Tipologia economiilor nationale
Economia mondiala: origini, continut, perspective
Prin "economie" în sens larg se întelege ansamblul de actiuni ale unei comunitati umane care are drept scop producerea si consumul bunurilor. Mult timp, fortele de productie, cu toate ca au cunoscut perfectionari de la o epoca la alta, au pastrat totusi un caracter individual; caracter care s-a putut observa pana în perioada revolutiei industriale. Drept urmare, schimbul reciproc de activitati se desfasura preponderent la nivel microeconomic, de gospodarie individuala, stiut fiind faptul ca economia avea în esenta un caracter închis, obiectivul avut în vedere fiind autoconsumul.
Momente importante in aparitia economiei mondiale
In secolul al XV-lea au loc marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale, care au permis includerea în circuitul economic a noi regiuni ale globului
Astfel, sfera spatiala a schimbului de marfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond.
Piata mondiala nu trebuie înteleasa ca o notiune geografica ci ca una economica, ea reprezentând ansamblul tranzactiilor care au loc între producatorii de marfuri de pe glob. Pentru a putea vorbi despre economie mondiala producatorii si consumatorii acelorasi categorii de bunuri trebuie sa se gaseasca în zone diferite ale globului.
Aparitia economiei mondiale a stimulat considerabil activitatea la nivel microeconomic, dezvoltarea manufacturilor fiind o prima consecinta. Aceasta dezvoltare a fost elementul care a determinat destramarea economiei închise, locul acesteia fiind luat de catre economia orientata spre piata. Ţara care a dominat piata mondiala în perioada manufacturiera a fost fara dubii Olanda; Anvers, Bruges, Gand, devenind importante centre ale comertului mondial, tocmai datorita marfurilor obtinute în manufacturi.
Chiar daca se derulau relatii comerciale intre toate continetele cunoscute la acea data, nu putem vorbi despre o economie m 13513q1612n ondiala propriu zisa, deoarece o specializare internationala în productie înca nu exista; relatiile marfa-bani nu devenisera atotcuprinzatoare.
Situatia se schimba radical odata cu prima revolutie industriala (sfârsitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea). Revolutionarea fortelor de productie ale societatii traducându-se printr-o crestere impresionanta a productivitatii muncii, activitatea la nivel microeconomic crescând fara precedent, fapt ce a determinat o adevarata goana dupa debuseuri. În acest context "harnasamentele feudale" cad unele dupa altele iar piata interna se dezvolta într-un ritm rapid. Revolutiile burgheze desfiintând farâmitarea politica specifica feudalismului, lasa în urma lor state centralizate. Se creeaza asadar conditii pentru schimbul reciproc de activitati la nivel macroeconomic; este practic momentul nasterii economiilor nationale ca entitati de sine statatoare.
Dominatia exercitata de Anglia,
Odata cu formarea economiilor nationale se contureaza o tendinta de specializare internationala în productie, aparând o noua expresie a diviziunii muncii, cea mondiala. Acesta este momentul în care se poate observa o intensificare a schimbului reciproc de activitati care nu se mai limiteaza la nivelele micro sau macro economic, ci dobândeste un caracter mondial. Acesta este practic momentul nasterii economiei mondiale.
Economia mondiala = acel stadiu al schimbului reciproc de activitati în care, în virtutea diviziunii internationale a muncii, este implicata majoritatea agentilor economici de pe glob
E.M. se prezinta sub forma unui sistem, caracterizat prin relatiile care se stabilesc între elementele ce-l formeaza. Fie ca identificam aceste elemente cu economiile nationale, fie ca avem în vedere agentii economici din întreaga lume, relatiile care se stabilesc între ele sunt de doua tipuri: de cooperare si de subordonare
Diviziunea internationala a muncii
Definitie: diviziunea internationala a muncii este expresia specializarii indivizilor sau grupurilor de agenti economici, care participa la activitatea economica mondiala.
Specializarea internationala este determinata de mai multi factori, printre care se pot enumera:
realizarea bunurilor si serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proportii diferite,
resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o tara la alta, de la un agent economic la altul. În general, este mult mai fireasca specializarea în industrii în care resursele sunt mai abundente si mult mai costisitoare specializarea în domenii care se bazeaza pe resurse mult mai putin accesibile,
mobilitatea resurselor este destul de limitata la nivel international, astfel încât nu se realizeaza o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse si cele cu deficit de resurse.
Specializarea internationala este explicata de câteva teorii ale comertului international, printre care cele mai importante pot fi considerate urmatoarele:
Teoria avantajului absolut, dezvoltata de Adam Smith, considera ca este benefica specializarea în realizarea acelor produse în care o natiune detine un avantaj absolut. Avantajul absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu: daca doua tari produc doua bunuri, vin si stofa si costul unei unitati de vin este mai mic în tara A decât costul unei unitati de vin din tara B, este benefic pentru tara A sa se specializeze în productia vinului si tara B în productia stofei.
Teoria avantajului relativ, dezvoltata de David Ricardo, vine si îmbunatateste teoria avantajului absolut, demonstrând ca si în cazul în care o tara nu detine nici un avantaj absolut (în exemplul creat anterior, tara A produce si stofa mai ieftin decât tara B), se poate specializa în productia acelui bun pe care îl realizeaza cu cele mai mici eforturi si poate participa la comertul international în mod benefic. Altfel spus, daca tara B produce mai ieftin stofa decât vin, este mai benefic pentru ea sa se specializeze în productia de stofa.
Modelul Heckscher - Ohlin pleaca de la dotarea inegala cu factori de productie a tarilor lumii. Resursele influenteaza posibilitatile de productie ale unei tari, de aceea, tendinta de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternica. Daca, de exemplu, tara A are din abundenta capital, ea se va specializa în realizarea de produse intensive în capital, daca tara B are din abundenta forta de munca, se va specializa în realizarea de produse intensive în munca.
Relatiile economice internationale
Relatiile economice internationale exprima totalitatea raporturilor, a schimburilor si tranzactiilor economice dintre tarile lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii si care definesc ordinea economica mondiala.
Relatiile internationale se desfasoara într-un cadru bilateral si multilateral, una din trasaturile definitorii ale relatiilor economice internationale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane si coordonate la scara subregionala, regionala sau mondiala, între state independente si suverane.
Economia mondiala trebuie privita ca un ansamblu interdependent în care economiile nationale, statele suverane, sunt constituentii fundamentali. Întregul esafod institutional modern are la baza statul suveran. Chiar daca în ultima vreme sunt tot mai multe voci care considera ca sub impactul globalizarii, statul natiune si economiile nationale în forma actuala nu mai au un viitor îndelungat, este putin probabil ca acestea sa dispara.
Curs nr. 3
Ţarile dezvoltate
Numarul tarilor dezvoltate constituie o sursa de controverse printre specialisti existand mai multe opinii:
n 1. Cei mai multi dintre ei identifica tarile dezvoltate cu tarile membre ale OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica)
Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica
Ţarile membre OCDE sunt: SUA, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Austria, Italia, Irlanda, Elvetia, Australia, Noua Zeelanda, Canada, Cehia, Ungaria, Slovacia, Mexic, Turcia, Coreea de Sud, Polonia, Grecia, Islanda
2. Altii apreciaza ca printre membri care compun aceasta organizatie sunt tari ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numarul lor.
Turcia, Coreea de Sud sau Mexic nu sunt considerate a face parte din categoria tarilor dezvoltate
Indiferent
câte tari fac parte din categoria tarilor
dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora pot fi rezumate
astfel:
sunt tari cu economie de piata, ceea ce presupune ca proprietatea privata constituie principala sursa a motivatiei si dinamicii acestor economii
structura economiei acestor tari este una diversificata, în care toate ramurile sunt reprezentate
sunt tari cu eficienta de ansamblu ridicata, relevata de faptul ca înregistreaza cele mai mari niveluri ale productivitatii muncii, ale productiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.
gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%,
- accesul la asistenta sanitara si la alte servicii de baza este asigurat pentru majoritatea populatiei,
sunt sediul celor mai multe si mai mari dintre companiile transnationale,
- domina economia mondiala, detinând primele locuri în ceea ce priveste comertul international, investitiile straine, tehnologia,
monedele celor mai puternice dintre tarile dezvoltate constituie monedele de rezerva ale tuturor tarilor lumii,
pietele financiare de referinta sunt în tarile dezvoltate,
- înregistreaza cele mai mari realizari în planul cercetariidezvoltarii, etc.
Statele Unite ale Americii
SUA sunt cea mai mare putere politica si economica din lume, cu un nivel al PIB în valoare de 11.138 miliarde euro si un nivel al PIB/locuitor de 38.609 euro în 2002.
SUA reprezinta una dintre cele mai mari, mai puternice, diversificate si avansate economii de piata din punct de vedere tehnologic
SUA ocupa o suprafata de 9.809 mii km2, are o populatie de 288 milioane locuitori (2002), cu o densitate medie de 28 locuitori /km2 si cu 75% din populatia totala locuind în mediul urban
SUA dispun de numeroase resurse naturale: huila, lignit, petrol, gaze naturale, minereu de fier, crom, nichel, concentrate de tungsten, molibden, vanadiu, plumb, zinc, bauxita, mercur, aur, argint, stibiu, concentrate de uraniu, azbest, sulf, fosfati naturali, saruri potasice, sare etc.
Principalii factori de decizie în aceasta economie de piata sunt reprezentati în special de persoanele fizice si firmele private.
Timp de aproape 50 de ani, SUA a fost liderul economic si tehnologic al lumii, în pofida turbulentelor conjuncturale pe care le-a traversat. Dupa un puternic progres înregistrat dupa cel de al II-lea razboi mondial (o crestere medie de 4% /an, în perioada 1945-1973), economia americana a cunoscut - începând cu primul soc petrolier - atât perioade de crestere puternica, cât si perioade de crize profunde (1973-1975, 1981-1982, 1990-1991). În perioada 1974-1992, cresterea medie anuala a fost de numai 2,7%.
Începând cu anul 1992, SUA a intrat într-o perioada de crestere sustinuta, care a durat 10 ani. În aceasta perioada, s-a înregistrat un ritm mediu anual de crestere de 3,8%, pe fondul unei ameliorari substantiale a productivitatii muncii (2,6% /an, procent superior celui înregistrat de UE si Japonia)1. Anii 1994-2000 au fost caracterizati de o solida crestere a PIB, de rate scazute ale inflatiei si de rate ale somajului situate sub 5%
Printre factorii
care au contribuit
la acest miracol economic,
putem enumera:
procesul de globalizare a economiei mondiale, care a permis întreprinderilor americane sa se dezvolte, atât prin exporturi directe, cât si prin implantarea firmelor multinationale în strainatate (ceea ce le-a creat conditii propice pentru realizarea unei productii la scara mondiala),
revolutia din domeniul comunicatiilor si tehnologiei informatiilor a contribuit la dezvoltarea unui puternic sector tehnologic national. Desi afectat de valul de falimente din ultimii 2 ani, acest sector a contribuit la cresteri de productivitate, care s-au propagat în întreaga economie. Investitiile realizate în aceste domenii au crescut de la 187 miliarde de dolari /an în perioada 1991-1995, la 436 miliarde dolari /an în perioada 1996-2000 (în 2000, investitiile au fost de 609 miliarde de dolari),
tertiarizarea accelerata a economiei a contribuit decisiv la cresterea generala a tarii. În anul 2002, sectorul tertiar reprezenta 78% din economia americana, procent superior celui ce se înregistreaza în Europa si Japonia. O serie de grupe de servicii au înregistrat rate de crestere mult superioare ritmului mediu pe economie,
cresterea impresionanta a volumului creditelor acordate persoanelor particulare, în principal pentru consum.
În planul politicii externe, SUA "si-a asumat" rolul de lider, considerând chiar o datorie a sa, în calitate de cea mai puternica economie a lumii, de a conduce lumea. Aceasta "atitudine", considerata de catre alte state oarecum aroganta, a fost posibila în conditiile victoriei incontestabile a valorilor democratice asupra celor de tip comunist.
Atacul terorist de la 11 septembrie din 2001 a reprezentat un punct de cotitura în politica externa a SUA. Actiunile unilaterale ale SUA nu au mai fost mascate, fiind motivate de razboiul împotriva terorismului. Expansiunea militara este într-o strânsa legatura cu cea economica, interventia din Irak fiind considerata, de exemplu, si un efect al presiunilor exercitate de catre marile corporatii petroliere americane.
Un alt exemplu îl reprezinta diverse acte legislative americane ce depasesc ca jurisdictie teritoriul american. Legea privind libertatea si solidaritatea cubaneza, promulgata de presedintele Clinton în 1996, prevede, printre altele, dreptul cetatenilor americani de a intenta procese pentru daune companiilor straine ce investesc în proprietatile americane confiscate de guvernul cubanez sau dreptul administratiei americane de a refuza intrarea în SUA a managerilor si actionarilor companiilor ce investesc în Cuba.
Legea de neproliferare privind Iranul, promulgata în 2000, prevede sanctiuni discretionare împotriva companiilor straine ce transfera în Iran bunuri, servicii sau tehnologii prevazute în regimurile internationale de control a exporturilor sau orice alt produs al carui export este interzis de legislatia SUA, deoarece ar putea fi folosit la producerea de arme de distrugere în masa.
SUA ramâne poate cea mai atractiva dintre pietele lumii.
Infrastructura sa deosebita, nivelul înalt al tehnicii si tehnologiei care a patruns în toate domeniile de activitate, sistemul ultramodern de comunicatii si o deschidere deosebita catre nou, fac din SUA cea mai performanta dintre economiile lumii
Japonia
Cea de-a doua economie a lumii, Japonia, este una dintre tarile cu cea mai interesanta evolutie. La sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, seria de agresiuni militare ale Japoniei (împotriva Rusiei, Chinei si Coreei) a constituit un factor de stimulare a dezvoltarii industriilor grele, care se adresa, în special, pietei interne. Singura ramura industriala care îsi formase o baza de export era industria textila. Incapacitatea de a concura cu produse textile de calitate produsele tarilor vestice, a fortat Japonia sa opteze pentru textile ieftine destinate în special pietelor asiatice.
Dezvoltarea economica a Japoniei în perioada postbelica a cunoscut doua etape:
1. Din 1955 pâna în 1972 economia Japoniei a crescut cu un ritm mediu anual de 10%, fenomen care a si facut sa se vorbeasca despre miracolul japonez. Populatia urbana a crescut, industria a cunoscut o dezvoltare sustinuta, devansând agricultura si devenind cea mai importanta ramura a economiei nationala, rata economiilor ridicata a permis cresterea capitalului si realizarea de noi investitii în domeniile de vârf. Desi situata la baza ierarhiei mondiale a tarilor industrializate la începutul perioadei postbelice, la începutul anilor '60, Japonia ajunsese în topul acestei ierarhii.
