UNIVERSITATEA DE sTIINŢE AGRONOMICE
sI MEDICINĂ VETERINARĂ - BUCUREsTI
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA BIOLOGIE
CERCETĂRI PRIVIND COMPOZIŢIA ULEIURILOR VOLATILE EXTRASE DIN UNELE SPECII ALE GENULUI
ACHILLEA L.
COORDONATOR sTIINŢIFIC,
sef lucrari dr. Liliana Badulescu
ABSOLVENT,
Preda Georgiana
CUPRINS
Introducere 3
Capitolul 1 Scurt istoric al plantelor medicinale si al genului Achillea 7
Capitolul 2 Stadiul actual al cunostintelor privind morfo-anatomia, biochimia si importanta speciilor genului Achillea 7
Încadrarea sistematica
2.1.1. Ordinul Asterales, Familia (Asteraceae)
2.1.2. Genul Achillea
Cercetari morfo-anatomice
2.2.1. Specia Achillea millefolium
2.2.2. Specia Achillea coarctata
2.2.3. Specia Achillea leptophylla
2.2.4. Specia Achillea distans
2.3. Cercetari biochimice
2.4. Evolutie si areal
2.5. Importanta si utilizare
Capitolul 3. Material vegetal si metode de analiza
3.1. Material vegetal
3.2. Metode de analiza: Extractia uleiului volatil si analiza cantitativa a componentelor sale
Capitolul 4. Rezultate si discutii
4.1. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea millefolium
4.2. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea
4.3. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea
4.4. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea
4.5. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea
4.6. Analiza compozitiei uleiului volatil în herba speciei Achillea
4.7. Analiza comparativa a componentelor majore ale speciilor genului Achillea
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Capitolul 1. Scurt istoric al plantelor medicinale si al genului Achillea
Urme arheologice si scrieri care atesta folosirea plantelor medicinale în scopul vindecarii bolilor au ramas din orientul antic, de la asiro-babilonieni si egipteni, de la greci si romani, înca mult înaintea erei noastre. Vechile civilizatii umane si-au adus fiecare contributia lor la cunoasterea si utilizarea unui numar tot mai mare de plante medicinale. Se apreciaza ca plantele utilizate de popoarele antice în medicina au ajuns la circa 12.000 de specii (Dragendorff, 1898 citat de Coiciu,1976).
În China împaratul Seng Nang (2784 î.e.n.) este considerat întemeietorul medicinii traditionale chinezesti. El a trimis emisari pretudindeni pentru a colecta probe de plante carora le verifica el însasi calitatile terapeutice, astfel alcatuiind primul tratat de farmacologie chinezesc (Braiescu,
Referiri la plantele medicinale de gasesc si în cartile sfinte din India, celebrele "Vede" (Radu, 1974).
În urma cu peste 5.000 de ani, pe tablitele de lut ars descoperite în vechile asezari sumeriene si akadiene, numite mai târziu asiro-babiloniene s-au gasit numeroase notiuni referitoare la plantele aromate si medicinale. Babilonienii si asirienii au întocmit cu circa 5.000 de ani î.e.n. un dictionar de plante medicinale si au înfintat în orasul Ninive o gradina de plante medicinale si aromatice (Cosocariu,1986).
În Egiptul antic, literatura medicinala este inclusa în sapte papirusuri, dintre care doua cu o însemnatate mai mica. În papirusurile egiptene, în special în cunoscutul "Ebers"( unul din cele mai cuprinzatoare documente medicinale din antichitate), sunt amintite peste 200 de plante medicinale (Banu,1970, Craciun s.a.,1981).
În Grecia antica, Hipocrate (460-375 î.e.n.), cel mai mare medic al antichitatii considerat "parintele medicinei", a descris 236 plante medicinale (Velican, 1965). Aristotel (384 - 322 î.e.n.), Theophrast (371 - 286 î.e.n.) si Dioscorides ( sec. I e.n. - autor al unei vaste botanici medicinale) si altii, au adus contributii însemnate în aceasta ramura a stiintei (Spikas,1979).
La romani sunt notabile lucrarile lui Cato (234 - 149 î.e.n.), Varo ( 116 - 27 î.e.n.), Columella ( sec.I e.n.), Plinius (sec I e.n.) si Celsus ( sec.II e.n.).
Cunostintele despre plante si folosirea lor în apararea sanatatii au fost preluate de medicina araba si cea bizantina fiind raspândite învatatilor din evul mediu si din perioada Renasterii. Acestea au fost amplificate apoi în secolul XVIII- lea si XIX- lea ajungându-se treptat la fundamentarea stiintifica a fitoterapiei.
În perioada Renasterii, între savantii de renume care s-au preocupat si de plantele medicinale sunt Theophrastus Paracelsius si Albrecht von Halles Savantul Theophrastus Paracelsius, profesor la universitatea din Basel, a realizat un salt calitativ în utilizarea plantelor medicinale. Introducând aplicarea chimiei în fitoterapie, a aratat ca nu planta întreaga, ci substanta activa pe care o contine este cea care vindeca. El numeste acea parte activa "arcanum" sau "quinta esentia", conturând notiunea de "substante active"(principii active) din epoca moderna (Radu, 1974, Radu s.a., 1981). Dupa aceasta s-a trecut la extragerea, izolarea si purificarea unui numar tot mai mare de substante din plante, ulterior o mare parte din ele fiind sintezate in laborator.
Cel care a pus bazele adevaratei cercetari stiintifice în domeniul fitochimiei, precum si a principiilor active din plante, este considerat farmacistul suedez Scheele, care în anul 1756 a extras din plante substante cristalizate (acizii: malic, citric, oxalic etc.).
O contributie importanta în fitoterapie a avut-o Linn , care a înlesnit dezvoltarea farmacognoziei (numita în vremea aceea "materia medica"), în mod indirect prin lucrarile de nomenclatura stiintifica si direct, prin lucrarile de specialitate: Plantae officinalis, Amoenitates academicae si Materia medica. Aceasta cuprinde 563 de specii utilizate si în prezent. A descoperit de asemenea noi plante medicinale si a înlaturat din farmocopeea timpului sau numeroase leacuri mistice (Popescu, 1979).
În ultimele decenii s-a extins mult utilizarea plantelor în terapeutica, înregistrându-se chiar o "revenire spectaculoasa catre fitoterapie" (Paun si Mihalca, 1977). "Medicina verde", respectiv fabricarea diferitelor produse farmaceutice din plante, putin folosite pâna în prezent sau chiar necunoscute, dupa cum aprecieaza cunoscutul viitrolog Toffer (1983), detine un mare potential pentru multe tari. Utilizarea în terapeutica a plantelor medicinale se face sub forma de extract global (infuzie, decoct, macerat) care contin un amestec de principii active (separate de compusii însotitori) sau ca principii active în stare pura (extrase din totalul compusilor activi).
În perioada actuala circa jumatate din produsele farmaceutice ale industriei chimico-farmaceutice, au la baza plantele medicinale, la care se adauga produsele utilizate la prepararea ceaiurilor si în diverse industrii (alimentara, parfumeriei, cosmetica, sapunurilor si a detergentilor). Se apreciaza ca la scara mondiala se folosesc azi în fitoterapia populara si se cultiva circa 20.000 de specii de plante medicinale si aromatice (Paun si Mihalca, 1981), din care sunt utilizate mai frecvent 228 de specii (Ionescu-Stoian,1981). Îmbogatirea sortimentului de plante medicinale si aromatice si diversificarea utilizarii lor este în plin avânt în toata lumea. Cercetarile moderne actuale sunt orientate spre gasirea unor noi remedii împotriva afectiunilor curente, spre descoperirea unor noi surse de compusi activi utili industriei farmaceutice si cosmetice.
Pe masura cunoasterii diverselor plante medicinale si aromatice, în tara noastra ca si în alte tari, s-a trecut la luarea în cultura a numeroase specii de plante, în vederea satisfacerii, cerintelor tot mai mari de materie prima pentru industria alimentara si farmaceutica.
Cerintele mereu crescânde de materie prima vegetala pentru diversii beneficiari a condus la marirea suprafetelor cultivate cu plante medicinale si la largirea sortimentului acestora.
O atentie speciala trebuie acordata posibilitatilor pe care le ofera plantele medicinale si aromatice în valorificarea unor terenuri mai putin propice pentru alte culturi, cum sunt terenurile nisipoase (pentru Glyccyrrhiza glabara, Gypsophila paniculata, Hyssopus officinalis), semisaraturile (pentru Matricaria chamomilla), terenurile cu exces de umiditate (pentru Acorus calamus) sau pentru lucrarile de combatere a eroziunii (Lavandula sp., Rosa sp., Salvia officinalis etc.).
Prin lucrarile de ameliorare, s-au creat la unele specii soiuri mai productive decât populatiile locale introduse în cultura (de exemplu la Mentha piperita, Mentha crispa, Digitalis lanata, Papaver somniferum, Matrica chamomilla, Valeriana officinalis etc.). La unele specii s-au introdus în cultura soiuri valoroase din import, pâna la crearea unor soiuri autohtone.
Dinamica suprafetelor si a productiei plantelor medicinale si aromatice cultivate în tara noastra evidentiaza o curba ascendenta.
Raportat la alte grupe de plante (cereale, plante tehnice etc.) suprafetele cultivate sunt mult mai reduse, însa importanta lor este foarte mare, valoarea lor specifica, produsul fiecareia dintre ele de regula neputând fi înlocuit.
În ultimii ani s-a trecut la concentrarea productiei plantelor medicinale cultivate în zonele cele mai favorabile pentru fiecare specie, specializarea unitatilor cultivatoare pe un numar mai redus de specii, încadrate cu specialisti si dotate corespunzator,în vederea aplicarii corecte a tehnologiilor de cultura si a executarii unor lucrari primare (uscare, preconditionare). Instalatiile specifice (extractoare de uleiuri volatile, uscatoare, depozite) se asambleaza în apropierea locurilor de productie.
