ISTORICUL EVOLUŢIEI SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ
Aparitia si dezvoltarea formelor de protectie sociala are la baza formarea categoriei sociale a salariatilor.
Dezvoltarea relatiilor legate de piata muncii pe fondul dezvoltarii economico-sociale au condus la necesitatea de a cunoaste profund relatia de cauza/efect īn interesul asigurarii unui standard optim de viata la nivelul fiecarei etape de dezvoltare a fortelor de productie si a vointei politice exprimate.
Se poate constata ca una din fortele care au determinat dezvoltarea sistemelor de protectie sociala au fost determinate de perfectionarea si dezvoltarea puterilor partenerilor sociali cāt si a sistemelor de relationare institutionalizate, cu participarea activa al autoritatii statului.
Etapele evolutiei sistemelor de protectie sociala īn tarile dezvoltate
Īncepānd din mijlocul secolului XIX, mai cu seama īn tarile europene se puneau bazele unor sisteme de asigurari sociale obligatorii īn principal urmānd criteriul ocupational. Īn acest sens un rol primordial l-au avut lucratorii din industrie, ramurile de activitate cele mai grele din punctul de vedere al conditiilor de munca cāt si al riscului social.
Cea mai reprezentativa este situatia Germaniei, unde dupa o perioada de timp presarata cu actiuni sporadice de protectie sociala. Īn perioada 1883-1889, cancelarul Otto von Bismarck, preocupat de stabilizarea pacii sociale si de a contracara avāntul miscarii socialiste, a conceput mai multe acte normative remarcabile, de referinta īn domeniul protectiei sociale. Astfel s-a adoptat Legea asigurarilor de boala a muncitorilor (1883), iar 646x2318g ulterior Legea asigurarilor de accidente de munca (1884) si Legea cu privire la asigurarea de invaliditate si batrānete (1889), ale caror principii guverneaza si astazi sistemul de asigurari sociale german, considerat de multi specialisti a fi nu numai unul dintre cele mai complete si vitale, dar si eficiente care, īn cei peste 125 ani de aplicare -bineīnteles cu completarile impuse de perioadele istorice parcurse- nu a produs perturbatii majore īn viata economico-sociala a statului, chiar īn conditiile īn care Germania, a fost implicata activ īn cele doua razboaie mondiale.
Īncepānd cu prima parte a sec.XX, exemplul Germaniei a fost urmat de alte tari europene, sub presiunea unor necesitati sociale similare, introduc treptat asigurarea obligatorie. Cel mai raspāndit domeniu de asigurare sociala fiind asigurarea de accident, urmata apoi de asigurarea de boala si abia mai tārziu si īntr-un ritm mai lent, īncep sa se organizeze, īn tarile respective, asigurarile īn caz de invaliditate si batrānete.
Desigur, cotizatiile si contributiile impuse de asigurarea obligatorie, apar īn procesul economic ca o sarcina care īncarca costul de productie, ceea ce a determinat ca statele īn cauza sa caute sa legifereze, la īnceput, numai asigurarea contra riscurilor mai grave (cum este accidentul) sau mai putin costisitoare (cum este boala) si numai ulterior au completat sistemele lor cu asigurarea altor riscuri (īn special asigurarea de pensii, s-a introdus mult mai tārziu, deoarece necesita fonduri si cotizatii masive).
Totusi odata ideea asigurarii obligatorii cāstigata, sistemele nationale se īntregesc necontenit atāt īn ceea ce priveste gama riscurilor asigurate, cāt si nivelul si diversitatea prestatiilor.
Astfel, perioada cuprinsa pāna la finele anilor 20 din sec.XX poate fi definita drept prima etapa a devenirii sistemului de protectie sociala a lucratorilor -elaborarea conceptelor si legislatiei sociale, formarea sistemului de asigurari sociale si de protectie a muncii.
Īn procesul devenirii si dezvoltarii sistemelor de asigurari sociale are loc clarificarea si cristalizarea principiilor de formare a bazei financiare pentru protectia sociala a lucratorilor.
Devine o norma, situatia īn care īntregul spectru al cheltuielilor economice, determinate de riscurile profesionale (problemele de tehnica securitatii, igienei si medicinii muncii, ale compensarii pierderii capacitatii de munca provocata de accidentele de munca si bolile profesionale) se suporta de catre angajator.
Pentru alte forme de riscuri sociale cheltuielile se repartizeaza īntre īntreprinzatori (angajatori) si lucratori.
Cea de a doua etapa a dezvoltarii sistemelor nationale de protectie sociala a lucratorilor īn procesul muncii se desfasoara, īn majoritatea tarilor vest europene, īn perioada cuprinsa īntre finele anilor 20 si īnceputul anilor din sec.XX, fiind determinata de:
Noua etapa a industrializarii (SUA, 1914-1929; Europa Occidentala, 1930-1950; Japonia, 1950-1960);
Urmarile distructive ale primului si celui de-al doilea razboi mondial;
Marea Revolutia Socialista din Rusia (1917);
Criza economica - criza modelului liberal de dezvoltare economica de la īnceputul anilor
Dezvoltarea īn amploare si īn complexitate a factorilor social-economici, politici si tehnico-organizatorici, ce influenteaza formarea mecanismelor de protectie sociala a lucratorilor īn procesul muncii, au determinat necesitatea obiectiva a regularizarii acestor probleme de asigurare respectiv de protectie sociala de catre stat.
