Analiza indicatorilor ce caracterizeaza activitatea de productie si comercializare

Analiza indicatorilor ce caracterizeaza activitatea de productie si comercializare

Activitatea de productie si comercializare este evidentiata printr-un sistem de indicatori care cuprinde: cifra de afaceri; productia marfa fabricata; productia vânduta si încasata; productia exercitiului; valoarea adaugata; valoarea nou creata.

Exprimarea acestor indicatori se poate face în unitati naturale, unitati conventionale si unitati monetare (valorice).

Analiza activitatii unui agent economic pe baza indicatorilor mentionati va urmari nivelul acestor indicatori, va stabili factorii care au condus la modificarea valorii lor, facându-se apel la mai multe modele deterministe, va analiza raportul dintre diversi indicatori valorici ce caracterizeaza activitatea de productie si comercializare.

Cifra de afaceri (Q_af) este indicatorul valoric ce evidentiaza capacitatea unei unitati economice de a obtine venituri din operatiunile comerciale curente. Ea caracterizeaza volumul total al activitatii agentului economic prin suma totala a veniturilor din vânzarea produselor si marfurilor sau din receptionarea lucrarilor si serviciilor de catre clienti.

Finalitatea activitatii de baza a unei societati comerciale este redata prin indicatorul productia marfa vânduta si încasata(Q_vr), fiind indicatorul ce pune în evidenta capacitatea de plata a unei unitati economice. Diferentele mari între cifra de afaceri si productia marfa vânduta si încasata demonstreaza ca exista riscul intrarii unitatii în incapacitate de plata si a declansarii procedurii de faliment.

Productia marfa fabricata (Q_m) reprezinta productia obtinuta destinata livrarii. Ea cuprinde:

- valoarea produselor finite si semifabricatelor destinate vânzarii(Q_f);

- valoarea lucrarilor executate catre terti(L_e);

- valoarea serviciilor prestate (S_p)

Q_m=Q_f+L_e+S_p

Productia exercitiului (Qex) este indicatorul ce dimensioneaza întreaga activitate cu caracter util a unui agent economic. Este denumita si productie globala sau produs global si cuprinde valoarea productiei vândute (Q_v), modificarea stocurilor de produse finite si semifabricate la sfârsit de perioada fata de începutul perioadei analizate (DQ_m=Q_mf - Q_mi), modificarea stocului de productie neterminata la sfârsitul perioadei fata de începutul perioadei (DQN=QNf-QNi , valoarea imobilizarilor corporale si necorporale realizate în regie proprie (Li):

sau

Valoarea adaugata bruta (Qad) este indicatorul valoric ce reflecta capacitatea agentului economic de a crea bogatie. Se calculeaza ca diferenta între productia exercitiului si consumurile intermediare (Cin), acestea din urma fiind date de costurile materiale în sens restrâns, adica costurile cu munca trecuta din care se scade amortizarea anuala. Aceste costuri se refera la consumul valoric de materii prime si materiale de baza si auxiliare, combustibil, energie, apa, abur, valoarea lucrarilor si serviciilor prestate de terti etc.

Q_ad=Q_e -C_in

Valoarea adaugata neta (Q_and) este alt indicator ce oglindeste latura calitativa a activitatii de productie si comercializare, exprimând valoarea nou creata într-o perioada determinata de timp. Cunoasterea marimii sale permite decizii cu privire la dimensionarea corecta a unor elemente ale valorii nou create , care sa îmbine în mod optim interesele proprietarilor cu cele ale salariatilor.

În analiza acestor indicatori se va urmari nu numai modificarea absoluta sau procentuala a lor fata de baza de comparatie, ci si corelatiile existente între indicatorii valorici mentionati sau între perechi de indicatori, dintre care amintim:

- corelatia dintre cifra de afaceri si productia fabricata;

- corelatia dintre productia fabricata si productia exercitiului;

- corelatia dintre valoarea adaugata si productia exercitiului;

- corelatia dintre valoarea nou creata (valoarea adaugata neta) si valoarea adaugata bruta.

Corelatiile dintre toti indicatorii ca caracterizeaza activitatea de productie si comercializare se apreciaza pe baza indicilor de modificare ai indicatori mai sus mentionati. Situatia ideala ar fi daca:

100<I_Qe <I_Qm< I_Qf<I_Qad<I_Qadn

O astfel de situatie scoate în evidenta ca masurile întreprinse de echipa manageriala au urmarit:

- cresterea mai accentuata a productiei marfa fabricate în raport cu productia exercitiului prin scurtarea ciclurilor de fabricatie al produselor ori prin cresterea ponderii produselor cu un ciclu de fabricatie mai redus;

reducerea stocului de produse finite si semifabricate destinate pietei, ceea ce a avut drept consecinta o crestere mai accentuata a veniturilor din activitatea de baza;

- sporirea eficientei consumurilor intermediare de resurse de materii, materiale, combustibil etc., ceea ce s-a oglindit într-o crestere mai rapida a valorii adaugate în general, a valorii nou create în special.

În urmarirea corelatiei dintre perechile de indicatori se vor utiliza raportul static (Rs) si raportul dinamic (Rd) dintre respectivele perechi de indicatori.

Raportul static pune în evidenta proportia dintre acesti indicatori la un moment dat: (baza de comparatie (Rs₀ ), programat (Rs_p ) sau efectiv (Rs₁). Astfel, daca se urmareste corelatia dintre valoarea adaugata si productia exercitiului, raportul stativ se va calcula pe baza relatiei:

Acest raport ia valori mai mici decât unu (Rs< 1). Situatia se apreciaza ca fiind pozitiva daca Rs₁ > Rs_p > Rs₀, întrucât demonstreaza o crestere a eficientei consumurilor intermediare atât fata de anul de baza, cât si fata de prevederile din programul de activitate al unitatii.

Daca Rs_o > Rs₁ > Rs_p , eficienta consumurilor intermediare a fost superioara anului de baza, dar nu a atins nivelul programat.