Un rol important în cresterea productiei plantelor medicinale si aromatice cultivate îl au cercetarea stiinsifica în domeniul bioecologiei, ameliorarii si a tehnologiilor de cultura pentru aceste plante. Coordonarea programului de cercetare în acest domeniu este realizat de Statiunea de Cercetari pentru Plante Medicinale si Aromatice (SCPMA) de la Fundulea, creata odata cu înfiintarea Trustului Plafar. Cercetari în acest domeniu se realizeaza si în alte statiuni de cercetari agricole din tara, amplasate în conditii ecologice diferite,în institutele de învatamânt superior agronomic, în Institutul pentru controlul de stat al medicamentului si cercetari farmaceutice si în cadrul Trustului Plafar.
Readuse în actualitate, cercetarile moderne efectuate asupra plantelor medicinale si aromatice constituie un adevarat izvor de posibilitati de utilizare în folosul sanatatii, ajungându-se astfel la concluzia ca izvorul sanatatii îl constituie natura, care pune la dispozitia omului, neconditionat, surse de sanatate.
Achillea millefolium (coada soricelului) este un remediu folosit înca din vechime. Plinius ne relateza ca primul care ar fi beneficiat de efectele sale tamaduitoare ar fi fost Achile. Desi ne-au parvenit date despre aceasta planta înca de la Dioscoride , planta va fi mai intens utilizata abia din sec. al XVIII-lea. Ea nu era cunoscuta nici în Evul Mediu. Sf. Hildegrad o numea simplu Garwe (manunchi, snop), iar în sec. al XVI-lea este mentionata în Germania sub numele de Schafgarbe (snopul oii), sau Schafrippe (coasta oii). În Scandinavia era folosita la fabricarea berii, în loc de hamei.
Coada soricelului este o veche planta medicinala,utilizata de multe popoare sub forma de ceaiuri, având proprietati stomahice, hemostatice, antidiareice si pentru uz extern, în tratamentul ranilor. La noi este mentionata din 1863, în scrieri (E.Coiciu, 1967).
Capitolul 2. Stadiul actual al cunostintelor privind morfo-anatomia, biochimia si importanta speciilor genului Achillea
Încadrarea sistematica
Încadrarea sistematica a unei specii este de cele mai multe ori un prilej de dezbateri aprinse între specialistii comunitatii stiintifice, îndeosebi în cazul identificarii unor specii în arealuri nementionate înca în literatura de specialitate.
Una dintre cele mai recente clasificari din literatura româna de specialitate apartine prof. univ. dr. Vasile Ciocârlan care a fost publicata în lucrarea Flora Ilustrata a României, Editura Ceres, Bucuresti, 2000. Aceasta a fost preluata si adaptata dupa A. Cronquist, W. Rothmaler, J. Lambinon, care abordeaza plantele vasculare: Pteridophyta si Spermatophyta (Savulescu, 2007).
Regnul Plantae
Subregnul Bryobionta
Încregatura Bryophyta (muschi)
Subregnul Cormobionta
Încrengatura Pteridophyta (Polypodiophyta) - ferigi
Încrengatura Spermatophyta cu doua subîncregaturi:
- Pinophytina (Gymnospermae)
- Magnoliophytina (Angiospermae)
Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae)
Clasa Liliopsida (Monocotyledonatae)
Magnoliopsida cuprinde familiile mai importante:
Orchidaceae cu cca. 25.000 specii
Asteraceae sau Compositae cu 20.000 specii
Fabaceae sau Leguminosae cu 17.000 specii
Rubiaceae cu 13.183 specii
Poaceae sau Gramineae cu 9.000 specii
Euphorbiaceae cu 5.000 specii
Malvaceae cu 4.300 specii
Cyperaceae cu 4.000 specii
Araceae cu 3.700 specii
Încadrarea sistematica a genului Achillea L., respectiv a speciilor studiate în aceasta lucrare, conform cu Flora Ilustrata a României (CI000):
Regn: Plantae
Încrengatura: Spermatophyta
Subîncrengatura: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Achillea
o Achillea leptophylla
Exista,
însa, si alte clasificari precum:
Clasificarea Regnului Plantae dupa Alexandru Beldie, 1977
Clasificarea Regnului Plantae dupa Anca Sârbu, 1999
Clasificarea Regnului Plantae dupa Systema Naturae, 2000
Conform clasificarii regnului vegetal dupa Anca Sârbu, 1999, principalele subdiviziuni ale încrengaturii Magnoliophytina dupa Anca Sârbu 1999, sunt:
Magnoliatae (Dicotiledonatae)
Liliatae (Monocotiledonatae)
Iar principalele subdiviziuni ale Clasei Magnoliatae dupa acelasi autor, sunt:
Subclasa Magnoliidae
Subclasa Hammamelidae
Subclasa Caryophyllidae
Subclasa Rosidae
Subclasa Dilleniidae
Subclasa Asteridae, din care face parte genul Achillea
Ordinul Asterales, Familia (Asteraceae)
Ordinul Asterales
Ordinul Asterales este unul dintre cele mai evoluate ordine din cadrul plantelor dicotiledonate. Ordinul Asterales cuprinde plante ierboase cu flori bisexuate sau unisexuate, actinomorfe sau (cele evoluate) zigomorfe, cu antere concrescute si gineceu bicarpelar, inferior. Ordinul Asterales cuprinde peste 25.000 specii grupate în urmatoarele familii:
Alseuosmiaceae
Familia Asteraceae
Însumeaza plante ierbacee, rareori
arbustive, arborescente sau liane cactoide în
zonele tropicale cu frunze simple sau sectate, de obicei
alterne. Florile sesile sunt dispuse într-un numar mare pe un "receptacul"
latit sau bombat formând o inflorescenta condensata, calatidiu, de unde si denumirea
familiei Compositae.
Calatidiul este protejat la exterior de unul sau mai multe rânduri de bractei care alcatuiesc un involucru. Forma receptaculului si a bracteilor constituiesc criterii importante de identificare a genurilor acestei familii. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescente compuse de tip racem, corimb (coada soricelului), spic (cicoare), cima (albumita) etc.
În functie de modul alcatuirii calatidiului asteraceele se grupeaza în subfamiliile:
Subfamilia Tubuliflorae
Subfamilia Liguliflorae
Subfamilia Radiiflorae
Florile actinomorfe si zigomorfe sunt bisexuate, dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. Caliciul întodeauna este redus si greu de distins având forma de creasta, membrana neregulata sau transformat în cinci dinti, sau într-un numar mare de perisori, care la maturitate formeaza în vârful fructului un papus simplu, uneori plumos, sesil sau sustinut de un rostru ce favorizeaza diseminarea prin vânt.
Corola este formata din cinci
petale unite în diferite moduri, în functie de care ea poate fi tubuloasa,
labiata, pâlniata si ligulata. Corola tubuloasa are
petalele unite într-un tub cu cinci dinti, mai mult sau mai putin
egali având o simetrie actinomorfa. Corola bilabiata are o buza
superioara de obicei redusa la doi dinti, rezultata din
contopirea a doua petale si o buza inferioara mare de trei
petale unite (Mutisia).Corola ligulata la baza este scurt
tubulara, iar în cea mai mare parte latita ca o limba, în
vârf cu cinci dinti indicând numarul petalelor unite. Florile
pâlniate au corola în forma de pâlnie, reprezentând o varianta a
florilor bilabiate. Dintii corolei sunt deosebiti ca marime.
Florile au corola bilabiata, pâlniata si ligulata au o
simetrie zigomorfa.
Androceul este format din cinci stamine cu filamente libere, fixate în tubul corolei, iar anterele sunt concrescute formând un tub în jurul stilului. Gineceul inferior este bicarpelar, sincarp, prevazut cu un stil lung bifurcat în doua stigmate. Polenizarea este entomofila sau autogama, rareori anemofila. Formula florala:
_
K5 - 0 [ C(5)A5]G (2)
Fructul este achena, în vârf cu sau fara papus. Semintele lipsite de endosperm sunt bogate în ulei si aleurona. Embrionul este drept.
Anatomic asteraceele se caracterizeaza prin fascicule bicolaterale, unele cu laticifere articulate. Latexul contine substante amare (absintina, achillina, taraxacina), rezine si cauciuc. Ele mai poseda uleiuri eterice (cineol, camfor, borneol), glicozide (vernioniozida, lappozida, centaureozida) si alcaloizi (abrotanina, piretrina, achilleina, senecionina, cumarina). Multe asteracee depoziteaza ca substanta de rezerva polizaharidul inulina.
Importanta economica a speciilor familiei Asteraceae
Dintre speciile utile mentionam pe cele alimentare: salata, topinambur (Helianthus tuberosus), anghinarea (Cynara scolymus), scortonera (Scorzonera hispanica), podbal, cicoarea; condimentare si oleaginoase: tarhon (Artemisia dracunculus), calomfir (Chrysantheum balsamita), pelin, floarea soarelui; cauciucofere: papadia de cauciuc; tinctoriale: sofranas (Carthamus tinctorius), joldeala (Serratula wolffi) s.a.; medicinale: musetel, coada soricelului, papadia, brusturul, arnica (Arnica montana), anghinarea, pelinul, filimica (Calendula officinalis), sofranas, albastrita, cicoarea, schinel (Cnicus benedictus), podbal s.a.; decorative: filimica, craite sau vâzdoage (Tagetes patula), cârciumarese (Zinnia elegans), ruji de toamna (Callistephus chinensis),banutei, crizantema (Chrysantheum indicum), dalia (Dahlia variabilis), frumusele (Cosmos bipinnatus), stelute (Aster novae-angliae), flori de paie (Helichrysum bracteatum), Gaillardia, Gerbera s.a.