O etapa īnsemnata īn determinarea rolului statului a constituit-o lucrarile economistului britanic J. M. Keynes, ale carui idei īn domeniul ocrotiri sociale au fost dezvoltate īn mod creator de catre William Henry Beveridge - economist si om politic britanic.
Īn raportul sau "Social Insurance and Allied Services" (cunoscut sub numele de "Raportul Beveridge") prezentat Parlamentului īn anul 1942, el a fundamentat noul rol al statului, ca unul din principalii subiecti responsabili pentru ocrotirea sociala a celor ce muncesc si a populatiei īntregi.
Potrivit opiniei sale, problemele referitoare la conditiile de munca trebuie sa se rezolve de catre stat pe baza realizarii principiului separatiei efective a puterii - legislative, executive si judecatoresti.
Īn acest raport s-a promovat, de asemenea, ideea unui drept de securitate sociala, care a fost dezvoltat mai tārziu.
Prin asigurari sociale, preciza Lord Beveridge, trebuie sa se īnteleaga platile īn bani, facute cu titlu de cotizatii obligatorii, varsate de asigurat īn nume propriu. Prin asistenta publica trebuie sa se īnteleaga varsamintele īn bani facute de stat, īn limita interesului si a resurselor de care dispune acesta la un moment dat.
Pornind de la aceste recomandari, Guvernul laburist al Angliei a adoptat, pe parcursul anilor 1944-1948 o serie de acte legislative, pe baza carora s-a īnfiintat sistemul unic de asigurari si asistenta sociala, cuprinzānd īntreaga populatie si toate cazurile de pierdere a veniturilor. A fost introdusa asistenta medicala generala gratuita.
Reforme similare au avut loc, dupa cel de-al doilea razboi mondial, īn multe tari occidentale.
Se cuvine sa subliniem, de asemenea, contributia importanta adusa la fundamentarea teoriei protectiei sociale de catre savantii neoliberali germani, care au elaborat conceptul de "economie sociala de piata" si au evidentiat statul ca fiind unul dintre cei mai activi subiecti, statut mentionat īn Constitutie si īn prezent.
De asemenea, este necesar sa mentionam ca, īnca din anii 30, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, īn tarile dezvoltate se prefigurau si au īnceput sa se dezvolte, tot mai activ, noi abordari calitative privind asigurarea protectiei sociale a lucratorilor īn procesul muncii, pe baza interconditionarii organice dintre mecanismele si regulatorii de piata, pe de o parte si administratia publica, pe de alta parte.
Īn concluzie, se poate aprecia ca principala caracteristica a acestei etape consta īn cresterea rolului statului īn formarea sistemelor de protectie a muncii, de asigurari si asistenta sociala, de asistenta medicala si pregatire profesionala, stimularea ocuparii, prevenirea activa a reducerii locurilor de munca, dezvoltarea pietei fortei de munca atāt din punct de vedere cantitativ, cāt si calitativ.
A treia etapa de dezvoltare a sistemelor de protectie sociala a lucratorilor cuprinde ultimii 40-50 de ani .
Deosebirile calitative ale acestei etape fata de etapa precedenta se explica prin modificarile intervenite īn caracteristicile procesului de munca, generate de modernizarea postindustriala, de cresterea cerintelor clasei muncitoare privind conditiile de munca, protectia muncii, nivelul asistentei medicale si al serviciilor de recuperare a capacitatii de munca. La toate acestea se adauga schimbarea tipurilor de raporturi de munca.
Modernizarea postindustriala a tehnologiilor si a procesului de munca a provocat fenomene extrem de contradictorii. Pe de o parte, ea a determinat o crestere a complexitatii muncii si o intelectualizare a acesteia, iar pe de alta parte, a condus la o acutizare brusca a problemelor privind organizarea, conditiile si protectia muncii.
Extinderea sferei protectiei sociale īn aceasta perioada a fost determinata de o serie de factori obiectivi. In intervalul anilor 1960 - 1970 īn multe economii occidentale s-au produs modificari calitative ale tehnologiei organizari si ale conditiilor de munca.
Ca urmare a complexitati muncii si a scumpirii pretului utilajelor, productia industriala pune īn fata lucratorilor mai multe cerinte: sporirea atentiei, o severa disciplina a muncii, viteza de reactie, mai multa responsabilitate si competenta. Reducānd consumul de energie fizica a muncitorilor, mecanizarea si automatizarea procesului de productie, au sporit considerabil efortul neuro-psihic al acestora. Totodata, dupa cum se stie, pentru compensarea consumului neuro-psihic sunt necesare cheltuieli mai mari si conditii, calitativ mai bune de munca si viata, decāt pentru recuperarea consumului fizic al organismului. Aceasta situatie acutizeaza o serie de probleme precum: conditiile de munca, protectia muncii, odihna, modul de viata al locuitorilor din orasele puternic industrializate.
