Munca a reprezentat factorul de productie activ si determinant al tuturor activitatilor economice ramânând astfel factorul primordial al dezvoltarii si bunastarii oricarei societati omenesti. Munca este un factor de productie cu o serie de caracteristici distincte ce o diferentiaza de ceilalti factori. Aceste trasaturi specifice deriva din faptul ca munca este efectuata de oameni, presupune un ansamblu de motivatii de natura umana, ceea ce lipseste celorlalti factori productivi.
5.1. Problematica muncii ca factor de productie în dezvoltarea
agriculturii
În magistrala sa "Histoire de l'analyse économique" Schumpeter vede în trilogia factorilor (Pamânt, Munca, Capital), a agentilor (proprietari funciari, salariati, capitalisti) si a veniturilor (renta, salariu, profit) clasica de acum structurare a analizei economice (a economiei politice). Modelele globale de crestere respecta în cea mai mare parte aceasta organizare a gândirii. În modelul fiziocrat factorul de productie primordial este pamântul, în modelul clasic munca, în modelele marxist si keynesian capitalul iar în modelele neoclasice si marxiste combinarea capitalului si a muncii considerate în mod respectiv ca tehnica de productie si ca raport socio-fundamental al capitalismului.
Problematica acestor modele este strâns legata de doua mari întrebari, una legata de originea factorilor cresterii economice si o alta în ceea ce priveste sursele cresterii.
În modelele globale ipoteza cea mai frecventa este ca originea factorilor de productie este exogena modelului. Dotarea initiala cu factori de productie conditioneaza cresterea economica. Pentru un economist este vorba de a sti daca solutiile optimale la problema raritatii ofera o imagine satisfacatoare a realitatii (cresterea maximala a productiei plecând de la un stoc dat de factori).
Cealalta ipoteza este ca la originea factorilor este productia însasi. Pentru a fi mobilizati într-un proces productiv factorii de productie (forta de munca, bunurile de echipare, bunurile intermediare) trebuie mai întâi produsi, disponibilitatea factorilor de productie fiind endogena modelului. Aceasta ipoteza deschide posibilitatea unei abordari dinamice, dar la un pret al fictiunii putin acceptabil: produsul (unic în modelele globale) trebuie sa fie suficient de maleabil pentru a se preta la forma functionala reclamata ca factor de productie.
Problema surselor cresterii economice este si mai interesanta. Ea consta în a sti care este volumul unui factor sau de unde eficacitatea sa contribuie în plus la cresterea productiei. Teoria economica a avansat în acest sens trei teze succesive.
Prima este legea randamentelor descrescânde, dupa care eficacitatea unui factor este o functie descrescatoare dupa volumul sau. În ciuda ei, cresterea economica este rezultatul cresterii volumului factorilor, al acumularii lor. Cea de-a doua este legea progresului tehnic, dupa care schimbarea tehnica, fie ca este sau nu incorporata în factorii de productie, este principalul resort al cresterii economice. Aceasta lege a devenit axiomatica universala a teoriilor de dezvoltare.
A treia lege este cea a progreselor în organizare, dupa care ameliorarea eficacitatii factorilor ramâne mecanismul central al cresterii, dar provine mai putin din schimbarea tehnica ci dintr-un ansamblu de fenomene disparate si complexe care se leaga mai mult sau mai putin de raporturile sociale si de organizarea sociala.
Cele trei teze nu se exclud reciproc, ci dimpotriva, au tendinta de a se suprapune pentru a oferi o paleta de explicatii mai complexe cresterii economice, unde volumul si eficacitatea factorilor se combina în proportii variabile pentru a da nastere dezvoltarii. Raspunsul nu poate fi decât de ordin conventional, institutional sau mai degraba istoric. O asemenea concluzie obliga teoria cresterii economice la abandonarea unui mare numar de certitudini deoarece va fi mai interesant de evaluat si de apreciat ceea ce ramâne solid si credibil din abordarea globala. Catre acest gen de abordare, cea globala, încercam sa ne apropiem în tratarea problematicii muncii ca factor de productie în dezvoltarea agriculturii.
5.1.1. Probleme generale ale muncii în agricultura
Munca în agricultura reprezinta elementul determinant pentru punerea în valoare a resurselor din aceasta ramura, reprezentate de capitalul funciar si de capitalul de exploatare, influentând decisiv rezultatele de productie.
Foarte multi economisti agrari recunosc importanta economica a muncii în agricultura prin prisma ponderii mari în structura cheltuielilor de productie a celor legate de forta de munca. Aceasta pondere se estimeaza între 30-60% din totalul cheltuielilor, functie de tipul de exploatatie, de sistemele de productie intensive sau extensive care se practica.
Consideram ca muncii în agricultura trebuie sa i se recunoasca caracterul cu totul si cu totul special, nu numai datorita importantei economice, ci mai ales imp 353t195d ortantei sociale ce decurge din noile functii ale agriculturii. Caracterul special al muncii în agricultura nu este diminuat cu nimic de reducerea continua a numarului de participanti activi la activitatile agricole.
Procesul de diminuare treptata a fortei de munca din agricultura, determinat de accentuarea dezvoltarii (cresterii) economice, pe lânga aspectele benefice legate de cresterea productivitatii a determinat în mediul rural o criza profunda. Criza vietii rurale este generata, în primul rând, de exodul rural, care a dus la depopularea satelor românesti (si nu numai românesti) dar si la detaranizarea taranului român, fenomene ce bulverseaza viata din mediul rural.
O alta problema cu caracter general o constituie metodele si procedeele de evaluare a muncii în agricultura. Aceasta problema poate fi abordata sub trei aspecte: mâna de lucru disponibila, munca efectiv folosita (utilizata) si munca necesara.
5.1.2. Caracteristicile si particularitatile muncii în agricultura
Cercetarile de natura sociologica au evidentiat faptul ca munca în agricultura - ca factor de productie - prezinta unele caracteristici si particularitati proprii. Se poate afirma ca în agricultura munca nu este omogena si uniforma ca cea din industrie. Complexitatea proceselor de munca din agricultura fiind determinata de structura complexa a activitatilor din agricultura, de legitatile biologice de dezvoltare a plantelor si animalelor, de varietatea sistemelor de cultura si a structurilor tehnologice si de conditiile naturale, determina o serie întreaga de trasaturi tehnice, economice si sociale.
5.1.2.1. Trasaturile tehnice
a) Munca în agricultura este neplacuta. De cele mai multe ori ea se desfasoara în conditii grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative la limita suportabilitatii umane. Cu foarte mici exceptii, se desfasoara în exterior, în spatii deschise, sub influenta directa a factorilor climatici. De asemenea, munca în agricultura este periculoasa, gradul de periculozitate fiind sporit datorita diversitatii extreme a cauzelor generatoare de pericole.
b) Munca în agricultura este diversificata, nu cunoaste acea specializare a modelului industrial. În regiunile în care se practica policultura, diversitatea operatiilor creste proportional cu numarul culturilor si al tehnologiilor agricole practicate. Acest fapt determina în mod obiectiv ca lucratorul agricol sa posede cunostinte din domenii diferite. Chir si acolo unde se practica monocultura, în viticultura de exemplu, numarul si complexitatea operatiilor solicitate este extrem de ridicat.
c) Munca în agricultura este variabila în timp, fiind dependenta de anumite perioade calendaristice. În sectorul vegetal, unde în fiecare decada si luna se executa lucrari agricole specifice, apare fenomenul de sezonalitate.