2.1.2. Genul Achillea
Cercetari morfo-anatomice
2.2.1. Specia Achillea millefolium
Studiul actual privind morfologia diferitelor specii din genul Achillea
Achillea millefolium L.
Rizomul
Structura este de tip secundara, rezultat al actiunii ambelor meristeme laterale. Felogenul se diferentiaza prin pozitie hipodermica, dând spre exterior putine straturi de suber, iar spre interior feloderm, ale carui celule sunt colenchimatizate, comparativ cu cele ale parenchimului cortical primar.La periferia suberului persista epiderma, având celule alungite tangential, cu perete celular extern usor mai îngrosat decat ceilalti si acoperit cu cuticula subtire.
Scoarta primara este parenchimatica, cuprinzând canale secretoare în vecinatatea fasciculelor conducatoare si între acestea.
Cambiul functioneaza mai cu seama în faza interfasciculara, dând putin liber secundar spre exterior, mai mult lemn secundar spre inferior. Liberul secundar format din tuburi ciuruite, celule anexe si celule de parenchim, iar lemnul secundar prezinta putine vase de parenchim celulozic si mult libriform.
La periferia celor mai multe fascicule din scoarta primara se afla câte un cordon de elemente somatice, cu peretii sclerificati si lignificati.
Maduva este parenchimatica, de tip meatic si se continua între fascicule sub forma de raze medulare.
Fig. 2 Achillea millefolium aspect morfologic
Tulpina aeriana (pl. 24, A: a-c)
Conturul sectiunii transversale este circular-costat.
Epiderma are celule izodiametrice, cu peretele extern mai îngrosat decât ceilalti si acoperit cu o cuticula subtire. Din loc în loc se afla putine stomate si multi peri tectori pluricelulari uniseriati, asemanatori celor de la Arctium lappa.
Scoarta este de tip colenchimatic în coaste si parenchimata în rest, terminându-se cu o endoderma de tip primar. Canalele secretoare au aceeasi pozitie ca si în rizom.
Ţesutul conducator formeaza fascicule de tip colateral deschis, mai mari în dreptul coastelor, toate cu câte un cordon perifloemic de elemente sclerenchimatice.
Ţesutul meristematic este continuu si sinuos, în pozitie interfasciculara producând foarte putine elemente de floem si de xilem. Cele mai multe fascicule conducatoare au deja structura secundara, liberul fiind format din tuburi ciuruite, celule anexe si celule de parenchim, iar lemnul cuprinzând putine vase, parenchim celulozic si libriform. La nivelul lemnului, tesutul dintre fascicule este sclerificat si lignificat.
Maduva este parenchimatica, de tip meatic; în pozitie centrala se dezorganizeaza, rezultând o cavitate aerifera relativ mare.
Frunza (pl. 24, B: d-g)
Limbul. Epiderma vazuta de fata (pl. 24, B: d) este formata din celule de contur neregulat, în general alungite si cu peretii laterali mai mult sau mai putin sinuosi. Stomatele, de tip anomocitic, sunt prezente în ambele epiderme, deci limbul laciniilor este amfistomatic. Perii tectori sunt numerosi, pluricelulari, uniseriati, cu celula terminala foarte lunga si ascutita la vârf; cei secretori au glanda octocelulara de forma ovala. În sectiune transversala (pl.24, B: e-g), nervura mediana a laciniei este proeminenta putin la fata inferioara si cuprinde un singur fascicul conducator, cu structura primara. Celulele epidermice sunt izodiametrice, cu peretele extern îngrosat, dar acoperit de o cuticula subtire. Din loc în loc se afla peri tectori si secretori cu structura amintita mai sus; vazuti lateral, perii secretori apar formati din 8 celule aranjate în doua siruri paralele.
Mezofilul este diferentiat în tesut palisadic bistratificat la fata superioara si unistratificat la fata inferioara, iar la mijloc se afla tesutul lancunos, cu celule foarte mari; asadar, limbul laciniei are o structura bifaciala inegal-ecvifaciala. Din loc în loc, mai ales în vecinatatea fasciculului conducator, se afla canale secretoare.
2.2.2. Specia Achillea coarctata
Radacina
Puternica, de obicei multicapitata
Tulpina
Planta tomentos lanata cu indument lucios. 2-5 tulpini erecte, striate, des paroase, foliate, înalte de 20-90 cm, de obicei simple, rareori ramnificatela partea superioara.
Frunze
Frunzele fascicolelor sterile si cele inferioare lat liniare sau liniar lanceolate, sericeu viloase, lungi de 6-20 cm si late de 1-3 cm, bipenat-partite; segmentele de ordinul II întregi sau 1-3 dintate, obtuze. Frunzele tulpinale mijlocii si superioare mai înguste, late de 0,5-1 cm si bipenate. Rahisul îndesuit dintat, cu dintii simpli, sau din nou dintati.
Flori / fructe
Corimb lat de 4-7 cm, foarte des si compact, cu pendunculii scurti si dens sericeu tomentosi. Involucru paros, de obicei lung de 4mm, rar mai lung, cu foliole alungit lanceolate, membranacee. Flori radiare galbene putine, foarte mici, uneori lipsesc, cu ligule lungi de 1 mm, mai late decât lungi, foarte scurt trilobate, de cca 3-4 ori mai scuret decât involucrul.
Achene glabare, lungi de cca 1 mm, pe margini cu o dunga galbena.
|
|
Fig.3 Achillea coarctata Poir
2.2.3. Specia Achillea leptophylla
Radacina
Radacina bogat ramnificata, mai rar rizom.
Tulpina
Planta alburiu sura. Una sau mai multe tulpini gracile, simple sau uneori ramnificate, înalte de 12-30 cm, rarit foliate.
Frunze
Frunze liniare, suriu sau alb lanate, lungi de 2-4 cm si late de 2-4 mm, dublu penat sectate; segmente scurte, foarte îndesuite, 3(5)-fidate, ara cu 2 dinti sau întregi; lacinii obovate sau eliptice, la vârf mucronate; rahisul aproape de aceeasi latime la toate frunzele.
Flori fructe
Corimb lax, mic, lat de 2-3 cm, de obicei cu 8-11, mai rar pâna la 27 antodii. Antodii globuloase sau ovoidal cilindrice, lungi de 3-5 mm si late de 2,5 mm, cu pediceli lungi de 3-6 mm. Involucru cenusiu tomentos paros, cu foliole lat ovate sau eliptice, pe dos uninervate.
Flori radiare galbene, cu ligule lungi de cca 2 mm si putin late.
2.2.4. Specia Achillea distans
Radacina
Rizom lung, lemnos, cu stoloni subtiri, cu scvame.
Tulpina
Tulpina înalta de 30-75 cm, viguroasa, frunzoasa, rarit-paroasa. Antela corimboasa, mai putin sau uneori extins ramnificata. Antodii ovoidale sau elipsoidale, glabriuscule.
Involucru lung de 4-5 mm, cu foliolele alungit eliptice, de obicei slab brun roscat marginate, dorsal carenate, la vârf lacerate.
Frunze
Frunze bazale de obicei mari, lungi pâna la 45 cm, penate, cele tulpinale sesile, lanceolate sau îngust lanceolate, 2-3 penat sectate, cu rahisul lat aripat si dintat; aripile ovat-lanceolate, perpendiculare pe rahis, dintate sau fidate, cartilagineu mucronate, închis verzi, acoperite cu peri rariti, lungi si fini.
Flori / fructe
Flori radiare albe, cu ligule lungi de cca 2 mm si putin mai late, neânsemnat 3-dintate.
Fig.4 Acchillea distans
2.3. Cercetari biochimice
Compozitia uleiului volatil
Coada soricelului se cultiva pentru partea aeriana - la înflorire (Millefolii herba), sau inflorescente (Millefolii flores).
Continutul cel mai ridicat de ulei volatil îl au inflorescentele, urmate de frunzele tulpinale, apoi cele din rozeta bazala, iar cele mai sarace sunt tulpinile.În inflorescente, continutul în ulei volatil este cuprins între 0,34-1,40%, în faza de boboc verde fiind mai mica (0,337-0,450%), apoi creste pâna în faza înfloririi (0,767-1,400%), dupa care scade la completa înflorire (0,310-0,311%); în frunze mature, continutul de ulei volatil este de 0,0551-0,274% (dupa diferiti autori, citati de V. Cucu si colab., 1982). H. Popescu si H. Winand, 1977, au determinat în inflorescentele provenite din judetul Cluj între 0,09-0,45% ulei volatil, H. Popescu si E. Katz, 1978, au gasit în inflorescentele provenite din judetul Salaj între 0,18-0,37% ulei volatil si au semnalat o proportionalitate inversa între continutul de ulei volatil si concentratia azulenica în ulei. H. Popescu si I. Pop-Hakkel, 1980, au determinat, în inflorescentele din judetul Sibiu, între 0,18-0,59% (medie de 0,34%) ulei volatil, semnalând, de asemenea, corelatia invers proportionala ce exista între continutul de ulei volatil si cel de azulene. Aceeasi autori arata ca în probele analizate s-a identificat pentru prima oara acetatul de linalil, linaloolul si geranionul în uleiul volatil al acestei plante. Din materia prima uscata, randamentul de ulei volatil în productia curenta este de cca 0,20% (F. Craciun si colab., 1977). În uleiul volatil de coada soricelului, s-au identificat azulene, caryophyllene, eucalyptol, borneol, bornil acetat, α-pinen, β-pinen, limonen si α-tuiona (M. Y. Haggag si colab., 1975).