2. Între 1970-1984, productia industriala a scazut cu 4% în Marea Britanie si a crescut cu 48% în SUA, în Japonia cresterea a fost exploziva, de 162%, conform aprecierilor Bancii Mondiale. La începutul anilor '90, rata somajului înregistra valori de 13,5% în Marea Britanie, de 7,7% în SUA si de doar 3,5% în Japonia. În anii '80, deficitul comercial al SUA devenise evident, în timp ce excedentul comercial al Japoniei se consolidase. În 1980, Japonia devansase toate tarile dezvoltate în productia de nave maritime, de automobile si televizoare si doar Uniunea Sovietica o întrecea în productia de otel
Unul din factorii explicativi ai acestui miracol economic a fost reprezentat de contextul geopolitic. Trecerea Chinei la sistemul comunist (1949) a fortat SUA sa-si schimbe fundamental pozitia fata de Japonia, întelegând rolul acesteia de bastion în calea raspândirii comunismului în Asia de sudest, mai ales în conditiile în care se declansase deja conflictul coreean (1950-1953).
Reconstructia economiei japoneze a beneficiat de câteva avantaje majore:
forta de munca bine pregatita, flexibila, loiala si relativ ieftina;
piata nationala larga cu infrastructura dezvoltata de comunicatii interne;
pozitie geografica favorabila pentru schimburile comerciale în Asia;
o cooperare eficienta între industrie si guvern si o organizare industriala derivata din zaibatsu, suficient de puternica pentru a concura cu companiile multinationale ale SUA si Europei de Vest.
Politica economica a Japoniei a fost preponderent mercantilista.
În acest context, un element esential l-a constituit investitiile straine directe puternic reglementat de catre stat. Japonia a fost pentru o perioada îndelungata de timp o piata foarte greu accesibila investitorilor straini. În acelasi timp, investitiile straine directe japoneze în afara granitelor proprii au fost sustinute de cel putin doua tendinte manifestate în mediul international:
masurile de protectie adoptate de catre tarile occidentale (în special SUA si UE) au determinat firmele japoneze sa deschida propriile filiale în strainatate, beneficiind astfel de protectia de care beneficiau companiile autohtone si valoarea ridicata a yenului japonez, ceea ce a facut foarte rentabile investitiile în special în zona asiatica, unde costurile erau mult mai reduse.
În mod traditional, cercurile de afaceri din Japonia mentin relatii foarte apropiate cu birocratia si cu cercurile politice. Activitatea politicienilor a depins de contributiile banesti ale marilor companii. Marile companii ofera, de asemenea, posturi lucrative pentru înalti functionari care parasesc structurile administrative. Paternalismul birocratic împiedica aparitia de noi companii pe piata si întretine nivelul ridicat al preturilor. Membrii Dietei japoneze au un personal redus si se bazeaza în mod traditional pe oficiali din ministere pentru initierea de masuri si pregatirea legislatiei
Companiile japoneze au prosperat ani îndelungati într-un mediu reglementat. Când supraîncalzirea economiei a luat sfârsit în 1991 si conditiile economice s-au înrautatit, companiile au început sa solicite dereglementarea economiei pentru a stimula cresterea si pentru a raspunde concurentei straine.
În acelasi timp, ca efect al întaririi valorii yenului, companiile au început sa mute productia în strainatate pentru a reduce costurile. Aceasta a stimulat golirea industriei japoneze. Astazi, cu un yen fluctuant, unele companii contempla readucerea bazelor de productie în Japonia. În domenii în care dereglementarea a avut efectiv loc, ca acela al bunurilor de consum, pietele au explodat si importurile au atins cote de neimaginat anterior. Totusi, în domenii ca cel al bunurilor de capital industriale, eforturile de dereglementare au fost mai putin vizibile, iar companiile au fost mai putin capabile sa se delimiteze de legaturile lor traditionale de tip keiretsu în cautarea de noi surse.
Cea de-a doua criza a petrolului, trecerea la cursurile flotante, precum si recesiunea care a urmat acesteia a afectat si Japonia, diminuând ritmurile de crestere ale acestei tari si, într-o oarecare masura, competitivitatea produselor japoneze
Actiunile de politica economica inadecvate într-o perioada în care toate statele se aflau în recesiune, precum si criza financiara din Asia de Sud Est au determinat pentru Japonia începutul unei lungi perioade de regres economic sau stagnare, facându-i si pe cei mai înfocati sustinatori ai miracolului nipon sa se îndoiasca de revenirea acestei tari.
Câtiva factori au contribuit la aceasta stare de lucruri:
erodarea încrederii în sistemul bancar japonez, determinata de falimentul mai multor banci de renume si a unor firme de investitii,
înclinatia traditionala a japonezilor catre economisire a erodat consumul si, în consecinta, productia, în ciuda eforturilor autoritatilor de a impulsiona consumul prin reducerea dobânzilor sau promovarea unor pachete complexe de stimulare a cererii interne,
datoria publica, care are un nivel ridicat si reglementarea excesiva, care determina ineficienta companiilor japoneze, aparate de concurenta prin reglementari si promovarea unor conexiuni strânse cu domeniul politic.
Scaderea preturilor de consum a fost stopata la începutul lui 2001, cu toate ca inflatia a ramas constanta în aceasta perioada. Deflatia este prevazuta sa continue pâna când se va ajunge la o crestere economica destul de puternica pentru a stopa caderea preturilor.
Finantele publice japoneze nu stau nici ele mai bine, dupa emisiunea de titluri de valoare din anul fiscal 2002 (aprilie 2002 - martie 2003), deficitul bugetar ramânând mare, 8,1% în 2003 si 8,2% în 2004.
În ciuda situatiei dificile prin care a trecut, Japonia continua sa detina un loc important în economia mondiala. Globalizarea a creat o piata în care fiecare actor reprezinta parte a unui sistem mai amplu, iar Japonia nu si-a spus, cu siguranta, ultimul cuvânt.
Curs nr. 4
Comertul international
Piata mondiala poate fi definita si ca totalitatea pietelor nationale ale tarilor participante la diviziunea internationala a muncii, împreuna cu legaturile economice multiple care se formeaza între ele.
Circuitul economic international cuprinde totalitatea fluxurilor de bunuri materiale si de servicii între economiile nationale.
Comertul international reprezinta principala componenta a circuitului economic international.
Acesta include ansamblul tranzactiilor de import-export al tuturor statelor.
Exportul
Definitie: totalitatea operatiunilor de natura comerciala prin care o parte a bunurilor (si/sau serviciilor) obtinute într-o tara se vând într-o alta tara (sau pe piata externa).
Forme de export
n export de materii prime
n export de bunuri manufacturate;
n export de servicii;
n export de capital;
n export de forta de munca.
Ţinând cont de modul în care se deruleaza operatiunea de export, avem:
n export direct, când agentul economic deruleaza operatiunea comerciala singur, în nume propriu;
n export indirect, când pentru derularea operatiunii agentul economic apeleaza la ajutorul unui intermediar, care poate fi conational de-al lui, sau agent economic dintr-o alta tara.
Eficienta economica a exportului
definitie: Prin eficienta economica a exportului se întelege cheltuielile interne facute de catre agentul economic national pentru obtinerea unei unitati valutare straine
Cresterea eficientei exportului se poate realiza prin :
n cresterea gradului de prelucrare si modernizare a produselor destinate exportului;
n reducerea cheltuielilor interne efectuate cu obtinerea marfii;
n o mai buna studiere a necesitatilor pietei.
Importul
Definitie: totalitatea bunurilor si serviciilor pe care le aduc în tara agentii economici.
Importurile pot servi pentru:
n completarea capitalului circulant utilizat la producerea unor marfuri destinate exportului, acest import numindu-se si import de completare;
n largirea si perfectionarea capitalului întreprinderii, prin cumpararea de utilaje si materii prime mai bune decât cele existente pe piata interna.
Balanta de plati
Definitie: Balanta de plati este un tablou în care se înregistreaza încasarile si platile rezultate de pe urma numeroaselor raporturi economice ale unei tari cu celelalte tari ale lumii.
Încasarile si platile se pot înregistra separat, cu fiecare tara în parte, cu un grup de tari, sa, pe ansamblu, cu toate statele lumii.
Activitatile economice internationale ale unei tari care antreneaza încasari si plati sunt grupate, în cadrul balantei de plati, pe mai multe grupe sau capitole.
În concordanta cu normele Fondului Monetar International balanta de plati cuprinde doua parti:
1) Balanta curenta, Balanta contului curent sau, pur si simplu, Contul curent;
2) Balanta miscarilor de capital sau Contul de capital.
Contul curent
a) Balanta comerciala, care înregistreaza încasarile si platile pentru exportul, respectiv importul, de marfuri obisnuite sau corporale. Aceste marfuri sunt apoi grupate si ele în cadrul balantei, pe mai multe categorii: alimentare, bauturi si tutun, materii prime necomestibile, combustibili minerali, produse chimice, masini si echipament de transport, produse manufacturate, clasificate dupa materiile prime folosite etc.;
b) Balanta serviciilor, care înregistreaza încasarile si platile rezultate în urma schimbului de servicii: transport, telecomunicatii, asigurari si expeditii, servicii financiare, posta, chirii, instruire, brevete, drepturi de autor, reprezentante diplomatice si comerciale etc.;
c) Balanta veniturilor, care înregistreaza încasarile si platile cu titlu de venituri: dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de catre emigranti, respectiv platite specialistilor straini etc.;
d) Balanta transferurilor unilaterale, care reflecta sume primite sau platite în calitate de: despagubiri, donatii, ajutoare, contributiile în cadrul organismelor internationale (O.N.U., N.A.T.O. etc.).
Contul de capital
a) Balanta miscarilor de capital pe termen scurt (pâna la un an): credite acordate sau primite, vânzari-cumparari de titluri de valoare pe termen scurt;
b) Balanta miscarilor de capital pe termen lung care reflecta fluxurile (intrarile sau iesirile) de capital sub forma: investitiilor directe, a investitiilor de portofoliu, cotizatii, donatii, credite, mai putin cele acordate de F.M.I.;
c) Balanta rezervelor valutare internationale, care reflecta formarea rezervelor valutare, inclusiv a creditelor acordate de catre Fondul Monetar International.
Desi interdependente, economiile tarilor lumii trebuie sa fie capabile sa functioneze bine prin forte proprii. Aceasta presupune ca importurile, în prezent absolut necesare pentru orice tara, sa poata fi finantate prin intermediul exporturilor, în caz contrar economia tarii respective nu poate fi considerata echilibrata
Politici comerciale internationale
Politica comerciala a unui stat cuprinde totalitatea principiilor si normelor adoptate în aceasta problema atât pe plan intern cât si în relatiile sale internationale.
Teoria si practica economica au pus în evidenta trei mijloace, trei cai sau trei pârghii principale cu ajutorul carora se poate controla echilibrul sau dezechilibrul balantei de plati:
- taxele vamale,
- cursul de schimb valutar
- strategia investitionala
Politica taxelor vamale
În legatura cu taxele vamale, în literatura economica se confrunta înca, si la ora actuala, doua teorii:
- teoria portilor deschise
- teoria protectionista.
Curs nr. 5
Sistemul monetar international
Definitie S.M.I. reprezinta ansamblul de reguli, instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor internationale.
Calitatea unui sistem monetar trebuie apreciata prin capacitatea acestuia de a asigura o mai buna repartizare a resurselor care sa permita resorbtia dezechilibrelor, interne sau externe, ce pot sa apara pe parcurs.
Sistemul monetar international contemporan combina din punct de vedere teoretic, urmatoarele categorii de regim de schimb:
- inconvertibilitatea externa totala
- regimul cursurilor fixe
- flotarea pura
- flotarea impura sau dirijata
Incovertibilitatea externa totala
este un regim pe cale de disparitie, caracteristic tarilor comuniste.
Acesta presupune un sistem organizatoric centralizat, care interzice întreprinderilor si persoanelor fizice sa detina moneda internationala fara aprobare sau autorizatie.
Sub acest regim, importatorii si exportatorii sunt obligati sa justifice operatiunile efectuate si sa cedeze valuta obtinuta.
Incovertibilitatea este incompatibila cu existenta unei piete de schimb legale. Definirea unei paritati oficiale de referinta este însa posibila. De cele mai multe ori inconvertibilitatea presupune un regim de cursuri de schimb multiple, permitându-se astfel interventia guvernului în materie de preturi.
Regimul cursurilor fixe
Definitie: este regimul în cadrul caruia autoritatile monetare mentin cursul de schimb la o paritate determinata în raport cu un etalon: aur, moneda straina sau un cos de monede.
Nu avem însa o fixitate absoluta, cursul putând fluctua între anumite limite în jurul paritatii oficiale, ca de exemplu: +/- 2,25% în cazul sistemului monetar european, sau +/- 1% în cadrul sistemului de la Bretton-Woods.
Acest regim este compatibil cu o convertibilitate partiala a monedei.
Existenta pietei de schimb nu este însa absolut necesara. Organizarea unui sistem de compensare internationala (clearing) permite limitarea reglementarilor internationale la soldurile existente, bancile centrale evitând astfel sa detina si sa manipuleze stocuri mari de devize. Uniunea Europeana de Plati chiar a jucat acest rol de "casa de compensare" pentru tarile europene între anii 1950-1958, revenindu-se însa în anul 1958 la convertibilitatea monedelor europene. Au existat chiar voci care solicitau, acum câtiva ani necesitatea introducerii unui sistem asemanator, care sa favorizeze schimburile între tarile foste membre ale defunctului CAER
Flotarea pura
Definitie : reprezinta situatia în care autoritatile monetare renunta sa declare o paritate, abandonând orice referinta la un punct de ancoraj.
Singurul aranjament al bancilor centrale ramâne acela de a nu interveni de loc pe piata de schimb, rezervele în devize pierzându-si utilitatea. Cursurile de schimb vor fi astfel determinate în exclusivitate pe piata prin jocul liber al cererii si ofertei.
Flotarea impura (flotarea dirijata)
Reprezinta regimul actual de schimb, în care cursurile sunt determinate pe piata, dar autoritatile monetare pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de puterea centrala. Interventiile de acest gen pot fi izolate sau concentrate.
Flexibilitatea limitata corespunde situatiei în care moneda nu poate fluctua decât în baza unei marje prestabilite si in mod strict controlat (cazul SME) sau in baza regulilor stabilite de catre banca centrala.