În productia vegetala exista numerosi timpi morti care determina dificultati în salarizarea personalului angajat temporar.
d) Munca în agricultura este subordonata în mod obiectiv necesitatilor (trebuintelor) fiintelor vii. Indiferent de sistemul de crestere adoptat pentru animale, îngrijirea acestora este zilnica (hranit, adapat etc.). În cultura plantelor executarea anumitor tratamente se face (sau ar trebui sa se faca) numai la momentele oportune. Aceste tratamente nu sunt diferentiabile în timp, neexecutarea lor poate sa compromita în totalitatea recolta respectiva.
5.1.2.2. Caracteristici economice si sociale ale muncii în agricultura
a) Munca în agricultura, în mod traditional este cel mai adesea o munca de tip familial. În mod aparent aceasta munca nu costa nimic, în gospodariile agricole individuale sau în cele familiale nici nu se cuantifica aceasta munca, de unde incitatia de a nu face economie.
În exploatatiile de tip familial, de dimensiuni mai reduse, munca are o importanta si o semnificatie mult mai mare decât în celelalte activitati umane. Lucrând pentru el, pe propria sa parcela de teren, agricultorul nu simte greutatea si dificultatea muncii executate, de unde randamentul în munca este superior atât calitativ cât si cantitativ, comparativ cu al altor categorii de lucratori agricoli mai putin motivate în efectuarea unor lucrari agricole.
b) Munca în agricultura este putin specializata, neexistând nici pe departe specializarea extrem de îngusta din industrie. Pentru exploatatiile agricole în care se practica policultura, diversitatea operatiilor creste proportional cu numarul culturilor si al tehnologiilor agricole. Chiar si în exploatatiile agricole specializate (pomicultura, viticultura) numarul operatiunilor cerute de lucrarile agricole este suficient de mare. Unul si acelasi lucrator este obligat în timpul anului, sa execute o serie întreaga de lucrari ca: dezgropat, taieri în uscat sau verde (aceste taieri la rândul lor sunt multiple), palisat, copcit, copilit, diverse tratamente (împotriva unui numar important de boli si daunatori), recoltat etc. ceea ce face ca diviziunea muncii sa fie aproape imposibila.
c) Munca în agricultura este dificil de controlat si ceea ce este mai important calitatea muncii în agricultura este mai greu de apreciat. În mod normal, efectele muncii se stabilesc si devin vizibile la sfârsitul ciclului de productie, în momentul recoltarii. Datorita faptului ca la rezultatul final - cantitatea de recolta obtinuta - îsi aduc aportul totalitatea lucrarilor executate potentate în sens pozitiv sau negativ atât de factorii naturali cât si de modul în care reactioneaza plantele si animalele la acelasi efort depus de om, devine aproape imposibila cuantificarea calitativa a fiecarei lucrari agricole.
Procesele de productie din agricultura sunt mai greu controlabile (dar nu imposibil). În agricultura, activitatea se desfasoara pe spatii extinse, în grupuri mici daca nu chiar izolat, de unde rezulta o productivitatea scazuta în cazul organizarii necorespunzatoare si a lipsei de supraveghere.
d) Munca în agricultura este putin sigura pentru salariati. Necesarul de forta de munca este sezonier si lucratorii prefera, cum este si firesc, o slujba (un serviciu) mai regulat, ca în industrie. Salariatul agricol sezonier se afla într-o permanenta nesiguranta datorita deselor întreruperi ale lucrului cauzate, în general, de timpul nefavorabil. Apar deseori conflicte sociale generate de aceasta stare de lucruri, a "timpilor morti". Rezolvarea este una singura: garantarea unui salariu minim pentru timpul nefavorabil.
În agricultura numarul salariatilor cu contract de munca pe durata nedeterminata este extrem de scazut. Munca salariata de acest fel este mai putin adaptata conditiilor din agricultura unde munca cunoaste ritmuri si intensitati extrem de diferite, unde nesiguranta locului de munca este aproape permanenta, unde, asa dupa cum s-a aratat mai sus, aprecierea calitatii lucrarilor executate este destul de greoaie si unde procesele de productie sunt dificil de controlat
5.2. Resursele de munca din agricultura României
Am aratat la începutul acestui capitol importanta fortei de munca pentru agricultura în mod special. Având în vedere ca resursele de forta de munca, în general, nu numai în agricultura, sunt determinate de volumul populatiei active disponibile (asa numita forta de munca potentiala), suntem nevoiti de a trata în mod succesiv, distinct, în trei secvente diferite problematica populatiei totale, a populatiei active disponibile si a populatiei ocupate.
5.2.1. Populatia totala
Populatia totala cuprinde toate persoanele prezente în mod obisnuit pe teritoriul unei tari. Populatia totala a unei tari este rezultatul miscarilor naturale determinate de fenomenele demografice si de miscarile migratorii de la o tara la alta. Analiza care urmeaza va fi centrata pe prezentarea acestor miscari în România, mai ales dupa 1989.
La 1 iulie 1996, bilantul demografic indica o populatie totala de 22.607.620, înregistrându-se o scadere semnificativa a populatiei dupa 1989. Evolutia populatiei totale, se prezinta schematic în doua secvente succesive:
bilantul demografic global;
repartitia populatiei pe vârste.
România cunoaste o scadere dramatica a natalitatii în perioada postdecembrista, de la 16%o în 1989 la 10%o în 1996. Coroborat acest fapt cu cresterea alarmanta a gradului de mortalitate (de la 10%o la 13%o pentru aceeasi perioada) face ca sporul natural al populatiei sa fie negativ, anul de schimbare în rau al acestui indicator fiind anul 1992. Consecintele sunt dintre cele mai grave, cu implicatii directe asupra sperantei de viata care a scazut în perioada 1994-1996 la 65,3 ani pentru barbati si 73,1 ani pentru femei si din pacate scade continuu.
În mod firesc se pune urmatoarea întrebare: explicarea evolutiei acestor indicatori poate fi gasita în nivelurile veniturilor globale ale populatiei?
Studierea acestor fenomene în tarile dezvoltate economic demonstreaza ca, singure, cauzele economice nu pot explica evolutiile din acest domeniu. Cauzele sunt determinate de un fenomen complex, un fenomen care tine de civilizatie în general, aceasta în ceea ce priveste nivelul de natalitate. Stapânirea procesului de procreare are drept consecinta ca, curentele de opinie relative la dimensiunea familiilor se pot traduce rapid în plan demografic. Dar, în ceea ce priveste mortalitatea lucrurile stau cu totul altfel pentru ca acest indicator este legat de conditiile sanitare generale, care la rândul lor depind de nivelul de dezvoltare economico-social.
Repartizarea pe vârste a populatiei da posibilitatea de a putea face aprecieri asupra resurselor prezente si viitoare de forta de munca în cadrul populatiei. Grafic, acest lucru se realizeaza cu ajutorul asa numitei piramide a vârstelor.
Piramida vârstelor nu este altceva decât un grafic care are reprezentat pe una din ordonate vârsta, iar pe cealalta ordonata efectivele privind populatia pe sexe. Se disting astfel trei mari categorii de populatie: clasa tânara (sub 20 ani), clasa adultilor (20-65 ani), clasa persoanelorînvârsta(>65ani).