Dintre compusii uleiului volatil prezinta importanta farmacologica sesquiterpenele azulenice, aflate în planta sub forma de peoazulene. Acestea, în cursul izolarii uleiului volatil (antrenare cu vapori de apa), se transforma în azulene, predominanta fiind chamazulena. Continutul în azulene la plante din flora spontana este de 20-29% din uleiul volatil, iar la cele cultivate, peste 50% din uleiul volatil (V.Cucu si colab.,1982). În tara noastra s-au obtinut, prin selectie, plante care au în infloresccente 0,52% ulei volatil, cu 81% chamazulen, iar în partile aeriene 0,23-0,25% ulei volatil cu 20,8-30,7% chamazulen (F.Craciun si colab., 1977). În uleiul volatil s-au identificat înca un numar mare de terpenoide (0,27% triciclen, 9,40% α-pinen, 7,13% β-pinen, 6%camfen, 12,35% sabinen, 0,22% mircen, 1,7-10% limonen, 1,3% α-terpinen, cca. 20% camfor, 0,22% humulen,cca. 2% acetat de bornil, 2,55% borneol etc.); acizi organici (formic, acetic, butiric, izovalerianic, salicilic), alcool metilic si etilic, formaldehilda, acetona etc. Herba contine substante amare formate din diferite lactone sesquiterpenice, de tip guaianolidic (achillina, austricina) si de tip germacran (milefolida), precum si proteine, glucide, acizi grasi, alcooli etc. Inflorescentele mai contin flavone (0,15%), cumarine (0,35%), taninuri hidrolizabile si condensate (3,78%), glucide (3%), vitamine, saruri minerale etc. (V. Cucu si colab., 1982). S-a identificat un complex proteinglucidic, extractibil în apa, hidrolizantul continând glucide (glucoza, xiloza, arabinoza, manoza,galactoza,ramnoza) si aminoacizi (glicina, acizii asparagic si glutamic), cu actiune puternic antiinflamatoare (A. S.Goldberg si colab., 1970 citati de V. Cucu si colab., 1982).
Coada soricelului este o planta erbacee, perena, cu stoloni scurti si tulpini aeriene putin ramnificate, pe care se afla frunze penat-sectate si flori albe dispuse în calatidii.
Principalii compusi chimici din plantele de coada soricelului sunt: inulina, proteinele (10,8-14,4%), aminoacizii, lipidele (1,8-4,0%), uleiurile volatile (0,5%), glucozizii, amidele (asparagina), taninurile (2,8 %), cumarinele, rezinele (0,6%), pentaciclitolii (viburnitol) si substantele minerale. Glucidele detin 3% din substanta proaspata si sunt reprezentate de: glucoza, deztroza, arabinoza, maltoza, zaharoza, manitol, inulina si galactoza.
Dintre acizii carboxilici a fost determinata prezenta acidului succinic ti acidului formic iar dintre acizii fenolici au fost identificati: acidul cafeic, acidul clorogenic si acidul salicilic.
Acizii grasi din plantele de Achillea sunt reprezentati de acidul linoleic, acidul miristic, palmitic si acidul oleic.
Dintre alcaloizi au fost identificati: trigonellina (C H NO ), achiceina, achilleina, achiletina (C H NO ), trigonellina si moscatina.
Au mai fost identificate:
Vitamine: acidul ascorbic (58-310 mg/100g), riboflavina (5-6 ppm), tocoferolii, rutina, colina, tiamina si niacina.
Lactone sesquiterpene: achillina (C H O ), leucodina, dehidroleucodina, matricarina (C H O ), desacetilmatricarine, millefina, millefolida si artemisina (C H O
Sesquiterpene de tip germacren: acetil-balcanolida.
Sequiterpene de tip guanolidic: matricina, desacetilmatricina
,achillifolina,leucodina, millefolina, austricina, achillina, achillicina si 2,3- dihidroacetoximatricina.
Hidrocarburile extrase din organele aeriene ale acestei plante sunt: monacosanul, pentacozanul, tridecanul, pentadecanul, heptadecanul, iar dintre alkene a fost identificata prezenta tricozanului.
Principalii steroli determinati în organele aeriene ale acestei plante sunt: β- sitosterolul, campesterolul si sigmasterolul.
Triterpenele sunt reprezentate de taraxasterol si pseudotaraxasterol.
Mehlfuhrer s.a. (1977) au constatat ca principalii componenti cu azot din partile aeriene ale acestei specii sunt: stachidrina, betaina si colina.
În frunzele si florile acestei specii Guoden s.a. (1993) au determinat prezenta compusilor flavonoizi, ponderea având-o apigenina si luteolina prezente sub forma de 7-0-glucozoizi si 7-malonil glucozizi. A fost identificata si prezenta 5-hidroxi-3,6,7,4- tetrametoxiflavonei, a cosmosiinei, casticinei, a metoxiflavonelor (artemitina) si a pigmentilor carotenoizi (β-caroten).
Uleiurile volatile sunt secretate de o galnda octocelulara de forma ovala situata pe suprafata frunzelor. Dupa Ruminaka (1965) în frunze se gaseste o cantitate mai mica de uleiuri volatile ( 0,05-0,27%), comparativ cu florile (0,77-1,40%).
Analizele efectuate de Falk s.a. (1974) au evidentiat existenta în uleiurile volatile a 22 componenti, în urmatoarele proportii:
Camfor 17,79%, sabinen 12,35%, 1,8-cineol 9,59%, α-pinen 9,40%, isoartemisia cetona 8,60%, β-pinen 7,13%, camfen 6,02%, terpinen-4-ol 4,31%, γ-terpinen 3,71%, p-cimen 3,69%,
Borneol2,55%,bornil acetat 2,10%, limonen 1,71%, allo-ocimen 1,41%, α-terpinen 1,31% si copaen, terpinolen, triciclen, mircen, cuminaldehida si δ-cadien în concentratie de 1%.
Dupa Hachey s.a. (1990), principalii componenti din Achillea sunt β-tujona (13,50%), 1,8 cineolul (12,60%) si camforul (10,85%). Concentratii mai mici de 10 % au avut urmatoarele substante: sabinenul 7,90%, β-pinenul 7,35%, terpinen-4-ol 5,70%, mircen 5,20%, borneol 3,45%, γ-terpinen 2,40%, p-cimen 2,00%, camfen 1,95%, β- cariofillen 1,70%, camazulena 1,70%, α-terpineol 1,55%, α- pinen 1,50%, carifillen oxid 1,45% si limonen 1,05%. O concentratie mai mica de 1,00% s-a determinat în cazul urmatoarelor substante: terpinolen, α-tujona, bornil acetat si α- terpinen.
Belanger si Dextraze (1993) au urmarit variabilitatea componentilor din uleiurile volatile ale diferitelor chemotipuri de Achilllea. Au constatat ca principalii componenti variaza în urmatoarele limite: camazulena 1-65%, germacrenul D 5-55%, β-tujona 0-33,6%, α-tujona 0-21,3%, α- felandrenul 0-18%, sabinenul 0,3-17%, mircenul 0,4-14,7%, β-pinenul 0,2-9,5 %, β-cariofilenul 0,6-8,5%, camforul 0,2-7,1%, 1,8-cineolul 0,3-5,6%, p-cimenul 0,2-4,9%, bornil acetatul 0,1-4,3%, camfenul 0,1-3,2%, limonenul 0,1-2,9% si γ-terpinenul 0,2-2,8%.
Monoterpenele au variat între 1,2-57,2%, iar sesquiterpenele între 39,9 si 98,8%.
Extractele obtinute din organele aeriene ale acestei specii sunt utilizate în tratarea ranilor, stoparea sângerarilor, bolilor de rinichi, tratarea gripei etc.
Uleiul volatil se utilizeaza pentru aromatizarea unor bauturi alcoolice (bitter), precum si ca antiseptic în obtinerea de paste de dinti, sampoane, creme etc.
În flora spontana la Achillea millefolium au fost pusi în evidenta numerosi taxoni cu compozitie chimica diferita (Stahl, 1995).
Materia prima vegetala contine macro- si microelemente, ca: Fe, Cu, Mn, Ni, Zn, Si (Viorica Cucu si colab., 1982).
Principiul activ al plantei este uleiul volatil, de culoare albastra, determinat în cantitati de 0,34-1,40%. Componentii lui principali sunt proazulenele, compusii sescviterpenici, care se transforma în azulene în timpul distilarii (Viorica Cucu si colab.,1982).
Se recolteaza toata partea aeriana (Herba Millefolii) sau inflorescentele (Flores Millefolii), înainte de masa, între orele 10-14 pe timp insorit.
Contin circa 0,3% ulei esential bogat în hidrocarburi (terpene) ciclice, de exemplu pinen (C H ) si derivatii lor oxigenati cum ar fi borneolul (C H O), cineolul (C H O), circa 10%, cariofilenul (C H
Cel mai important component al uleiului esential este chamazulenul care se formeaza dintr-un precursor numit prochamazulen, în cursul distilarii cu apa.
Azulenul imprima uleiului esential o culoare albastra închisa.
Din cercetarile întrepinse de Kotilla (1959), rezulta ca prochamazulenul se gaseste si în alte specii de Achillea din flora României. În afara de specia A. millefolium L., continut ridicat în prochamazulen au si speciile A. collina Becker si A. pannonica Scheele.
Cantitasi mai mici se pot pune în evidenta în capitulele de A. asplenifolium Vent, A. crithmifolia W. Et. K si A. stricta Schleich.
Continutul în prochamazulen variaza de la exemplar la exemplar (Sthal, 1955).
În cadrul speciei A. millefolium se pot gasi exemplare care practic nu contin chamazulen, în altele cantitatea de azulen din uleiul esential întrece valorile maxime obtinute la Matricaria chamomilla L.
Continutul mediu de azulen în uleiul esential este de 20% (Benzinger, 1957).
Herba Millefolium este un produs amar-aromatic întrebuintat în calitate de tonic. Proprietatile hemostatice, cunoscute din medicina empirica, se atribuie de Miller si colab. 1954, unui alcaloid (achilleina, C H N O
Principiile active
Produsele brute medicamentoase de origine vegetala, sau drogurile vegetale se întrebuinteaza în scopuri terapeutice datorita substantelor pe care le contin.