Raportul dinamic se stabileste ca raport între indicii modificarii indicatorilor perechi si evidentiaza ritmurile de crestere a acestora. Se poate vorbi de:

raportul dinamic programat (Rd_p ):

- raportul dinamic efectiv (Rd₁ ):

Raportul dinamic ia valori supraunitare sau subunitare, situatia considerându-se pozitiva daca valorile sunt supraunitare si cu deosebire daca Rd₁ > Rd_p >1. În acest caz ritmul de crestere a valorii adaugate nu numai ca a fost superior ritmului de crestere a productiei exercitiului, dar situatie efectiva a fost mai buna decât cea programata.

Analiza indicatorilor valorici ce caracterizeaza activitatea agentilor economici trebuie sa permita calcularea influentei anumitor factori asupra modificarii indicatorilor, în care scop se apeleaza la mai multe modele deterministe, unele din ele fiind specifice fiecarui indicator, altele general valabile pentru toti indicatorii.

Analiza cifrei de afaceri

În aprecierea cifrei de afaceri, pe lânga modificarea absoluta si procentuala, se va urmari acest indicator si pe baza diagramei ABC. Aceasta diagrama va aborda doua aspecte:

- aportul beneficiarilor (clientilor) sau pietelor de desfacere la realizarea cifrei de afaceri;

- aportul sortimentelor de produse sau tipurilor de servicii la realizarea acestui indicator.

În analiza cifrei de afaceri se pot utiliza urmatoarele modele deterministe:

(1)

(2)

(3)

(4)

. (5)

. (6)

în care:

Vpf reprezinta valoarea produselor finite si semifabricatelor livrate si receptionate;

Vle- valoarea lucrarilor executate pentru terti si receptionate;

Vs - venituri din prestari de servicii.

Qsi - valoarea produselor finite si semifabricatelor destinate pietei existente în unitate la începutul perioadei;

Qm - valoarea produselor finite si semifabricatelor obtinute în cursul perioadei;

Qsf - valoarea produselor finite si semifabricatelor ramase în stoc la sfârsitul perioadei;

q - productia vânduta pe sortimente de produse;

p- pretul de valorificare pe unitatea de produs, denumit si pret de facturare fara TVA.

Q_m - productia marfa fabricata;

g - ponderea productiei vândute în productia marfa fabricata;

N - numarul mediu de personal;

Waf - productivitatea anuala a muncii calculata pe baza cifrei de afaceri.

Af - activele fixe;

gp - ponderea activelor fixe productive în total active fixe;

Efp - eficienta activelor fixe productive calculata prin raportarea productiei fabricate (Qm) la valoarea activelor fixe productive (Afp):

Primul model determinist pune în evidenta elementele structurale ale cifrei de afaceri, iar aportul acestora la cresterea sau reducerea absoluta a cifrei de afaceri este data de modificarea lor fata de baza de comparatie.

Structura cifrei de afaceri pe elementele componente evidentiaza specializarea agentilor economici într-o anumita directie (productie, comerciala sau prestari de servicii). Daca se urmareste cresterea ponderii unei anumite activitati care furnizeaza cea mai mare parte din cifra de afaceri, agentul economic va înregistra o accentuare a specializarii. Daca deciziile tintesc diversificarea activitatilor, se reduce volumul activitatii de baza în favoarea celorlalte activitati.

Model doi are în vedere ca în centrul atentiei echipelor manageriale trebuie sa stea valorificarea produselor existente în stoc la început de perioada, producerea în concordanta cu cerintele pietei si reducerea stocului de produse si semifabricate ce urmeaza sa fie valorificate în perioada imediat urmatoare.

Al treilea model determinist este folosit în urmarirea cifrei de afaceri din activitatea de baza. Pot fi întâlnite doua situatii:

♦ activitati cu o productie omogena;

♦ activitati cu productie neomogena.

În cazul activitatilor cu productie omogena, asupra cifrei de afaceri exercita actiune directa urmatorii factori:

productia totala exprimata în unitati naturale (Qt):

structura pe sortimente de produse(g):

pretului de valorificare a produselor(p):

Productia totala este limitata de cererea pietei sau de capacitatea de productie. De asemenea structura pe sortimente de produse este stabilita de piata.

Pentru cresterea cifrei de afaceri trebuie luate masuri de îmbunatatire a calitatii produselor si serviciilor si de valorificare a lor pe cele mai avantajoase piete.

În cazul activitatilor neomogene se poate stabili influenta directa a urmatorilor factori:

productia fizica livrata pe sortimente de produse:

pretul de valorificare a produselor:

Modelul patru explica modificarea cifrei de afaceri prin actiunea directa a urmatorilor factori:

productia marfa fabricata:

ponderea productiei vândute în productia fabrica:

Este reliefata necesitatea cresterii productiei fabricate în concordanta cu cerintele pietei si reducerea stocurilor de produse finite.

Modelul cinci determinist explica actiunea directa a consumului de munca si a eficientei muncii asupra cifrei de afaceri:

influenta numarului mediu de salariati (personal):

influenta productivitatii anuale stabilite pe baza cifrei de afaceri:

În conditiile în care un agent economic produce în concordanta cu cerintele pietei, comenzile suplimentare ale pietei vor determina angajari suplimentare de forta de munca si vor conduce la cresterea cifrei de afaceri.

Paralel cu angajarea suplimentara de personal se impun masuri de întarire a disciplinei în munca si de modernizare a proceselor de munca, laturi care se vor reflecta într-o productivitate a muncii sporita.

Ultimul model utilizat în analiza cifrei de afaceri face legatura între activele fixe de care dispune un agent economic, compozitia tehnologica a acestora, eficienta utilizarii activelor fixe productive si ponderea productiei vânduta în productia fabricata, pe de o parte, si cifra de afaceri pe de alta parte.

