CULTURA MEIULUI
Meiul a constituit în vechime, la numeroase popoare, o cultura de baza. El era folosit în alimentatia omului sub diferite forme (pîine, mamaliga), dar si în alimentatia animalelor în special a pasarilor. Importanta meiului în Europa a scazut începînd din Evul mediu fiind înlocuit treptat cu grîul, porumbul si alte cereale mai productive si mai valoroase.
Paiele pot fi folosite ca si furaj grosier. Semanat ca a doua cultura, se poate folosi ca masa verde sau fîn. Meiul are perioada de vegetatie scurta (produce boabe chiar si semanate în iunie) si un coeficient mare de înmultire (cu 1 tona de samînta se pot însamînta 60 - 70 ha) fiind indicata si ca o planta pentru reînsamîntarea culturilor compromise de dif 22322r172w erite calamitati.
Particularitatile biologice
Meiul este o planta anuala cu o perioada de vegetatie scurta, cuprinsa între 60 - 90 zile. La germinatie meiul emite o radacina embrionara apoi formeaza radacinile coronare dispuse în cea mai mare parte în stratul arabil. Tulpina are 50 - 150 de cm, acoperita cu peri, plina în interior sau cu un lumen foarte mic. Frunzele sînt paroase, lipsite de urechiuse cu stomate putine si mici. Inflorescenta este un panicul nearistat de diferite forme. Fecundarea este autogama, existînd si un anumit precent de alogamie (anemofila, entomofila). Înfloreste dupa 45 - 55 de zile de la semanat, iar pîna la maturitate mai necesita 30 - 40 de zile.
Cerintele fata de clima si sol
Meiul are cerinte termice ridicate, fiind o planta cu rezistenta ridicata la seceta. Se poate cultiva în miriste dupa plante care elibereaza terenul vara (iunie). Temperatura minima de germinatie este 8 - 10 grade C. Cerintele fata de apa sînt reduse, dupa perioade de seceta plantele putînd sa revina usor la functiile vitale normale daca timpul devine favorabil. Radacinile pot absorbi apa din soluri cu umiditate scazuta la fel ca sorgul. Meiul cu panicul rasfirat este mai rezistent la seceta decît cel cu panicul compact. Solul mai favorabil pentru cultura meiului este cel cu textura mijlocie spre usoara, care se încalzeste usor, cu reactie neutra spre alcalina. Nu reuseste pe soluri grele, compacte, umede.
Rotatia
Meiul da rezultate bune dupa prasitoare care lasa terenul curat de buruieni, deoarece creste încet în primele 3 saptamîni de la rasarire putînd fi usor înabusit de acestea. Cele mai bune rezultate se obtin dupa leguminoase, însa ele sînt folosite ca premergatoare pentru alte plante (cereale de t-na, etc). Meiul se poate semana si ca a doua cultura (cultura succesiva) în miristea unor plante care parasesc terenul devreme, deoarece are perioada de vegetatie scurta si suporta bine temperaturile ridicate.
Fertilizarea
Pentru 100 kg boabe + paiele corespunzatoare meiul extrage cca : 3,0 kg azot, 1,4 kg acid fosforic, 3,5 kg oxid de potasiu si 1,0 kg oxid de calciu. Aceste elemente se absorb mai lent în prima parte a vegetatiei, ritmul asimilarii lor creste mult în faza alungirii paiului.
Samînta si semanatul
Samînta trebuie sa fie conditionata, pastrata în conditii corespunzatoare, cu o buna valoare germinativa si sanatoasa. Contra taciunelui se trateaza cu formalina. Epoca de semanat în cultura principala este cînd în sol se realizeaza 10 - 12 grade C. În cultura succesiva meiul se însamînteaza pîna în 5 iulie în zonele colinare si pîna în 15 iulie în zona de cîmpie. Densitatea de semanat este de 300 - 400 boabe germinabile / mp. Distanta între rînduri este de 12,5 cm. Adîncimea de semanat este de 1 - 2 cm, avînd samînta mica si cu putere de strabatere redusa. Cantitatea de samînta la hectar este de 15 - 20 kg (în cultura succesiva pîna la 25 kg.).
Lucrari de îngrijire
Tavalugitul dupa semanat asigura un contact mai bun al semintelor cu solul, asigurînd o rasarire mai rapida si uniforma si realizarea unei culturi omogene. În cultura succesiva se iriga la semanat si 1 - 2 udari în timpul vegetatiei cu norme de 300 - 400 mc. apa/ha. Combaterea buruienilor se face cu erbicide pe baza de 2,4 D, SDMA în doza de 1 - 1,5 l/ha, în faza de înfratire a meiului, iar buruienile se afla în faza de rozeta.
Recoltarea
Coacerea meiului este esalonata începînd de la vîrful paniculului spre baza, iar pericolul de scuturare este mare. Se recolteaza fie în doua etape (taiere + treierare), cînd boabele din mijlocul inflorescentei sînt în faza de pîrga sau direct cu combina, daca maturitatea este mai avansata. Productia de boabe variaza între 1500 - 3000 kg/ha, iar cea de paie este de 2000 - 4200 kg/ha.
PAJISTI
Se numesc pajisti suprafatele de teren acoperite cu vegetatie ierboasa sub forma unui covor vegetal.
Pajistile sunt alcatuite din una sau mai multe specii de plante, gramineele fiind de regula mai dominante.
La baza clasificarii pajistilor stau mai multe criterii : origine, durata de existenta, mod de folosinta.
Dupa origine deosebim : pajisti naturale si pajisti artificiale sau semanate.
Pajistile naturale :au luat nastere mai mult sau mai putin spontan, sub actiunea factorilor externi (conditii pedoclimatice, relief, regimul de apa si nutritie, interventia omului) si interni, determinati de însusirile biologice ale speciilor, de plantele ce alcatuiesc covorul vegetal al pajistei.
In functie de modul cum au luat fiinta pajistile naturale pot fi : primare si secundare.
Pajistile naturale primare au luat nastere in regiunile unde factorii ecologici nu au permis formarea padurilor. Reprezentantii tipici ai acestor pajisti sunt stepa ruseasca, preeria cu ierburi inalte, marile campii americane cu ierburi scunde, pampa argentiniana.
Suprafetele insemnate de pajisti naturale s-au format în locul padurilor
defrisate sau arse, in goana omului pentru marirea suprafetelor de pajisti sau
prin exploatarea necrutatoare a padurilor.
Aceasta reprezinta pajistile naturale secundare si ocupa cea mai mare suprafata de pe glob.
Pajistile permanente: sunt alcatuite dintr-un numar
relativ mare de specii (20 - 150), solul fiind acoperit permanent de vegetatie
ierboasa. Numarul de specii este variabil, in functie de conditiile ecologice
si modul de exploatare mai mare in regiuni umede si pe fanete, mai mic in
regiunile secetoase si pe pasuni.
Pajistile permanente au un rol însemnat in conservarea solului, in stavilirea
si combaterea procesului de eroziune.
Ele contribuie la producerea unor insemnate cantitati de ingrasaminte organice, folosite pentru fertilizarea culturilor agricole.
Pajistile cu valoare mai ridicata se intalnesc in regiunea de munte, iar mai productive in lunci, vai si depresiuni, folosite ca fanete si mixt.
In lunci, vai si depresiuni se inregistreaza frecvent excesul temporar sau
permanent de apa care a favorizat instalarea vegetatiei ierboase hidrofice.
|