Ritmurile īnalte de munca si viata, organizarea moderna a productiei, directionata spre cresterea productivitati, intensitati si calitatii muncii, condus la uzura timpurie si īmbatrānirea organismului uman, la cresterea frecventei īmbolnavirilor neurologice si cardiovasculare.
Avānd la baza necesitatea cresterii calitatii vietii populatiei active cāt si a celei īn perioadele de inactivitate sistemele de asigurare si de protectie sociala are īn vedere īmbunatatirea conditiilor de munca si a protectiei muncii, extinderea retelei de servicii medicale, crearea sistemelor de recuperare medicala, sociala si profesionala, īmbunatatirea continua a situatiei materiale a persoanelor inactive.
2.2 Evolutia asigurarilor sociale si a sistemului de
protectie sociala īn Romānia
Un rol īnsemnat īn istoria asigurarilor sociale din tara noastra au jucat traditiile culturale si nationale, precum si tot ceea ce se include īn conceptul de componenta a vietii societatii.
Pentru a se ajunge la un sistem īnchegat de asigurari si protectie sociale a fost nevoie sa se parcurga anumite etape pe treptele istoriei, pornind de la forme incipiente ale asigurarii lucratorilor.
Asigurarile pentru cazurile de boala si batrānete fiind cunoscute īn Romānia īnca din jurul anilor 1800, cānd breslele au initiat actiuni de constituire a unor fonduri din cotizatii, caritate publica etc. avānd ca mijloace diferite de manifestare, astfel se retin:"cutia milelor" īn Ţara Romāneasca si īn Moldova si "lazile fratesti" īn Transilvania menite, īn principal, sa-i ajute pe membrii breslei care erau īn nevoie.
Spre sfārsitul secolului al XIX-lea, odata cu dezvoltarea societatii, urmare revolutiei industriale, a aparut o clasa noua, cea a muncitorilor industriali, a caror existenta a fost dependenta īn totalitate de plata regulata a salariilor si de cuantumul lor.
Īn aceasta perioada, īn Romānia, desi proletariatul industrial se afla doar la īnceputurile sale, au aparut primele forme de organizare a lucratorilor īn niste grupari denumite "asociatii de īntrajutorare", ale caror fonduri se constituiau, īn principal, din cotizatiile membrilor sai, inclusiv ale patronului.
Organizarea si functionarea acestor "asociatii de īntrajutorare", cāt si a altor grupari, precum "casele de ajutor" (1873), "casele de ajutor mutual" (1881) nu s-au materializat prin lege, ramānānd la stadiul de initiative.
Aceeasi soarta a avut-o si "Regulamentul de functionare a caselor de ajutor si de pensii" elaborat, īn baza Legii minelor din 1895, dar niciodata aprobat.
Īncercarile de legiferare a unor masuri de asigurari sociale īn Romānia, s-au materializat abia īn anii 1910 si 1912, cānd au fost adoptate "legea sanitara", ce cuprindea si dispozitii referitoare la īnfiintarea "caselor de bolnavi si ajutor", ale caror fonduri erau constituite din contributii, īn parti egale, ale muncitorilor si patronilor si respectiv, "legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti" cunoscuta si sub denumirea de "Legea Nenitescu", īn fapt autorul acestei legi, care a reglementat asigurarea contra bolii si decesului a introdus asigurarea de invaliditate si de batrānete, precum si asigurarea contra accidentelor, toate cu caracter obligatoriu.
Cu toate lacunele din reglementarile elaborate īn anii 1910 si 1912, cele doua legi au reprezentat un mare succes pentru salariati care, pentru prima oara, reuseau sa obtina unele drepturi īn raport cu patronatul.
Potrivit prevederilor din "Legea Nenitescu", la constituirea fondurilor de asigurare participau, dar īn proportii diferite, atāt salariatii, cāt si patronatul si statul.
Astfel, daca pentru ajutoarele īn caz de accidente de munca fondurile se constituiau īn exclusivitate din cotizatiile patronilor, īn caz de boala, maternitate sau deces cotizatia "cadea" īn sarcina exclusiva a salariatilor.
Pentru constituirea fondurilor destinate protectiei unor categorii de salariati de stat necesare platii pensiilor de invaliditate si de batrānete, contributiile se īmparteau īn mod egal īntre patronat, salariati si stat (cāte 1/3 fiecare).
Fara sa fi īncalcat principiile sale calauzitoare, prin modificarile intervenite ulterior, "Legea Nenitescu" a dainuit pāna īn momentul unificarii asigurarilor sociale.