Conform acestui model determinist, schimbarile în cifra de afaceri se explica prin actiunea urmatorilor factori:

valoarea activelor fixe

compozitia tehnologica a activelor fixe

eficienta activelor fixe productive apreciata pe baza productiei fabricate la o unitate monetara active fixe productive

ponderea cifrei de afaceri în productia fabricata

În unitatile economice se vor lua decizii care sa determine nu numai sporirea activelor fixe, ci si îmbunatatirea compozitiei tehnologice a activelor fixe si cresterea eficientei activelor fixe productive printr-o mai buna utilizare extensiva si intensiva a mijloacelor fixe.

În analiza cifrei de afaceri intereseaza si nivelul critic al acestui indicator, adica acel nivel care sa conduca la punctul de echilibru dintre venituri si cheltuieli. Cifra de afaceri pentru pragul de rentabilitate se calculeaza pe baza relatiei:

în care:

Afc reprezinta cifra de afaceri minima ce asigura echilibru între veniturile si cheltuielile agentului economic;

Chf - costurile relativ fixe(amortizarea activelor fixe si costurile indirecte de conducere si administratie);

Cv/1000 - costurile fixe la 1000 unitati monetare cifra de afaceri, dar care sunt variabile în raport de marimea cifrei de afaceri.

Daca un agent economic 22222d314w produce si obtine o valoare a cifrei de afaceri situata sub pragul critic, el va încheia exercitiul financiar cu pierderi, mentinerea acestei situatii mai multe exercitii financiare conducând la falimentul firmei.

În diagnosticarea activitatii agentilor economici prin intermediul cifrei de afaceri se pot utiliza modele agregat, asa cum este urmatorul:

Prin intermediul acestui model agregat se poate evidentia actiunea urmatorilor factori asupra cifrei de afaceri: numarul mediu de personal (N), înzestrarea tehnica a muncii (Af/N), structura tehnologica a activelor fixe (Afp/Af), productia marfa fabricata ce revine la o unitate monetara active fixe productive (Qm/Afp) si ponderea cifrei de afaceri în productia marfa fabricata exprimata valoric (Qaf/Qm).

Analiza valorii adaugate

Urmarirea atenta a indicatorului valoare adaugata, denumit si valoare adaugata bruta, este impusa de urmatoarele considerate:

- arata eficienta consumurilor intermediare;

- constituie baza de impozitare pentru agentii economici;

- este indicator esential pentru constituirea indicatorilor sintetici la nivel macroeconomic (produsul intern brut, venitul national).

Analiza valorii adaugate se poate efectua utilizând urmatoarele modele deterministe:

Qad=Qex-Chm (1)

Qad=Qadn+A (2)

Qad= Qadi (3)

(4)

Qad=Chs+Chps+It+Cfc+A+Pb+TVA

Qad= q(p-cm)= Q(p-cm) (6)

(7)

În relatiile de mai sus simbolurile prezinta urmatoarea semnificatie:

Qad reprezinta valoarea adaugata;

Qex - productia exercitiului;

Chm - costurile intermediare;

Qadn - valoarea nou creata;

A - amortizarea anuala a activelor fixe;

Qadi - valoarea adaugata obtinuta pe subunitati componente sau tipuri de activitati;

gm - ponderea costurilor intermediare în productia exercitiului;

Chs - costurile cu salariile;

Chps - costurile cu protectia sociala(CAS plus fondul la somaj);

It - impozit si taxe (altele decât T.V.A si impozitul pe profit);

Cfc - costurile financiare;

Pb - profitul brut;

TVA - taxa pe valoarea adaugata;

q - productia fizica pe sortimente;

p - pretul de valorificare a produselor;

cm - costurile intermediare pe unitatea de produs;

Ut - unitatile totale de productie (suprafata, numar de sonde, numar de animale etc.) atrase în circuitul economic;

gu - structura unitatilor de productie pe categorii.

Primul model determinist pune în evidenta influenta productiei exercitiului si a consumurilor intermediare cunoscute sub numele de costuri cu materii prime si materiale de baza si auxiliare, combustibil, energie, apa, servicii prestate de terti etc. asupra valorii adaugate.

Un agent economic poate înregistra o crestere a valorii adaugate într-una din urmatoarele situatii:

cu acelasi volum de costuri materiale se obtine, printr-o valorificare superioara a resurselor de productie, mai multa productie marfa fabricata si implicit o valoare sporita a productiei exercitiului;

crese consumul valoric de materii, materiale, combustibil etc., dar concomitent sporeste si productia exercitiului cu o suma mai mare;

volumul programat al productiei exercitiului se realizeaza cu un volum mai mic de materii, materiale, combustibil, energie etc.;

scad consumurile intermediare afectând si volumul productiei, dar reducerea costurilor intermediare este mai accentuata fata de reducerea cifrei de afaceri.

Modelul doi evidentiaza cele doua elemente componente ale valorii adaugate, anume valoarea nou creata, denumita si valoare adaugata neta sau productie neta (Qadn) si amortizarea anuala a activelor fixe (A). Acest model reliefeaza influenta sistemelor de amortizare asupra valorii adaugate. Cresterea valorii adaugate trebuie sa aiba loc în primul rând pe seama valorii nou create.

Cel de al treilea model permite localizarea actiunii factorilor, Qadi reprezentând valoarea adaugata obtinuta într-o anumita subunitate componenta a unui agent economic (sectie, fabrica, magazin într-o societate ce se ocupa cu desfacerea produselor, ferme în cadrul societatilor comerciale agricole, santiere în cazul unitatilor de constructii etc.)

Aportul unei subunitati componente la modificarea procentuala a valorii adaugate la nivel de agent economic se stabileste pe baza uneia din relatiile:

sau

unde:

reprezinta aportul subunitatii la cresterea sau reducerea procentuala a valorii adaugate la nivelul agentului economic;

DQadi - modificarea valorii adaugate la nivelul unei subunitati componente;

gi - ponderea în baza de comparatie pe care o detine o subunitate componenta în valoarea adaugata la nivelul agentului economic;

IQadi - indicele modificarii valorii adaugate în subunitatea economica analizata.

Analiza valorii adaugate va fi adâncita prin utilizarea celorlalte modele deterministe, în primul rând la subunitatile ce detin o pondere ridicata în valoarea adaugata înregistrata la nivelul agentului economic, sau în care s-a constatat cea mai mare reducere procentuala a valorii adaugate.