Flotarea administrata si paritatile glisante cuprind un grup eterogen, în cadrul caruia se întâlnesc atât tari mari cât si tari mici (China, Coreea, Egipt, Israel etc.), cursul de schimb fluctuând în cadrul unor marje prestabilite sau modulate în baza unor indicatori economici (Columbia, Chile).
Unele state prefera însa o flexibilitate mai mare, adeseori administrata de catre autoritatile monetare, în mod discretionar sau în baza indicatorilor prestabiliti. Flotarea libera sau independenta se întâlneste în aproximativ 20 de state.
Evolutia sistemului monetar international
Sistemul etalonului-aur a fost aplicat începând cu anul 1850, în tarile dezvoltate ale vremii: Anglia, Franta, Germania si SUA. Moneda tarilor respective fiind liber convertibila în aur, cursul de schimb nu se putea distanta sensibil de paritatile calculate in functie de raportul între continutul în aur al fiecarei monede.
Sistemul etalonului de schimb-aur, cunoscut si sub denumirea de Gold Exchange Standard (GES), a fost pus în aplicare la începutul secolului XX si institutionalizat prin conferinta de la Geneva, din 1922.
Datorita convertibilitatii lor în aur, monedele principalelor puteri economice ale timpului au devenit monede de rezerva. Bancile centrale sesizeaza avantajele pe care le prezinta acest lucru, preferând sa detina aceste devize (care puteau fi plasate mai usor), si nu aur
Acordul de Bretton-Woods
Datorita situatiei inedite în care se gasea sistemul monetar international, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, o reuniune mondiala pe probleme monetare era impetuos necesara. Aceasta a avut loc la 22 iulie 1944, într-un mic orasel numit Bretton-Woods
Obiectivele conferintei de la Bretton-Woods
n revizuirea regulilor de functionare a sistemului monetar international;
n instaurarea unui regim de schimb în masura sa evite haosul postbelic;
n înfiintarea unei institutii internationale care sa supravegheze buna functionare a reglementarilor internationale.
Consideram absolut necesara prezentarea celor doua teze care au fost sustinute de catre Marea Britanie, respectiv SUA, înaintea Conferintei de la Bretton-Woods.
Planul Keynes
a fost publicat la 7 aprilie 1943
era construit pe necesitatea promovarii cresterii economice si a ocuparii depline a fortei de munca
presupunea înfiintarea unei super-banci centrale (denumirea propusa era de International Clearing Union), banca ce ar fi trebuit sa emita, în beneficiul tarilor membre, o moneda scripturala internationala, cu acoperire 100% în aur, care ar fi purtat numele de bancor
se aveau in vedere mecanisme pentru evitarea acumularii de deficite si excedente, sarcina ajustarii balantelor fiind partajata între tarile deficitare si excedentare
aurul continua sa joace un rol important
Planul american
il are drept autor pe Harry White
a fost publicat la 5 aprilie 1943
Prin acest plan, SUA doreau sa asigure libertatea tranzactiilor si platilor internationale, si punând accentul pe absenta practicilor discriminatorii si pe stabilitatea cursului de schimb.
era prevazuta instituirea unui Fond de ajutor reciproc (International Stabilisation Fund), alimentat prin subscrierile tarilor membre, subscrieri care în proportie de 30% trebuiau varsate în aur
- monedele tarilor membre trebuiau definite în unitas, unitati de cont egale cu greutatea în aur corespunzatoare pentru 10 dolari americani, paritatea putând fi modificata doar cu acordul fondului (cu o majoritate de trei patrimi din voturi)
era prevazuta instituirea unui Fond de ajutor reciproc (International Stabilisation Fund), alimentat prin subscrierile tarilor membre, subscrieri care în proportie de 30% trebuiau varsate în aur
Compromisul
Acordul final se prezinta sub forma unui compromis, dar un compromis care înclina mai mult spre SUA (poate si datorita faptului ca economia mondiala nu se putea reface rapid fara ajutorul SUA), facându-se doar câteva concesii minore proiectului britanic.
Acordul prevedea câteva reguli si principii fundamentale:
multilateralismul;
convertibilitatea monedelor;
interdictia practicilor discriminatorii.
Caracteristicile acordului de la Bretton-Woods
n paritati fixe, ajustabile însa într-o marja de fluctuatie, în raport cu dolarul, de +/_1%;
n un sistem de etalon de schimb-aur;
n un cod de buna conduita, în ceea ce priveste mecanismele de ajustare a cursului de schimb;
n o procedura de credit international mutual.
Curs nr. 6
Sistemul monetar european
Istoric
Originea Fondului Monetar International (FMI/IMF) trebuie cautata în recesiunea economica din perioada anilor 1930. În acei ani, tarile se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintrodusa dupa primul razboi mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste.
Principalele monede europene încep sa aiba un comportament "bizar" :
- lira sterlina a fost reevaluata, iar în anul 1931, când aceasta a renuntat la cotatia în aur, mai multe tari s-au întrecut în graba lor de a devaloriza, dând nastere devalorizarilor competitive. De asemenea, mai multe tari au luat masuri protectioniste pentru a-si proteja industria nationala
Ca rezultat al acestor actiuni, s-a produs prabusirea comertului: între anii 1929 si 1932, valoarea comertului mondial a scazut cu peste 60%. Mai multe conferinte monetare internationale au convenit sa reinstaureze ordinea si sa reîncepa procesul economic, dar toate au sfârsit prin a esua din cauza lipsei de cooperare. Opiniile pe tema problemelor economice difereau foarte mult. Din punct de vedere politic, acesta a fost punctul culminant al izolationismului.
Înfiintarea FMI
Acordul de înfiintare a FMI si a Bancii Mondiale a fost încheiat, asa cum fusese prevazut, dupa trei saptamâni de negocieri.
Elementul nou, cel mai important a fost transferul catre FMI a puterilor nationale asupra politicii ratei de schimb: modificarile ratei de schimb trebuiau sa fie facute prin consultarea tuturor tarilor membre.
Este de mentionat faptul ca ideea transferarii acestei autoritati a venit din partea britanicilor, care în mod traditional nu doreau sa schimbe nimic.
FMI si-a început activitatea în mai 1946, având 39 de tari membre si sediul general în capitala Statelor Unite, Washington.
Uniunea Sovietica, desi membra fondatoare, nu a putut face fata obligatiilor ce-i reveneau în calitatea de membru al Fondului si a parasit aceasta institutie.
La început, tari din blocul estic precum Polonia si Cehoslovacia au aderat la Fond, dar au fost nevoite sa renunte, prin anii 1950, ca urmare a razboiului rece.
Japonia si Germania s-au alaturat FMI si Bancii Mondiale la l ianuarie 1953.
în anii 60, numarul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor tari independente, în curs de dezvoltare.
România (1972) si Ungaria (1982) au aderat la FMI, iar la sfârsitul anilor '80 le-au urmat alte tari Est Europene, ca urmare a destinderii dintre Est si Vest.
în 1992 a existat o noua crestere brusca a numarului membrilor FMI datorata aderarii a 15 republici din fosta Uniune Sovietica.
Dupa organizarea unui referendum în care majoritatea populatiei a votat în favoarea aderarii, Elvetia a fost printre ultimele tari industrializate care s-a alaturat Fondului.
FMI numara în prezent 180 de tari membre, ceea ce înseamna ca aproape în totalitate, comunitatea mondiala se regaseste în FMI, exceptie facând Cuba si Coreea de Nord.
Conducerea FMI
La conducerea FMI se gaseste în mod oficial Consiliul Guvernatorilor, câte un membru din fiecare tara, numit prin alternanta. Guvernatorii sunt, de obicei, ministri de finante sau guvernatori ai unor banci centrale, care vorbesc în numele guvernului tarii din care provin.
În ceea ce priveste Statele Unite si Marea Britanie, ministrii Trezoreriei au si functia de guvernator FMI. Alte tari ca Germania, Benelux si Suedia au desemnat ca guvernator FMI pe presedintii bancilor lor centrale. Motivatia pentru aceasta alegere a fost caracterul monetar al FMI, care implica crearea de masa monetara, în vederea finantarii creditelor pe care Fondul le acorda. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi cresterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere.
Înfiintarea si functionarea Sistemul monetar european (SME)
SME s-a constituit printr-un acord între Bancile Centrale ale tarilor membre UE, referitor la gestionarea cursurilor valutare intracomunitare si la finantarea interventiilor pe pietele valutare.
Pornindu-se de la "scheletul" sarpelui monetar, SME a dobândit, înca de la lansare si mai ales în evolutia sa, anumite aspecte particulare.
Sistemul a fost croit pentru a fi unul simetric adica pentru a obliga toti participantii sa sustina cursurile prin masuri adecvate si a se raporta la moneda menita sa se afle în "centrul sistemului" (bineînteles avându-se în vedere ECU).
În realitate sistemul a fost asimetric sub doua aspecte:
1. Monedele participante s-au "atasat" nu atât de ECU - cum era de dorit, cât de marca germana, care a preluat rolul de "pivot" pentru monedele tarilor participante la sistem, dolarul american - etalonul din sistemul Bretton - Woods - fiind astfel înlocuit de catre marca germana. Astfel în timp ce dolarul american s-a mentinut, cel putin teoretic, ca baza de etalon pe baza întelegerii de la Bretton - Woods (chiar daca a pierdut unele din calitatile necesare unui etalon monetar), marca germana a început sa preia acest rol ca urmare a întaririi pozitiei sale atât în interior - printr-o consecventa politica inflationista promovata de Banca Centrala, cât si în exterior - datorita excedentului cronic în balanta comerciala.
2. Ratele dobânzii nu s-au redus în Germania când aceasta a scazut în tari precum Italia, Franta, in timp ce marimea ratei dobânzii în Germania - impusa de politica antiinflationista a Bundesbank în anii 1990 -1993, a obligat celelalte state sa mentina o perioada lunga rate ridicate ale dobânzilor, provocând astfel prin efectul descurajant al dobânzilor asupra investitiilor o puternica recesiune in Europa Comunitara.
Pentru mentinerea sub control a masei monetare, a procedat la ridicarea dobânzii si la sterilizarea pietei, adica la emiterea de bonuri de tezaur pentru retragerea de pe piata a marcilor intrate în circulatie prin eventualele operatiuni de interventie in apararea cursurilor în interiorul sistemului.
SME a fost considerat un instrument important în lupta contra inflatiei, crearea sa a însemnat implicit acceptarea prioritatilor politicii germane.
Crearea SME s-a dorit a fi si un raspuns la pozitia dominanta a dolarului pe piata valutar - financiara internationala. Dar, dupa cum se cunoaste, Europa Comunitara nu a reusit sa se sustraga total efectelor acestei monede, in principal datorita faptului ca preturile materiilor prime importate de catre tarile europene se exprima In USD, influentând astfel costurile produselor prelucrate si implicit si competitivitatea acestora.
fiecare moneda din sistem are un dublu regim de schimb valutar:
- în interior: participa la mecanismul cursurilor bilaterale de schimb,
- în exterior: floteaza liber fata de dolarul american si fata de celelalte monede aflate în acest regim.
În prima perioada de functionare (1979 - 1985) gradul de variabilitate a cursurilor nominale si reale ale monedelor SME a fost relativ ridicat. Treptat, ajutate si de un mediu economic international în relansare, tarile SME au înregistrat o evolutie favorabila astfel încât în a doua jumatate a anilor '80 au înregistrat scaderea ratelor inflatiei si o anumita apropiere a acestora.
În privinta convergentei inflatiei au existat trei grupe de tari în interiorul Sistemului: o grupa cuprinzând initiatorii sistemului, care au înregistrat gradul cel mai mare de convergenta si cele mai scazute rate ale inflatiei; câteva tari cu o istorie mai lunga de marje largi de fluctuare (Italia, Spania, Regatul Unit), au acceptat disciplina îngustarii marjelor; Portugalia si Grecia ramanâd în afara sistemului, continuând sa înregistreze rate ale inflatiei peste 10%.
Vor intra insa noi membrii:
n Spania - în iunie 1989, peseta spaniola având o marja de fluctuare de 6%
n Regatul Unit - în octombrie 1990, lira sterlina având marja de fluctuare de 6%
n Portugalia - în aprilie 1992
În afara sistemului a ramas doar drahma greceasca, iar alte evenimente importante care au marcat SME au fost: liberalizarea miscarilor de capital, unificarea Germaniei, cu efecte puternice atât asupra propriei economii cât si asupra celorlalte tari membre ale sistemului.
SME a fost un succes deoarece:
n a indus reducerea ratelor inflatiei si un grad sporit de convergenta
n a redus caracterul imprevizibil al evolutiei cursurilor lor
n a încurajat ratele mai scazute de sporire a cantitatii de bani în circulatie si a redus variabilitatea ratelor dobânzilor
Ţarile participante la sistem au reusit sa asigure mai multa libertate mobilitatii capitalului, prin înlaturarea restrictiilor care mai persistau, astfel încât la 1 iulie 1990 s-a marcat liberalizarea deplina a capitalului în toate tarile SME, cu exceptia unei gradualitati în cazul Greciei si Portugaliei.
Cel mai important succes poate fi considerat intensificarea preocuparilor pentru avansarea procesului integrarii, fapt ce a dus în 1986 la AUE pentru formarea Pietei Comune si în 1989 la Raportul asupra UEM.
Concluzia care se poate desprinde ar fi ca Sistemul Monetar European era cladit pe un model care mai devreme sau mai târziu ducea la crize speculative.
Criza Sistemului Monetar European
Iesirea din sistem a lirei sterline în septembrie 1992, urmata doar la câteva ore (în aceiasi zi) de lira italiana, dupa ce aceasta din urma se devalorizase în ultimele trei zile cu 7%, coroborata cu devalorizarea pesetei spaniole în zilele de 17 septembrie si 23 noiembrie, a marcat începutul unei crize a Sistemului Monetar European, criza care a dus în cele din urma la abandonarea marjelor înguste de fluctuare si trecerea la o cvasiflotare.
În afara de cauzele amintite mai sus, un rol decisiv în izbucnirea crizei sistemului a avut-o intensificarea atacurilor speculative asupra unor monede europene, principala moneda vizata fiind francul francez. În ciuda interventiei Bancii Centrale a Frantei, care a cheltuit în iulie 1993 multe miliarde de franci, speculatia a continuat, obligând participantii la sistem sa recurga - în locul devalorizarii marcii germane - la largirea marjelor de fluctuare de la +/- 2,25% (marje convenite la încheierea angajamentului în 1979) , la +/- 15% începând cu 2 august 1993, ceea ce era cunoscut sub denumirea de cursuri cvasiflexibile.