Īn anul 1933, sub presiunea salariatilor si urmare perioadei de criza economica din anii 1929-1933 a fost adoptata Legea pentru unificarea asigurarilor sociale din toate provinciile tarii (la acea data existau trei regimuri diferite de asigurari sociale), pe baza proiectului prezentat de D.R.Ioanitescu, care ocupa functia de ministru al muncii, sanatatii si ocrotirilor sociale, lege prin care s-a prevazut nivelul de 6 la suta al cotizatiei de asigurari sociale, suportata īn mod egal de asigurati (salariati) si patroni, statului revenindu-i obligatia de a acorda o subventie doar pentru fondul de pensii, obligatie care, īn perioada 1940-1944, nu a mai fost onorata, urmare efortului economic al statului de a participa la cel de-al doilea razboi mondial.
Pastrānd īn linii mari principiile legii asigurarilor sociale din 1933, īn anul 1938 s-a adoptat o noua lege, care prevedea ca, fondurile de asigurari sociale se constituie dintr-o cotizatie unica de 8 la suta asupra salariului mediu al clasei de cotizare respectiv (erau stabilite 8 clase de cotizare) platibila īn parti egale de salariati si patroni, cotizatie majorata la 14 la suta īn iunie 1944.
De mentionat ca, obligatia de plata a cotizatiilor revenea patronului, care era "īn drept sa retina din salariul cuvenit angajatilor lui partea de cotizatie ce cade īn sarcina acestora".
Dupa anul 1944, sistemul de asigurari sociale pentru batrānete īsi schimba modul de organizare si finantare, ca urmare a regimului comunist care s-a instaurat. Sunt desfiintate casele autonome de pensii si cele peste 100 case de pensii private.
Īn anul 1949, au luat fiinta asigurarile sociale de stat. Prin Legea nr.10/1949 pentru organizarea asigurarilor sociale de stat, s-au instituit noi reglementari, īntre care cele privind constituirea fondurilor, obligatie preluata īn totalitate de catre stat, īmpreuna cu persoanele juridice care angajau personal salarial - īntreprinderi si institutii de stat. Fondurile de pensii sunt preluate si administrate de catre stat prin bugetul statului, care opera redistribuirea īn functie de interesele sale.
Īn anul 1953, au fost stabilite contributii la asigurarile sociale īn procente diferentiate pe ramuri si subramuri de activitate, variind īntre 5 si 15 la suta din fondul de salarii realizat de unitatile īncadrate īn ramura respectiva. Astfel, spre exemplu, pentru personalul casnic angajat de salariati contributia era de 5 la suta, iar pentru salariatii din unele ramuri ale economiei nationale aceasta era de: 15 la suta pentru industria carbunelui, 13,3 la suta pentru industria siderurgica, 8,2 la suta pentru īnvatamāntul superior, 6,5 la suta pentru silvicultura etc.
Aceste reglementari, ce priveau constituirea fondurilor de asigurari sociale de stat, s-au aplicat pāna īn anul 1972 inclusiv, cānd nivelul contributiilor a fost stabilit īntre 9 si 14 la suta.
Dupa anul 1980, sumele alocate pentru acoperirea riscurilor sociale au fost supuse unor restrictii fiind orientate spre finantarea unor obiective fara legatura cu sistemul de protectie sociala.
Astfel se poate constata o degradare continua a sectoarelor sociale din domeniul sanatatii, educatiei, asigurarilor si asistentei sociale, cu consecinte negative īn plan social pāna īn zilele noastre.
Īn perioada 1949-1989, legislatia pentru pensii a suferit mai multe modificari si completari, cele mai importante fiind operate prin Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurari sociale de stat si pensia suplimentara, Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurari sociale de stat si asistenta sociala si Legea nr.4/1977 privind pensiile si alte drepturi de asigurari sociale ale membrilor cooperativelor agricole de productie.
Dupa anul 1990, au fost elaborate o serie de acte normative, īn mare parte īn scopul satisfacerii unor revendicari sociale: s-au facut o serie de "reparatii de natura sociala, de care au beneficiat diferite categorii de populatie, deseori sub presiunea miscarilor revendicative si au fost luate unele masuri de atenuare a efectelor negative īn plan social ale reformei (spre exemplu compensatiile si indexarile acordate pentru majorarea preturilor la energie electrica, pāine, combustibil, transport etc.) operatiuni care au absorbit un volum mare de resurse, necorelat cu volumul productiei si nivelul productivitatii. Au fost aduse corectii si modificari la Legea nr.3/1977 (cele mai importante dintre acestea fiind reglementate prin Legea nr.49/1992 pentru modificarea si completarea unor reglementari din legislatia de asigurari sociale), determinate de necesitatea asigurarii functionalitatii sistemului, pāna la intrarea īn vigoare a noii legislatii, conceputa īn spiritul obiectivelor īnscrise īn cartea alba privind pensiile si alte drepturi de asigurari sociale (elaborata de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale).
Īn perioada imediat urmatoare evenimentelor din Decembrie 1989 atāt asigurarile sociale, cāt si asistenta sociala au intrat īntr-un proces amplu de schimbari privind organizarea, modul de finantare si tipurile de prestatii, datorita īndeosebi, evenimentelor care au traversat istoria tarii dupa cel de al doilea razboi mondial.