Modelul patru pune în evidenta influenta productiei exercitiului si a eficientei consumurilor intermediare asupra valorii adaugate:

influenta productiei exercitiului:

influenta eficientei consumurilor intermediare

Acest model scoate în relief necesitatea valorificarii resurselor materiale de productie printr-o prelucrarea superioara, mai ales daca se tine seama de faptul ca ele prezinta un caracter mai mult sau mai putin limitat, fiind epuizabile într-o perioada mai apropiata sau mai îndepartata de timp.

Modelul cinci este de tip structural, punând în evidenta aportul elementelor componente ale valorii adaugate, precum si proportia dintre ele. Acest model trebuie avut în vedere îndeosebi la negocierea salariilor sau la adoptarea unui anumit sistem de amortizare a activelor fixe (uniform, accelerat sau încetinit).

Penultimul model explica modificarea valorii adaugate prin actiunea directa a urmatorilor factori:

productia totala:

unde IQ reprezinta indicele modificarii productiei totale stabilit pe baza relatiei:

structura pe sortimente de produse:

pretul de valorificare pe unitatea de produs:

costurile intermediare ce revin pe unitatea de produs

Se desprinde faptul ca pentru sporirea valorii adaugate se va modifica structura în favoarea produselor cu cea mai ridicata valoare adaugata pe unitatea de produs, deci care se valorifica la preturi superioare si pentru producerea carora sunt antrenate mai putine consumuri intermediare, sau pentru fabricarea carora nu se apeleaza la materii prime si materiale scumpe. Acest lucru trebuie sa se faca totusi în concordanta cu cerintele pietei si fara sa fie afectata calitatea produselor sau serviciilor.

Ultimul model determinist poate fi utilizat în cazul agentilor economici din agriculturi, silvicultura, extractia petrolului si gazelor naturale etc. si explica modificarea valorii adaugate prin actiunea directa a urmatorilor factori:

numarul total de unitati de productie atras în circuitul economic:

unde IUt reprezinta indicele modificarii numarului total de unitati de productie atras în circuitul economic.

structura unitatilor de productie pe categorii:

randamentul pe unitatea de productie:

pretul de valorificare a produselor obtinute:

costurile intermediare pe unitatea de produs:

În relatiile de mai sus Ui reprezinta unitatile de productie pe categorii (suprafata pe culturi, numarul de animale pe specii si categorii, numarul de sonde pe tehnologii de exploatare a titeiului etc.).

Modelul pune în evidenta necesitatea cultivarii întregii suprafete agricole si a practicarii culturilor care aduc cea mai mare valoare adaugata la unitatea de suprafata.

Analiza productiei fizice pe sortimente

Sortimentul este un produs sau un grup de produse prevazut ca pozitie distincta în programul de activitate al unitatii, iar structura este ponderea pe care o detin sortimentele de produse în total productie.

Aprecierea realizarii programului de activitate la productia fizica pe sortimente se face pe baza urmatoarelor metode:

compararea productiei fizice programate cu cea efectiva pe fiecare produs;

stabilirea indicelui modificarii productiei pe produse;

prin intermediul indicatorului "coeficientul de sortiment".

Primele doua metode permit aprecieri generale cu privire la respectarea sau nerespectarea volumului productiei pe fiecare sortiment. Aparitia abaterilor negative fata de nivelul programat, cel putin la unul din produse, sau un indice mai mic de 100, atesta nerespectarea prevederilor la productia fizica pe sortimente.

Prin intermediul acestor metode nu se pot face aprecieri cu privire la procentul de nerealizare a productiei fizice la nivelul agentului economic. De aceea se apeleaza la calcularea coeficientului de sortiment (Ks) pe baza relatiei:

sau

unde:

q_p reprezinta productia fizica programata pe sortimente;

q₁ - productia fizica realizata pe sortimente;

p_p - pretul programat pe unitatea de produs.

Prima relatie se foloseste în cazul agentilor economici cu o productie omogena, iar a doua relatie atunci când productia este neomogena.

Coeficientul de sortiment ia valori cel mult egal cu unu (Ks <1). Cu cât se departeaza de unu, cu atât se mareste gradul de neonorare a programului de activitate la productia fizica pe sortimente de produse.

Procentul de nerespectare a prevederilor la productia fizica pe sortimente de produse se calculeaza:

Gn=(1-Ks).100

unde Gn este gradul de nerealizare a programului la productia fizica pe sortimente la nivelul agentului economic.

De subliniat ca pentru o apreciere corecta a realizarii programului la productia fizica pe sortimente, se va lua în calcul numai volumul programat pentru care au fost încheiate contracte ferme de comercializare a produselor.

5analiza Q dpdv structural

Pentru urmarirea realizarii productiei din punct de vedere structural, se vor folosi metodele:

compararea ponderii programate cu cea efectiva detinuta de fiecare produs în productia la nivelul agentului economic;

stabilirea indicelui modificarii productiei pe sortimente;

calcularea indicatorului sintetic denumit ,,coeficient mediu de structura"(Kg).

si de aceasta data primele doua metode permit aprecieri generale cu privire la respectarea sau nerespectarea structurii programate, iar prin intermediul coeficientului mediu de structura se poate determina gradul de realizare a programului de activitate sub aspectul structurii productiei.

Un agent economic respecta structura programata daca ponderea efectiva a produselor se suprapune cu cea programata, sau daca indicele modificarii productiei are acelasi nivel la toate sortimentele de produse si se suprapune cu indicele pe total unitate.

Diferentele dintre ponderea efectiva si cea programata demonstreaza nerespectarea structurii programate, neonorarea programului de activitate sub acest aspect accentuându-se pe masura cresterii diferentelor dintre cele doua ponderi.

