în anul 1989 în functie de ocupatia din 2001 (%)

Sursa: Stanculescu si Berevoescu (2003: 424). Date cercetare HWF, 2001; Cele 12 cazuri de ISCO 10 au fost excluse; 5.4% missing pentru ca nu au declarat grupul ocupational din 1989. Note: (1) Grupurile ISCO sunt grupuri ocupationale conform BIM; (2) * Aproximativ o treime din grup practica agricultura de subzistenta sau activitati ocazionale în economia subterana.

Analizele diferentiate pe grupuri ocupationale arata ca muncitorii, agricultorii si lucratorii necalificati constituite categoriile "perdante" ale transformarilor structurale din perioada postcomunista. Marea majoritate a fostilor tarani cooperatori s-a pensionat, cu pensii de nivel atât de redus încât trebuie completate cu munca pe cont propriu în gospodarie. Din grupul de muncitori calificati si meseriasi, care domina forta de munca socialista, doar 29% au reusit sa-si pastreze un loc oficial de munca de muncitor, o minoritate a avut experiente de mobilitate ocupationala ascendenta, în timp ce majoritatea a fost fortata sa iasa temporar sau definitiv de pe piata formala de munca. Situatia cea mai vulnerabila o au însa fostii lucratori necalificati din economia socialista. La extrema opusa, grupurile ocupationale "câstigatoare" includ "tehnocratia" (ISCO 1), "intelectualitatea" (ISCO 2) si functionarii administrativi.

La intersectia între economia de stat si economia subterana stau beneficiile obtinute din "privatizarea" pozitiei, traficul de influenta si mita sau "extragerea de renta" cum spun economistii. Desigur, primul care vine în minte este "cadoul" oferit medicului, asistentei, învatatoarei sau micului functionar. Dar, Belli (2001) pune în evidenta un mecanism mult mai nociv, care a dus la acumularea ilegitima de averi prin "jefuirea avutului public si implicit caderea economiei nationale" (ibid., p.173). Aceasta este "agamania", care a fost profesata de "un corp de peste 25 mii de persoane" ce au obtinut astfel "venituri exorbitante încasate de la FPS si de la întreprinderile acesteia, deseori, depasind 300 milioane lei/an", ceea ce reprezenta în jur de 40 mii USD (ibidem). "Agamania" a constat într-o activitate de participare la sedinte în relatie cu Fondul Proprietatii de Stat (FPS) si procesul de privatizare a întreprinderilor socialiste. FPS, arata Belli, a reprezentat o "creatie a tranzitiei împotriva naturii", pentru ca "este greu de imaginat ca niste conducatori de institutie publica cu un nivel spoliator al salariilor (...) se vor grabi sa-si lichideze locurile de munca atât de banoase" (ibid., p.166). "Agamania", caracterizata în presa drept "parazitând hoitul economiei socialiste" (ibid., p.171), se refera la participarea în cadrul AGA (Adunarile Generale ale Actionarilor), CA (Consilii de Administratie) sau CC (Comisii de Cenzori), corpuri care au asigurat conducerea si controlul societatilor cu capital de stat. Selectarea membrilor AGA ("agamanii") era realizata de catre FPS:

În principiu, selectarea si delegarea membrilor AGA ar trebui sa respecte criterii de merite profesionale manageriale si calitati morale. În realitate, însa, prevaleaza criteriul politic si cel al relatiei personale. Asa se face ca între membrii AGA se întâlnesc, deseori, profesori de liceu - de istorie sau educatie fizica - medici umani si veterinari, activisti culturali etc., persoane care n-au nimic în comun cu ideea de management al unei întreprinderi economice. Avantajele agamaniei sunt mari si multiple: îndemnizatie de participare la sedinta, care deseori poate depasi de multe ori însusi salariul; diverse aranjamente în întreprindere; diurne consistente si sejur gratuit etc. De aceea, chiar daca întreprinderea este falimentara, agamanii nu se grabesc deloc sa hotarasca falimentul ei, fiindca n-au interes. (ibid.: 172)

La intersectia între economia de stat, economia privata si economia subterana, pe lânga mita si coruptie, am localizat si barterele inter-firme, pentru ca la acestea participa toate tipurile de întreprinderi (de stat, privatizate, nou înfiintate) si pentru ca desi nu sunt prohibite sunt, de obicei, utilizate ca modalitate de evaziune fiscala.   