În tarile cu natalitate ridicata si o mortalitate de asemenea ridicata, generatiile tinere domina, populatia creste numeric iar piramida are o baza larga (profil 1, fig. 5.2).
Cu o natalitate în scadere, populatia tinde spre o diminuare accentuata, tinerii sunt mai putin numerosi ca adultii. Piramida care ilustreaza acest declin ia forma de urna (profil 2, fig. 5.2). Forma intermediara în ogiva (profil 3, fig. 5.2) este caracteristica unei populatii stationare sau îmbatrânite, clasa tânara putând sa înlocuiasca adultii.
Piramida de vârsta a unei populatii ofera imaginea repartizarii populatiei la un moment dat. Aceasta exercita o influenta covârsitoare asupra productiei si asupra repartizarii venitului national: grupul adultilor (zona hasurata) formeaza clasa productiva, suportând cheltuielile de întretinere ale tinerilor si ale persoanelor în vârsta.
Piramida vârstelor construita pentru cazul României în anul 1996 (fig. 5.3) ilustreaza în mod fidel evolutia demografica româneasca din ultimul secol al acestui mileniu.
Scaderea natalitatii a dus la o diminuare relativ rapida a populatiei si mai ales a proportiei tinerilor în cadrul populatiei în ultimii 6-7 ani. Pe ansamblul populatia tânara reprezinta 28,4%, populatia adulta 53,8% iar cea vârstnica 17,8%, ceea ce demonstreaza ca se poate trece peste acest pasaj de trecere la un alt sistem economic fara a provoca tensiuni viitoare între generatii, dar cu conditia stagnarii tendintei din acesti ultimi ani.
Îmbatrânirea relativa a populatiei mai ales a populatiei rurale va provoca tensiuni financiare în ceea ce priveste costul asistentei sanitare, care va creste în aceasta perioada. Aceste tensiuni se vor datora pe de o parte prelungirii sperantei de viata, iar pe de alta parte recurgerii la noile tehnologii, costisitoare din punct de vedere economic.
Trebuie sa ne asteptam la o deplasare a consumului spre o zona numita într-o maniera generala - servicii, ceea ce va însemna o adoptare a raportului productiv spre noile cerinte.
5.2.2. Populatia activa disponibila
Populatia activa disponibila se compune din persoane care declara la recensamânt ca exercita o activitate profesionala sau care, fara sa lucreze, declara ca sunt în cautarea unui loc de munca. Populatia activa disponibila constituie resursele de mana de lucru, mâna de lucru potentiala.
Volumul populatiei active este influentat de o serie întreaga de factori structurali si conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de scolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a fortei de munca feminine. Factorii conjuncturali sunt reprezentati de participarea la activitatea economica a tinerilor, a vârstnicilor si a femeilor. Acestia pot fi folositi într-o masura mai mare sau mai mica, fenomen numit "flexiune conjuncturala".
Elementele care caracterizeaza populatia activa sunt: durata de munca (saptamânala si anuala) si repartitia populatiei active dupa noile categorii de activitate si dupa categoriile socio-profesionale.
Numerosi autori au cautat sa determine o legatura între nivelul de dezvoltare si repartitia populatiei active între principalele activitati ale economiei nationale. Cea mai cunoscuta dintre aceste tentative este cea a economistului C. Clark. Dupa acest autor activitatile economice se împart în mod sistematic în urmatoarele trei sectoare: primar, secundar, tertiar.
Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura si silvicultura si de asemeni, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde industria iar sectorul tertiar cuprinde activitatile de servicii (transport, comunicatii, comert, finante, administratie si aparare nationala, etc.
În ciuda dificultatilor inerente unei asemenea clasificari schematice, gruparea activitatilor economice în câteva sectoare principale permite caracterizarea economiei unei natiuni în timp si spatiu.
Prezentam în continuare populatia activa pe ramuri si activitati în câteva tari reprezentative din Europa, America si Asia (tabelul 5.1).
5.2.3. Evolutii si tendinte demografice în perioada de tranzitie
Sub raport demografic, perioada postdecembrista a marcat:
cresterea volumului de mobilitate permanenta a populatiei din comunitatile rurale;
accentuarea distorsiunii echilibrului demografic pe grupe de vrâsta si sex;
scaderea sporului natural al populatiei pe fondul cresterii mortalitatii generale si infantile;
accentuarea discrepantei în ceea ce priveste nivelul instructiv-educational al populatiei rurale comparativ cu populatia urbana.
Tendinta de îmbatrânire demografica a populatiei rurale si presiunea exercitata de contingentele de vârsta înaintata duce la cresterea încarcaturii populatiei active.
Fenomenul de migratie a continuat mai ales dupa 1989. Astfel, în 1990 peste 616000 persoane din comunitatea rurala au migrat prin schimbarea domiciliului în urban. Acest lucru a fost posibil datorita abolirii legislatiei privind caracterul închis al unor orase si obligativitatea stabilirii domiciliului în mediul rural unde aveau locul de munca.
În aceasta perioada au loc schimbari în structura socio-demografica a populatiei rurale, facându-si aparitia în comunitatile rurale noi categorii socio-economice. De asemenea, se înregistreaza reducerea drastica a populatiei rurale active, cu statut educational instructiv de nivel superior, cca. 60% sunt cu grad de instructie de rang inferior.
Au aparut modificari în ceea ce priveste componenta gospodariilor familiilor rurale. Astfel, recensamântul anului 1992 a marcat cresterea masiva a numarului de gospodarii rurale fara persoane active de la 7,54% în 1986 la 30,6% în 1992 si reducerea ponderii gospodariilor formate de 2-4 persoane de la 63% în 1986 la 41% în 1992, numarul mediu de persoane ce revine pe o gospodarie rurala fiind de 3,12.
Un alt fenomen negativ este acela ca în ultimele trei decenii populatia activa din agricultura - si anume cea tânara - a scazut numeric într-un ritm mai accelerat fata de populatia de alte vârste. Populatia tânara este redusa aproape la jumatate în 1992 fata de 1977. De asemenea, tinerii din grupa 25-29 ani sunt cel mai putin numerosi dintre cei care au ramas la sate, în 1992 de 4,5 ori mai putini decât în 1966.
Evolutii si tendinte în demografia U.E.
Cele 15 tari care formeaza Uniunea Europeana acopera o suprafata de 3,2 milioane km2, cu o populatie totala de 372,6 milioane locuitori în 1995 (114 locuitori/km2), cu un PIB de 7281 miliarde de dolari, sunt pe ordinea de zi în toata mas-media (ziare, radio, televiziune).
Mas-mediile europene si mondiale se fac ecoul a tot ceea ce se întâmpla în acest spatiu european: declaratiile ministerelor, summit-urile care reunesc în mod regulat sefii de stat si de guverne, negocierile dificile uneori interminabile pentru rezolvarea conflictelor de interese ale diferitilor parteneri. O serie de expresii ca "SME" (sarpele monetar european) sau "maratonul agricol" au devenit familiare pentru zeci de milioane de oameni. Daca Europa politica ramâne înca departe (în ciuda tratatului de la Maastricht), Europa economica exista, fiind o realitate, piata comuna, în ciuda tuturor divergentelor, functioneaza si înca cu un succes notabil.