Īnsa, reformele din majoritatea domeniilor sociale au avut o evolutie destul de lenta si anevoioasa, exercitānd un impact negativ asupra sistemului de protectie sociala din Romānia, grav afectat de criza economica si de trecerea la economia de piata.
Īn perioada anilor 90 s-a urmarit, cu precadere, ameliorarea cadrului legislativ existent si, īntr-o masura neglijabila, reformarea profunda a sistemului de protectie sociala.
Īn ceea ce priveste finantarea sistemului de asigurari sociale de stat pot fi evidentiate urmatoarele etape mai importante:
Īncepānd din anul 1990, s-a stabilit o cota unica de asigurari sociale de 20 la suta, suportata de persoanele juridice si fizice care angajeaza personal salarial, cota ce a crescut īn 1991 cu 2 puncte procentuale, respectiv la 22 la suta, urmare introducerii unei prestatii de natura compensatorie si anume compensarea cresterii preturilor la medicamente, sume ce ulterior au fost īncasate si gestionate īn exclusivitate de Ministerul Sanatatii.
Īn anul 1992, au fost initiate si legiferate o serie de masuri īn domeniul asigurarilor sociale, īntre acestea regasindu-se si cele privind majorarea contributiei si diferentierea acesteia īn functie de frecventa producerii riscurilor sociale si de avantajele pe care le aveau diferite categorii de salariati, majorarea contributiei fiind determinata, īn primul rānd, de necesitatea de a asigura echilibrul bugetului asigurarilor sociale de stat, conditie absolut necesara īn conditiile create de efectele tranzitiei spre economia de piata, etapa īn care bugetul asigurarilor sociale de stat s-a desprins din bugetul de stat devenind una din cele trei componente ale Bugetului Public National, consolidat. Īn scopul realizarii unei echitati īntre diferitele categorii de asigurati, diferentierea cotei s-a impus, īncercāndu-se a se crea o legatura mai strānsa īntre contributia platita īn timpul activitatii si prestatiile obtinute īn special la vārsta pensionarii, functie de grupele de munca īn care asiguratul si-a desfasurat activitatea.
Astfel, contributia datorata de persoanele juridice si fizice care angajeaza personal salarial a fost stabilita diferentiat, īntre 25 si 35 la suta, aplicata asupra cāstigurilor realizate de salariati, cu mentiunea ca aceste cote diferentiate includ si contributia de 2 la suta pentru compensarea preturilor la medicamente care, īncepānd cu 1 ianuarie 1993 s-a virat la Ministerul Sanatatii si s-a gestionat de catre acesta.
Īn categoria fondurilor destinate protectiei sociale au fost incluse si fondurile pensiei suplimentare, fondul asigurarilor sociale ale agricultorilor, fondul de somaj, fondul de risc si accident, fondul special pentru sanatate.
Īn afara fondului pentru pensia suplimentara si fondului asigurarilor sociale ale agricultorilor, care au fost constituite si au functionat si īnainte de anul 1990, constituirea celorlalte trei fonduri a fost legiferata dupa anul 1990.
Fondul pentru pensia suplimentara s-a constituit din contributia salariatilor, reglementata īn anul 1967, avānd la baza principiul mutualitatii īntre persoanele asigurate.
Initial aceasta forma de protectie sociala s-a constituit din contributia de 4 la suta (2 la suta obligatoriu si 2 la suta facultativ) din salariul de īncadrare. Īncepānd cu data de 1 iunie 1986 aceasta contributie a devenit obligatorie, fiind īn cuantum de 3 la suta.
Īn perioada 2000-2005 a avut loc o accelerare a reformei sistemului romānesc de pensii, prin:
Intrarea īn vigoare, īncepānd cu 1 aprilie 2001, a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale (primul pilon de asigurari sociale, din cei trei, prevazuti īn Planul de actiune al Programului de guvernare pe perioada 2001-2004, si avuti īn vedere pentru diversificarea resurselor de asigurari de batrānete;
elaborarea Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, cea de-a doua componenta a sistemului de pensii (pilonul II);
reglementarea celei de-a treia componente a sistemului de pensii (pilonul III) odata cu elaborarea Legii nr.249/2004 privind pensiile ocupationale;
trecerea, īncepānd cu data de 1 ianuarie 2005, de la bugetul asigurarilor sociale de stat la bugetul de stat a cheltuielilor privind pensiile provenite din fostul sistem de asigurari sociale al agricultorilor ;
externalizarea din bugetul asigurarilor sociale de stat a prestatiilor care nu au o legatura directa cu drepturile de pensie ;
externalizarea din bugetul asigurarilor sociale de stat a prestatiilor care nu au natura contributiva sau nu au legatura cu riscurile sociale asigurate .