Prin acordul din 1987 de la Basle - Nyborg, tarile CE s-au angajat sa puna mai categoric în practica mecanismele de aparare ale SME în urmatorul mod:
n cursurilor monedelor li se permitea sa oscileze doar în interiorul marjelor admise, chiar daca existau presiuni ale pietei. Fluctuatiile puternice urmau a fi temperate prin interventii pe seama unor facilitati de finantare pe termen scurt (doua luni jumate sau trei luni jumate),
n în caz de tensiuni prelungite si interventii masive, ajustarea urma sa aiba loc cu ajutorul modificarii ratelor dobânzilor pe termen scurt (instrumente care nu au fost prevazute in momentul instituirii SME). Realinierea paritatilor urma a fi utilizata numai în împrejurarile exceptionale.
Experienta functionarii Sistemul Monetar European, inclusiv criza prin care acesta a trecut, a ridicat problema modului in care trebuia privita în continuare problematica integrarii monetare. Alternativele posibile erau urmatoarele:
n renuntarea la planul de integrare monetara si acceptarea flotarii libere, similar regimului valabil în cazul dolarului american, a yenului japonez, etc. O asemenea optiune ar fi însemnat abandonarea si a altor componente ale integrari precum si pierderea avantajelor decurgând din stabilitatea cursurilor
n revenirea Sistemul Monetar European cu marje înguste de fluctuare, ceea ce ar obliga statele la un angajament ferm de a face interventii nelimitate pentru mentinerea cursurilor lor, la angajamentul de a face schimbarile necesare în ratele dobânzilor pe termen scurt, pentru a evita interventiile masive pe piata valutara (ambele masuri fiind de fapt legate între ele), cât si la controlul sub variate forme a mobilitatii capitalului
n a se grabi procesul de integrare monetara prin crearea conditiilor de trecere de la Sistemul Monetar European la Uniunea Europeana, de la cursuri fixe sau semifixe mentinute în buna masura prin masuri de interventie, la cursuri stabilite in mod natural, adica pe baza apropierii conditiilor ce genereaza marimea si variatia acestora. Aceasta a treia varianta a fost adoptata în urma crizei din 1993, stabilindu-se marjele la nivelul de +/- 15% si lasând cursurile sa-si gaseasca nivelul corespunzator conditiilor actuale. Aceasta optiune, contrar aparentelor, nu blocheaza intrarea în Uniunea Monetara.
Curs nr. 7
Integrarea economica internationala
Economia mondiala, ca suma a economiilor nationale si a relatiilor economice dintre acestea este un concept care nu mai corespunde întocmai realitatii. Aparitia unor noi "jucatori" presupune cu necesitate si aparitia unor reguli noi. Tot mai multi autori aduc în discutie doi termeni globalizare - regionalizare, iar disputele pe marginea acestora de cele mai multe ori degenereaza, nu de putine ori ajungându-se chiar la manifestari de strada.
Uniunea Europeana
Definitie: Uniunea Europeana (UE) este o organizatie a tarilor europene, care are ca scop întarirea integrarii si cooperarii economice între membrii sai.
Istoric
Statele Unite ale Europei reprezinta un vis urmarit cu asiduitate de la începuturile ei. Primul care a reusit sa uneasca sub conducerea sa o mare parte a Europei a fost Carol cel Mare la începutul secolului 9, fiind urmat de Napoleon I care a fost stopat în visul sau de a cucerii Europa de eternul rival al Vestului, Rusia. Chiar si Adolf Hitler a reusit "unirea" batrânului continent, însa sub dominatia nazista. Dar primele organizatii suprastatale au aparut doar dupa ce a doua conflagratie mondiala a luat sfârsit. Pâna atunci natiunile s-au opus din rasputeri tuturor încercarilor de a le fi restrânse puterile si de a ceda o parte unor astfel de organizatii .
Propunerile postbelice pentru înfiintarea unei organizatii supranationale au avut atât motive politice , cât si economice.
Latura politica a avut la baza credinta ca doar o astfel de organizatie poate elimina amenintarea unui nou razboi între statele Europei. Alti suporteri ai unei uniuni politice europene , printre care s-au înscris bineînteles si francezii prin omul de stat Jean Monnet, erau de parere ca doar prin acest mod pozitia politica si economica a SUA ar fi putut fi concurata cu succes de catre europeni.
Motivatia economica s-a bazat urmatorul argument: pietele mai mari vor duce la cresterea concurentei si implicit la cresterea productivitatii, lucru de care va beneficia consumatorul , al carui nivel de trai va fi mai ridicat.
Benelux Customs Union
Prima organizatie de acest gen a fost Uniunea Vamala Benelux (Benelux Customs Union), în prezent Uniunea Economica Benelux (Benelux Economic Union) care a determinat o zona de liber schimb între Belgia , Olanda si Luxemburg si tarife vamale comune în raport cu celelalte state .
Formata în 1948 , uniunea a pornit de la faptul ca economiile celor trei state , luate individual, erau prea mici pentru a fi competitive pe piata mondiala. Belgia si Luxemburg au format înca din 1921 o uniune economica ,iar bazele unei uniuni vamale au fost puse de Olanda si Belgia înca din timpul razboiului mondial. Aceste trei state sînt de fapt adevaratii pionieri ai integrarii europene si putem spune, chiar mondiale.
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)
reprezinta primul mare pas pe calea integrarii si a fost facut la 5 ani dupa încheierea razboiului, adica în 1950.
Ministrul de externe francez Robert Schuman
a propus un plan care prevedea integrarea industriilor carbunelui si
otelului din tara sa si
Planul Schuman a creat o agentie supranationala, având ca obiectiv supervizarea mai multor aspecte ale celor doua industrii, cum ar fi nivelurile productiei si preturilor. Agentia era mandatata si pentru a tine industria germana sub observatie si control. Alaturi de Germania Federala au mai aderat tarile Beneluxului si Italia. Marea Britanie, credincioasa ca întotdeauna conservatorismului, a refuzat.
Tratatul a fost semnat în 1951 si si-a intrat în atributiuni anul urmator. Cele mai importante principii ale sale sunt:
n eliminarea taxelor vamale si a contigentarilor ce vizau comertul în cadrul comunitatii cu minereu de fier, carbune, cocs si otel
n un tarif vamal comun cu privire la importurile de carbune si otel din alte tari
n controlul productiei si vânzarilor
Comunitatea Economica Europeana
Ţarile membre a CECO semneaza la Roma , în 1957 , doua tratate care consfinteau crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (European Atomic Energy Community) - Euratom si , în primul rând , Comunitatea Economica Europeana (European Economic Community) - EEC , cunoscuta si sub numele de Piata Comuna.
Principiile care stau la baza tratatului :
n Principiul taxelor vamale - un prim obiectiv era alinierea taxelor vamale dintre tarile semnatare , reducerea lor treptata si în final eliminarea definitiva a acestora. De asemenea, tarile semnatare îsi propuneau sa instituie un sistem vamal comun de taxe în raport cu restul tarilor. Se urmarea prin aceste masuri o circulatie libera a marfurilor si a capitalului, o mai mare concurenta , o dezvoltare mai rapida , cresterea nivelului de trai si protejarea economiilor nationale de concurenta exterioara.
n Principiul controlului preturilor si coordonarii dezvoltarii economice - tarile semnatare si-au propus sa instituie un control asupra cererii si ofertei , iar statul sa intervina în derularea mecanismului economic pentru a mentine stabilitatea preturilor. A fost înfiintat un fond comun pentru dezvoltarea regiunilor sarace.
n Unificarea sistemelor de salarizare si de învatamânt - scopul a fost asigurarea circulatiei libere a fortei de munca în cadrul comunitatii. Aceasta circulatie era si este dorita pentru armonizarea cererii si ofertei de munca la nivelul comunitatii si pentru o mai buna rezolvare a problemei somajului
Una din prevederile importante ale tratatului stipula ca deciziile pot fi luate în urma votarii de o majoritate a statelor membre , nefiind nevoie de întrunirea unei unanimitati.
Ca o replica la înfiintarea Pietei Comune, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Elvetia, Austria si Portugalia creeaza Asociatia Europeana a Liberului Schimb - AELS (European Free Trade Asociation - EFTA). Aceasta urmarea doar eliminarea treptata a taxelor vamale la comertul cu produse industriale, nefacând nici o referire la cele agricole. Totodata nu impunea taxe vamale comune asupra schimburilor cu tarile care nu faceau parte din organizatie.
Succesul economic al noii organizatii nu a întârziat sa apara, iar Marea Britanie, ademenita de acesta, a început negocierile de aderare la Comunitatea Economica Europeana. Toate eforturile au fost zadarnicite de dreptul de veto al presedintelui Frantei, Charles de Gaulle, care a facut uz de el în doua rânduri : 1961 si 1967. A fost o reactie a francezilor la legaturile foarte strânse pe care Marea Britanie le avea cu Statele Unite ale Americii.
Comunitatea Europeana
Ca o continuare fireasca a procesului de integrare vest-europeana, în 1968 ia fiinta Comunitatea Europeana - CE (European Community - EC). Trebuie mentionat si faptul toate taxele vamale dintre statele membre ale EEC fusesera eliminate. În 1969, la Haga se pun bazele unui aranjament care sa asigure finantarea permanenta a Comunitatii, prin contributiile membrilor. De asemenea încep negocierile de aderare cu urmatoarele state: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca si Norvegia. În afara Norvegiei , a carei populatie s-a opus aderarii în cadrul unui referendum national, celelalte au fost acceptate la data de 1 ianuarie 1973
Dezideratele CE nu au fost atinse în totalitate, cea mai importanta reusita fiind acea de care am pomenit - desfiintarea tarifelor vamale interne. Admiterea Greciei (1981) , Spaniei si Portugaliei (1986) au dat amploare problemelor deja existente. Nivelul economic atins de aceste state era mai scazut , iar el se baza în principal pe agricultura, iar fondurile alocate pentru acest sector s-au îndreptat în special spre ele.
În 1986 , pentru a duce integrarea la un nivel superior , se semneaza Actul Unic European - AUE (Single European Act - SEA) , în fond un pachet de amendamente la tratatele deja existente. Se adopta , în acest mod, circa 300 de masuri pentru a desfiinta toate barierele care stateau în calea formarii unei piete comune.
Curs nr. 8
Organizatii economice internationale
Proliferarea organizatiilor economice internationale reprezinta una dintre trasaturile noi, definitorii ale economiei mondiale postbelice. Într-un timp relativ scurt, numarul lor a crescut neînchipuit de repede. Mai mult chiar: ele joaca un rol din ce în ce mai important în viata economica mondiala. Astazi, nu exista stat suveran, independent, care sa nu faca parte dintr-o organizatie economica internationala.
Definirea si caracterizarea organizatiilor economice internationale
De la o perioada la alta, interdependentele pe plan international sunt tot mai evidente.
Cooperarea si nu Izolarea devine, astfel, o constanta a dezvoltarii statelor lumii, de la cele mai mici, pâna la cele mai mari, indiferent daca sunt sarace sau bogate.
Vecinatatea statelor, independente si suverane, a facilitat efortul de cooperare. Granitele comune, apropierea, au reprezentat un factor important, dar, nu si suficient; mai era nevoie sa existe interese economice si politice convergente. Acolo unde aceste premise au fost întrunite, cooperarea a gasit teren prielnic.
Dar, într-o economie moderna, interdependentele nu se opresc la nivel subregional, ci se manifesta si pe plan regional (continental) si interregional.
În ciuda numarului ridicat si a marii diversitati a acestor noi entitati din economia mondiala, pot fi desprinse o serie de trasaturi comune, definitorii:
1. Organizatiile economice interstatale (OEI) nu au si nu pot avea o existenta de sine statatoare. Ele n-au aparut "din neant", ci sunt o emanatie a vointei unor state independente. Aceste organizatii functioneaza ca subiecte derivate ale dreptului international, calitate conferita de statele membre care sunt suverane în deciziile lor;
2. Statutul si functiile OEI sunt cele conferite de statele membre, reflectând preocuparile acestora;
3. Crearea OEI a însemnat aparitia si dezvoltarea multilateralismului în relatiile economice internationale, în interiorul unei organizatii devine posibil ca un stat sa întretina, concomitent, raporturi cu mai multe state, ceea ce deschide noi posibilitati de progres pentru fiecare economie nationala, în parte;
4. Gradul de eficienta al OEI este determinat de masura în care aceasta contribuie la intensificarea cresterii economice a fiecarui stat membru.
5. Organizatiile economice interstatale pot determina, în anumite conditii, aparitia unei tendinte de regionalizare a economiei mondiale; o astfel de tendinta intra în contradictie cu sensul dezvoltarii firesti al relatiilor economice internationale, în conditiile în care interdependentele dintre economiile nationale se manifesta nu numai la scara subregionala sau regionala, ci si la scara mondiala, planetara, însasi eficienta unei OEI va spori în masura în care, în loc sa se transforme într-o grupare închisa, va colabora cu celelalte organizatii existente, cu alte state.
6. în cadrul organizatiilor economice interstatale, daca acestea sunt într-adevar o emanatie a spiritului de cooperare, activitatea lor fiind orientata conform principiilor dreptului international, manifestarile "suprastatale" nu sunt posibile. Tendinta spre "supranationalitate" nu trebuie privita ca un fenomen independent. Ea nu se poate face simtita decât numai ca expresie de vointa a unui stat, sau a unui grup de state, în sânul unei OEI, care determina pe unii membri la concesii privind atributele suveranitatii lor. Dar, posibilitatea acestui fenomen nu apare decât în conditiile unor importante deosebiri de nivel de dezvoltare între statele membre.
Tipologia organizatiilor economice internationale
Organizatiile economice interstatale au luat fiinta ca o încercare de raspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt confruntate, întâi au aparut problemele si apoi aceste noi entitati si nu invers.
Organizatiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocuparilor comune ale unui anumit grup de state.
Atunci când statele lumii au început sa fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a caror rezolvare impunea cooperarea întregii comunitati internationale (pacea, securitatea, iar, mai apoi, subdezvoltarea, comertul, circulatia monetara, alimentatia etc.) au fost înfiintate OEI cu vocatie universala.
Unele dintre aceste organizatii sunt specializate, deoarece îsi concentreaza eforturile asupra unui anumit domeniu.
Premisele fundamentale ale integrarii internationale:
niveluri apropiate de dezvoltare economica ale tarilor "candidate";
- vointa politica a acestora, liber exprimata.
Daca integrarea internationala este bazata pe cooperare, atunci trebuie sa conduca la egalitatea de tratament a partenerilor.