Majoritatea produselor, sunt folosite însa pentru actiunea lor terapeutica atribuita unor principii active. Din punct de vedere farmacodinamic, respectiv terapeutic, rolul principiilor active poate fi jucat de o singura substanta sau de un complex de de substante. Principiul sau de principiile active pot fi extrase, respectiv izolate din produsul vegetal si întrebuintate ca substante chimice pure.
Prin sinteze organice s-a ajuns la obtinerea pe cale industriala a unui numar însemnat de principii active. În unele cazuri acesti compusi de sinteza au înlocuit într-o masura mai mica sau mai mare produsul vegetal, de exemplu majoritatea vitaminelor.
În alte cazuri întrebuintarea produsului natural este mai rentabila din punct de vedere economic decât obtinerea pe cale sintetica a principiilor active, de exemplu majoritatea alcaloizilor.
Continutul în anumiti compusi chimici este caracteristic diferitelor specii ca si caracterele morfologice sau anatomice.
Procentul la care ajung principiile active în diferitele organe ale plantei variaza în limite largi. Unii compusi se gasesc practic în toate tesuturile plantei respective, altii sunt localizati aproape în întregime în anumite organe sau tesuturi.
Acestea pemit, în anumite cazuri, recoltarea întregii mase vegetale, în altele, numai a unor organe si tesuturi.
Valorificarea rationala a plantelor medicinale necesita cunoasterea localizarii precise a principiilor active. Cunoasterea structurii histologice a organelor vegetale este necesara si pentru a se putea asigura conditiile unei uscari si prelucrari corespunzatoare. Astfel frunzele la care epiderma de pe fata superioara nu contine stomate, dar este prevazuta cu o cuticula groasa, se usuca mai bine daca sunt asezate cu fata inferioara în sus.
Prezenta diferitilor compusi se poate identifica prin metode microchimice adaptate la nivelul celulelor sau al tesuturilor ( metode citochimice si histochimice). Studiul structurarii microscopice si al localizarii principiilor active intra în domeniul cercetarilor de farmacognozie.
Pentru a se putea ajunge la marirea continutului în principii active este necesar sa se cunoasca toti factoriicare influenteaza biogeneza principiilor active (Sokolov, 1959).
În ultimii ani problema biogenezei substantelor vegetale a constituit obiectul a numeroase studii de specialitate. Metode noi de cercetare, în primul rând aplicarea izotopilor radioactivi si al separarii cromatografice au dus la clasificarea unei întregi serii de aspecte fundamentale ale biochimiei vegetale (Paech, 1950, Mothes, 1959).
Metode de analize fitochimiceabsolut necesare pentru studiul plantelor medicinale si aromatice sunt cuprinse în tratatul lui Paech si Tracey, (1955, 1956).
Clasificarea principiilor active poate fi facuta dupa natura lor chimica, dupa proprietatile lor fizico-chimice si dupa însusirile lor biologice.
Cele mai importante grupe de principii active sunt:
Glucidele, pectinele, mucilagiile si gumele, uleiurile grase, uleiurile esentiale, rezinele, acizii organici, glicozidele, saponinele, materiile tanante, principiile amare, vitaminele, alcaloizii, colorantii vegetali, antibioticele si fitoncidele, substantele minerale.
Vom studia principiile active specifice familiei Asteraceae (Compositae) si cu localizare în speciile genului Achillea.
Inulina
Spre deosebire de amidon, nu este formata din resturi de glucoza, ci este un produs de condensare a fructozei. Inulina este o substanta de rezerva solubila în apa, foarte raspâ'ndita în cadrul familiei Compositae. Aceasta polizaharida poate servi în alimentatia diabeticilor ca si fructoza care se obtine din inulina prin hidroliza.
Uleiurile vegetale
Sunt substante de rezerva formate din esteri ai glicerinei (glicerolului) cu diferiti acizi grasi. Acizii grasi sunt alifatici si pot fi saturati ( de exemplu acidul butiric, acidul capronic, acidul lauric, acidul palmitic, acidul stearic) sau nesaturati ( de exemplu acidul oleic, acidul linoleic). Prin saponificarea acestor trigliceride se pune în libertate compusul alcoolic, glicerina.
Uleiurile esentiale ( uleiuri volatile, uleiuri eterice )
Sunt amestecuri de diferiti compusi chimici care în totalitatea lor prezinta anumite caractere fizico-chimice comune: sunt volatile, au miros aromatic caracteristic si sunt de regula solubile în alcool etilic. Spre deosebire de uleiurile grase (uleiuri fixe), pata translucida pe care o prezinta o picatura de ulei esential pe hârtie dispare în scurt timp.
În componenta uleiurilor esentiale intra diferite hidrocarburi alifatice si ciclice, saturate si nesaturate, precum si derivatii lor oxidati ( cetoze, oxizi, lactone, alcooli, aldehide, acizi carbonici).
Hidrocarburile cu formula C H poarta numele de terpeni. Pe lânga acestea, în compozitia uleiurilor esentiale intra si sesquiterpenele (C H ), respectiv azulene.
Azulenele sunt compusi formati din nuclei condensati, unul 5-, altul 7- atomic.
Diterpenele (C H ), sunt mai putin frecvente în uleiurile esentiale, iar triterpenele (C H ), se gasec doar în membrana celulara exterioara a epidermei, în rezine, sucuri laptoase sau în combinatie cu glucide sub forma de saponine triterpenice.
Pe lânga hidrocarburi si derivatii lor, în compozitia uleiurilor esentiale pot intra si compusi aromatici, respectiv fenolici. Atât compusii terpenici cât si cei fenolici se pot afla în stare libera sau în combinatii cu alcooli (eteri), respectiv cu acizi (esteri).
Uleiurile esentiale se formeaza în celule sau tesuturi speciale. Exista cazuri cand toate celulele unui tesut contin ulei esential. De regula, aceste substante sunt secretate de peri glandulari, care iau nastere la suprafata organelor aeriene ( de ezemplu la speciile din familia Labiataceae si familia Compositae), sau în pungi si canale secretoare interne, de origine schizogena sau lizigena.
Majoritatea uleiurilor esentiale se gasesc în plante ca atare si imprima acestora mirosul lor caracteristic.
Unele uleiuri esentiale se afla însa în combinatie cu glucide, sub forma unor glicozide inodore si sunt puse în libertate numai în urma unei hidrolize enzimatice sau acide ( glicozide cianogenetice, glicozide sulfurate etc.)
Uleiurile esentiale prezinta diferite proprietati farmacodinamice în functie de compozitia lor. Multe uleiuri esentiale sunt apreciate datorita actiunii antiseptice, carminative, antispastice, colagoge sau diuretice pe care o prezinta.
Unele uleiuri esentiale arata o actiune bactericida si în cazul în care vin în contact numai prin vaporii lor cu microorganismele respective. S-au obtinut rezultate promitatoare si în tratamentul unor afectiuni renale ( Uhlir, 1958).
Uleiurile esentiale se pot obtine din plantele aromatice prin mai multe procedee dintre care distilarea li antrenarea cu vapori de apa sunt cel mai frecvant utilizate.
Rezinele
Sunt amestecuri de substante în care predomina compusii hidrociclici si aromatici, asemanatoare acelora care se gasesc în componenta uleiurilor esentiale. Rezinele contin de obicei si compusi politerpenici.
Sunt substante amorfe, practic insolubile în apa, în majoritatea cazurilor solubile în alcool etilic, eter, uleiuri esentiale etc.
Rezinele se formeaza în canale reznifere de origine schizogena.
Acizii organici
Sunt compusi alifatici, ciclici sau aromatici, care contin una sau mai multe grupe carboxilice. Sunt larg raspândite în regnul vegetal, atât în stare libera cât si sub forma de saruri si esteri.
Foarte frecvent întâlnisi sunt acizii: oxalic, malic, citric, tartric, chimic, cafeic etc.
Acidul oxalic formeaza cu ionii de calciu oxalatul de calciu, care se prezinta sub forma de incluziuni cristaline caracteristice din punct de vedere sistematic. Multi acizi organici se gasesc în combinatie cu alcaloizii. Multi acizi organici se gasesc în combinatie cu alcaloizii.
Produsele bogate în acizi organici sunt întrebuintate pentru corectarea gustului neplacut al unor medicamente. Acizii organici contribuie la stabilizarea vitaminei C în produsele vegetale.
Taninurile
Alcatuiesc o grupa de principii active unitare, mai mult din punct de vedere al proprietatilor tehnologice decât din punct de vedere chimic.
Prezinta proptietatea comuna de a precipita proteinele, alcaloizii, acetatul de plumb etc. Gustul lor este astringent.
Din punct de vedere chimic materiile tanante apartin grupei polifenolilor si pot fi de doua feluri: compusi formati din fenoli prin esterificare, în mai multe cazuri în combinatii cu glucide, si compusi cu nucleu condensat.
Substantele din prima categorie pot fi hidrolizate prin fierbere cu acizi minerali, substantele din a doua categorie contin nuclee flavonoide, sunt înrudite cu catechinele si autocianinele si spre deosebire de substantele din grupa precedenta, nu pot fi hidrolizate cu acizi.
În urma încalzirii uscate, primele dau pirogalol, iar ultimele dau pirocatechine.
Datorita gruparilor fenolice pe care le contin, materiile tanante produc reactii de culoare cu sarurile de metale grele. În prezenta clorurii ferice, materiile tanante hidrolizabile dau de regula o coloratie sau precipitat albastru pâna la negru, iar cele cu nucleu condensat, o coloratie verde.
Combinatiile polifenolice sunt raspândite în regnul vegetal. Organele vegetale în care se acumuleaza în cantitasi mai mari ( peste 5-10% ), sunt utilizate în scopuri industriale si farmaceutice.
Materiile tanante actioneaza asupra mucoaselor, coaguleaza proteinele si în consecinta prezinta o actiune hemostatica. Sunt folosite în tratamentul ranilor, mai ales în oprirea sângelui, precum si în tratamentul combustiilor. Sunt apreciate în tratamentul stomatidelor si al gingivitelor.