Pentru calcularea coeficientului mediu de structura, este nevoie ca mai întâi sa se faca recalcularea productiei efective în functie de structura planificata (q^*), pe baza uneia din relatiile:

sau

în care:

q_p reprezinta productia programata pe sortimente de produse;

g_p - ponderea programata pe fiecare sortiment de produse;

IQ - indicele modificarii productiei la nivel de unitate, care, în cazul productiei neomogene trebuie stabilit prin exprimarea monetara a productiei în preturi programate:

pentru productia omogena;

în cazul productiei neomogene.

Coeficientul mediu de structura se calculeaza pe baza urmatoarei relatii:

în cazul productie omogene;

în cazul productiei neomogene

Acest coeficient ia valori cel mult egale cu unu

Un nivel subunitar al coeficientului mediu de structura evidentiaza schimbarea ponderii unor produse sau servicii în favoarea altora. Daca situatia se datoreste unor disfunctionalitati în activitatea agentilor economici, atunci activitatea manageriala se apreciaza ca negativa, iar daca a fost urmare a cerintei pietei, situatia se considera normala.

Tot o situatie pozitiva se apreciaza si aceea în care schimbarea din structura de productie s-a facut în favoarea produselor cu o rentabilitate ridicata, sau, daca s-a realizat productia pe sortimente, peste prevederile initiale s-a produs ceea ce a solicitat piata, deci productia a avut asigurata desfacerea.

Coeficientul mediu de structura poate fi urmarit la productia marfa fabricata, la cifra de afaceri sau la valoarea adaugata. Un coeficient mediu de structura la cifra de afaceri mai mic decât acelasi coeficient stabilit pentru productia marfa fabricata, atesta ca nu toata productia a avut asigurata desfacerea, aparând stocuri de produse finite pentru care va trebui cautata piata de desfacere.

În unitatile comerciale structura se urmareste pe grupe de marfuri sau pe piete de desfacere a produselor.

Daca în stabilirea valorii produselor, în locul pretului din baza de comparatie (programata) se vor utiliza preturile curente (efective), atunci se poate vorbi de o structura în care s-a luat în considerare si influenta preturilor, deci o structura a veniturilor.

În aprecierea structurii productiei se poate utiliza si coeficientul de concentrare calculat pe baza relatiei:

unde :

G reprezinta gradul de concentrare;

n - numarul de termeni ai seriei (numarul de produse);

gi - ponderea produsului sau grupei de marfuri în total productie sau cifra de afaceri.

Acest indicator ia valori cuprinse între "zero" si unu. Apropierea de unu arata ca agentul economic este specializat pe un numar redus de produse sau marfuri (valoarea egala cu unu atesta ca unitatea se ocupa de un singur produs).

Pentru a aprecia schimbarile în structura de productie sau comerciala, se va compara gradul de concentrare din perioada analizata cu cel din baza de comparatie. Suprapunerea marimii celor doua grade de concentrare arata o respectare a structurii, iar existenta unor diferente între gradul de concentrare efectiv si cel din baza de comparatie atesta schimbari în structura de productie sau comerciala, schimbarile fiind cu atât mai mari, cu cât se mareste diferenta dintre gradul de concentrare din perioada analizata fata de cel din baza de comparatie.

Pentru aprecierea corecta a activitatii manageriale se vor interpreta simultan marimea coeficientului de sortiment, a coeficientului de structura si a indicelui modificari productiei la nivel de unitate.

Pot fi întâlnite mai multe situatii, din care mentionam:

Acest lucru demonstreaza ca unitatea în cauza si-a onorat angajamentele la toate sortimentele de produse. Pentru anumite produse cerute de piata si pentru care a existat capacitate de productie, productia efectiva a fost superioara celei programate, ritmul de crestere pe produse fiind diferit. Se vor face aprecieri pozitive asupra activitatii echipei manageriale.

O astfel de situatie demonstreaza ca la anumite produse cantitatea obtinuta a fost sub cea programata, la alte produse s-a obtinut peste cantitatea programata, nerealizarile fiind compensate în totalitate de depasiri. Se vor face aprecieri negative deoarece exista produse la care nu a fost onorat programul de activitate.

Cazul de mai sus pune în evidenta ca agentul economic fie nu si-a onorat angajamentele la nici un sortiment de produse, dar gradul de nerealizare a fost diferit, fie la unele produse s-a obtinut peste nivelul programat, iar la altele sub cel programat, nerealizarile fiind compensate doar partial de depasiri. Se vor face aprecieri negative asupra activitatii manageriale.

În analiza productiei fizice pe sortimente si din punct de vedere al structurii se vor pune în evidenta efectele economice ale neonorarii programului de activitate din acest punct de vedere.

Nerealizarea productiei fizice pe sortimente determina reducerea valorii productiei marfa fabricate si implicit a cifrei de afaceri si a productiei exercitiului.

în care:

reprezinta modificarea productiei marfa fabricate sau a cifrei de afaceri pe seama neonorarii programului de activitate la productia fizica pe sortimente

q - productia obtinuta în contul programului de activitate ce se stabileste ca valoare minima între productia programata si cea efectiva.

Modificarile intervenite în structura de productie se reflecta în majoritatea indicatorilor economico-financiari. Influenta structurii asupra principalilor indicatori se calculeaza pe baza relatiilor:

influenta structurii asupra veniturilor din activitatea de baza, atunci când este vorba de productie omogena:

influenta asupra productivitatii muncii exprimata prin consumul mediu de timp la 1000 unitati monetare valoare a productiei sau consumul mediu de timp pe unitatea de produs în cazul productiei omogene:

influenta asupra costurilor la 1000 unitati monetare:

influenta asupra profitului brut:

influenta asupra ratei profitului:

influenta asupra rentabilitatii capitalului consumat

Metode de apreciere economica a calitatii produselor, lucrarilor si serviciilor

Multitudinea de produse, diferitele lor destinatii si marea gama de însusiri (parametri de calitate) ce le caracterizeaza, precum si modul de organizare a sistemului informational, conduc la folosirea mai multor metode sau procedee pe baza carora sa se aprecieze din punct de vedere economic evolutia calitatii produselor.