În economia de stat am introdus si prestatiile si transferurile sociale cu caracter redistributiv, dar despre acest subiect ceva mai târziu, caci politica redistributiva joaca un rol de compensare a inegalitatilor.

2.2 Economia de piata

Economia privata si economia subterana sunt cele doua sectoare în care functioneaza mecanismele de piata. În economia privata am inclus firmele nou înfiintate, mari, mijlocii, mici si micro, precum si micii întreprinzatori si lucratorii pe cont propriu (self-employed) care opereaza pe piata libera. De-a lungul tranzitiei, economia privata s-a extins continuu, în contrast cu economia de stat care s-a restrâns. Totusi, numarul de firme micro, mici, mijlocii si mari nou-înfiintate în România este înca redus prin comparatie cu alte tari în tranzitie precum Cehia sau Polonia.

"Munca la patron" difera de "munca la stat" (e.g. Heintz, 2005). Conditiile de munca sunt mai restrictive si implica în multe cazuri program de lucru încarcat si prelungit. Nivelul de sindicalizare este mult mai redus prin comparatie cu întreprinderile de stat sau cele privatizate. Mediul de munca este mai degraba concurential, iar colectivul de munca nu mai asigura un suport social si psihologic. Continuitatea locului de munca nu este asigurata în nici un fel. Sunt înregistrate frecvente abuzuri de angajare "pe perioada de proba" (Stanculescu si Ilie, 2001). Salariile sunt chiar mai diferentiate decât în economia de stat. Cele mai mici salarii la nivelul întregii economii sunt înregistrate în firmele de comert, în hoteluri si restaurante, constructii, agricultura, dar si în industria textila, mai ales, în sistem lohn. La polul opus, salariile cele mai mari din economie apartin tot economiei private - în ramura activitatilor financiare, bancare si asigurari. (Ilie, 2004)

În concluzie, economia privata este motorul economiei, functioneaza pe baza mecanismelor pietei, dar fiind în proces de formare a fost caracterizata de "concurenta salbatica", de instabilitate legislativa si institutionala, de lipsa de predictibilitate si, mai ales în primii ani dupa 1990, de fuga dupa "tunuri" si "colectia de active". Din perspectiva salariatului, economia privata, spre deosebire de economia de stat, pentru un salariu mai mare sau mai mic, impune conditii de munca mai restrictive si nu asigura securitatea locului de munca.

2.3 Economia subterana

Cum pentru a rezista în "capitalismul etatist" (Boari, 1999) antreprenorii (micro, mici sau mijlocii) trebuie sa concureze cu marile întreprinderi privilegiate de stat, o mare parte dintre acestia si-au plasat o parte (mai mare sau mai mica) a operatiilor în economia subterana. Politica fiscala, costurile exorbitante cu forta de munca, mecanismele institutionale de control ineficiente, piata distorsionata de interventiile statului (si nu doar imperfecta) i-au fortat pe multi antreprenori, mari sau mici, sa angajeze forta de munca "la negru" si sa foloseasca/ inventeze fel de fel de mecanisme de "ocolire" a reglementarilor oficiale.

Astfel, sectorul subteran mostenit din perioada "economiei de penurie" socialiste a crescut prin:

  Tabel 3. Cheltuielile de protectie sociala ca procent din PIB (%)

Sursa: Guvernul României, Joint Memorandum on Social Inclusion 2005 (JIM); Calcule bazate pe date INS, Ministerul Finantelor Publice si (*) Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei; (p) Proiectie.