Administrate intern pot fi valorifivate în diaree de diferite etiologi datorita actiunii topice asupra mucoaselor precum si a actiunii lor antibiotice.
Principiile amare
Formeaza o grupa în care pot fi încadrati diferiti compusi datorita unei singure proprietati organoleptice si anume a gustului lor amar, chiarîn dilutii mari.
Din punct de vedere farmacodinamic, proprietatea comuna acestor substante este marire poftei de mâncare, respectiv a secretiei gastrice în cazul când sunt administrate cu 15-30 minute înaintede masa. În flora spontana specii cu continut bogat în principii amare se întâlnesc la familia Gentianaceae si la familia Compositae.
Vitaminele
Formeaza o grupa de principii biologice active în care se încadreaza combinatii cu diferite structuri chimice. Sunt considerate vitamine substantele naturale de origine vegetala sau animala indispensabile organismului uman, însa necesare numai în cantitati mici.
Spre deosebire de hormoni, substantele sintetizate si de organismul uman, vitaminele sunt substante exogene care ajung în organism prin alimentatie.
Industria farmaceutica prepara azi majoritatea vitaminelor pe cale artificilala.
Vitaminele pot fi grupate în hidrosolubile ( vitamina B1, B2, C, P ) si în liposolubile
( vitamina A, D, E, F, K ).
Vitamina C ( acidul ascorbic, vitamina antiscorbutica)
Se formeaza în toate plantele, ajunge însa la procente mai ridicate în diferite organe vegetale, care se utilizeaza ca surse naturale de vitamina C.
Aceasta substanta este usor distrusa la uscarea organelor vegetale si la prepararea extractelor.
Terpenele
În a caror alcatuire intra doua sau mai multe unitati izoprenice (C H ), monoterpene (C H ), sequiterpene (C H ), triterpene (C H ), se gasesc sub forma libera, fie sub forma oxigenata ca: alcooli, cetone si oxiacizi.
Dintre monoterpenele identificate se mentioneaza mircen, felandren, limonen, terpinolen, carvona si β-pinen.
Monoterpenele oxigenate sunt reprezentate prin: citroneol, geraniol, linalol, citral, citroneal, acidul geranic, carvona, carveol etc.
Sesquiterpenele sunt reprezentate în substantele volatile prin urmatorii compusi:α-selinen, α-bisabolen, β-farnesen etc.
Cei mai importanti terpeni, sub aspectul aromei ce o imprima plantelor, sunt monoterpenii.
Acestia dupa felul catenei sunt de doua feluri: aciclici si ciclici. Cei ciclici pot fi monociclici si biciclci. Terpenii aciclici contin trei duble legaturi în molecula lor. Cu exceptia mircenului, ei intra intra în proportie mica în constitutia uleiurilor eterice. Derivatii lor oxigenati se afla însa într-o proportie mare.
Dintre monoterpenii aciclici întâlniti frecvent în compozitia uleiurilor eterice fac parte: mircenul, geraniolul, linaloolul, citralul etc.
Dintre terpenii monociclici, cei mai importanti sunt: limonenul, mentolul, mentona si carvona.
Dintre monoterpenii biciclici, cei mai importanti sunt: pinenul, camfanul, borneoul si camforul.
În speciile genului Achillea terpenii se gasesc în diferite proportii. Mircenul se gaseste în proportie de 5,20%, camforul 10,85%, borneolul 3,45%, limonenul 1,05%, α-pinenul 1,50% si β-pinenul în proportie de 7,35%.
Rolul fiziologic si importanta practica a uleiurilor eterice
Rolul fiziologic al uleiurilor eterice este mai putin cunosvut. Uleiurile eterice pot contribui fara îndoiala, prin mirosul lor aromat, la atragerea insectelor, favorizând indirect polenizarea. Pot constitui de asemenea produsi de aparare ai plantelor contra unor animale.
Uleiurile eterice atenueaza transpiratia plantelor sub arsita soarelui.
Uleiurile eterice e întebuinteaza foarte mult în industria parfumeriei, a sapunurilor, în cosmetica, în industria farmaceutica si în industria alimentara..
Biosinteza substantelor volatile
Deoarece substantele volatile reprezinta un amestec de compusi chimici cu structura foarte variata, caile lor de biosinteza sunt foarte diferite.
Ca urmare, studierea acestui proces se bazeaza pe doua aspecte principale si anume: cunoasterea compusilor care confera mirosul si aroma si cunosterea metabolismului acestora în perioada cresterii si maturarii.
Datorita lipsei de dovezi experimentale, uneori se recurge la explicarea unor fenomene prin analogie cu transformarile biochimice generale.
Biodegradarea substantelor volatile
Cele mai multe substante volatile sintetizate în celule difuzeaza în spatiile intracelulare, de unde trec în aerul din mediul ambiant.
Unele substante volatile, cum ar fi aldehida acetica si alcoolul etilic, reprezinta produsi finali ai biodegradarii anaerobe a glucidelor si se acumuleaza ca atare în celule.
La o anumita concemtratie, acestea devin toxice, determinând deprecierea tesuturilor prin brunificarea lor.
În ceea ce priveste uleiurile eterice acumulate în vezicule, canale sau pungi secretoare, acestea nu sufera procese de biodegradare evidente si se mentin ca atare.
Analiza fitochimica a uleiului esential de Achillea millefolium L. provenind din diverse tari europene ()
Variatiile în compozitia uleiului esential de Achillea millefolium L. care creste în Estonia si în alte tari europene au fost determinate cu exactitate. Uleiurile au fost obtinute în proportie de 0,9 la 95 de ml kg.
A fost identificat un total de 102 compusi. Cei mai importanti componenti cantitativi ai cozii soricelului sunt sabinenele, -pinenele, 1,8 cineole, ketona artemisia, linalool, -tujon, -tujon, camfor, borneol, acetat de fencil si acetat de bornil. (E)- -cariofilena, germacrene D, oxid de cariofilena, -bisabolol, -cadinol, camazulena s.a.m.d. Mostrele din Estonia au un continut mare de monoterpene si camazulene . Cantitati mari de monoterpene si camazulene au fost deasemenea gasite în mostrele din Ungaria, Grecia, Moldova, Latvia, Lituania si Germania.
Uleiurile din Franta, Belgia, Rusia, Armenia, Spania si Italia erau bogate în monoterpene oxigenate si contineau o cantitate mica de camazulena. Medicamentele din Grecia, Estonia, Moldova si Scotia erau bogate în sesquiterpene. Iarba Millefolii care creste în Estonia este conform standardelor farmacopeei europene (EP) în ceea ce priveste continutul de uleiuri volatile.
2.4. Evolutie si areal
Din punct de vedere taxonomic asteraceele constituiesc una dintre cele mai mari si complexe familii însumând aproximativ 1000 de genuri cu cca 20 000 specii raspândite pe tot globul. Aflate în vârful arborelui filogenetic al dicotiledonatelor, asteraceele sunt relativ tinere fiind cunoscute ca fosile din Tertiar.
În flora tarii noastre vegeteaza 53 genuri cu 320 specii raspândite prin paduri si pajisti de la câmpie pâna la etajul alpin.
Coada soricelului apare în flora spontana din Europa, Asia, America de Nord si Australia. Este raspândita în flora spontana (pasuni, fânete) din tara noastra, în variate conditii ecologice, din zona de câmpie pâna în cea montana. În zonele sudice, coada soricelului acumuleaza ulei volatil în cantitate sporita, fapt care pledeaza pentru extinderea în cultura a speciei în sudul si sud-estul tarii, în Câmpia Munteniei, Olteniei, Burnazului etc.
În flora spontana sunt plante care practic nu contin chamazulen, iar în altele întrec continutul maxim obtinut la musetel (E. Coiciu si G. Rácz, 1962). De aceea s-a luat în cultura, obtinându-se biotipuri cu continut ridicat de azulene (chamazulen).
Specia se extinde pâna la altidudinea de 1000 m (Stoianov, 1972).
Achillea millefolium (https://plants.usda.gov/java/profile?symbol=ACMIM2)
2.5. Importanta si utilizare
Utilizarile speciei Achillea millefolium.
Uleiul volatil fiind bogat în azulene are efecte antiinflamatoare, epitelizante, desensibilizante, antimicotice si antibacteriene (A. Popovici si colab., 1969 etc., citat de V. Ciocanelea si colab., 1981). Inflorescentele de coada soricelului constituie o importanta sursa de azulen, putând inlocui musetelul. Actiune puternic antiimflamatoare prezinta si complex proteinglucidic.
Se recomanda în afectiuni ale stomacului si intestinelor (enterocolite si gastrite). Datorita substantei amare achileina (achilina, achilleina), are proprietati tonice si stimulatorii asupra apetitului, mareste secretia bilei, reduce timpul de coagularte a sângelui. Da rezultate bune în afectiuni hemoroidale, ca astringent, dezinfectant si calmant al fistulelor anale. Uleiul volatil are efect favorabil în boli de piele, eczeme si în tratamentul unor plagi. Intra în compozitia ceaiurilor: antiasmatic, gastric nr.2, hepatic nr.2, anticolitic, contra colicilor nr.2, diuretic nr.3 si laxativ antihemoroidal.
În medicina populara, se foloseste contra durerilor de stomac si împotriva tusei (G. Rácz, 1960). În caz de abuz apar fenomene de toxicitate, datorita achileinei care se hidrolizeaza (prin intermediul unor enzime) în uleiul volatil si acid cianhidric (care este toxic). Intoxicarea se manifesta prin crampe însotite de stari de apatie si se combate prin aplicarea de vomitive, laxative si control medical (A. Radu si E. Andronescu,1984).