Principalele elemente de noutate introduse īn interesul reformarii sistemului de asigurari sociale sunt:
- principiile noi - exprimate si definite - care au impus si presupun īnca multe modificari īn corelatie cu reglementarile precedente;
- cresterea vārstei de pensionare de la 57 la 60 de ani pentru femei si de la 62 la 65 de ani pentru barbati, īntr-o perspectiva de 13 ani;
- cresterea numarului de ani de munca necesari acordarii pensiei integrale pentru limita de vārsta, de la 30 la 35 de ani pentru barbati si de la 25 la 30 de ani pentru femei;
- adoptarea unui model flexibil de pensionare cu posibilitatea anticiparii pāna la 5 ani a vārstelor standard, īn conditiile penalizarii pensiilor cu procente diferite īn functie de numarul total al lunilor de anticipare;
- extinderea grupului de asigurati si beneficiari si o mai precisa definire a sferei de acoperire a beneficiilor;
- introducerea de prevederi restrictive pentru īncadrarea locurilor de munca īn categoria celor cu conditii deosebite si a celor cu conditii speciale;
- introducerea unei noi metodologii de calcul a pensiei, pe baza de punctaj, care ia īn considerare contributiile platite īn fiecare an de munca. Cuantumul pensiei este data de produsul dintre punctajul mediu anual realizat de asigurat īn perioada de cotizare si valoarea unui punct de pensie, aceeasi pentru stabilirea tuturor pensiilor, din luna pensionarii.
- redefinirea regimului contributiilor la fondurile de asigurari sociale de stat, acestea fiind datorate atāt de angajator, cāt si de angajat;
schimbarea radicala a structurii administrativ institutionale a sistemului de pensii cu separarea elaborarii politicilor īn domeniu pensiilor (public politics) realizata, de catre Ministerul Muncii, de implementarea propriu-zisa a strategiei īn materie prin intermediul Casei Nationale de Pensii si alte Drepturi de Asigurari Sociale.
armonizarea sistemului de protectie sociala cu cele comunitare legate de egalitatea de sanse,
exportul de prestatii
stabilirea prestatiilor comunitare din UE:
Īn ceea ce priveste īnfiintarea si dezvoltarea pilonului II, aceasta implica atragerea sectorului privat īn gestionarea fondurilor si plasarea unei parti a contributiilor individuale din sistemul public de pensii īn investitii, sub forma unor depozite create īn numele contribuabililor. Aceasta forma de asigurare complementara a īnceput sa fie implementata dupa existenta certa a surselor de acoperire a deficitului creat īn bugetul asigurarilor sociale de stat; colectarea cu randament sporit a contributiilor de la participanti de la īnceputul anului 2008.
Prin īnfiintarea si dezvoltarea pilonului III vor fi stimulate pensiile suplimentare si optionale la nivel de ramura de activitate sau exercitarea unei profesii prin acordarea unor facilitati fiscale substantiale.
Strategia de colectare a contributiilor - mai ales īn conditiile īn care s-a optat pentru o reducere generala a "fiscalitatii sociale" a fost si ramāne īn continuare foarte importanta.
Starea si dinamica evaziunii fiscale īn domeniul asigurarilor sociale a impus necesitatea remodelarii cadrului institutional pentru zona de colectare a creantelor bugetare reprezentānd contributiile sociale obligatorii, īn cadrul carora CAS-ul ocupa o pondere īnsemnata.
Astfel, īncepānd cu data de 1 ianuarie 2004, Ministerul Finantelor Publice (MFP) īsi exercita calitatea de creditor bugetar, prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF) si structurile de administrare pentru toate veniturile bugetare pe care le administreaza, avānd ca obiectiv principal, pe lānga colectarea veniturilor bugetului de stat si pe cele ale bugetului asigurarilor sociale de stat.
2.3 Aspectele sociale ale dezvoltarii
Interesul sporit pentru o mai buna īntelegere si īmbogatire a continutului conceptului de dezvoltare a generat o mare varietate de abordari.
Dezvoltarea economica a fiecarei tari este nu numai un deziderat al fiecarui stat, regiuni ci reprezinta forta necesara care conduce la o dezvoltare sociala sanatoasa īn ansamblu a societatii si sta la temelia pacii sociale.
Fara creerea resurselor economice necesare progresul social este imposibil.
Īnsa se poate constata ca dezvoltarea economica modeleaza īn mod permanent, treapta cu treapta, si o dezvoltare sociala corespunzatoare nevoilor membrilor societatii.
Īn prima parte a perioadei postbelice, īn centrul atentiei specialistilor s-au situat problemele cresterii economice, ale alocarii resurselor, ale eficientei, īn general aspecte economice ale dezvoltarii.
Experienta a scos īn evidenta īnsa ca obtinerea unor bunuri si a unei eficiente economice ridicate nu este suficienta si nu conduce automat la bunastarea tuturor indivizilor, ca īn mecanismele de functionare a pietei exista numeroase limite; piata, -prin ea īnsasi-, nu realizeaza o distributie echitabila a resurselor si a bogatiei, aceasta poate chiar determina accentuarea saraciei īn primul rānd datorita polarizarii membrilor societatii īn functie de mijloacele materiale detinute - accesate.