Integrarea internationala, în masura în care reprezinta un proces progresist, este necesar sa genereze un mecanism capabil sa permita agentilor economici performante superioare fata de cele obtinute anterior înfiintarii organizatiei.
Organizatia "integrata" creata în conditiile unor diferente vizibile, cantitative si calitative, pe plan economic, s-ar caracteriza prin importante disproportii regionale, care ar afecta procesul de reproductie, randamentul obtinut.
Indiferent de tipul sau de forma organizatiilor economice interstatale, esential este ca ele sa nu se transforme în grupari închise, care sa promoveze discriminarea în relatiile economice internationale, ci, dimpotriva, sa coopereze în interesul tarilor membre si pentru progresul economiei mondiale în ansamblul ei.
Primii pasi
La numai câtiva ani dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial, în plina perioada de reconstructie economica, este creata "Organizatia Europeana de Cooperare Economica" - OECE (1948). Scopul imediat consta într-o mai riguroasa si mai eficienta administrare a ajutorului american acordat tarilor vest-europene în cadrul planului Marshall. Pe parcurs, se contureaza preocuparea organizatiei pentru "dezvoltarea unui regim multilateral de schimburi viabile si echilibrate". Ulterior, în 1961, locul OECE este fi luat de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica - OCDE, organism - consultativ, cu o componenta mai cuprinzatoare, incluzând nu numai tari din Europa, ci si de pe alte continente.
Facând o comparatie între OECE si OCDE, se pot formula urmatoarele concluzii:
Trecerea de la o institutie la alta reprezinta saltul de la o organizatie subregionala la alta interregionala.
Din punctul de vedere al masurilor institutionale, OECE s-a situat pe un plan superior. De activitatea sa trebuie legate o serie de initiative importante, cum ar fi, de pilda, crearea, la 1950, a Uniunii Europene de Plati (UEP), organ al OECE destinat sa realizeze "echilibrul general al platilor între toate statele membre". Tot OECE realizeaza premisele trecerii, din 1958, la convertibilitatea monetara.
- OCDE este, în schimb, cea mai larga forma institutionala de cooperare a tarilor dezvoltate. In cadrul sau au loc dezbateri cu caracter general privind elaborarea strategiei sau stabilirea tacticilor menite sa conduca la rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta tarile membre. Intra, de asemenea, în atributiile organizatiei definirea unor platforme comune în preajma unor reuniuni internationale. Pentru cooperarea cu fostele colonii, în cadrul OCDE functioneaza un comitet de ajutor pentru dezvoltare - CAD.
ntre anii 1947-1950 au fost facute mai multe încercari de creare a unor uniuni vamale, însa, cu exceptia celei din cadrul Benelux-ului, toate au esuat. Constiente de faptul ca dimensiunile lor reduse constituiau o piedica în calea afirmarii pe piata mondiala, tarile din Benelux (Belgia, Olanda si Luxemburg) au încheiat la Haga, în 1947, un protocol care prevedea desfiintarea taxelor vamale în mod reciproc si stabilirea unui tarif vamal comun în relatiile cu alte tari. Ţarile din Benelux cunosc o noua evolutie, spre o "uniune economica", prin semnarea unui tratat în 1958, tratat care a intrat în vigoare în 1960. Se poate spune ca acest tratat, prin structura lui, prin modul de functionare, a fertilizat terenul pentru ideea de integrare economica în Europa occidentala.
Prima organizatie economica internationala cu caracter integrationist a constituit-o Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Ea a luat fiinta în 1951, prin semnarea Tratatului de la Paris, de catre Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Cele sase tari îsi propuneau sa-si uneasca eforturile pentru scoaterea din criza a industriei carbonifere si a celei siderurgice, sa creeze o "piata comuna" pentru aceste industrii în scopul lichidarii stocurilor acumulate.
A doua etapa a procesului de integrare a început prin formarea Comunitatii economice europene (CEE). Cunoscuta sub denumirea de "Piata comuna", aceasta organizatie economica internationala a fost creata prin semnarea, în anul 1957, a Tratatului de la Roma de catre cele sase tari membre ale CECO.
Asociatia Latino-Americana a Comertului Liber
Înfiintata în 1960, prin tratatul încheiat la Montevideo, Asociatia Latino-Americana a Comertului Liber (ALALC) a grupat initial Argentina, Brazilia, Chile, Paraguay, Uruguay si Peru, pentru ca, ulterior, sa adere si Columbia, Ecuador, Venezuela, Bolivia. ALALC a început sa functioneze ca un organism regional comercial care urmarea - prin suprimari periodice ale taxelor vamale în schimburile dintre tarile membre - sa creeze o zona de comert liber.
În august 1980, ministrii de externe ai celor 11 tari membre ale ALALC au hotarît sa dizolve organizatia, convenind asupra crearii Asociatiei Latino-Americane de Integrare (ALADI). Desi exista o anumita continuitate între obiectivele ALALC si ALADI, noul acord a introdus unele modificari, punând accent pe realizarea procesului de integrare în zona, proces care sa conduca în final la o Piata comuna latino-americana.
Piata Comuna din America Centrala
Aproape în paralel cu constituirea ALALC, a luat fiinta Piata Comuna din America Centrala, prin semnarea în decembrie 1960, la Managua, a Tratatului general de integrare economica de catre Guatemala, Salvador, Honduras si Nicaragua, la care, în 1963, a aderat si Costa Rica. Ca urmare a conflictului militar din zona, cooperarea dintre aceste tari s-a redus în ultimul timp.
Piata comuna a tarilor din zona Caraibilor
Piata comuna a tarilor din zona Caraibilor (CARI-COM) ia nastere în 1973. Obiectivele sale sunt destul de ambitioase: intensificarea cooperarii în domeniul industriei, agriculturii, transporturilor maritime si aeriene, energiei, cercetarii stiintifice, armonizarea politicilor fiscale, reducerea si eliminarea treptata a decalajelor existente între economiile tarilor membre.
Pactul Andin
constituit la 26 mai 1969, prin semnarea Acordului de la Cartagena.
Pactul Andin prevede liberalizarea comertului reciproc, introducerea unui tarif vamal comun fata de tarile terte, armonizarea politicilor cu privire la capitalul extern, marcile comerciale, patente si licente, coordonarea politicilor nationale în domeniile planificarii, dezvoltarii rurale, infrastructurii, fiscal si monetar.
Sistemul Economic Latino-American (SELA)
Este cea mai larga forma institutionalizata de cooperare regionala între tarile în dezvoltare. Sistemul de securitate economica colectiva, unul dintre principalele obiective ale SELA, reprezinta un concept nou în practica relatiilor internationale ale tinerelor state. Prin intermediul lui se urmareste apararea colectiva a pretului materiilor prime, elaborarea unei politici economice regionale comune în relatiile cu tertii, îndeosebi cu SUA. Aceasta organizatie regionala coexista cu cele la scara subregionala, încercând o armonizare a activitatii lor.
Uniunea vamala si economica a Africii centrale
Creata în 1964, pe baza Conventiei de la Brazaville, a fost alcatuita, initial, din cinci state: Camerun, Republica Africa Centrala, R.P.Congo, Gabon si Ciad - acesta din urma parasind organizatia în 1969. Prevederile acordului încheiat au fost transpuse în practica în cea mai mare parte, ceea ce, în conditiile instabilitatii institutionale specifice Africii, constituie o adevarata performanta. Mai mult înca, aceste prevederi au fost depasite. Organizatia nu s-a limitat Ia masuri cu caracter comercial, specifice unei uniuni vamale, ci a pus în practica si un regim de repartitie a unor proiecte industriale.
Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est
Construita în baza acordului semnat în august 1967, la Bangkok, de catre reprezentantii Filipinelor, Indoneziei, Malaeziei, Singapore-ului si Tailandei, a ajuns, destul de târziu - dupa zece ani - la un Tratat cu privire la crearea unei zone de comert liber care prevede, pe lânga acordarea reciproca de preferinte tarifare si netarifare, un tratament de favoare pentru tarile membre cu privire la licitatiile internationale
Organizatia tarilor exportatoare de petrol
Dintre toate organizatiile economice internationale ale tarilor lumii a treia, OPEC-ul este singura care a reusit pîna în prezent sa se manifeste ca o forta în economia mondiala. OPEC-ul este o organizatie specializata interregionala a tarilor în curs de dezvoltare.
Înfiintata în anul 1960, este alcatuita din 13 state (Arabia Saudita, Kuweit, Irak, Iran, Venezuela - ca tari fondatoare, Algeria, Libia, Quatar, Emiratele Arabe Unite, Gabon. Nigeria, Ecuador, Indonezia) din Asia, Africa si America Latina. Scopul organizatiei este coordonarea politicii petroliere a tarilor membre (distribuirea cotelor de productie, fixarea pretului de vânzare), asigurarea unor raporturi economice echitabile cu tarile consumatoare si, mai ales, cu societatile transnationale.
Analizând scopurile propuse si performantele realizate, pâna în prezent, de catre organizatiile economice internationale ale tarilor în curs de dezvoltare, se pot formula urmatoarele concluzii:
1.Tendintele de apropiere între state nu au aparut pe baza unui înalt nivel de dezvoltare a fortelor de productie, ci dintr-un instinct de auto-aparare rezultat din constiinta propriilor slabiciuni.
2.Aceste organizatii nu pot reprezenta un substitut al efortului propriu.
3.Desi cele mai multe dintre ele au îmbracat forma "uniunilor vamale", totusi progresele pe linia liberalizarii comertului n-au fost pe masura asteptarilor, în schimb, în alte domenii, cum sunt exploatarea în comun a cailor de transport, a postei si telecomunicatiilor, amenajarea cursurilor comune de ape etc., s-au facut pasi mai importanti.
4.Eforturile de planificare subregionala si regionala, de specializare, ca si elaborarea unor politici de utilizare optima a resurselor (exceptând OPEC) au fost lasate în plan secundar.
5.Dificultatile de ordin organizatoric, pe care tarile membre ale acestor organizatii le resimt pe plan intern, se rasfrâng asupra posibilitatilor lor de cooperare pe plan extern.
6.Nu s-a ajuns, în nici un caz, la crearea unei autoritati supranationale.
7.Dezvoltarea cooperarii între tinerele state nu trebuie conceputa ca o izolare de restul lumii, ci ca o parte integranta a eforturilor generale de promovare pe baze noi, echitabile, a relatiilor economice internationale.
Curs nr. 9
Societati transnationale
Procesul de formare al pietei financiare mondiale a început acum 20 de ani, odata cu renuntarea la pozitia de monopol a dolarului si trecerea la sistemul cursurilor flotante. Ca urmare s-au dezvoltat si multiplicat operatiunile de pe piata valutara si cea financiara.
Globalizarea a fost "ajutata" nu doar de marile companii ci si de activitatea statelor în directia liberalizarilor comerciale si al atragerii capitalului strain. Este evident ca liberalizarea comerciala si crearea de spatii economice liberalizate tip piete comune sau zone de comert liber atrag firmele transnationale si odata cu ele si investitiile directe de capital.
Cu toate acestea, pentru tarile mai putin dezvoltate , aflate într-un proces de tranzitie, cum este si România, globalizarea are un efect descurajant. Nevoia de capital a acestor tari este acuta, sansa lor de relansare economica fiind investitiile directe. Atuurile statelor mai putin dezvoltate - resursele naturale, forta de munca ieftina etc. - au pierdut din importanta pentru investitori. Astazi, mult mai importante sunt argumentele care se refera la existenta infrastructurii necesare comunicatiilor, a calificarii profesionale ridicate, a unei culturi în domeniul afacerilor, asa cum cer domeniile de mare perspectiva si interes pentru investitori.
Beneficiari ai globalizarii economiei mondiale sunt tarile dezvoltate care îndeplinesc anumite conditii din punct de vedere economic.
Functionarea economiei mondiale actuale, pe fondul unor pronuntate tendinte de deschidere a pietelor nationale, nu poate fi descifrata fara o analiza atenta a procesului de formare a societatilor multinationale, a cauzelor acestui proces, a dimensiunii si locului lor, a problemelor pe care functionarea lor le indica, precum si reliefarea consecintelor asupra dezvoltarii economiilor nationale. Societatile multinationale (numite si societati transnationale), prin integrarea sistemelor nationale la nivelul schimburilor, al procesului productiv si al structurilor financiare si monetare, au avut o contributie decisiva la formarea economiei mondiale.
Aparute înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, societatile multinationale s-au impus, devenind în perioada postbelica un fenomen de amploare, cu pozitii de prim ordin în economia mondiala. Ele sunt prezentate deseori drept "institutia" cea mai reprezentativa a civilizatiei post-industriale.
În functie de autori si de lucrarile de specialitate aparute cu privire la acest subiect, se vorbeste fie de firme, întreprinderi, societati, corporatii, care la rândul lor sunt calificate drept multi, pluri, trans, sau supra nationale, fie de mari unitati transnationale.
Aceste deosebiri între denumiri pot releva uneori diferente de definire. Însa, cea mai des folosita este denumirea de societate multinationala întrucât reliefeaza cel mai direct caracteristica lor esentiala si anume, faptul ca îsi desfasoara activitatea în cel putin doua tari. Dar ele sunt societati multinationale si nu societati internationale, întrucât sunt prezente nu numai în mai multe tari, ci sunt deasupra acestora, devenind transnationale. Ele alcatuiesc un vast ansamblu la scara mondoeconomica , fiind formate dintr-o societate principala - societatea mama - si mai multe filiale implantate în diferite tari.
Între societatea internationala si cea multinationala exista nu numai o diferenta de nivel ci si de natura. Societatea internationala are drept obiectiv producerea în strainatate în loc de a exporta, motivele implantarii în alte tari tin de avantajele diferitelor piete locale, fiecare filiala având un rol productiv complet, debuseul principal fiind tara în care functioneaza, unitatea reprezentând mai multe filiale pe care le coordoneaza. Societatea multinationala realizeaza o organizare internationala a productiei, motivele de implantare sunt, în principal, conditiile locale avantajoase de productie; fiecare filiala este specializata în cadrul acesteia, ce reprezinta un ansamblu integrat, iar debuseul principal al fiecarei unitati este dat de celelalte filiale în cazul produselor semifabricate sau piata mondiala în cazul produselor finite.
Un prim grup de autori, ce pun accentul pe caracterul supranational al societatilor multinationale, ele fiind considerate autonome fata de tarile lor de origine si fata de cele de implantare, depasind, într-o anumita masura granitele nationale. Caracterul supranational le este atribuit în functie de diferite criterii : capitalul lor social este detinut de actionari dispersati în mai multe tari, conducatorii sunt de diferite nationalitati dar, mai ales, elaborarea unei strategii pentru un spatiu mult mai larg decât cel al economiei nationale.