Coada soricelului este o straveche planta medicinala, fiind una dintre cele mai cunoscute si utilizate specii în medicina traditionala a multor poapoare. În tara noastra este mentionata în scrierile din secolul trecut (Viorica Cucu si colab.,1982). Datorita valorii sale terapeutice figureaza în farmacopeea a numeroase tari.
Denumirea populara provine de la forma alungita a frunzelor extrem de fine si elastice care aduce aminte de coada respectivei rozatoare, iar numele este un mic inconvenient în terapie, deoarece este ceva mai greu de luat în seama o planta cu acest nume.
Denumirea stiintifica este mult mai aproape de realitate- Achillea vine de la Achile, eroul Iliadei care a fost scaldat în râul Styx, fapt care l-a facut invulnerabil fata de orice arma ( cu exceptia calcâiului de care a fost tinut atunci cand a fost scaldat în aceasta apa miraculoasa). Coada soricelului, chiar daca nu ne face invulnerabili la rani, are o putere de cicatrizare care întrece aproape orice substanta cunoscuta, naturala sau de sinteza. În afara de proprietatile sale remarcabile de oprire a hemoragiilor interne si externe, coada soricelului are proprietati antialergice( anti-histaminice în special), stimulente ale activitatii ficatului si vezicii biliare, antispastice ( fiind utilizatam contra colicilor intestinale si a astmului bronsic).
Coada soricelului este una din plantele medicinale folosite pe scara larga înca din antichitate.
O vom gasi sub diferite denumiri:
Alunele, bradatel, ciuresica, crestatea, cricalic, iarba oilor, iarba soarecelui, iarba stranutatoare, prisnel, sorocina, sorecie, tâta forcotecii.
Specie comuna ,ce apartine familiei Asreraceelor, poate atinge ânaltimea de o jumatate de metru. Are o radacina târâtoare, subterana, din care anual apare o tulpina, având ramnificatii mai mult sau mai putin bogate, sau este complet lipsita de frunze. Tulpina atunge lungimea de 10-15 cm, are frunze dublu penate de culoare închisa, având pe fata posterioara vezicule cu ulei adanc încastrate. Frunzele bazale, încretite, au petiol membranos. Inflorescentele, mici, strânse într-un ciorchine umbelifer sunt albe sau roz si rar alb-galbui, sau rosu- carmin.
Coada soricelului cuprinde cca o suta de specii. Exista câteva specii derivate, si ele medicinale. Specia Achillea nobilis are frunye mai putin crestate, dar mai puternic mirositoare, cu umbele mari, frumoase si neuniforme. Au o actiune hemostatica si cicatrizanta mai puternica.
Specia Achillea moschata ce creste pe versantii Alpilor, în locuri umede, este denumita de localnici Genippi sau Iva. Este un remediu puternic si eficient. Se foloseste si la prepararea asa numitului lichior Iva.
Pentru obtinerea preparatelor medicinale din coada soricelului, majoritatea autorilor recomanda folosirea florilor ( Flos Millefolii );
Unii considera totusi ca toata partea aeriana ( tulpina, frunzele ) poate fi recoltata împreuna cu florile marunte, albe, dispuse în inflorescente (Herba M illefolii).
Parti active:
Frunzele de coada soricelului contin uleiuri volatile, taninuri, glicalcaloizi, achileina, moscatina, cineol ( 10% ), azulena, pinen-limon, tojona, borneol, isovalerina, acid formic. Acid aconitic, tanin, clorofila, salpetru, clorura de potasiu. Planta este bogata în fosfati, nitrati si cloruri. Florile contin în plus si acizi de propion ( metacheton). Frunzele sunt bogate în principii amare, iar florile în ulei. L.ruzicka si E. A. Rudolph au stabilit ca în uleiul continut de Achillea millefolium se gasesc sescviterpene de tip cadinena.
În scopuri farmaceutice se foloseste planta înflorita.
Actiune proprietati:
Coada soricelului are proprietati stomahice, astringente, tonice, amare, antiinflamatoare, cicatrizante, antiseptice, antispastice, calmante.
Una dintre azulene, care pare a fi aceeasi substanta cu matricarina identificata în musetel, are efecte antispastice asupra musculaturii netede a tubului digestiv. Camazulene, camforul, eugenolul, cvercitina si diverse alte substante au un efect sinergic care contribuie la diminuarea inflamatiiei si calmarea durerii. Terpineolul, taninurile si cineolul exercita efecte antiseptice.
Utilizare:
În alimentatie, în stare pura, planta are proprietati depurative, mineralizante si vitaminizante. În unele zone din tara se consuma ca salata, garnitura la preparate din carne si peste sau la cartofi fierti. Frunzele tinere si lastarii tineri ai acestei plante servesc la prepararea unor supe de verdeturi sau sosuri. Frunzele tinere se mai folosesc ca aroma la chiftelele de cartofi. Planta uscata cu frunze si flori se utilizeaza la aromatizarea lichiorurilor, vinurilor si a bauturilor racoritoare.
Bioterapie:
Planta era cunoscuta de catre daci, ei o numeau chodela, codelea, cezea, iar mai tarziu coada soricelului. Probabil, multe retete de utilizare medicinala sunt pastrate de la ei, transmise din generasie an generatie. Planta are importanta terapeutica în medicina umana si veterinara.
Cunoscuta de mult în medicina empirica, în farmacopei figureaza monografia utilizarii întregii plante. Uleiul volatil si proazulenele îi confera proprietati stomahice, astringente, antiinflamatoare, calmante, usor antiseptice si tonic-amare.
Intern: actioneaza ca bronhodilatator, expectorant, antiseptic bronsic, dezinfectant si calmant în inflamatiile gastrointestinale, carminativ- cu linistirea durerilor abdominale si expulzarea gazelor din intestin, diminueaza secretiile gastrice, topic-, modificând local reactia pielii sau mucoaselor, astringent, antispasmodic al cailor biliare, anal getic (suprima durerea), hemostatic, decongestiv antihemoroidal, antiseptic si calmant al mucoasei ano-rectale.
Extern: calmant, antiinflamator si dezinfectant (bai sau comprese ); regenereaza tesuturile.
Medicina umana:
Uz intern: pentru stimularea poftei de mâncare, usurarea activitatii digestive, usurarea activitatii digestive, în bronsite, tuse de diverse etiologii, rinite si rinosinuzite alergice, alergii, linistirea sistemului nervos (sedativ).
Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastric, enterocolitelor, colicilor gastrointestinale, colicilor hepatobiliare, dischineziei biliare, în balonari (meteorism), cistite, menstre neregulate si dureroase, metroanexite.
Uz extern: pentru afectiunile vasculare, pentru tratarea eczemelor zemuinde, arsurilor, contuziilor ranilor, ranilor purulente, ulceratiilor.
Pentru tratarea ranilor, ulcerelor varicoase, hemoroizilor, fisurilor sânului, crapaturilor piciarelor, pentru tratarea abceselor dentare, astmului bronsic, bronsitei cronice, rinitelor si rinosinuzitelor.
Florile plantei intra în compozitia ceaiurilor PLAFAR, utilizate pentru tratarea afectiunilor cardiace si a unor boli ca: ateroscleroza, hipertensiune, constipatie, diaree, voma, metroragii, tulburari de menopauza, ast bronsic precum si pentru întretinerea igienei oculare.
Medicina veterinara:
Uz intern: Pentru tratarea urmatoarelor boli: nefrite, pielonefrite, colici, cistite hemoragice, ca stimulent digestiv, ruminator si reglator al functiei hepatobiliare.
Uz extern: pentru tratarea plagilor.
În homeopatie:
Este folosit ca hipotensor, temperînd afluxul sanguin spre cap, combate durerile reumatice, ametelile, vindeca ochii car lacrimeaza mereu, henoragii nazale, dureri de urechi, halena fetida, gât rigid, disfazie (dificultati la înghitit), hiperaciditate gastrica, dureri abdominale, diaree, viermi, hemoroizi etc.
În medicina populara:
Coada soricelului este preferata în tratarea afectiunilor digestive, catar gastric si intestinal, cronic, afectiuni ale rectului; în inflamatii usoare ale laringelui, bronhiilor, plamâniilor ( 5-10 g la 100 g apa clocotita ). Un ceai de coada soricelului amestecat cu musetel, ( o lingura la fiecare ora ) îi ajuta pe copiii deshidratati sa retinap lichid. Contra durerilor de sezut provocate de hemoroizi, beti zilnic ceai caldut de coada soricelului. Sucul obtinut prin presarea plantei proaspete se întrebuinteaza în curele de primavara ( 2-3 linguri în supa de carne, în apa îndulcita sau în apa de anason, etc.). tinctura de coada soricelului este un remediu indicat împotriva secretiilor mucoasei gâtului, a pieptului, împotriva digestiei defectuoase si ca diuretic, deoarece ajuta la eliminarea urinei.
Ceaiul de coada soricelului, de obicei amestecat cu musetel, deblocheaza fluxul menstrual, fiind folosit si ca drenor sanguin. Combinat cu patlagina si sunatoare, ceaiul de coada soricelului, este indicat în tratarea afectiunilor sistemului nervos si a durerilor de spate. Doi-trei pumni de planta înflorita se adauga la baie pentru organisme slabite, dureri reumtismale si tratarea gutei.
Daca frecati gâtul calului cu coada soricelului, mirosul degajat de planta va îndeparta insectele.
Atât de temuta boala numita capia oilor, provocata de tenia câinelui, se combate cu ceai de coada soricelului. Cultivata pe câmpuri uscate, unde se întâlnesc multe musuroaie de cârtite, coada soricelului va face aceste câmpuri mai fertile. Este foarte apreciata ca furaj. Stebler sustine ca desi nu este foarte spornica, coada soricelului este un furaj excelent. Schreiber o recomanda ti el ca planta furajera, sustinând ca se poate cultiva pe soluri mlastinoase, turfice.
Este foarte rezistenta la seceta, caldura, dar si la frig excesiv.