Īn anul 1962, odata cu īnfiintarea Institutului Natiunilor Unite pentru Cercetarea Dezvoltarii Sociale (UNRISD) se afirma convingerea ca dezvoltarea economica si sociala nu pot fi disociate si, drept urmare, trebuie tratate ca aspecte integrate ale unui singur fenomen, cel al dezvoltarii.
Dezvoltarea este interpretata, īn consecinta, īn sens de dezvoltare socio-economica.
Multiplicarea neconcordantelor īntre tendintele diferitelor procese si fenomene economice si sociale a stimulat studierea mai atenta a proceselor dezvoltarii economice si prin prisma consecintelor īn plan social.
Īn evaluarile privind dezvoltarea, s-a extins gama aspectelor sociale analizate si cuantificate; īntre acestea mentionam: inegalitatea īn distributia veniturilor, saracia, ocuparea si somajul, starea de sanatate, gradul de instruire, conditiile de locuit etc.
Pe aceeasi linie, a īmbogatirii continutului conceptului dezvoltare se cuvine mentionat conceptul dezvoltare umana, lansat īn anul 1990 de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), un concept care exprima preponderent componenta sa sociala.
Semnificativ este si faptul ca problematica pe care o acopera conceptul dezvoltare umana a devenit subiectul unor reuniuni la nivel mondial: Rio (1992), Viena (1993), Cairo (1994), Copenhaga (1995).
Unul din evenimentele de cea mai mare anvergura care s-a concentrat pe problematica sociala l-a constituit Summit-ul mondial pentru dezvoltare sociala sub egida ONU (Copenhaga, 6-12 martie 1995). Aceasta reuniune a avut drept scop sa sensibilizeze comunitatea internationala si natiunile īn promovarea obiectivului fixat īn Carta Natiunilor Unite de a favoriza "cresterea nivelului de trai, ocuparea deplina si conditiile de progres si de dezvoltare īn cadrul ordinii economice si sociale īn vederea crearii conditiilor de stabilitate si de bunastare".
Viata demonstreaza ca aceste aspecte au o determinare reciproca, - evolutiile īn plan economic au un puternic efect īn plan social, dupa cum evolutiile si rezultatele īn plan social īsi gasesc reflectarea, īn special pe termen mediu si lung, īn economie.
Doua argumente pot fi aduse īn sustinerea acestei afirmatii. Unul se refera la faptul ca obtinerea unor rezultate economice īnalte, eficienta economica sporita, exprimata prin indicatori la nivel macro, cum sunt PIB pe un locuitor, productivitatea muncii etc., constituie indicatori de bunastare a populatiei (consumul de bunuri si servicii, accesul la īnvatamānt, starea de sanatate a populatiei, conditiile de locuit etc.). De asemenea, volumul si ponderea cheltuielilor publice antrenate de īnvatamānt, sanatate, de sistemul securitatii sociale etc. sunt semnificativ mai mari īn tarile bogate decāt īn tarile sarace.
Īn tarile dezvoltate ponderea cheltuielilor pentru servicii de sanatate si prestatii de securitate sociala īn PIB variaza īntre 25-40%, īn timp ce, īn multe din tarile īn curs de dezvoltare, acestea detin o pondere de sub 10%.
Se poate afirma la faptul ca īn tarile mai dezvoltate, unde nivelul si calitatea satisfacerii nevoilor populatiei sunt īnalte, capitalul uman este performant, cu rezultate remarcabile īn plan economic.
Astazi individul nu poate surmonta o serie de injustitii, impunāndu-se interventia statului, a puterii publice. Aceasta se poate concretiza īn delimitarea de fonduri, de mijloace de interventie care pun īn miscare noi mecanisme de repartitie (transferuri īn bani si īn natura), impozite si taxe, modificari ale configuratiei serviciilor sociale, de īnvatamānt, sanatate, locuinte etc.
Pe plan mondial, īn societatile dezvoltate prin politica sociala si programe sociale se tinde spre corectarea imperfectiunilor functionarii mecanismelor economice si a efectelor negative īn plan social si, deopotriva, spre evitarea aparitiei unor noi tensiuni sociale, a unor procese si fenomene adverse pentru aspectele economice ale dezvoltarii.
Astfel, īn prezent, cunosc o larga raspāndire programele de combatere a saraciei, de ocupare si pregatire profesionala a somerilor, de sanatate, de īnvatamānt, de asigurari si asistenta sociala etc.
Īn acest cadru, al īmbinarii politicii economice cu cea sociala, mentionam ca masurile de "coeziune economica si sociala, reducerea saraciei si marginalizarii sociale" promovate la nivel national si teritorial..
Se urmareste cresterea economica sustenabile pe termen mediu si lung, care sa permita sporirea bunastarii cetatenilor tarii si cresterea resurselor private si publice īn vederea absorbtiei saraciei si diminuarii riscurilor sociale pentru grupurile cele mai defavorizate.
O rata de crestere economica ridicata este o prioritate absoluta si din perspectiva reducerii decalajului economic care ne desparte de tarile din Uniunea Europeana.