Pentru produsele livrate pe clase sau pe categorii de calitate, în aprecierea calitatii se pot folosi urmatoarele metode:

se determina structura productiei pe clase de calitate;

se calculeaza indicele modificarii productiei pe fiecare clasa sau categorie de calitate;

se calculeaza indicatorul sintetic denumit "coeficient de calitate".

Structura pe clase de calitate si indicele modificarii productiei pe clase de calitate sunt metode ce permit aprecieri generale cu privire la evolutia calitatii unui produs. Se poate spune ca s-a îmbunatatit calitatea produsului atunci când a crescut ponderea produselor încadrate în clasele superioare de calitate, sau daca indicele modificarii productiei la primele clase de calitate este superior indicelui modificarii productiei totale.

Coeficientul de calitate poate fi stabilit la nivel de produs sau pentru un grup omogen de produse.

Pentru calcularea coeficientului de calitate la nivel de produs se folosesc doua procedee:

- unu care se bazeaza pe numarul ce indica clasa sau categoria de calitate;

- altul care se bazeaza pe echivalarea întregii productii în productie din prima clasa de calitate.

În primul caz, pentru determinarea coeficientului de calitate la nivel de produs se utilizeaza relatia:

sau

unde :

ni reprezinta numarul ce indica clasa sau categoria de calitate (ni = 1,2, ..n)

qi - volumul productiei pe clase de calitate;

gi - structura productiei pe clase de calitate.

Acest coeficient ia valori mai mari sau cel putin egal cu unu ().Cu cât se apropie de unitate, cu atât se îmbunatateste calitatea produsului.

În dinamica, atunci când , s-a îmbunatatit calitatea produsului, iar daca, la produsul analizat s-a înrautatit calitatea. Gradul de îmbunatatire sau înrautatire a calitatii produsului se stabileste:

unde

Pentru un grup omogen de produse se calculeaza coeficientul de calitate generalizat (Kg), pentru care folosim relatia:

sau:

unde:

Qi reprezinta productia dintr-un anumit produs;

- calitatea la nivel de produs;

gi - structura productiei pe sortimente de produse.

Relatiile de mai sus pun în evidenta faptul ca la nivel de unitate se poate înregistra o situatie în care Kg₁ < Kg₀ fara a fi vorba de o îmbunatatire propriu-zisa a calitatii produselor. Ea are drept explicatie cresterea ponderii produselor cu o calitate medie sporita. De aceea se impune delimitare actiunii celor doi factori:

structura pe sortimente de produse:

calitatea la nivel de produs, deci calitatea propriu-zisa:

unde se stabileste:

Daca se modifica ponderea productiei în favoarea produselor cu un nivel sporit de calitate, acest lucru se apreciaza ca pozitiv în activitatea manageriala, agentul economic consolidându-si pozitia pe piata. Paralel cu aceasta actiune trebuiesc întreprinse masuri de îmbunatatire a calitatii fiecarui produs.

În situatia în care la aprecierea calitatii produselor se face echivalarea întregii productii în productie de prima clasa de calitate, coeficientul de calitate la nivel de produs se stabileste pe baza urmatoarei relatii:

sau

unde:

ie reprezinta indicele de echivalare a productiei din diferite clase de calitate în productie de prima categorie de calitate, care se stabileste prin raportarea parametrilor sau preturilor corespunzatoare diferitelor clase de calitate la parametri sau preturile corespunzatoare primei clase de calitate:

în care:

pi reprezinta parametri corespunzatori claselor de calitate;

p - parametru pentru prima clasa de calitate.

Dupa aceasta modalitate de stabilire a coeficientului de calitate acesta ia valori mai mici sau cel mult egale cu unu. Cu cât se apropie de unitate, cu atât sporeste calitatea. Prin urmare, daca se înregistreaza o îmbunatatire a calitatii produsului, iar daca s-a înrautatit calitatea produsului.

Gradul de îmbunatatire sau înrautatire a calitatii produsului în acest caz se stabileste pe baza relatiei:

Pentru mai multe produse omogene se va calcula un coeficient de calitate generalizat ce va lua valori cel mult egale cu unitatea si a carei modificare se va analiza ca si în prima situatie de calculare a sa.

Daca un produs este caracterizat prin mai multi parametri de calitate ce confera utilitatea sa, aprecierea calitatii se va face prin intermediul unui coeficient generalizator () calculat pe baza relatiei:

în care:

gi reprezinta ponderea acordata unui parametru de calitate în utilitatea produsului, respectându-se conditia ca ;

Pri - nivelul parametrului de calitate sau al pretului pe fiecare clasa de calitate.

În situatia în care , la acel produs s-a înregistrat o sporire a calitatii, în caz contrariu calitatea s-a înrautatit. Gradul de îmbunatatire sau înrautatire a calitatii produsului se stabileste ca diferenta între indicele coeficientului generalizator si 100.

Exista produse la care sunt stabiliti parametri standard de calitate, asa cum este cazul unor produse agricole. La aceste produse volumul poate fi exprimat în productie fizica, adica cu parametri de calitate reali, si productie STAS care este exprimata în parametri standard de calitate. În aceasta situatie aprecierea calitatii se face prin punerea în balanta productiei fizice (qf), cu productia în unitati standard (qs). Daca qf<qs, înseamna o calitate superioara a produsului, în caz contrariu calitatea este inferioara. Pentru o apreciere comparativa, este bine sa se calculeze indicele de calitate (Ic) stabilit ca raport între productia în unitati standard si cea fizica:

Daca Ic>1, înseamna o calitate superioara celei standard.

Daca se analizeaza în dinamica nivelul calitatii, se îmbunatateste calitatea produsului daca Ic₁>Ic₀, în caz contrariu s-a înrautatit calitatea chiar daca ea este peste cea standard.

Calitatea produselor poate fi reliefata si de proportia dintre produsele fabricate, dar care nu se încadreaza în parametri de calitate conform destinatiei produsului, si productia ce corespunde din punct de vedere al calitatii. Productia ce nu corespunde din punct de vedere calitativ este încadrata în productie declasata sau rebutata, iar calitatea se apreciaza prin intermediul procentului de rebuturi care se urmareste atât la nivel de produs, cât si pentru întreaga productie.