Pensiile

Pensiile reprezinta un contributor important la bugetul gospodariilor (vezi figura 1); ponderea pensiilor în venitul total al gospodariilor este a doua sursa de venit ca importanta în Bulgaria, Ungaria sau Slovenia, respectiv a treia sursa de venit în România (dupa salarii si venituri din agricultura). Dupa 1990, în întreaga regiune în tranzitie, ponderea pensiilor în venitul total al gospodariilor a crescut considerabil o data cu cresterea ponderii pensionarilor în gospodarii. Pe de alta parte, cresterea numarului de pensionari se reflecta si în cresterea cheltuielilor pentru pensii ca pondere în PIB (vezi tabelul 3).

Figura 2. Raportul pensie medie/salariu mediu net pe economie, România 1989-2004 (%)

Sursa: Guvernul României, Joint Memorandum on Social Inclusion 2005 (JIM); (a) Calcule bazate pe date INS, Anuarul Statistic 2005.

Rata de înlocuire, exprimata ca raport între pensia medie (toate tipurile) si salariul mediu net pe economie (figura 2), a scazut între 1990 si 1998, pentru ca începând din 1999 sa varieze în intervalul 32-35% (similar nivelului din 1989).

Pensia reala, însa, a scazut mai mult decât salariul real: în 2004, în timp ce salariul real reprezenta 78% din valoarea sa din 1990, pensia reala reprezenta doar 58% din nivelul corespunzator anului 1990.

Acesta este rezultatul agregat al câtorva tendinte negative. Prima tendinta se refera la cresterea numarului total de pensionari de la 3,37 la mai mult de 6 milioane persoane, între 1990 si 2004. Aceasta evolutie a fost înregistrata în toate tarile în tranzitie, ca rezultat al unor fenomene demografice (declinul populatiei, procesul de îmbatrânire a populatiei), dar mai ales al aplicarii politicii de pensionare anticipata ca alternativa la somaj, precum si cresterii considerabile a pensionarile pe caz de boala sau invaliditate (e.g. Preda et al., 2004, Ilie, 2004). Analizele comparative (Stanculescu et al., 2004, D13) arata ca în toate tarile în tranzitie pensionarile pe caz de boala au functionat ca pensionari anticipate mascate. Astfel, în anul 2004, pensionarii pe caz de boala reprezentau mai mult de 25% din totalul pensionarilor din Ungaria, circa 20% în Slovenia si 13.5% în România.

În schimb, numarul mare de pensionari fosti agricultori constituie nota distinctiva a României. Ponderea pensionarilor fosti agricultori în totalul pensionarilor atingea 26% din numarul total de pensionari, în 2002, în timp ce în Slovenia sau Bulgaria aceasta categorie este marginala reprezentând 1,5%, respectiv 2,3%. Mai mult, ponderea pensionarilor fosti tarani cooperatori a fost în continua crestere în România, în contrast cu celelalte tari, unde aceasta a fost într-un declin constant.

Toate aceste metode de pensionare, desi au "salvat" oamenii de la somaj, i-au "condamnat" la pauperitate, în toate tarile în tranzitie. Pensiile anticipate partiale, pensiile pe caz de boala si, mai ales, pensiile pentru agricultori sunt în apropierea nivelului pensiei minime de asigurari de stat (pentru limita de vârsta) sau mult mai mici; pensiile pentru fostii tarani cooperatori au reprezentat în jur de 20-25% din pensia medie de asigurari de stat, pâna în anul 2004 când au fost dublate. În plus, pensiile cum sunt cele de urmas, de invaliditate sau pensiile sociale au de asemenea un nivel extrem de redus.

A doua tendinta negativa se refera la scaderea continua a numarului de platitori de asigurari sociale, dar si rata scazuta (dar în crestere) de colectare a contributiilor sociale. Pe masura ce numarul de pensionari a crescut, numarul de platitori de contributii sociale a scazut.