Pentru a evidentia si mai bine succesul economic al UE se prezinta principalii indicatori demografici, economici si sociali comparativ cu cei realizati în SUA, Japonia, cele doua tari plus U.E. alcatuind renumita Triada a lumii economice contemporane (vezi tabelul 5.2).
Din punct de vedere demografic se înregistreaza o crestere naturala (încetinita), un declin demografic evident si o crestere alarmanta a fenomenului imigrationist, ceea ce a dus la o îmbatrânire relativa a populatiei Uniunii Europene.
O crestere naturala încetinita. Demografia Uniunii Europene se caracterizeaza printr-un ritm lent de crestere a populatiei (tabelul 5.3) si existenta unei piramide a vârstelor cu o baza îngusta reprezentativa pentru tarile cu o populatie în vârsta.
Progresele realizate în domeniul medical si al ameliorarii nivelului de viata determina o scadere a mortalitatii generale si o mortalitate infantila.
Regimul demografic al tarilor din U.E. este determinat de variabila fundamentala, rata natalitatii. Dupa al doilea razboi mondial se înregistreaza un adevarat "baby-boom" care dureaza pâna la mijlocul anilor '60 (cu o rata a natalitatii de 18-19%), ca sa se ajunga în anii '70 la situatia inversa, de "baby-crash", datorita faptului ca rata bruta de reproductie a scazut peste tot, chiar si în Irlanda (o tara prin excelenta catolica).
Toate tarile europene sunt preocupate de aceasta evolutie, scaderea semnificativa înregistrându-se în tarile traditional prolifice din regiunile mediteraneene, peninsula Iberica, Italia, Grecia. Astfel, comportamentul demografic al Europei meridionale se aliniaza la cel al Europei de Nord-vest, urmare a laicizarii vietii private, dorintei de emancipare si de elevare în ceea ce priveste formarea (dar în special a femeilor), dezvoltarii individualismului, acompanierii placerilor cu evolutia economica si sociala.
La ora actuala asistam la o usoara remontare a ratei natalitatii si a fecunditatii în cea mai mare parte în Statele septentrionale, reîntarind opozitia dintre un "Nord fertil" si un "Sud steril".
Declinul demografic. De la mijlocul anilor '60, Europa a intrat într-un nou regim de tranzitie demografica caracterizat prin coexistenta unei natalitati scazute si a unei mortalitati puternice care a antrenat o mai mica crestere a efectivelor populatiei si o reducere a ponderii Vechiului Continent în populatia mondiala (tabelul 5.4)
Cresterea sperantei de viata (avantaj persoanele în vârsta) si scaderea natalitatii (mai putini tineri) se conjuga pentru a antrena o puternica îmbatrânire a populatiei: la mijlocul anilor '90, categoria de vârsta mai putin de 14 ani nu reprezinta decât o sesime din populatia Uniunii, contra un sfert la începutul anilor '70, în acelasi timp ponderea celor de peste 65 ani urca la circa 15% din total fata de 12% în anii '70.......... ..... ...... .......... ..... ...... ...................
Populatia europeana dupa 1965, creste ceva mai putin si îmbatrâneste ceva mai mult. Aceasta îmbatrânire ipotetica a populatiei în viitor este perceputa si mai rau într-o lume aflata în criza si afectata de somaj.
Efectul se va accelera în primele decenii ale viitorului secol si va risca punerea unor probleme dramatice legate de plata pensiilor celor retrasi din activitate sau ne vom confrunta cu din ce în ce mai putini activi care trebuie sa suporte o masa excesiva de inactivi. În acest fel, evolutia demografica se adauga dificultatilor economice si bugetare ce reclama punerea în discutie a "modelului social" european. Fenomenul imigrationist. În timpul fazei de crestere puternica pe care a cunoscut-o Europa din perioada 1958-1973, redistribuirea interna (exodul rural) a populatiei si repatrierea masiva, câteodata, a conationalilor (refugiati germani, colonisti francezi, olandezi, belgieni, italieni sau britanici) nu au fost suficiente pentru a acoperi enormele nevoi de mâna de lucru.
A trebuit sa se faca apel la tarile limitrofe, în special cele mediteraneene, care au trimis spre CEE milioane din conationalii lor pentru a lucra în activitati care utilizeaza mâna de lucru fara calificare si abandonate de salariatii europeni. Daca Franta si Regatul Unit au facut apel la vechile lor colonii (Maghreb pentru Franta, Jamaica si Pakistanul pentru Regatul Unit), Germania s-a orientat spre Balcani (yugoslavi, turci) dar peste tot în Europa portughezii si spaniolii au acceptat absolut tot genul de slujbe care li se ofereau.
Oprirea brutala a cresterii economice a lovit înainte de toate aceste cohorte de straini care au platit primii efectele crizei. Ţarile Comunitatii Europene au luat decizia de a închide frontierele pentru mâna de lucru din exterior în anul 1974, angajând diverse politici de incitare a întoarcerii muncitorilor straini în tarile lor. Dar numarul populatiei straine a continuat sa creasca sub efectul politicilor de reîntregire a familiei si al presiunii migratorii a tarilor din sud atrase de prosperitatea economica a unei Europe îmbatrânite si în plina depresiune demografica.
Astazi, Comunitatea Europeana numara mai mult de 10 milioane de straini, ceea ce reprezinta aproape 3% din populatia UE (tabelul 5.6)
Presiunea demografica în tarile din lumea a treia, se manifesta, de asemenea, prin dezvoltarea unei imigrari clandestine din ce în ce mai importanta, numarul strainilor ce locuiesc ilegal în UE fiind evaluat la 3 milioane. La imigrarea originara din sud se adauga de acum înainte o imigrare provenita din estul Europei, care s-a amplificat dupa caderea regimurilor comuniste din aceasta parte a continentului în 1989-1990 si a caror destinatie principala este Germania. Fata de aceasta situatie, responsabilii politici ai U.E. au întarit masurile de limitare a fluxurilor migratorii cu o politica de integrare a strainilor care traiesc în UE, cautând solutii convenabile la criza demografica din viitorul apropiat al Europei celor 15.
5.3. Populatia ocupata în agricultura si somajul
Trebuie facute câteva precizari metodologice legate de termenii ce vor fi utilizati mai departe.
Populatia ocupata cuprinde potrivit metodologiei balantei fortei de munca, toate persoanele care, în anul de referinta, au desfasurat o activitate economico-sociala aducatoare de venit sub forma de salarii, plata în natura sau alte beneficii.
Statutul profesional reprezinta situatia unei persoane ocupate, în functie de modul de obtinere a veniturilor prin activitatea exercitata si anume: salariat, patron, lucrator pe cont propriu, lucrator familial neremunerat, membru al unei societati agricole sau al unei cooperative.
Datele din figura "dezvaluie" o imagine pe care ne-am fi dorit-o a nu fi a României. Ramura cu ponderea cea mai mare în populatia ocupata este agricultura. Evolutia populatiei ocupate acum în agricultura este în contradictie cu evolutia înregistrata în tarile dezvoltate economic. Astfel, sunt tari ca Anglia, SUA, Germania, Suedia care au în jur de 3% (mai mult sau mai putin, în unele cazuri) ponderea populatiei ocupate în agricultura. Mai mult, tendinta este de reducere în continuare a populatiei ocupate.
În cazul României, înregistram ponderi ale populatiei ocupate în agricultura ca în cazul tarilor în curs de dezvoltare (procentele sunt edificatoare, fara sa le mai amintim). De asemenea, tendinta este contrara evolutiei normale: creste la noi de la 28,9% în 1991 la 34% în 1996.