La nivel de produs procentul de rebut se calculeaza pe baza urmatoarelor relatii:

în care:

qr reprezinta productia rebutata exprimata în unitati naturale (buc);

qf - produsele finite ce corespund parametrilor de calitate.

qt reprezinta productia totala fabricata, deci atât produsele ce corespund calitativ, cât si rebuturile;

c - costul de sectie pe unitatea de produs.

În realitate procentul de rebuturi este mai degraba un indicator ce caracterizeaza calitatea productiei, produsul finit fiind rezultatul întregului proces de fabricatie.

La nivelul agentului economic se pate stabili un procent mediu de rebuturi calculat functie de structura productiei exprimata valoric în cost de sectie (gi) si procentul de rebut la nivelul fiecarui produs (rbi):

Asupra procentului mediu de rebuturi la nivel de unitate exercita actiune directa urmatorii factori:

structura productiei pe sortimente de produse:

calitatea propriu-zisa (procentul de rebut pe produse):

unde

Îmbunatatirea calitatii produselor pusa în evidenta de reducerea procentului de rebuturi la nivelul agentilor economici, obliga pe manageri sa urmareasca reducerea rebuturilor la fiecare produs, în care scop vor asigura o buna stare de functionare a mijloacelor fixe active, vor utiliza materii prime si materiale de baza si auxiliare calitativ superioare, vor folosi tehnologiile de fabricatie cele mai moderne, vor asigura o calificare corespunzatoare a fortei de munca si un control tehnic de calitate care trebuie efectuat cu aparatura moderna.

Calitatea produselor poate fi apreciata si prin intermediul ponderii produselor reclamate sau refuzate de beneficiari (gr) ca urmare a calitatii necorespunzatoare, stabilita ca raport între total productie reclamata sau refuzata de clienti (qrf) si total productie livrata clientilor (qm)

În cazul produselor ce au asigurata o perioada de garantie, calitatea poate fi pusa în evidenta de urmatorii indicaori:

ponderea produselor la care s-au înregistrat defecte în perioada de garantie, în total productie comercializata:

unde:

qdf reprezinta numarul de produse la care s-au înregistrat defectiuni în perioada de garantie;

q - productia totala comercializata.

Reducerea ponderii produselor cu defectiuni constatate în perioada de garantie atesta o îmbunatatire a calitatii produsului.

numarul mediu de defecte pe un produs defectat în perioada de garantie (nd) stabilit ca raport între numarul total de defectiuni înregistrate în perioada de garantie (ND) si numarul de produse comercializate si care s-au defectat în perioada de garantie (qdf):

numarul mediu de defecte semnalate în perioada de garantie si care revin pe un produs comercializat (ndt):

costurile medii cu înlaturarea defectelor constatate pe timpul garantiei si care revin pe un produs defectat (cqdf) sau pe un produs comercializat (cdqm):

unde:

Chi reprezinta suma cheltuielilor pe elemente efectuate pentru eliminarea defectiunilor pe perioada de garantie (costul pieselor înlocuite, costul manoperei pentru înlocuirea unor piese sau subansamble etc.)

Pentru aprecierea calitatii se poate utiliza si indicatorul "rata defectelor" (Kd) stabilit pe baza relatiei:

în care:

ndi reprezinta numarul de defecte dintr-o anumita categorie;

pci - numarul de puncte acordate pentru fiecare tip de defect;

Np - numarul produselor controlate.

si acest indicator caracterizeaza mai mult calitatea productiei si nu calitatea produsului finit.

Pentru a aprecia daca la un produs calitatea este în limite normale, trebuie stabilit un prag limita pentru rata defectelor, nivelul fiind functie de felul produsului si de punctajul acordat pentru fiecare tip de defecte. Reducerea ratei defectelor atesta o îmbunatatire a calitatii produsului. Acest lucru trebuie realizat îndeosebi prin eliminarea defectelor ce prezinta implicatii majore în functionarea produsului si prin reducerea numarului de defecte minore.

Daca la o anumita cerere a populatiei pretul este stabilit în exclusivitate pe baza calitatii, atunci în aprecierea calitatii produselor se va folosi si pretul mediu de valorificare a produselor. În caz contrariu, din modificarea preturilor medii trebuie eliminata influenta celorlalti factori, îndeosebi influenta sezonalitatii si a conjuncturii pietei.

Efectele economice ale modificarii calitatii produselor.

Deoarece obtinerea de produse sau prestarea de servicii calitativ superioare, de cele mai multe ori implica si consumuri suplimentare de resurse de productie, pentru o apreciere corecta a eficientei consumurilor determinate de o calitate mai buna este necesar sa se cuantifice efectele economice ale modificarii calitatii produselor. Aceste efecte exprimate valoric nu pot fi stabilite decât prin intermediul preturilor de valorificare.

În dimensionarea efectelor determinate de modificarea calitatii produselor se va tine seama de modul de apreciere a calitatii produselor.

Daca produsele se livreaza pe categorii sau clase de calitate, se poate vorbi de o reducere a veniturilor (cifrei de afaceri) pe seama calitatilor inferioare (DV), indicator denumit impropriu "pierderi pe seama calitatilor inferioare". Marimea acestui indicator, la nivel de produs se poate calcula pe baza relatiilor:

sau

în care:

q reprezinta productia totala dintr-un anumit produs;

qi - productia pe clase de calitate;

- pretul mediu de valorificare al produsului;

pi - pretul de valorificare pe clase de calitate;

p - pretul corespunzator primei clase de calitate.

Daca se urmareste în dinamica reducerea veniturilor pe seama calitatilor inferioare, atunci asupra acestui indicator la nivel de produs exercita actiune volumul total al productiei, structura pe clase de calitate si nivelul preturilor pe categorii de calitate. Prin urmare schimbarea propriu-zisa a calitatii produsului exercita urmatoarea actiune asupra volumului veniturilor:

sau

în care:

unde:

gi reprezinta structura productiei pe clase sau categorii de calitate.