Subspeciile montane de coada soricelului sunt mai scunde decât cele de câmpie si s-a observat ca sunt mai eficiente în tratamentul hemoragiilor nazale, dar si al insomniilor, tulburarilor vizuale, epilepsiei, isteriei, colicilor renale ( au efect antispastic reno-urinar remarcabil).
Subspeciile de câmpie, mai bogate în azulene au efecte antialergice, antispatice bronsice si carminative mai puternice.
Florile de coada soricelului au un miros mai intens decât restul plantei, camforat si sunt mai puternice ca antialergice, antiinflamatoare, bronhodilatoare, dezinfectante si ca emenagoge comparativ cu frunzele sau radacinile.
Frunzele de coada soricelului au mirosul mai slab, dar sunt mai bogate în substante amare, de unde si proprietatile stomahice, coleretice si tonice digestive mai puternice.
Radacinile de coada soricelului au un miros care aduce aminte de cel al valerianei, având efecte calmante remarcabile.
Achillea millefolium L.
Sistematica, soiuri Specia cultivata este Achillea milefolium L.
Numele genului deriva de la Achilles, erou grec din luptele de la Troia (I. Prodan si E. I. Nyárády, 1964). Alaturi de A. Milefolium L., mai apar A.collina Beker, A. pannonica Scheele, A. critmifolia W et K si A. stricta Sch., fiind recoltate de multe ori împreuna (F. Craciun si colab., 1977). Dupa A. Laza si G. Rácz, 1975, A. milefolium L. are 2n=54 (36, 45). A. setacea W et K (2n=18), nu contine proazulene (A. Laza si G. Rácz, 1975). În cadrul genului Achillea sunt specii si subspecii di-, tri-, tetra-, hexa-, hepta- si octoploide, grupate în doua biotipuri din punct de vedere al capacitatii de a sintetiza azulene. Unii autori considera ca tipul azulenic ar fi numai cel tetraploid (2n=36) si neazulenic di-, hexa-, si octaploid, altii au gasit ca tip azulenic tetra-, hexa- si octaploid si neazulenic numai cel diploid ( 2n=18) (V.Cucu si colab., 1982).
Achillea milefolium L. prezinta diferiti taxoni chimici, cu continut diferit în azulene. Achillea milefolium ssp. Milefolium, cuprinde taxoni de tip azulenic (2n=27) si neazulenic (2n=54), iar A. milefolium ssp. Collina Beker (Eherendorfer) (A. collina Beker)este tetraploida (2n=36) si contine azulene (dupa V. Cucu si colab., 1982). Un studiu monografic al genului Achillea a facut I. Prodan, 1931. Ceva mai recent, Elisabeta Rácz-Kotillá, 1962 a efectuat un studiu farmacognostic al speciilor din acest gen raspândite în tara noastra (E. Coiciu, 1967), la care se adauga cercetarile efectuate la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca de H. Popecu si colab.
La noi în tara, se cultiva soiul loca (populatia) " De Bujoreni", din anul 1967.
Un studiu monografic al genului Achillea a fost facut în tara noastra de Prodan (1931). Elisabeta Rácz-Kotilla si Rácz (1962) au efectuat un studiu taxonomic comparativ, histologic si chimic, pe probe recoltate din toate zonele tarii si au stabilit existenta a 22 de specii, dintre care numai câteva sunt caracterizate prin prezenta azulenelor (Evdochia Coiciu, 1967).
Dupa Elisabeta Rácz-Kotilla (1959), continutul cel mai ridicat în azulene s-a determinat la speciile A. collina Becker si A. pannonica Scheele. Cantitati mai mici au fost puse în evidenta la speciile A. asplenifolia Vent., A.chritmifolia W.et K. si A.stricta Scheich.
În cadrul speciei A. milefolium L. se pot gasi exemplare cu azulene si altele fara azulene.
Numeroase cercetari efectuate de Oswiecimska (1963, 1967, 1973) au condus la stabilirea distributiei geografice a formelor azulenice si neazulenice. Ca rezultat al cercetarilor, s-a constatat ca genul Achillea cuprinde 7 specii , dintre care doua diploide din sectiunea Ptarmica si cinci specii din sectiunea Milefolium, tetraploide, hexaploide si octoploide.
Numarul de cromozomi determinat la fiecare specie concorda cu datele altor autori (Dobrowska, 1977).
Studiile cariologice efectuate de Oswiecimska (1973) au relevat o corelatie între numarul de cromozomi al speciilor studiate si continutul în azulene. Formele tetraploide cu 2n=36, de tipul speciei A. collina Becker si A. milefoilum L. ssp asistica (înrudita cu A. collina) sunt cele mai bogate în azulene( 16,5-54,4%). Hexaploidul A. milefolium L. ssp. millefolium Hayek si octoploidul A. pannonica Scheele sunt saraci în azulene (0,66-0,74%), A. milefolium L. cuprinde indivizi cu si fara azulene.
Michaluk si Oswiecimska (1956) au evidentiat faptul ca numarul cromozomilor si prezenta azulenelor reprezinta caractere taxonomice.
S-a studiat ereditatea continutului în azulene, prezenta azulenelor fiind o însusire dominanta. Prin selectie pot fi separate forme bogate în azulene (Michaluk, 1959). Prin colchinizare s-au obtinut forme bogate tetraploide cu un continut ridicat în azulene (Deufel, 1954, citat de Viorica Cucu si colab., 1982).
La noi în tara este extinsa în cultura populatia de la Bujoreni.
1.1.3. PARTICULARITĂŢI sI CERINŢE BIOLOGICE
Coada soricelului este o planta ierboasa, perena. O cultura se mentine cca. 4-5 ani (F. Craciun si colab.,1977)
În sol are un rizom lignificat, din care se dezvolta stolonii subterani si tulpinile aeriene. Tulpinile sunt de doua tipuri: tulpini florifere, cu internodii lungi, înalte de 20-80 cm si groase pâna la 0,5 cm, paroase, ramnificate, terminate cu inflorescente si tulpini cu internodii scurte, care poarta numai frunze. Frunzele alterne, de 2-3 ori penat-sectate. Cele inferioare au pâna la 35 cm lungime si 2-4 cm latime, iar cele tulpinale de cca 8 cm. Florile sunt dispuse în inflorescente corimb compus, din peste 100 de capitule (antodii), ovoide, lungi de 3-6 mm, cu involucru format din bractei paroase. Fiecare capitul are 5-6 flori marginale, ligulate, femele, cu corola tridentata si cca 20 de flori inferioare, tubuloase, hermafrodite, corola gamopetala cu 5 dinti, androceul din cinci stamine concrescute, gineceul cu ovar inferior.
Planta înfloreste din iunie, pâna în septembrie-octombrie.
Fructul este o achena, lunga de 2-3 mm, lata de 1-2 mm, groasa de 0,2-0,4 mm, cu MMB de cca 0,14 g.
Cerinte fata de clima si sol Este o planta care traieste în conditii foarte variate de clima. Creste atât în zone însorite, cât si în cele umbrite. În conditii de lumina mai multa, realizeaza un continut mai ridicat de ulei volatil si de proazulena în planta (E. Rácz-Kotillá, 1962 citat de E. Coiciu, 1967). S-a constatat ca plantele care au crescut în conditii de clima calda si umeda au avut continutul de chamazulena mai mare decât cele crescute în locuri uscate (I. Breinlich, 1970, citat de V. Cucu si colab., 1982). În conditii de umbrire, se reduce fotosinteza si scade continutul de proazulene. Creste pe diferite tipuri de sol. S-a constatat ca diferitele tipuri de soluri au influenta asupra productiei de materie prima, însa influenteaza mai putin continutul în azulene. Mai favorabile sunt solurile usoare, drenate.
Zone favorabile sunt: Câmpia Baraganului, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnazului, Câmpia Olteniei (jud. Dolj si Olt) si Câmpia Timisului (F. Craciun si colab., 1977).
Temperatura
Coada soricelului este o specie termofila, care se dezvolta bine în zonele sudice, fiind rezistenta la temperaturile joase din perioada de iarna, precum si la cele ridicate din lunile de vara, ce influenteaza pozitiv acumularea principiilor active.
Apa
Aceasta influenteaza de asemenea dezvoltarea plantei si continutul în azulene, care în conditii de clima calda si umeda atinge valori mai mari decât în zonele secetoase (Mothe si Brainlich, citati de Viorica Cucu si colab., 1982).
Lumina
Acest factor influenteaza specia în toata perioada de vegetatie, dar mai ales în timpul înfloritului, favorizând acumularea uleiului volatil si a proazulenelor ( Elisabeta Rácz-Kotilla si Racy, 1961).
În general s-a constatat ca factorii ecologici si mai ales lumina si insolatia influenteaza direct continutul în proazulene, care creste brusc sub influenta razelor solare. Coada soricelului este o specie mezofila, care reactioneaza puternic la schimbarea conditiilor de lumina. Prin transplantarea speciei de la ses la munte se reduce procesul de fotosinteza (Viorica Cucu si colab., 1982).
Solul
Cresterea si dezvoltarea plantelor sunt influentate de tipul de sol, dar coada soricelului se poate dezvolta si pe soluri nisipoase, precum si pe cele cu textura mijlocie. pH-ul solului nu influenteaza continutul în azulene ( Oswiecimska si Miedzobrodzka, 1966).
Modul de înmultire
Coada soricelului se înmulteste prin seminte, semanat direct în câmp.
Epoca de semanat
Specia se seamana direct în camp în lunile august si septembrie, astfel ca plantele sa intre în iarna în stadiul de rozeta.
Rezultate bune s-au obtinut si prin semanatul în pragul iernii ( Craciun si colab., 1976).
Germinatia
Semintele de coada soricelului germineaza în sol timp de 45-60 de zile, iar primele frunze adevarate apar dupa 9-10 zile de la rasarire.
Fig.1 Achillea milefolium L.
|