Evenimentele de dupa decembrie 1989 pot oferi o justificare a acestor realitati. Retinem atentia cu numai doua posibile cauze:
aplicarea Legii 18/1991 (Legea fondului funciar) a dus la aparitia prin reconstituirea dreptului de proprietate, a micului proprietar funciar si de aici posibilitatea de a se reîntoarce în agricultura pentru foarte multi oraseni;
recesiunea economica, urmare a tranzitiei dure la un nou tip de societate - societatea capitalista - care nu este deloc un proces lin ci din contra. Recesiunea economica înseamna, în primul rând, închiderea cât înca nu este prea târziu a gigantilor industriali, energofagi, mai putin adaptati (adaptabili) la cerintele economiei de piata, închidere urmata firesc de masive concedieri. Cei mai multi (coroborati si cu Legea 18/1991) iau drumul agriculturii, al reîntoarcerii acolo de unde au plecat în timpul industrializarii fortate a tarii.
Din analiza populatiei ocupate pe grupe de vârsta si activitati ale economiei (tabelul 5.7) se desprind o serie de concluzii cu implicatii socio-economice profunde, dupa cum urmeaza:
peste 1/5 din forta de munca din agricultura o constituie persoanele în vârsta (21,3%). Ţaranul român, ajuns la vârsta pensionarii este nevoit sa munceasca pentru a-si asigura cele necesare traiului, pentru ca cuantumul pensiilor este insuficient (cele mai mici pensii le au în continuare taranii, sistemul de pensionare este în continuare discriminatoriu, net în dezavantajul lor, comparativ cu alte categorii socio-profesionale de pensionari);
peste 1/3 din forta de munca ocupata în agricultura este în grupa de vârsta ai carei componenti în urmatorii 10 ani vor trebui sa fie pensionati (31,8%). Atingerea vârstei retragerii este un fenomen normal, biologic, numai ca golul trebuie umplut fie prin înlocuirea fortei de munca umane cu mijloace mecanice (ceea ce apare ca o imposibilitate în conditiile economice din tara noastra) sau înlocuirea acestora cu tineret din grupa de vârsta 15-24 ani. Cum aceasta grupa reprezinta numai 14% din totalul fortei de munca ocupata, se va reusi înlocuirea numai a 50% din persoanele care se retrag;
comparativ cu structura pe vârste din celelalte ramuri de activitate, în agricultura situatia este cea mai grea.
Din structura populatiei ocupate dupa statutul profesional pe activitati ale economiei nationale, în anul 1996 (tabelul 5.8) rezulta urmatoarele:
89,4% din forta de munca din agricultura este de tip familial;
cel mai scazut numar de salariati din întreaga economie 9,3%).
Pentru a putea oferi cititorului o imagine fidela a ceea ce se întâmpla în acest domeniu al fortei de munca în U.E. si în lume prezentam în continuare evolutia fortei de munca ocupata în agricultura, atât în valori absolute (tabel 5.9) cât si în valori relative (tabel 5.10).
Datele prezentate confirma ceea ce s-a afirmat referitor la tendintele la nivel european si mondial:
forta de munca din agricultura se reduce la jumatate, de la 11.881 mii peroane în agricultura UE-12 în 1980 la numai 6.955 mii persoane în 1996 (tabelul 5.9);
forta de munca utilizata pe total economie (civila, fara armata) creste considerabil în cifre absolute în toate tarile. Ex. SUA de la 78.678 mii persoane în 1970 la 135.231 mii persoane în 1996;
reducerea ponderii fortei de munca din agricultura în ultimul sfert de secol, ajungând la numai 2% în Anglia, 2,8% în SUA, 3,2% în Germania reunificata, 4,8% în Franta;
absorbtia fortei de munca de catre sectorul tertiar, cel al serviciilor, de exemplu: 64,8% în UE-12; 65,1% în UE-15; 73,3% în SUA si 61,2% în Japonia;
forta de munca salariata din agricultura este relativ ridicata (de trei ori mai multi salariati în agricultura fata de România), cu o mare variabilitate totusi de la o tara la alta (4,5% în Grecia si 50% în Danemarca), media pe UE-15 fiind de 30,9%.
somajul constituie un fenomen complex, statisticile curente permitând numai o apreciere imperfecta, masurarea lui fiind facuta în diferite moduri, în functie de o tara sau alta. Exista o definitie internationala a somajului adoptata de Biroul International al Muncii (B.I.M.).
În acest sens, someri sunt persoanele de 15 ani si peste, care în perioada de referinta îndeplinesc simultan urmatoarele conditii:
nu au loc de munca si nu desfasoara o activitate în scopul obtinerii unor venituri;
sunt în cautarea unui loc de munca utilizând în ultimele 4 saptamâni demersuri pentru a-l gasi (înscrierea la oficiile de forta de munca si somaj sau la agentii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunturi, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.)
sunt disponibile sa înceapa lucrul în urmatoarele 15 zile, daca si-ar gasi imediat un loc de munca.
somajul se manifesta în actualele conditii de recesiune economica în toate ramurile economiei nationale, deci si în agricultura. În statistica româneasca oficiala evidenta somerilor se face pe total economie nationala si nu pe ramuri, de aceea referirile noastre vor fi la nivelul întregii economii si acolo unde este posibil si la agricultura.
În anul 1996, numarul total al somerilor definiti în sens B.I.M. a fost de 657.564 persoane (rezultând o rata medie a somajului de 6,6%) (tabelul 5.11).
somajul a afectat într-o proportie mare tinerii, care reprezentau 48,4% din totalul somerilor (rata somajului în rândul tinerilor fiind de 20,2%).
Majoritatea somerilor din anul 1996 au provenit din rândul celor care au mai lucrat înainte de a intra în somaj (someri cu experienta în munca). Principalele motive pentru care au încetat lucrul au fost: concedierea sau reducerea de personal (67%), sfârsitul unei activitati temporare (11,2%) si desfiintarea unitatii (8,4%).
Repartizarea somerilor dupa nivelul de instruire evidentiaza ca cei mai multi dintre someri aveau pregatire liceala (41,5%). somerii care au absolvit scoli profesionale, complementare sau de ucenici au reprezentat 25,4%. Durata medie a somajului a fost de 19 luni. În rândul tinerilor s-a înregistrat o durata medie a somajului de 14 luni, comparativ cu o medie de 23 luni la somerii care depasesc 25 luni.
somajul "ascuns", un fenomen caracteristic în special sectoarelor cu productivitate scazuta (mai ales în tarile în curs de dezvoltare), este greu de cuantificat si distorsioneaza dimensiunea reala a somajului în România.
Restructurarea întreprinderilor cu scopul îmbunatatirii posibilitatilor acestora va creste numarul persoanelor disponibilizate pe termen scurt. O estimare precisa este dificil de facut. În ultima perioada s-a introdus practica concedierilor colective prin care persoanele disponibilizate primesc o serie de plati compensatorii conform unor ordonante guvernamentale.