A treia tendinta are în vedere inechitatea sistemului de pensii. Mai mult, în România, modalitatea de calcul a pensiilor pentru limita de vârsta a indus inegalitati serioase, persoane cu o calificare si vechime comparabile au pensii semnificativ diferite în functie de anul în care au iesit la pensie. Ca regula generala, persoanele pensionate înainte de 1989 sau între 1990 si 1997 au pensii mai mici decât persoanele pensionate între 1998 si aprilie 2001, respectiv dupa mai 2001, când a intrat în aplicare noua lege a pensiilor (Legea nr. 19/2000). În anul 2001, cea mai mare pensie era de 42 ori mai mare decât pensia medie, în timp ce pensia cea mai mica reprezenta 0,015% din pensia medie. Ca parte a reformei pensiilor, începuta în 2000 si implementata din aprilie 2001, metoda de calculare a pensiilor a fost schimbata si un proces de recorelare a pensiilor a fost initiat. Recolerarea a avut însa mai putin succes decât se astepta în reducerea discrepantelor între pensii. Astfel, în anul 2004, pensiile din România variau de la 1.157 de pensii de peste 10 milioane lei lunar (cu un maxim de 109 milioane lei), care apartineau unor fosti magistrati, directori de întreprinderi si lucratori bancari, si 1,7 milioane de pensii de fosti tarani cooperatori cu un cumul lunar de 200-800 mii de lei (date CNPAS, Gardianul, 2 februarie 2004 apud Preda et al., 2004). Un nou mecanism de recalculare a pensiilor obtinute înainte de aprilie 2001 a fost initiat în anul 2004.

Ca o consecinta, pensiile au o contributie absoluta la inegalitatea totala a veniturilor de doua-trei ori mai mare în România decât în tari precum Ungaria sau Bulgaria. Contributia pensiilor la inegalitate este comparabila cu cea produsa de veniturile în natura din economia de subzistenta. (Stanculescu et al., 2004, D14)

Alte prestatii sociale

Celelalte prestatii de asigurari sau asistenta sociala functioneaza ca egalizatori, deci compenseaza inegalitatile. Dar, contributia tuturor acestor prestatii sociale (altele decât pensiile) la formarea venitului total al gospodariilor reprezinta în România (sau Bulgaria) un procent de doar 3-4% (1995-2004). Este de retinut ca la nivelul celor mai sarace 10% gospodarii, veniturile din prestatii sociale, altele decât pensiile, au reprezentat 13% în 1995, crescând la 20% din veniturile totale dupa reforma sistemului de asistenta sociala din 2001. Daca tinem însa cont de extinderea saraciei în România (respectiv a somajului în Bulgaria) de-a lungul tranzitiei, efectul compensator al prestatiilor sociale a fost totusi de dimensiuni reduse.

Balanta protectiei: O comparatie între România si Bulgaria

Veniturile din munca - salarii si venituri pe cont propriu din activitati agricole sau neagricole - reprezinta principalul contributor la formarea bugetelor gospodariilor din România, de la cei mai saraci si pâna la cei mai bogati. Totusi distributia veniturilor este puternic diferentiata. În perioada 1995-2004 ...

Mai mult, toate tipurile de venituri câstigate de persoanele din gospodariile sarace au fost semnificativ mai mici decât ale celor din gospodariile bogate. Astfel, în gospodariile sarace sunt suprareprezentate salariile mici, pensiile mici, veniturile pe cont propriu de cuatum redus etc.