Un al doilea grup de autori se raporteaza la baza lor nationala. Astfel, C.A. Michalet definea societatea multinationala "drept o întreprindere (sau grup), cel mai adesea de mari dimensiuni, care, pornind de la o baza nationala, a implantat mai multe filiale în diverse tari, potrivit unei strategii si organizari concepute la scara mondiala". Din domeniul de analiza el exclude întreprinderile care se limiteaza doar la comercializare (desi crearea de filiale comerciale în afara tarii a reprezentat o etapa în procesul de multifunctionalizare). Stabileste drept conditie esentiala crearea unor filiale de productie pornind de la baza lor nationala, adica "multinationalizarea productiei".
O societate este considerata multinationala numai atunci când controleaza mai multe filiale de productie în diferite tari. Însa, aceasta definire în sens restrâns a societatii multinationale nu exclude integrarea în cadrul ei a activitatii de comercializare în completarea celei de productie. În plus, tot mai multi autori folosesc notiunea de "productie" în sensul sau larg, integrând nu numai firmele multinationale producatoare de bunuri corporale, ci si pe cele ce au ca obiect de activitate serviciile (bancare, de asigurari etc.), cu un rol tot mai important în activitatea acestora.
O definitie mai complexa va trebui sa ia în consideratie si alte caracteristici ale mediului economic, institutional, juridic, social-cultural etc., în care ele actioneaza. În acest sens, societatile multinationale apar ca întreprinderi sau mai bine-zis grupuri de întreprinderi care îsi desfasoara activitatea de productie, de distributie si de comercializare în mai multe tari, sub jurisdictia mai multor guverne, în conditiile unei diversitati de piete, de regimuri comerciale, de sisteme financiare, de limba si cultura, fiind concepute, organizate si conduse pe baza unei strategii comune, elaborate la scara internationala, regionala, interregionala sau mondiala.
Criteriile esentiale ale S.T.
a) extinderea unui ansamblu de activitati (nu numai de productie ci si de comercializare, cercetare, servicii financiar-bancare etc.) si în alte tari decât cea de origine;
b) îsi desfasoara activitatea în conditiile unei diversitati de piete, de sisteme institutionale, financiare, de regimuri concurentiale, de limba si cultura etc., pe care trebuie sa le ia în consideratie în stabilirea strategiei lor;
c) organizarea si conducerea acestora pe baza unei strategii globale care ia în consideratie conditiile si perspectivele mondiale ale activitatii si nu pe cele ale unei singure tari.
D.p.v. al modului de implantare în exterior, si al strategiei de dezv
firme etnocentrate - în situatia în care implementarea se face prin sucursale sau filiale ce ramân subordonate, sub aspectul gestiunii si strategiilor de dezvoltare, societatii mama. Ele pastreaza vizibil amprenta mediului economic national al tarii în care au aparut;
- firme policentrate - ce îsi realizeaza expansiunea în exterior sub forma unor unitati propriu-zise, juridic autonome fata de societatea mama. Aparând în regim de "întreprinderi nationale", activitatea lor este compatibila cu interesele si obiectivele de dezvoltare ale fiecarei tari gazda;
- firme geocentrate - care indiferent de forma lor juridica de implementare (filiala sau întreprindere "nationala"), sunt constituite, organizate si gestionate conform unei strategii concepute direct la scara mondiala. Acestea se caracterizeaza printr-un înalt grad de autonomie fata de autoritatile guvenamentale, atât din tara de origine, cât si din tara gazda, de unde si denumirea de "societate transnationala". Uneori "societatea mama" se reduce la sediul "staff-ului managerial, identitate nationala difuza, cu domiciliul într-un "paradis fiscal".
Dupa apartenenta capitalului investit
societati multinationale cu capital national (de exemplu Exxon) - când capitalul destinat desfasurarii activitatii în exterior provine din tara de origine a societatii ; dincolo de un anumit punct al cifrei de afaceri filialele îsi largesc activitatea si pe seama finantarii de pe pietele în care functioneaza;
- societati cu capital multinational (de exemplu Royal Dutch Shell) - când capitalul investit în structurile create în diferite tari a rezultat prin coparticiparea, în diferite proportii, a unor capitaluri din tara de origine a societatii si a celor din diferitele tari de implantare a filialelor sau din alte tari.
In functie de proportia participarii
filiale sau întreprinderi straine - al caror capital este constituit prin participarea exclusiva (în proportie de 100%) a societatilor multinationale;
- filiale sau întreprinderi comune (joint-venture) - al caror capital este constituit prin asocierea capitalului societatii mama cu cel national, în proportii reglementate de legislatia tarii gazda.
Dupa functiile alocate filialelor în procesul de productie
filiale relee - ce reproduc la scara mai mica profilul de productie al societatii mama pe piata nationala a altor tari; ele apar ca rezultat al politicii de substituire a importurilor, iar productia lor este, de regula, destinata pietei din tara gazda;
- filiale atelier - sunt rezultatul unei strategii de integrare verticala a productiei la scara internationala, fiecare filiala componenta a unei societati multinationale are ca obiect de activitate o anumita secventa, bine delimitata, din circuitul productie, distributie sau circulatie a unui produs.
Dupa obiectul activitatii filialelor
1. societati multinationale "primare" - în cazul în care filialele îsi dezvolta, în principal, activitatile lor în sectoarele primare : extractie de minereuri si petrol, produse agricole, etc. Din punct de vedere istoric acestea au fost prima forma de multinationalizare, începuta în perioada de colonizare. Decolonizarea nu a determinat, însa, disparitia acestui tip. Printre cele mai puternice societati multinationale, unele se gasesc în sectorul petrolier sau agro-alimentar (Exxon, Unilever United Brands). Cu toate acestea, tarile unde sunt implantate au cautat sa controleze tot mai riguros activitatile lor, de unde a rezultat un proces de adaptare si de diversificare a societatilor multinationale, îmbracând forma unor conglomerate internationale;
2. - societati multinationale cu strategie comerciala - ce reprezinta o forma de multinationalizare prin care implementarea în strainatate a fost facuta pentru a asigura piata de desfacere, în conditiile în care era din ce în ce mai greu de ramas sau de patruns pe calea exportului. Productia "la fata locului" este realizata de "filialele releu". Desi ele se numesc societati multinationale cu strategie comerciala, nu este vorba de firme exportatoare, ci de productia "la fata locului" a "filialelor releu" ce apare ca un substitut al exporturilor. Decizia de a investi este determinata de capacitatea de absorbtie a pietei respective; societati multinationale cu strategie = productiva - ce se caracterizeaza prin internationalizarea procesului de productie. In acest caz, productia unui bun (de exemplu calculatoare, automobile, etc.) este organizata la scara mondiala, diferitele filiale numite "filialele atelier" sunt specializate în realizarea unei parti din produsul final sau în montarea unor componente furnizate de acestea. Piata locala de implementare nu mai are importanta ca în cazul precedent, întrucât produsele "filialelor atelier" sunt, aproape în totalitate, exportate pentru a fi montate în alta parte, ceea ce permite ca produsele finite sa beneficieze de eticheta unei tari dezvoltate (de exemplu made in Japan, made in USA, made in Germany etc.);
3. societati multinationale tehnologico-financiare - ce reprezinta mai mult modelul viitorului, în masura în care acestea, mai ales cele din tarile dezvoltate, vor renunta treptat la sectoarele manufacturiere, în favoarea unor activitati de servicii ce necesita un nivel ridicat de cunostinte stiintifice si tehnice. Acesta va presupune orientarea societatii multinationale spre vânzarea de materie cenusie (brevete, licente, metode moderne de gestiune, management si marketing etc.), dezvoltarea de operatiuni financiare (realizarea de structuri ce sa favorizeze circulatia internationala a capitalului)
Gradul de transnationalitate poate fi apreciat în functie de
numarul de tari în care societatea respectiva îsi desfasoara activitatea;
cifra de afaceri a unei societati multinationale si ponderea ei în PNB al tarii de origine sau de destinatie;
volumul valoric al exportului societatilor multinationale si ponderea lor în exporturile mondiale, în exporturile tarilor de origine sau de destinatie., etc.
ponderea profitului obtinut din activitatea filialelor externe în totalul profitului realizat de societatea multinationala;
ponderea capitalului investit peste granita în totalul capitalului utilizat de o societate multinationala;
ponderea productiei externe în productia totala a unei societati multinationale;
- ponderea societatilor multinationale în fluxul investitiilor externe directe.
Din punct de vedere istoric, în evolutia investitiilor externe directe si, prin aceasta, a procesului de multinationalizare, pot fi distinse mai multe faze :
a) faza incipienta a procesului de multinationalizare - ce s-a derulat din ultima treime a secolului al XIX-lea pâna în 1914. (n 1867 firma americana "Singer" a construit prima uzina în strainatate, la Glasgow. "Singer" a fost prima societate care a fabricat si difuzat un produs (masini de cusut) în aceeasi forma si sub aceeasi marca în lumea întreaga.
Procesul de multinationalizare a firmelor din aceasta perioada s-a caracterizat prin :
- orientarea cu precadere spre tarile în curs de dezvoltare (le-a revenit 64% din totalul fondurilor investite), în special, în cele din America Latina, Asia, din Rusia, China, etc.
- din totalul investitiilor externe directe, mai mult de jumatate (53%) s-au orientat spre sectoarele produselor de baza;
- suprematia Marii Britanii ce constituie sursa a circa jumatate din totalul acestor fluxuri
b) faza de maturizare a procesului de multinationalizare, ce a cuprins perioada 1914-1950.
c) faza expansiunii rapide a societatilor multinationale în economia mondiala cuprinde întreaga perioada postbelica, însa cresterea cea mai rapida a fost în perioada 1960 - 1980. Aceasta etapa a consacrat suprematia SUA ca tara de origine a investitiilor externe directe cu peste 50% din totalul acestora, desi în urma crizei dolarului din 1971 a avut loc o expansiune rapida a firmelor japoneze si europene (din Germania, Marea Britanie, Franta, Elvetia, etc. ). Principalul pol de atractie al acestora nu-I mai reprezinta sectoarele primare din tarile în curs de dezvoltare, ci cel al produselor manufacturate din tarile dezvoltate. Drept urmare, în anii '80, tarile dezvoltate reprezentau originea a circa 95% si locul de destinatie pentru 75% din investitiile externe directe.
Dintre fenomenele noi semnalate în anii '80 si '90 remarcam :
o anumita orientare a societatilor multinationale, mai ales a celor din Japonia si Europa, spre America de Nord;
cresterea ponderii Japoniei în totalul investitiilor mondiale (ajungând la circa 10% );
- transformarea tarilor din sud-estul Asiei din poli de atractie a investitiilor externe (mai ales a celor americane, japoneze si europene), în surse de origine a acestora (în special Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore, Malaesia, Thailanda), ce prefera implantarea pe piata nord americana;
aparitia unor firme multinationale si în alte state industrializate, precum Brazilia, Argentina, Mexic, India, etc. si orientarea lor cu predilectie spre tarile în curs de dezvoltare;
tarile în curs de dezvoltare continua sa ramâna unul din polii de atractie a investitiilor externe directe;
sub aspectul formelor de implantare, întreprinderile comune cu participare straina tind sa devina tot mai importante;
accentuarea procesului de " multinationalizare" a firmelor din domeniul serviciilor, mai ales bancare si de asigurari;
- dupa 1990 un flux tot mai important devine investitia directa externa spre tarile Europei Centrale si de Rasarit.
Curs nr. 10
Subdezvoltarea si decalajele economice
Subdezvoltarea reprezinta o mare problema pentru comunitatea internationala care devine tot mai constienta de legatura care exista între lichidarea acestui fenomen si a dezvoltarii economice a tuturor statelor, a economiei mondiale în ansamblul ei.
Cauzele care au determinat aceste inegalitati de dezvoltare au surse multiple. Chiar daca unele dintre popoarele cucerite si transformate apoi in colonii nu de putine ori erau superioare cuceritorilor.
Metropolele capitaliste au distrus însa complet sau în mare parte aceste civilizatii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând cursul normal al evolutiei lor. Structurile autohtone au fost înlocuite prin altele convenabile intereselor puterilor coloniale - structurile subdezvoltarii.
Colonialismul, în forma sa primara, a încetat sa mai existe.
Prabusirea sistemului colonial n-a însemnat si ruperea legaturilor economice dintre tarile dezvoltate si fostele colonii. Tinerele state independente, care au mostenit de la regimul colonial o economie cu caracter complementar, continua sa detina vechiul rol în cadrul diviziunii mondiale a muncii, mentinându-se într-o stare de dependenta economica fata de tarile industriale.
Structurile impuse de catre fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinta fundamentala stagnarea si încetinirea considerabila a ritmului cresterii economice pe termen lung. În cadrul acestor structuri, economia naturala, de subzistenta, ramasitele unor relatii de productie precapitaliste, total inadecvate progresului tehnic, detineau o pondere ridicata.
Structurile impuse de catre fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinta fundamentala stagnarea si încetinirea considerabila a ritmului cresterii economice pe termen lung. În cadrul acestor structuri, economia naturala, de subzistenta, ramasitele unor relatii de productie precapitaliste, total inadecvate progresului tehnic, detineau o pondere ridicata.
Subdezvoltarea economica nu reprezinta un fenomen omogen care sa se manifeste identic în toate partile lumii. Efectele factorului extern asupra unor relatii de productie seculare au fost diferite, în raport cu circumstantele locale, cu intensitatea si formele penetratiei capitaliste, în consecinta, gradul de subdezvoltare este diferit de la o regiune la alta. Într-o economie dualista, gradul de subdezvoltare va fi determinai de importanta relativa a sectorului ramas în urma (traditional) în totalul produsului intern brut.
O trasatura a economiei mondiale contemporane continua sa fie starea de dependenta a Sudului subdezvoltat fata de Nordul dezvoltat.
Aceasta dependenta se manifesta îndeosebi pe plan financiar, alimentar si tehnologic. Dar, Nordul, la rândul lui, este si el dependent de Sud.
Privind lucrurile în perspectiva, trebuie spus ca, daca dependentele Sudului, de ordin tehnologic, alimentar sau financiar, sunt, obiectiv, limitate în timp, în raport cu ritmul dezvoltarii sale economice, cele ale Nordului, determinate de nevoia de materii prime naturale, au, mai mult sau mai putin, un caracter permanent.