Pâna la data de 20 octombrie 1997, 110.237 salariati disponibilizati din societatile comerciale si regiile autonome au beneficiat de plati compensatorii acordate conform Ordonantelor 9 si 22/1997. Potrivit statisticilor realizate de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale suma totala pentru efectuarea acestor plati compensatorii a fost de 1262 miliarde lei. Cei 110.237 salariati provin de la 143 de societati comerciale si regii autonome supuse lichidarii sau restructurarii. În lista celor 143 de societati si regii sunt cuprinse si 14 din cele 16 societati comerciale propuse pentru lichidare. De asemenea, lista cuprinde si aproape 50 de filiale ale regiilor autonome din minerit supuse restructurarii. Dimensiunea concedierilor colective a luat amploare în anii 1998 si 1999, dar fara acordarea de facilitati în zona creerii de noi locuri de munca se pare ca ar fi inutile (a se vedea grevele recente ale disponibilizatilor din zona Vaii Jiului).
În timp ce ocuparea în industrie si transport a scazut, a existat o realocare a fortei de munca catre sectorul agricol. Aceasta mutatie nu creaza însa premise pentru alocarea de noi locuri de munca în viitor în sectorul agricol. Dimpotriva, dupa distrugerea sectorului de crestere a animalelor de-a lungul întregii perioade postdecembriste, se continua si în prezent. Una din cele mai puternice societati comerciale din acest domeniu, S.C. COMTIM S.A. este propusa pentru lichidare, cu concedierea a cel putin 4000 de persoane. Mai mult chiar, conform acordului încheiat cu F.M.I. privind împrumutul pentru ajustarea sectorului agricol - A.S.A.L., se propune lichidarea si restructurarea fostelor I.A.S.-uri, urmate cum este si firesc de un nou val de disponibilizari.
Exista totusi perspective de creare de locuri de munca, dar în sectoarele cu bun potential de dezvoltare cresterea nu a fost suficient de puternica. Recentele tendinte înregistrate în domeniul ocuparii fortei de munca, al productiei si al investitiilor, sugereaza ca perspectivele sunt promitatoare în special în ramurile producatoare de bunuri de consum, mobila, aparatura electrica, precum si în comert, turism si alte servicii.
5.4. Probleme privind formarea profesionala a fortei de munca
Cu toate ca agricultura, cu 20% din P.I.B. si 35% din populatia ocupata, este al doilea mare sector din economia româneasca, performantele reale ale acestei ramuri sunt departe de potentialul pedoclimatic al tarii, departe de vocatia agricola a neamului nostru. Productivitatea muncii ramâne foarte scazuta în sectorul agricol si industria alimentara, cu toate ca ponderea sectorului privat în productia agricola era de 86% în 1996. Dezvoltarea sectorului privat în agricultura (si a agriculturii în general) este împiedicata de gradul redus de capitalizare al exploatatiilor agricole (al gospodariilor taranesti), de gradul redus de mecanizare, de lipsa unor servicii de sprijin (tehnic, financiar, managerial) dar si de cunostintele profesionale ale taranului român.
Este foarte adevarat ca poporul român a acumulat timp de milenii o bogata experienta în arta cultivarii pamântului. Dar asa dupa cum spunea Gh. Ionescu Sisesti la începutul acestui secol "într-o epoca de mari prefaceri în tehnica si în organizatia economica, experienta lor traditionala nu le sunt de ajuns". În agricultura româneasca de la începutul mileniului trei este nevoie sa se aplice tot ceea ce stiinta agricola pune la îndemâna. În aplicarea concreta a stiintei contemporane este nevoie de un producator agricol modern, luminat, capabil sa practice o agricultura moderna.
În opinia noastra, problema esentiala este aceea a reformei clasei taranesti, o refacere de ordin calitativ, profesional. Problema instruirii taranului român nu este noua. De exemplu S.P. Radianu (1881) concepe si propune un întreg sistem gradual de pregatire profesionala, la nivelul celui din cele mai avansate tari europene.
Unul din marii urmasi ai lui S.P. Radianu, Gh. Ionescu Sisesti dezvolta teza predecesorului sau privind "îmbunatatirea agriculturii prin învatamânt". Potrivit conceptiei sale, învatamântul agricol trebuie sa se dezvolte paralel în toate ramurile si domeniile: învatamântul superior trebuie sa formeze conducatori si cercetatori, în timp ce învatamântul inferior are menirea sa formeze mai ales buni cultivatori ai propriului pamânt.
De aceea, refacerea taranului ca o clasa a marii societati democratice, moderne trece prin organizarea unui sistem unitar si multilateral de învatamânt, pastrând tot ceea ce avem mai bun în acest domeniu, adaugând cum este si firesc elemente noi, care sa conduca la refacerea - pe baze noi - a unei clase sociale - taranimea româneasca, baza a regenerarii neamului si a traditiilor stramosesti.
Pentru ca suntem la început de drum în ceea ce priveste refacerea gospodariei taranesti consideram ca ar fi util sa se prezinte la început experienta franceza în formarea agricultorilor, ca un eventual model pentru învatamântul agricol românesc.
Experienta franceza în domeniul formarii agricultorilor
Una dintre misiunile cele mai importante ale Ministerului Agriculturii din Franta este aceea de a asigura formarea scolara si profesionala a agricultorilor si a tehnicienilor din agricultura. Pentru aceasta Ministerul Agriculturii dispune de asezaminte publice de învatamânt superior si secundar si de asemenea, de centre de formare profesionala pentru tineri si adulti. Ministerul Agriculturii subventioneaza asezamintele private de aceeasi natura si acelasi nivel.
a. Învatamântul superior
Este dispersat în marile scoli care elibereaza diplome de inginer agronom (Institut National Agronomique et Ecoles Nationales Supérieures d'Agronomie) sau diplome de ingineri si tehnicieni agricoli, rurali sau silvici. De asemenea, institutele private elibereaza diplome de inginer în agricultura recunoscute de statul francez.
b. Învatamântul secundar agricol
Învatamântul secundar agricol este asigurat în fiecare departament de:
licee agricole;
licee de învatamânt profesional agricol;
centre de formare profesionala pentru tineri.
Învatamântul secundar asigura formarea elevilor pe doua niveluri: ciclul scurt si ciclul lung.
Absolventii ciclului scurt primesc:
certificatul de aptitudini profesionale agricole;
certificatul de studii profesionale agricole.
Absolventii ciclului lung, (organizat numai în licee) pot primi:
brevet de tehnician agricol cu optiune specializata (pot intra direct în viata profesionala);
brevet de tehnician agricol cu optiune generala (permite titularului de a continua studiile superioare de specialitate);
bacalaureat (seria D: stiinte agronomice si tehnice).
c. Formarea profesionala agricola (continua)
De regula, pe lânga asezaminte de învatamânt superior se gasesc centre de formare profesionala si de promotie agrara pentru adulti. Formarea continua în agricultura a fost dezvoltata urmare a legii din 16 iulie 1971 privind: formarea profesionala continua în cadrul educatiei permanente.
Principalul drept al celor care urmeaza cursuri de formare este concediul de formare recunoscut salariatilor de întreprinderi si aplicabil si agricultorilor din asociatiile exploatare si salariatilor micilor exploatatii agricole. Formarea continua profesionala în agricultura este finantata pe de o parte de Fondurile de Asigurare a Formarii si pe de alta parte de statul francez.