Structura veniturilor gospodariilor în functie de sursele de venit a fost analizata pentru perioada 1995-2004 de Stanculescu si Pop (2006) din perspectiva unui indicator numit balanta protectiei. Acest indicator este construit ca raport între:

protectia-statului (suma a ponderii tuturor prestatiilor sociale, inclusiv pensiile, în venitul disponibil total al gospodariei) si

protectia-individuala (suma a ponderii veniturilor din agricultura si a transferurilor intra-familiale în venitul disponibil total al gospodariei)

Indicatorul arata care este raportul între efortul statului si efortul individului de protectie în fata socurilor tranzitiei. Daca balanta>1, atunci efortul statului de protectie a indivizilor a fost mai mare decât efortul depus de indivizi si putem aduce în discutie dependenta fata de stat (welfare dependency). Daca balanta=1, atunci efortul statului a fost egalat de efortul depus de indivizi, iar daca balanta<1, atunci efortul indivizilor de auto-protectie a fost mai mare decât efortul de protectie sociala depus de stat (ceea ce ar indica un stat "non-compensator"). Pentru o buna întelegere, indicatorul este calculat atât pentru gospodariile din România, cât si pentru cele din Bulgaria.

Figura 3. Protectia în fata socurilor tranzitiei: balanta (raport) între efortul statului si efortul individual, la nivelul gospodariilor, ordonate pe decile de venitul total

Sursa: Stanculescu si Pop, 2006. Date: România, AIG 1995, 1997 si ABF 2001, 2004. Bulgaria, BHBS, 1992-2002. Note: Protectia statului = ponderea tuturor prestatiilor sociale, inclusiv pensii, în venitul disponibil total al gospodariei; protectie individuala = ponderea veniturilor din agricultura si a celor din transferuri intra-familiale în venitul disponibil total al gospodariei; Balanta protectiei = Protectia statului/Protectia individuala. Astfel, daca balanta protectiei este mai mare/mai mica decât 1 indica faptul ca efortul statului de protejare a populatiei a fost mai mare/mai mic efortul indivizilor de auto-protectie.

D1 - cele 10% gospodarii cu cel mai mic venit disponibil la nivel national, D2 - urmatoarele 10% gospodarii în ordinea venitului disponibil total, ..., D10 - cele 10% gospodarii cu cel mai mare venit disponibil la nivel national.

Figura 3 arata ca în România de-a lungul transformarilor structurale postcomuniste, nu se poate nicidecum vorbi despre dependenta fata de stat. Bunastarea este categoric o chestiune de efort individual, caci efortul depus de indivizi/gospodarii a fost pe de departe mai mare decât efortul de protectie sociala depus de stat. Doar în anul 2004 si doar pentru gospodariile cu venituri medii (decilele medii de venit, care concentreaza pensionarii), ponderea prestatiilor sociale depaseste contributia adusa la bugetul gospodariei de agricultura si retelele de rudenie. Asta nu înseamna nicidecum ca saracii au depus mai putin efort decât restul populatiei. Din contra, figura 3 arata ca saracii au depus un efort comparabil cu al celor bogati, dar lipsa lor de resurse (educatie, calificari, abilitati, proprietati, slujbe bine platite etc.) a dus la o situatie precara în absenta unui suport adecvat din sistemul de protectie sociala. Iar în aceasta privinta este utila comparatia cu situatia din Bulgaria (cu o pondere a saraciei absolute mult mai redusa decât România), care este similara cu a altor tari ex-comuniste (spre exemplu, Ungaria sau Slovenia), dar si a unor tari vestice dezvoltate, si arata ca pentru categoriile cele mai defavorizate protectia statului depaseste protectia individuala.

Ţinând cont de faptul ca gospodariile sarace din România concentreaza o parte importanta de copii si tineri de 0-17 ani, devine clara nevoia cresterii substantiale a suportului de protectie sociala, pentru a oferi acestor copii sanse reale de incluziune sociala.