2.4 Factori de influenta īn remodelarea politicii sociale
Dezvoltarea si derularea politicilor sociale, īn tarile avansate, arata ca datorita evolutiei nevoilor sociale si a parametrilor de functionare a īntregului organism economico-social, politica sociala a suferit permanente corecturi.
Se apreciaza ca si īn anii urmatori vor fi necesare ajustari īn politica sociala a diferitelor tari, pentru ca aceasta sa fie adecvata unui climat socio-economic īn continua schimbare. Relevam urmatoarele grupe de factori care impun remodelarea politicii sociale:
- tendintele īn evolutia populatiei totale si īn special īn structura acesteia. Īn mod special pentru tarile europene, inclusiv pentru Romānia, procesul de īmbatrānire demografica, rata scazuta a natalitatii, fenomenele de migratie etc. afecteaza esential configuratia politicii sociale.
Īn primul rānd pentru ca, sub impactul modificarilor demografice, costurile pe care le presupun masurile sociale īn derulare vor creste substantial.
Īn al doilea rānd, pentru ca raportul īntre cei care produc si cei care trebuie protejati prin diferite programe sociale se micsoreaza, ceea ce ridica numeroase probleme legate de resurse. Probleme deosebite se pun īn conditii de criza, cānd rata īnalta a somajului si respectiv a inflatiei complica si mai mult posibilitatea realizarii obiectivelor de protectie a diferitelor categorii de populatie, a obiectivelor politicii sociale īn general.
- modificarile structurale din economie,determinate de functionarea economiei de piata cu deosebire īn fostele tari cu economie planificata centralizat, au efecte distructive. Nevoile de protectie sociala, īn schimbare, presupun programe sociale noi si adaptarile la schimbare dinamica a structurii societatii, inclusiv formarea unei noi mrntalitati.
- necesitatea participarii omului (individual sau prin asociatii) la definirea si realizarea obiectivelor dezvoltarii, cu respectarea deplina a libertatilor fundamentale īnscrise īn Declaratia universala a drepturilor omului. Aceasta īnseamna promovarea parteneriatului īntre grupuri de interese, īn realizarea unor obiective sociale importante.
Nevoia de cunoastere si de masurare a condus la dezvoltarea unui sistem de indicatori sociali cu ajutorul carora sa se poata realiza diagnosticarea fenomenelor de ordin social. Aceasta ofera posibilitatea, pe de o parte, obtinerii unor rezultate semnificative pe linia evaluarii comparative a nivelului de dezvoltarea a tarilor si, pe de alta parte, evaluarii īntr-o maniera ampla si complexa a starii sociale la nivel national, ceea ce īnseamna sporirea posibilitatilor de argumentare, de fundamentare a orientarilor si a masurilor īn domenii sociale diverse.
Conceptul de securitate sociala este asociata unei liste de evenimente care, sunt de fapt riscuri sociale, adica riscuri de natura sa determine reducerea ori suprimarea capacitatii de cāstig a persoanelor.
Riscurile sociale sunt acele evenimente care au incidenta comuna asupra situatiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin cresterea cheltuielilor.
Riscurile sociale pot fi ;
- riscuri fizice
- riscuri economice.
Riscurile fizice apar atunci cānd forta de munca este alterata, redusa sau pierduta. Aceste riscuri pot fi de origine;
- profesionala si anume īn caz de accident de munca sau boala profesionala - origine extraprofesionala īn alte cazuri, de pilda: boala, maternitate, invaliditate, batrānete, deces, vaduvie.
Riscurile economice sunt generate de situatiile īn care forta de munca, fara sa fie alterata, este imposibil de exercitat, datorita lipsei de locuri de munca disponibile; este cazul somerilor īndemnizati respectiv neīndemnizati.
Exista, de asemenea, riscuri care constau īn reducerea nivelului de trai prin cresterea cheltuielilor īn situatii exceptionale, de exemplu, cumpararea de medicamente īn caz de boala, majorarea chiriilor īn anumite perioade, īntretinerea unor membrii ai familiei aflati īn nevoie etc.
Īntr-o alta abordare, securitatea sociala constituie o garantie contra riscurilor de ordin:
- psihologic: boala, maternitate, invaliditate, deces, batrānete, care pot afecta persoanele, antrenānd astfel o reducere sau pierdere a cāstigurilor;
- profesional: accidente de munca si boli profesionale.
Securitatea sociala, care ocupa un loc īnsemnat īn viata cotidiana a mai multor oameni, īncepe adesea īnainte de nastere (īngrijirile prenatale) si se prelungeste dupa moarte (pensiile de urmas).
Politicile de securitate sociala, īntelese ca politici de securitate economica, comporta o abordare ce vizeaza securitatea locului de munca, a cāstigului si a capacitatii de munca, precum organizarea si funtionarea unui sistem de formare si distribuire a venitului de īnlocuire īn timpul perioadelor de inactivitate fortata a cesor asigurati.
|