Exista diverse tipuri de stagii pentru formare:
stagii destinate agricultorilor care doresc sa obtina o formare minima tehnica si economica (cu o durata medie de 900 de ore);
stagii pentru persoanele care doresc obtinerea unei formari lungi si o diploma identica cu a celor care urmeaza calea scolara (B.T.A.) (B.T.S.A.) (Ingineri de tehnici agricole);
stagii de foarte scurta durata pentru perfectionarea cunostintelor într-un domeniu precis;
stagii obligatorii în vederea dotarii de instalare (200 de ore);
stagii care permit o reconversie într-o ramura paraagricola.
Experienta româneasca în domeniul formarii agricultorilor
Învatamântul agricol românesc este organizat pe patru nivele: profesional, liceal, tehnic si superior. În învatamântul preuniversitar din mediul rural sunt prevazute în programa curriculara discipline agricole.
În anul scolar 1996/1997 au fost înscrisi un numar de 3951 elevi în scolile profesionale. În acelasi an scolar au fost înscrisi 1225 elevi în scolile de ucenici.
În acelasi an scolar 1996/1995 existau în tara noastra un numar de 126 licee agricole. Numarul de elevi înscrisi era de 48.086, iar absolventi ai ultimului an 10.057 elevi. În învatamântul postliceal erau înscrisi în anul 1996/1997 660 elevi la scolile postliceale si 143 elevi la scolile de maistri.
Învatamântul superior public se desfasoara în cinci centre universitare: Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara si Craiova. În acelasi an universitar 1996/1997 figurau înscrisi un numar de 10.764 studenti din care 7.518 studenti la agricultura si 3.196 la medicina veterinara. Pentru anul 1996/1997 au absolvit cursurile 1995 studenti, 977 la agricultura si 468 la medicina veterinara. Întreg procesul de învatamânt din institutiile de învatamânt superior agricol românesc sunt în plin proces de modernizare, de adaptare la cerintele învatamântului european. Au fost înfiintate facultati noi, specializari noi, adaptându-se continuu la cerintele economice concrete.
Cercetarea româneasca agricola este organizata sub egida Academiei de stiinte Agricole si Silvice, în diferite institute si statiuni de cercetare acoperind întreaga arie de cuprindere din sfera agricola cât si întreaga arie geografica. În cercetarea agricola româneasca mai fiinteaza înca 6.793 de cercetatori, din care 2.399 cercetatori cu studii superioare, 1.464 tehnicieni si 2.919 alte categorii.
Rezultatele cercetarii agricole românesti, bazate pe o puternica traditie, sunt cunoscute si recunoscute atât pe plan national cât si mondial. Spatiul acordat acestei probleme nu ne permite sa dezvoltam si sa trecem în revista realizarile meritorii ale cercetarii românesti.
5.5. Productivitatea muncii în agricultura
5.5.1. Conceptul de productivitate; productivitatea partiala si
globala a factorilor de productie
Productivitatea stabileste o legatura cantitativa între productie si factorii de productie utilizati. Ea poate, sub forma cea mai generala sa fie definita ca raport între productia obtinuta în procesul de productie si factorul/factorii utilizati:
unde: h = productivitatea
P = productia
F = factorul/factorii de productie
Primele comensurari ale productivitatii au fost efectuate în S.U.A. la sfârsitul secolului al XIX-lea. În acea perioada, numai productivitatea unui singur factor era masurata si anume a factorului munca. Productivitatea astfel considerata este cea fizica: ea se exprima în cantitatea (greutate, volum, numar de unitati etc.) obtinuta pe muncitor sau pe ora-muncitor. Notiunea de productivitate în expresie fizica are avantajul de a fi foarte expresiva si de asemenea, accesibila.
Problema comensurarii productivitatii muncii a capatat o dezvoltare dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial. Aceasta dezvoltare a fost posibila gratie recurgerii la urmatoarele procedee:
- Utilizarea indicilor: productivitatea tinde a fi masurata în termeni relativi, utilizarea indicilor usurând compararea productivitatii în spatiu si în timp.
În timp, de exemplu: se compara productivitatea într-un an curent N fata de cea dintr-un an fix N0, considerat an de baza. Se ia pentru anul de baza (N0) o valoare a indicelui de 100 si plecând de la aceasta, se calculeaza pentru anul curent N, pe de o parte rezultatele de productie si pe de alta parte, mijloacele utilizate. Indicele productivitatii rezulta ca raport între indicele productiei si indicele factorilor de productie.
- Largirea câmpului de cuantificare a productivitatii: se aplica la unitatile de productie de dimensiuni diferite (la nivelul întreprinderii, al sectiei, al atelierului, la ramura de activitate si de asemenea, la economia nationala). Factorii luati în considerare nu se refera numai la munca, ci si la factorul capital sub toate formele sale. În cursul acestei evolutii, comensurarea productivitatii a cunoscut si dificultati. Daca productivitatea unui factor de productie poate fi masurata în natura la nivelul unui atelier, al unei întreprinderi, productivitatea factorilor de productie în interiorul unui ansamblu mai vast ca ramura sau la nivel national impune recurgerea la evaluari monetare, productia ca si factorii de productie fiind heterogeni.
Aceasta abordare generala a conceptului de productivitate trebuie sa fie precizata cu ajutorul diferitelor formule de calcul a productivitatii care depind pe de o parte de conceptul de productie retinut la numarator si, pe de alta parte, de factorii de productie inclusi la numitor.
Doua tipuri de productivitate pot fi retinute: productivitatea globala a factorilor si productivitatea partiala a unui singur factor de productie.
A. Productivitatea partiala a factorilor
Formulele productivitatii partiale stabilesc un raport între productia data si un singur factor de productie care sta la baza obtinerii sale.
1. Productivitatea muncii. Productivitatea muncii rezulta din raportul:
productia finala bruta sau valoarea
adaugata bruta
consumul de munca (numar de persoane)
Consumul de munca cuantifica munca depusa de muncitori pentru un produs oarecare. Daca el este dat în numar, permite constructia unor formule din care rezulta productivitatea pe muncitor sau lucrator. Daca este dat în termeni de activitate (lucrare) el permite determinarea productivitatii "orare".
Masurarea productivitatii muncii operate în conturile nationale se bazeaza pe productivitatea (orara) aparenta a muncii, ca:
valoarea adaugata bruta (la preturi constante)
consumul
de forta de munca bruta
Consumul de forta de munca bruta este rezultatul produsului dintre numarul anual de salariati si durata saptamânala de munca.
Calcularea productivitatii muncii prezinta avantajul de a lasa la o parte incertitudinile relative la masurarea altor factori de productie si de a nu pune probleme la determinarea unui indice sintetic al cantitatilor de factori utilizati. Totodata, caracterul semnificativ al productivitatii muncii la scara nationala se estompeaza la nivelul ramurii sau întreprinderii. Formulele de determinare a productivitatii partiale prezinta inconvenientul de a masura într-un mod incomplet si câteodata eronat eficacitatea marii productii. Numeroase exploatatii agricole au fost ruinate ameliorând productivitatea muncii prin cumpararea de masini agricole (capitaluri fixe) oneroase si rau utilizate. Aprecierea performantei unei întreprinderi nu poate astfel sa fie pusa pe seama unei productivitati partiale - cea a muncii - deci trebuie stabilita productivitatea globala, cea de ansamblu a factorilor de productie.