2.6 Politica sociala si compensarea inegalitatilor

Optiunea pentru un tip sau altul de politica sociala este o chestiune de controversa publica si politica. Sociologi precum C. Zamfir (1997) (fost ministru al muncii si protectiei sociale) sustin ca "adevarata alternativa" pentru România este o politica "maximalista si activa" opusa celei "minimaliste si pasive", care sa îmbine initiativa si responsabilitatea individului cu solidaritatea sociala. Dintr-o alta perspectiva, economisti precum I. serbanescu (1999) (fost ministru al economiei) declara raspicat ca "gradualismul patologic" al reformelor economice modelat de un "populism exagerat în favoarea clasei muncitoare industriale" a reprezentat în fapt o politica sociala care a rezultat într-un management defectuos de alocare si redistribuire a resurselor nationale. România, spune serbanescu, se confrunta simultan cu problemele economice ale tarilor subdezvoltate si cu problemele demografice ale tarilor dezvoltate. Cele doua tipuri de probleme sunt "ireconciliabile" si nu exista o strategie preventiva pentru a evita posibilele schisme economice si sociale. "Obiectiv, data fiind subdezvoltarea industriei, România nu dispune de resursele financiare necesare asigurarii simultane a stimularii natalitatii, protectiei mamei si copilului si protectiei populatiei vârstnice" (ibid., p.578). Bugetul tarii, captiv cercului vicios format din venituri reduse si nevoi/ asteptari ridicate, se adauga la "problemele atipice" cu care se confrunta economia România. Cu alte cuvinte, cu resursele unei economii subdezvoltate nu se poate sustine o politica sociala în rând cu cele practicate în tarile dezvoltate, decât prin reducerea drastica a resurselor alocate dezvoltarii. si asa, concluzioneaza el, cercul vicios se închide. România trebuie sa-si limiteze efortul de protectie sociala la cei mai afectati membri ai societatii.

Dincolo de aceste dispute nationale, focusate fie pe nevoia sociala, fie pe insuficienta resurselor, prin ratificarea documentelor europene si a Tratatului de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999), România va fi nevoita sa creasca cheltuielile în domeniul social. si, înca ceva, educatia si sanatatea sunt cronic subfinantate înca de dinainte de 1990. Avem la nivel national o rata de saracie, care odata cu cresterea economica a scazut de la 35,9% (2000) la 18,8% din populatie (2004), dar înca reprezinta pe de departe cea mai mare rata de saracie din Europa (INS apud C. Zamfir, coord., 2005). Copiii (sub 17 ani) din România au înca o rata de saracie de 24,4% (2004) (ibidem). O sub-clasa sociala si zone în ghetoizare sunt în plina dezvoltare. Dincolo de discutii pe cât se cheltuieste, datele arata clar ca pentru cetatenii români, politica sociala nu a reusit sa joace un rol major de protectie. Prestatiile si transferurile sociale au un nivel redus si cu o tendinta de scadere. Desigur, exista prestatii banesti, precum pensiile sau alocatia de copil, care reusesc sa fereasca o parte importanta de populatie de la saracie (Tesliuc, Pop, Tesliuc, 2001). Însa a feri de saracie înseamna, în multe cazuri, doar a asigura un minim de la o luna la alta, un minim marcat de vulnerabilitate, adica aflat în apropierea pragului de saracie astfel încât orice soc mai serios poate pune în pericol echilibrul fragil al bugetului gospodariei.

Transformarile postcomuniste au adus într-o perioada scurta de timp la o crestere serioasa a inegalitatilor sociale, care nu par sa scada nici în conditiile cresterii economice recente. Asa cum am aratat anterior, inegalitatile actuale nu au fost determinate decât partial de mecanismele pietei formale (nationale si, mai recent, europene, de când exista posibilitatea de a obtine contracte oficiale de munca în statele europene), o parte fiind datorata mecanismelor pietei informale (mai accentuat dupa deschiderea granitelor, de când au intervenit, tot mai puternic, mecanismele pietelor informale europene) si o alta parte fiind datorata politicilor strâmbe de privatizare, politicilor salariale si chiar politicilor sociale care au jucat un rol redus în compensarea inegalitatilor. Doar în anul 2005, cresterea economica a început sa se simta la nivelul veniturilor populatiei, dar nu si la nivelul locurilor de munca. Pentru moment, avem "mai bine pentru toti", însa înca fara "mai bine pentru fiecare" si înca fara creare de locuri de munca.