Nordul este dependent de Sud, în buna parte si din punctul de vedere al pietelor de desfacere. La începutul anilor '80, ponderea tarilor în dezvoltare în importurile mondiale reprezenta peste 25%. în acelasi an, ponderea acestui grup de tari în exporturile totale ale primelor doua tari capitaliste dezvoltate - SUA si Japonia - era de respectiv, 37% si 45%, adica destul de ridicata
Economia mondiala este un sistem care nu se poate dezvolta decât într-o stare ce echilibru; or, subdezvoltarea este incompatibila cu cerintele unei dezvoltari echilibrate la scara mondo-economica.
În perioada postbelica a devenit evident faptul ca, sub impulsul revolutiei stiintifico-tehnice, al adâncirii fara precedent a diviziunii mondiale muncii, interdependentele s-au accentuat într-o asemenea masura, încât cresterea oricareia dintre partile componente ale economiei mondiale depinde de celelalte, în aceste conditii, o crestere deformata sau o stagnare a unei parti ameninta nu numai partea respectiva, ci si întregul ansamblu.
Un factor agravant al decalajelor "Nord-Sud" îl reprezinta criza economica mondiala, care a afectat într-o masura mult mai mare tarile în dezvoltare, într-un raport al ECOSOC privind starea economiei mondiale, dat publicitatii în 1985, se arata ca, pentru marea majoritate a acestor tari, prima jumatate a deceniului trecut a reprezentat cea mai dificila perioada de dupa criza economica din anii '30. în anul 1984, rata cresterii economice în jumatate din tarile în curs de dezvoltare a fost atât de scazuta, încât venitul lor pe locuitor s-a redus în mod absolut sau s-a situat la nivelul minim atins anterior.
Economia mondiala a ajuns la un moment de rascruce a istoriei sale care impune abordarea într-un spirit nou a problemelor dezvoltarii. Vechea conceptie despre dezvoltare, bazata pe principii cum sunt dominatia celui puternic asupra celui slab, inechitatea în relatiile economice internationale, a devenit total inadecvata în zilele noastre, când raporturile de forte în lume s-au modificat radical, când interdependentele pe plan mondo-economic au capatat o importanta de prim ordin.
În lipsa unui capital privat autohton important, tendinta de a fonda strategia economica pe activitatea crescânda a statului este o caracteristica cvasi-generala a tarilor în curs de dezvoltare. Statul a devenit initiatorul a numeroase acte progresiste în viata economica si social-politica. În ultima instanta, lui i-a revenit misiunea de a organiza ansamblul procesului dezvoltarii, de a crea si perfectiona continuu modelul de crestere economica adecvat unor conditii istoriceste determinate.
O solutie globala pentru problema subdezvoltarii incumba, înainte de toate, participarea activa a întregii comunitati internationale, inclusiv a tarilor dezvoltate.
O astfel de solutie presupune, de asemenea, o abordare globala, si nu parte cu parte, a tuturor laturilor problemei. Trebuie sa se tina seama ca factorii externi care actioneaza în directia decalajelor Nord-Sud se influenteaza reciproc.
A sosit momentul ca toate statele sa înteleaga necesitatea obiectiva a armonizarii masurilor menite sa impulsioneze cele trei sisteme internationale strâns legate între ele: comercial, financiar si valutar, însasi eficienta functionarii acestora va trebui apreciata în raport cu masura contributiei lor la stimularea dezvoltarii, la lichidarea imenselor decalaje existente în lume.
Cooperarea internationala pentru dezvoltare trebuie sa aiba în vedere un ansamblu de factori aflati într-o strânsa interdependenta. Totodata, pentru a deveni reala, ea presupune participarea activa a tuturor factorilor interesati. Angajamentele statelor, oricât de solemne ar fi ele, trebuie sa fie acompaniate de masuri operative, radicale, care sa demonstreze vointa reala de actiune concreta, de cooperare.
Curs nr. 11
România si Uniunea Europeana
Criteriile de aderare
La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 Uniunea a facut un pas decisiv catre extindere, convenind ca "statele asociate din Europa centrala si de est sa devina membri ai Uniunii europene daca o cerere este formulata in acest sens ". Prin urmare, extinderea era mai degraba o chestiune de timp. In ce priveste planificarea, Consiliul European a hotarât ca " aderarea sa aiba loc de indata ce tarille asociate au capacitatea sa duca la îndeplinire obligatiile de stat membru prin satisfacerea conditiilor economice si politice stabilite." Tot cu aceasta ocazie au fost formulate criteriile de aderare, cunoscute sub numele de "criteriile de la Copenhaga".
Pentru a deveni stat membru, o tara candidata trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
. Institutii stabile care sa
garanteze democratia, statul de drept, respectarea drepturilor omului si
protectia minoritarilor;
. O economie de piata functionala, precum si capacitatea de a face
fata presiunilor concurentiale din piata interna
. Capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru, inclusiv adeziunea
la obiectivele politice, economice si monetare ale Uniunii Europene
Scurt istoric al relatiilor dintre România si Uniunea Europeana
1993
- 1 februarie - România semneaza Acordul European (Acordul european
instituie o asociere intre România, pe de o parte, si Comunitatile
Europene si Statele Membre ale acestora, pe de alta parte);
- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin
intermediul unui Acord Interimar;
1995
- 1 februarie - intra in vigoare Acordul European;
- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeana
- Iulie - Comisia Europeana adopta Agenda 2000, care include Opinia asupra
cererii de aderare a României la Uniunea Europeana;
1998
- Martie - Uniunea Europeana lanseaza, in mod oficial, procesul de
extindere; - Noiembrie - Comisia Europeana publica primele Raporturi de Tara
privind procesul de aderare al României (si al tuturor celorlalte tari
candidate) la Uniunea Europeana;
1999
- Iunie - România adopta Planul National de Aderare la Uniunea Europeana;
- Noiembrie - Comisia Europeana publica cel de-al doilea Raport de Tara privind
progresele României in procesul de aderare la Uniunea Europeana;
- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu
sase tari candidate, printre care si România;
- Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale,
dedicata lansarii Conferintei Interguvernamentale, are loc
deschiderea oficiala a negocierilor de aderare a României;
- Martie - România adopta Strategia Economica pe Termen Mediu (SETM) si o
prezinta in cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea
Europeana;
- In primul semestru al anului (in timpul Presedintiei Portugheze a
UE) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici si mijlocii (Cap
16), stiinta si cercetare (Cap 17), Educatie si formare
profesionala (Cap 18), Relatii externe (Cap 26) si Politica externa si de
securitate comuna (Cap 27), care sunt si închise provizoriu;
- Mai - Guvernul României adopta Programul National de Aderare la Uniunea
Europeana (actualizat), precum si Planul de Actiune si Cadrul
Macroeconomic, complementare SETM;
- 24 octombrie - in timpul Presedintiei Franceze a UE - au fost
deschise 2 capitole de negociere Statistica (Cap 12) si Cultura si audiovizual
(Cap 20);
- 8 noiembrie - se publica al treilea Raport de Tara asupra progreselor
înregistrate de România in pregatirea pentru aderare;
- 14 noiembrie - sunt deschise inca 2 noi capitole de negociere:
Telecomunicatii si tehnologia informatiei (cap. 19) si Politica in
domeniul concurentei (cap. 6). Pana la sfârsitul anului este închis un
singur capitol - Statistica;
- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adopta pozitia comuna a
Uniunii Europene privind reformele institutionale necesare extinderii.
Consiliul evidentiaza ca, odata cu intrarea in vigoare a
Tratatului de la Nisa si cu reforma institutionala aferenta, Uniunea
Europeana va putea primi ca noi state membre acelea dintre tarile candidate
care vor fi pregatite la sfârsitul anului 2002
- Ianuarie - iunie: in timpul Presedintiei suedeze a UE) sunt
deschise spre negociere 5 noi capitole: Dreptul societatilor comerciale (Cap
5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamala (Cap 25); Libera circulatie a
capitalului (Cap 4) si Politica in domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur
capitol este închis pe durata acestei presedintii: Pescuitul;
- 13 noiembrie - al patrulea Raport de Tara este publicat;
- noiembrie - Comisie prezinta o editie revizuita a Parteneriatului
pentru Aderare cu România; - 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken
nominalizeaza, pentru prima data, tarile candidate susceptibile sa încheie
negocierile de aderare pana la sfârsitul anului 2002. Zece dintre tarile
candidate sunt nominalizate, cu exceptia României si Bulgariei;
- iunie - decembrie (in timpul Presedintiei Belgiene a UE) - alte
trei capitole sunt deschise: Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale si
de ocupare a fortei de munca si Cap 23 - Protectia consumatorilor si
a sanatatii. Doua capitole sunt închise: Cap 5 - Dreptul societatilor
comerciale si Cap 23 - Protectia consumatorilor si a sanatatii;
- Decembrie - numarul capitolelor de negociere închise de catre
România ajunge la
- ianuarie - mai (in timpul Presedintiei Spaniole a UE) - sunt
deschise 9 capitole: Cap 1 - Libera circulatie a marfurilor, Cap 2 -
Libera circulatie a persoanelor, Cap 11 - Uniunea Economica si Monetara,
Cap 14 - Energie, Cap 21 - Politica regionala si de coordonare a instrumentelor
structurale, Cap 22 - Protectia mediului, Cap 24 - Justitie si
afaceri interne, Cap 28 - Control financiar si Cap 30 - Institutii. Trei
capitole sunt închise: Cap 13 - Politica sociala si de ocupare a fortei de
munca, Cap 11 - Uniunea Economica si Monetara si Cap 30 - Institutii;
- 9 octombrie - Comisia Europeana publica al cincilea Raport de Tara;
- 13 noiembrie - Comisia adopta cate o "Foaie de parcurs" pentru
România si Bulgaria;
- 20 noiembrie - Parlamentul European ia in considerare data de 1 ianuarie 2007
ca data tinta pentru aderarea României la Uniunea Europeana;
- 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra
aderarii a 10 noi state membre si adopta foile de parcurs pentru România
si Bulgaria;
- iunie - decembrie (in timpul Presedintiei Daneze a UE) - sunt
deschise ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 - Politica industriala, Cap 7
- Agricultura, Cap 3 - Libera circulatie a serviciilor si Cap 29 -
Prevederi financiar-bugetare. Tot in cursul acestei presedintii sunt
închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industriala, Cap 19 -
Telecomunicatii si tehnologia informatiei, Cap 20 - Cultura si
audiovizual si Cap 25 - Uniunea vamala;
- 26 martie - Comisia Europeana prezinta editia revizuita a
Parteneriatului de Aderare cu România;
- ianuarie - mai (in timpul Presedintiei Elene a UE) - sunt închise
trei capitole: Cap 1 - Libera circulatie a marfurilor, Cap 4 - Libera
circulatie a capitalurilor si Cap 10 - Impozitarea;
- 5 noiembrie - este dat publicitatii Raportul de Tara privind progresele
României in procesul de aderare;
- iunie - decembrie (in timpul Presedintiei Italiene a UE) - sunt
închise inca trei capitole: Cap 2 - Libera circulatie a persoanelor, Cap 9
- Politica in domeniul transporturilor si Cap 28 - Control financiar;
- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.
- ianuarie-iunie - (in timpul Presedintiei Irlandeze a UE) alte trei
capitole de negociere au fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie si
Cap 29 - Prevederi financiare si bugetare.
- 30 iunie - la finalul Presedintiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de
capitole de negociere au fost închise.
- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
României i se recomandă să continue reformele si să implementeze angajamentele
referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justitie si
afaceri interne, Concurentă si Mediu. Uniunea Europeană va continua
monitorizarea pregătirilor de aderare si consideră că România va fi capabilă
să-si asume obligatiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea,
Consiliul European recomandă semnarea Tratatului de aderare comun pentru
România si Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului
European, si aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.
-13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii României si
Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 împotriva si 71 de
abtineri, a fost adoptata rezolutia referitoare la aderarea României
la Uniunea Europeana in 2007.
-25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la
Abatia de Neumunster din Luxemburg, presedintele României, Traian
Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana ca si primul
ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alaturi de
reprezentantii celor 25 de state membre.
Prezentarea
Raportului Monitorizare 2005 pentru România
Romania - versiunea din 18 October
PUNCTE TARI
n Politic: reforma sistemului juridic pentru ca acesta sa devina mai independent, eficient si profesionist este în curs. A continuat sa se amelioreze situatia libertatii presei, a restituirii proprietatii, minoritatilor si protectiei copilului.
n Economie: situatia macroeconomica a continuat sa se îmbunatateasca. România s-a bucurat de o crestere economica robusta, concomitent cu îmbunatatirea ratelor de ocupare a fortei de munca, colectare a taxelor si cu reducerea inflatiei. Reforme majore în sectoarele energiei si transportului au fost realizate conform calendarului propus.
n Capitolul 2 - Libera circulatie a persoanelor: un nivel înalt de armonizare a fost atins în ceea ce priveste recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale.
n Capitolul 3 - Libera circulatie a serviciilor: armonizarea legislativa în domeniul serviciilor financiare a fost aproape finalizata.
n Capitolul 4 - Libera circulatie a capitalului: toate restrictiile din calea miscarii capitalurilor si platilor au fost înlaturate.
n Capitolul 6 - Politica concurentei: progrese importante au fost facute în ceea ce priveste aplicarea legislatiei anti-trust, iar capacitatea administrativa a Consiliului Concurentei a crescut semnificativ. Mecanismul de pre-consultare cu privire la ajutoarele de stat notificate este functional. Nu au mai fost acordate ajutoare de stat sectorului siderurgic.
n Capitolul 14 - Energie: Un nivel înalt de armonizare a fost atins, iar structurile administrative, inclusiv organismele cu rol de reglementare a pietei sunt operationale. Restructurarea sectoarelor gaz si electricitate se desfasoara conform calendarului propus.
PUNCTE SLABE
n Politic: Progrese foarte limitate în ceea ce priveste capacitatea administrativa generala ca urmare a faptului ca personalul si resursele financiare ramân insuficiente. Eforturi substantiale trebuie facute pentru finalizarea reformei administratiei publice si a serviciului public. Reforma în justitie trebuie sa continue în conformitate cu calendarul stabilit în Strategia si Planul de actiune adoptate; eforturi serioase sunt înca necesare din partea celor care lucreaza în acest sistem pentru internalizarea reformelor si implementarea eficienta a acestora. Coruptia ramâne o problema serioasa si larg raspândita, iar lupta împotriva coruptiei trebuie sa continue sa fie prioritara, inclusiv aplicarea legislatiei existente, rezolvarea coruptiei politice la nivel înalt si asigurarea unor structuri eficiente de aplicare a legii, care coopereaza între ele. Problema persistenta a tratamentuluibolnavilor în spitalele psihiatrice trebuie sa fie abordata imediat în vederea rezolvarii. Trebuie acordata atentie asigurarii accesului romilor la servicii sociale de locuinte si la piata muncii.