2. Productivitatea partiala a capitalului - Comensurarea capitalului în plan national a fost introdusa recent în contabilitatea nationala. Întelegerea sa prin comensurare statistica directa este dificila, facând obiectul unor estimari. Plecând de la capitalul brut productiv astfel determinat, productivitatea aparenta a capitalului se obtine ca si productivitatea muncii, raportând valoarea adaugata bruta (la preturi constante) la capital (la preturi constante):
valoarea adaugata bruta (la preturi
constante)
capital fix brut (la preturi constante)
B. Productivitatea globala a factorilor
Formula utilizata în plan national raporteaza productia (si nu valoarea adaugata) la volumul celor trei factori de productie luati în calcul: consumurile intermediare masurate prin volumul lor la preturi constante (CI), munca masurata prin actiunea bruta a mâinii de lucru (W) si consumul de capital masurat prin amortismentele la preturi constante (CC):
O problema se pune: cea a ponderarii fiecaruia din cele trei elemente din calculul volumului factorilor de productie. Productivitatea globala a factorilor este calculata în mod obisnuit ca o medie armonica a diferitilor factori, pentru fiecare dintre ei, cu o pondere proportionala cu cheltuielile efectuate în productia anului de baza: costul social (salarii si cheltuieli sociale), valoarea consumurilor intermediare, valoarea amortizarilor.
5.5.2. Specificul si nivelul productivitatii muncii în agricultura
În cadrul productivitatii, ca urmare a rolului activ, primordial al factorului munca, un loc deosebit îl ocupa productivitatea muncii. Iata de ce productivitatea muncii constituie unul dintre indicatorii sintetici ai activitatii economice ce se desfasoara în agricultura. Un astfel de indicator cuantifica eficacitatea cheltuirii muncii în procesul de productie, determinând marimea fortei de productive a muncii, respectiv a capacitatii fortei de munca de a realiza o cantitate de produs sau de lucrare într-o unitate de timp.
Productivitatea muncii, ca indicator sintetic al activitatii economice, are în agricultura unele trasaturi specifice, determinate de însasi particularitatile productiei agricole si anume:
a) este influentata de conditiile pedoclimatice care difera de la un an la altul. De aceea este necesar ca, întotdeauna, productivitatea muncii sa se calculeze în medie pe mai multi ani, între 3-5 ani;
b) se poate calcula o singura data pe an la sfârsitul perioadei. Pentru calculul productivitatii muncii în timpul anului, în diferite sectoare de activitate, se pot utiliza anumiti indicatori partiali, cum sunt: volumul lucrarilor executate într-o unitate de timp, timpul consumat cu executarea unei piese etc.;
c) ca rezultat al aceluiasi proces de productie se poate obtine un singur produs principal sau mai multe. Pe lânga produsele principale, cu utilitate economica ridicata, se obtin si produse secundare ceea ce face necesara exprimarea productivitatii muncii atât în unitati naturale cât si valorice.
d) Nivelul productivitatii muncii în agricultura nu depinde numai de gradul de înzestrare tehnica si îndemânare a lucratorilor, ci si de calitatea biologica a plantelor si animalelor, de capacitatea lor bioproductiva. La acelasi consum de munca si mijloace, nivelul productivitatii muncii poate fi diferit în functie de potentialul productiv al plantelor si animalelor, de capacitatea lor de a valorifica toate conditiile date.
Nivelul productivitatii muncii (W) se exprima, în general, prin cantitatea de produse (Q) obtinuta în unitatea de timp (T) sau prin timpul cheltuit pentru obtinerea unei unitati de produs.
sau 
În functie de modul de determinare a elementului Q se disting trei metode de determinare a productivitatii muncii:
a) metoda unitatilor naturale;
b) metoda unitatilor natural-conventionale;
c) metoda unitatilor valorice.
a) Metoda unitatilor naturale. Se utilizeaza în situatia când se calculeaza productivitatea muncii la un singur produs, la o singura lucrare sau la nivelul unei ramuri sau sector de activitate, în care se obtin produse omogene sau se executa lucrari similare si unde rezultatele obtinute se pot exprima în unitati naturale. Dezavantajul acestei metode consta în aceea ca nu reflecta si calitatea productiei sau a lucrarilor realizate si nu poate lua în calcul productia obtinuta într-o ramura, într-un sector sau unitate în totalitatea ei, neincluzând si productia secundara.
b) Metoda unitatilor natural-conventionale. Se foloseste pentru calcularea productivitatii muncii la un grup de produse din productia vegetala sau la lucrarile efectuate mecanizat în exploatatiile agricole. În cazul acestei metode Q se exprima în unitati conventionale, specifice diferitelor activitati, asigurând astfel conditii unitare de masura pentru toate produsele.
c) Metoda unitatilor valorice. Se foloseste cel mai frecvent în practica. Cu ajutorul ei se poate determina nivelul productivitatii muncii atât pe produs, pe lucrare, pe ramura, pe sector, cât si pe întreaga unitate de productie. În acest caz Q se exprima valoric, în bani. Înlatura dezavantajele metodelor precedente. Are avantajul ca permite o apreciere unitara a nivelului acestuia pentru toate genurile de produse si implicit comparabilitatea între ramuri si la nivelul economiei nationale. Exista si o serie de inconveniente ce decurg din faptul ca pretul se modifica în raport cu cererea si oferta, ceea ce modifica nivelul real si dinamica productivitatii muncii.
În privinta elementului "T" din formula de calcul a productivitatii, acesta se poate exprima în ore, zile, luni, trimestru, an, lucrator.
De asemenea, productivitatea muncii se poate manifesta sub doua forme: individuala si nationala.
Productivitatea individuala a muncii exprima rodnicia factorului munca la nivel de lucrator, al unor colective, al totalitatii salariatilor sau persoanelor ocupate într-o anumita întreprindere, firma etc.
Productivitatea muncii nationale reflecta productivitatea factorului munca utilizat pe ansamblul agriculturii, marimea ei depinzând de conditiile medii sociale existente la un moment dat. Aceasta se determina prin raportarea venitului national (VN) sau a produsului intern brut (PIB) la numarul de persoane din economia nationala, adica:
sau 
unde: Wn = productivitatea muncii
L = forta de munca utilizata
Procesul cresterii productivitatii are un caracter legic. Acesta presupune profunde modificari în utilizarea si consumul factorilor de productie, în modul de desfasurare a activitatii economice, pe baza carora timpul de munca pe unitatea de bun economic se reduce, fara a afecta calitatea acestuia.
Factorii care influenteaza asupra marimii productivitatii sunt urmatorii: naturali (conditiile de clima si fertilitate, volumul, structura si calitatea resurselor naturale); tehnici (nivelul stiintei, tehnicii si tehnologiei etc.); economici (organizarea si conducerea activitatii economice, pregatirea salariatilor, abilitatea întreprinzatorului, stimularea materiala etc.); sociali (conditiile de munca si de viata, libertatea economica a individului, legislatia si respectul fata de legi etc.); psihologici (comportamentul si rezultatele salariatilor, gradul de adaptabilitate la conditiile de munca, climatul de munca etc.); structurali (schimbari în structura de produse, în structura economiei nationale etc.); gradul de integrare a economiei nationale în diviziunea internationala a muncii (tipurile de specializare tehnica si economica, performanta produselor etc.).
Unii factori influenteaza toate domeniile de activitate, altii numai anumite. De pilda, factorul natural influenteaza, îndeosebi, productia agricola si silvica, în timp ce factorul tehnic, toate sectoarele de activitate. În activitatea practica însa, factorii respectivi actioneaza în totalitatea lor.
|