Economie: Exista riscul ca cresterea economica sa nu fie echilibrata: cresterea puternica, bazata pe consum a determinat o balanta comerciala în deteriorare, iar aceasta cuplata cu reforma fiscala si cu cresterea cheltuielilor publice a determinat o crestere a deficitului public. Ritmul privatizarii ramâne scazut. Mediul de afaceri legislativ si administrativ, inclusiv aplicarea procedurii falimentului, are înca nevoie de o îmbunatatire considerabila. Pietei muncii îi lipseste flexibilitatea.
n Capitolul 1 - Libera circulatie a bunurilor: armonizarea deplina cu acquis-ul comunitar, precum si implementarea legislatiei trebuie realizate urgent pentru a asigura aplicarea unor proceduri de achizitii publice transparente si bazate pe principiile concurentei.
n Capitolul 3 - Libertatea de circulatie a serviciilor: în ceea ce priveste sectorul asigurarilor auto, aplicarea redusa a regulilor cu privire la daunele catre terte parti si procentul considerabil de masini neasigurate cauzeaza probleme serioase. Daca eforturile de aplicare a legislatiei referitoare la asigurarile auto nu sunt accelerate, controlul la frontiera al autovehiculelor va fi mentinut la aderare.
n Capitolul 5 - Dreptul societatilor comerciale: aplicarea redusa a actualei legislatii referitoare la protectia drepturilor de proprietate industriala si intelectuala datorata slabei capacitati administrative trebuie remediata urgent. Masuri sporite sunt necesare pentru finalizarea armonizarii legislative.
n Capitolul 7 - Agricultura: pregatirile pentru agentiile de plati, a sistemului integrat de administratie si control trebuie accelerate dramatic. Eforturi considerabile sunt necesare de asemenea în sectorul veterinar, în mod special pentru îmbunatatirea sistemului de control veterinar pe piata interna, realizarea eficienta a controlului bolilor la animale, asigurarea unui control sigur al encefalopatiilor spongiforme transmisibile si controlul sub-produselor animale si aplicarea standardelor UE în domeniul sanatatii publice în sectorul veterinar.
n Capitolul 10 - Impozitarea : Capacitatea administrativa si de management generala trebuie îmbunatatita. Trebuie accelerat urgent ritmul implementarii sistemelor IT interoperabile de impozitare.
n Capitolul 13 - Politica sociala si de ocupare: trebuie acordata atentie imediata îmbunatatirii starii de sanatate a populatiei si a cheltuielilor cu sanatatea. Accesul la servicii de sanatate, în special pentru comunitatea romilor, trebuie îmbunatatit.
n Capitolul 21 - Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale: eforturi semnificative sunt necesare pentru consolidarea cadrului institutional, inclusiv cresterea si consolidarea capacitatii administrative si a cooperarii între structurile de la nivel central si regional. Trebuie garantat un management sanatos al fondurilor de la Uniunea Europeana.
n Capitolul 22 - Protectia mediului: în domeniul poluarii industriale sunt necesare eforturi semnificative pentru ca autorizatiile emise de administratiile locale si regionale agentilor economici care intra sub incidenta directivei de Prevenire si Control Integrat al Poluarii sa fie conform standardelor. Capacitatea administrativa generala trebuie întarita.
Capitolul 24 - Justitie si afaceri interne: în primul rând, pregatirile pentru implementarea acquis-ului Schengen si gestionarea viitoarelor frontiere externe ale Uniunii trebuie accelerate semnificativ. Trebuie sa se clarifice sursele de finantare mobilizate pentru a raspunde cerintelor specifice de management la frontiera; trebuie îmbunatatita în continuare capacitatea operationala în termeni de personal, formare profesionala si echipamente. În al doilea rând, eforturile României de lupta practica împotriva coruptiei si a fraudei trebuie îmbunatatite semnificativ. Legislatia existenta în domeniul luptei anti-coruptie trebuie aplicata riguros, iar coruptia din structurile de aplicare a legii trebuie atacata ferm. Mai mult, trebuie sa existe o implementare total transparenta, responsabila si stricta a tuturor codurilor etice si deontologice pentru functionarii publici, însotita de o aplicare consecventa a pedepselor penale pentru a transmite un mesaj puternic de descurajare a faptelor de coruptie.
Euro-mituri
Mit = o idee falsa inradacinata in
constiinta colectiva
Euro-mit = idei despre Uniunea Europeana si
aderarea Romaniei la UE care nu corespund realitatii, dar sunt vehiculate
frecvent
Libera circulatie a persoanelor
Euro-mit: Romanii nu vor putea munci in Uniunea Europeana dupa aderare
Realitate: Romania a acceptat perioada de tranzitie 2+3+2 cu conditia
reciprocitatii; in statele care vor solicita aceasta perioada, se poate si
munci pe baza unor acorduri bilaterale
Libertatea de circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalului
Euro-mit: Concurenta sporita va scoate de pe piata firmele romanesti
Realitate: de la incheierea Acordului de asociere barierele in calea
"libertatilor" sunt eliminate treptat; competitivitatea firmelor romanesti si
pozitia lor pe Piata Interna se consolideaza; piata extinsa, de aproape 500 de
mil. consumatori inseamna noi oportunitati + calitate crescuta pentru
consumatori
Libera circulatie a capitalului
Euro-mit: Strainii cu bani ne vor cumpara tara
Realitate: Si in prezent, persoanele juridice pot cumpara terenuri
pentru investitii
Persoanele fizice - perioada de tranzitie pana in 2014 pentru terenuri in
extravilan si 2012 pentru a doua resedinta (restrictii la cumparare) (exceptie
liber profesionistii si agricultorii, daca folosesc terenul pentru afaceri)
Concurenta
Euro-mit: UE interzice ajutoarele de stat, ceea ce va
conduce la falimentul economiei romanesti
Realitate: Ajutoarele de stat vor putea fi acordate in continuare dupa
2007, urmarindu-se respectarea stricta a criteriilor si intensitatilor de
acordare a ajutoarelor de stat (ajutoare pentru dezvoltare regionala, protectia
mediului, salvare si restructurare, instruirea angajatilor si ocuparea fortei
de munca, cercetare si dezvoltare etc.)
Euro-mit: Negocierile la capitolul Agricultura sunt
incheiate in dezavantajul Romaniei
Realitate: La capitolul agricultura, Romania a obtinut aproximativ 4.721
miliarde euro pentru perioada 2007 - 2009 (3.921 miliarde euro pentru
mecanismele Politicii Agricole Comune si dezvoltare rurala), iar circa 0.8
miliarde euro - estimati pentru proiecte finantate din fonduri structurale
(FEOGA Orientare).
Strategia de negociere s-a concentrat pe: dezvoltare rurala, suprafata
cultivabila pentru cereale, cresterea animalelor, sectorul viti-vinicol,
agro-industrie (prelucrarea zaharului si laptelui)
Euro-mit: Fermele de subzistenta vor disparea dupa aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana
Realitate: Politica Agricola Comuna nu este destinata gospodariilor de
subzistenta (produc pentru consumul propriu), ci fermelor care produc pentru
piata. PAC acorda subventii pentru ca fermele de semi-subzistenta (consum
propriu + vanzare) sa devina viabile
Aproape 3 miliarde euro sunt destinati dezvoltarii rurale care stimuleaza
dezvoltarea fermelor de subzistenta.
Euro-mit: Uniunea Europeana va transforma milioane de agricultori in
someri
Realitate:
In Politica Agricola Comuna, nu exista limitari ale numarului de persoane care
pot munci in domeniul agricol
Scaderea continua a numarul de oameni angajati in agricultura in Europa s-a
datorat nevoii de rentabilizare a sectorului; in plus, aceasta reducere depinde
strict de strategiile si obiectivele avute in vedere de fiecare stat membru UE
Euro-mit: Aderarea la Uniunea Europeana va face sa dispara zaibarul si
capsunica
Realitate: In negocieri, s-a obtinut recunoasterea intregii suprafete de
vie. Uniunea Europeana interzic doar anumite tipuri de de vii hibride. Romania
a obtinut in negocieri ca numai 30.000 ha sa fie inlocuiti.
Inlocuirea se va face pana la sfarsitul anului 2015. Viile hibride plantate pe
suprafete mai mici de 0.1 ha nu trebuie inlocuite, daca se produce pentru
consumul familial si nu pentru comercializare.
Euro-mit: Animalele o vor duce mai bine ca oamenii, datorita cerintelor
UE
Realitate: Uniunea Europeana acorda atentie ingrijirii animalelor pentru
a obtine productii de calitate
Taierea animalelor pentru larg consum prevede asomarea acestora si respectarea
conditiilor de igiena (taiere in abatoare); pentru consum propriu - se pot taia
prin metode traditionale pana la data aderarii la UE
Taierea porcului de Craciun si a mielului de Paste nu vor disparea, dar vor
trebui sa tina cont de normele de ingrijire a animalelor
Euro-mit: UE ne spune cand si cum ne putem taia
copacii din curte
Realitate: Fiecare proprietar poate decide daca si cum isi taie un copac
in curtea proprie. Exceptie fac monumentele naturii (ex. Teiul lui Eminescu)
Pentru domeniul public, decid autoritatile locale sau centrale
Euro-mit: In Uniunea Europeana, animalele au cercei si pasapoarte, la
fel ca oamenii
Realitate: Crotalierea este o metoda de identificare si de urmarire a
starii de sanatate si a traseului animalului - pentru siguranta alimentara a
consumatorilor
Identificarea electronica - doar pentru cai, dar probabil UE va extinde si la
alte animale
Fara acestea, agricultorii romani nu vor putea primi subventii de la Uniunea
Europeana.
Pasapoartele sunt necesare pentru cabaline si pentru export
Euro-mit: Nu ne vom mai putea vinde produsele traditionale romanesti pe
piata UE
Realitate: In negocieri, Romania a obtinut recunoasterea si protectia
denumirilor de origine si geografice pentru mai multe tipuri de bauturi
(palinca, tuica, horinca, turt), pentru iaurt, cas, cascaval, magiun, carnati,
placinta, covrigi etc.
S-a obtinut derogare de la normele sanitar-veterinare pentru producerea prin
mijloace traditionale pentru aproape 60 de tipuri de branza si produse lactate
de vaca, oaie, capra si bivolita, produse prin tehnologii traditionale.
Alte marci romanesti mai pot fi inregistrate pana la data aderarii.
Euro-mit: Vom inchide toate abatoarele si fabricile de lapte
Realitate: In Uniunea Europeana se acorda atentie deosebita sigurantei
alimentare, pentru protectia consumatorilor. Pentru abatoare si fabrici de
lapte Romania a obtinut perioade de tranzitie de 3 ani pentru mai multe unitati
de taiere si procesare a carnii rosii, a carnii de pasare, a centrelor de
colectare si a celor de standardizare a laptelui si a calitatii laptelui crud
obtinut. Toate unitatile vor trebui insa sa respecte, de la data aderarii,
conditiile de igiena cerute de UE, tocmai pentru a proteja consumatorii.
Impozitarea
Euro-mit: Vom plati alcoolul pentru consum propriu la
acelasi pret cu cel din magazin
Realitate: In Uniunea Europeana, pentru a descuraja consumul de alcool,
se percepe acelasi nivel al accizelor pentru alcool, indiferent daca este
pentru consumul propriu sau comercializare. Romania a obtinut in negocieri o
derogare, dupa data aderarii: plata a 50% din acciza pentru 50 l bauturi
spirtoase / gospodarie / an pentru alcoolul produs din fructe, destinat
autoconsumului
Euro-mit: Dupa aderarea la UE, romanii nu vor mai putea bea tuica
preparata de ei
Realitate: Romanii isi vor putea prepara tuica, insa trebuie sa se
inregistreze legal si sa indeplineasca standardele de igiena si protectie a
consumatorului Acestea sunt masuri pentru a impiedica producerea alcoolului pe
piata neagra
Euro-mit: Aderarea la Uniunea Europeana va creste preturile, prin
marirea TVA
Realitate: In urma negocierii cap. Impozitare, preturile la multe
produse de baza, inclusiv alimente sau medicamente, au scazut, prin
introducerea cotei reduse de TVA, stabilita de Romania la 9%
Uniunea Economica si Monetara
Euro-mit: Din 2007, moneda nationala va fi euro
Realitate: Aderarea la UE nu presupune trecerea automata la euro.
Aceasta moneda va fi adoptata dupa cativa ani de la aderare, numai dupa
indeplinirea criteriilor de convergenta de la Maastricht (inflatie, deficit
bugetar, rata dobanzii etc.) In aceasta perioada, Romania, ca si noii membri,
va fi monitorizata strict privind indeplinirea acestor criterii.
Politici regionale si utilizarea fondurilor structurale
Euro-mit: Pericolul de scindare a Romaniei datorita implementarii
politicii de dezvoltare regionala
Realitate: Politica regionala a UE se bazeaza pe criterii strict
economice si nu are nici o legatura cu aspecte etnice, nationaliste etc.
Aceasta se bazeaza pe solidaritatea financiara intre statele membre, astfel incat
regiunile si grupurile sociale mai putin prospere sa primeasca fonduri
comunitare care, adaugate resurselor proprii, sa le permita dezvoltarea unor
proiecte care sa contribuie la cresterea economica si recuperarea decalajelor
dintre regiuni.
Prevederi financiare si bugetare
Euro-mit: Romania va plati la bugetul UE mai mult decat va primi
Realitate: Romania este in postura de beneficiar net al fondurilor
comunitare.
Romania va primi, in perioada 2007-2009, fonduri de la bugetul Uniunii
Europene, pentru agricultura, pentru actiuni structurale si pentru programe
comunitare, in valoare de aproximativ 11 miliarde euro in angajamente, din care
plati efective, aproximativ 6 miliarde euro (platile se fac pe masura derularii
proiectelor)
Romania va contribui la bugetul UE cu aproximativ 800 de milioane euro si va
primi, in medie, 2 miliarde anual (conform pachetului financiar)
Criteriul economic
Euro-mit: dupa aderare, Romania va deveni piata de desfacere pentru UE
Realitate: conform Acordului de Asociere (1995), barierele de tip
tarifar aplicate fluxurilor comerciale din UE vor fi reduse treptat, pana la
eliminare, pana in 2007.
In ultima perioada competitivitatea produselor romanesti pe Piata Interna a UE
a crescut constant (UE-25 este principalul partener de schimb al Romaniei - 72%
din schimburile comerciale, iar volumul exporturilor a crescut constant)
|