- reducerea de venituri pe seama calitatii inferioare în baza de comparatie.

Pentru foarte multe produse obtinerea unor calitati inferioare este inerenta, iar volumul activitatii exercita actiune directa asupra volumului de produse din calitatile inferioare.

De asemenea piata, prin raportul cerere si oferta, exercita actiune asupra reducerii veniturilor pe seama calitatilor inferioare prin intermediul pretului pe categorii de calitate.

Pentru aprecierea corecta a modului de reflectare a masurilor ce vizeaza îmbunatatirea calitatii în rezultatele financiare ale agentului economic, se vor pune în balanta costurile suplimentare determinate de respectivele masuri, cu sporul de venituri înregistrat exclusiv pe seama calitatilor îmbunatatite.

La nivelul agentului economic reducerea veniturilor pe seama calitatilor inferioare se stabileste prin relatia:

sau:

în care:

Qi reprezinta productia totala dintr-un anumit produs;

Qt - productia totala la nivelul unor produse omogene sau relativ omogene, exprimata în unitati naturale;

g - structura pe sortimente de produse;

- pretul mediu de valorificare la nivel de produs;

pi - pretul corespunzator primei categorii de calitate pentru fiecare produs.

Se desprinde faptul ca pentru diminuarea reducerii de venituri pe seama calitatilor inferioare, agentii economici, tinând seama si de cerintele pietei, trebuie sa mareasca productia în favoarea produselor pentru care dispun de conditii ce permit obtinerea de produse de o calitate sporita. Paralel vor întreprinde actiuni de perfectare a tehnologiilor de fabricatie la produsele cu o calitate mai scazuta.

Daca se apreciaza calitatea produselor pe baza procentului de rebut, atunci se poate vorbi de pierderi pe seama rebuturilor. În calcularea acestui indicator se va tine seama de faptul ca o parte din produsele rebutate pot fi aduse la parametri acceptabili de functionare prin efectuarea unor cheltuieli cu reconditionarea. Produsele reconditionate pot fi valorificate conform destinatiei initiale, schimbându-se destinatia lor sau valorificându-se la preturi inferioare.

Pierderile pe baza rebuturilor se stabilesc pe baza relatiei:

P=Vrb+Chrc - V

în care:

P reprezinta pierderile datorate rebuturilor;

Vrb - valoarea rebuturilor stabilita la cost de sectie;

Chrc - costurile cu reconditionarea unor produse rebutate pentru a putea fi valorificate, fie conform destinatiei initiale, fie schimbându-se destinatia produsului;

V - veniturile obtinute prin valorificarea unor rebuturi.

Exista situatii în care agentii economici îmbunatatesc nivelul calitativ al produselor fara sa modifice preturile, din dorinta de a creste competitivitatea pe o anumita piata, ceea ce atrage dupa sine cresterea volumului vânzarilor. În acest caz se poate vorbi de un spor de profit pe seama productiei vândute, care va fi pus în balanta cu volumul costurilor impuse de masurile de îmbunatatire a calitatii produselor. În astfel de situatii se va diminua rata rentabilitatii, dar va spori masa profitului.

Pentru produsele a caror calitate se apreciaza prin intermediul indicelui de calitate, se poate vorbi de urmatoarele efecte economice ale calitatii:

modificarea veniturilor:

economia relativa de unitati de productie:

în care:

qs reprezinta productia exprimata în unitati standard;

qf - productia în unitati fizice;

- randamentul pe unitatea de productie;

ps₀ - pretul pe unitatea de produs standard în baza de comparatie.

Pretul mediu de valorificare a produselor, ca expresie a calitatii produselor, se va reflecta în urmatorii indicatori economico-financiari:

productivitatea anuala a muncii:

când nu intervine sezonalitatea productiei;

când intervine si factorul sezonalitate.

profitul brut al unitatii

când nu intervine sezonalitatea;

când intervine sezonalitatea.

rata profitului

când nu actioneaza sezonalitatea

când actioneaza si sezonalitatea

rentabilitatea capitalului consumat

când nu intervine sezonalitatea

când intervine si sezonalitatea

costurile la 1000 unitati monetare productie:

fara sezonalitate

cu sezonalitate

În relatiile de mai sus reprezinta pretul mediu recalculat în functie de structura efectiva pe sezoane (gi₁) si pretul în baza de comparatie pe fiecare sezon ()

Analiza ritmicitatii (sezonalitatii)

Activitatea agentilor economici trebuie urmarita nu numai pe întregul interval de timp analizat, ci si pe intervale mai scurte sau pe diviziuni de timp, deoarece rezultatele pozitive dintr-un anumit interval de timp pot contracara pe cele nefavorabile manifestate în alte intervale de timp, permitând pe ansamblu sa se spuna ca agentul economic si-a onorat angajamentele asumate.

De la bun început se impune facuta delimitarea între uniformitate care presupune obtinerea productiei în partizi egale pe intervale egale de timp si ritmicitate care presupune realizarea productiei în anumite proportii pe intervale egale de timp.

Prin urmare, existenta unei uniformitati în programul de activitate presupune si existenta unei ritmicitati, în timp ce lipsa de uniformitate nu exclude ritmicitatea.

Se poate vorbi de o ritmicitate în procesul de productie, de alta în procesul de valorificare a produselor (ritmicitatea cifrei de afaceri) si de o ritmicitate în încasarea contravalorii produselor vândute.

Existenta ritmicitatii diferita de uniformitate atesta o anumita sezonalitate în activitatea agentilor economici, cu consecinte negative asupra utilizarii activelor fixe si în primul rând a mijloacelor fixe, asupra utilizarii fortei de munca, asupra calitatii produselor etc.

De asemenea, la produselor la care preturile sunt fixate pe sezoane, modificarea ritmicitatii atrage dupa sine si schimbari în pretul mediu de valorificare a produselor.

Pentru urmarirea ritmicitatii în activitatea agentilor economici se pot utiliza mai multe metode:

calcularea ponderii productiei pe intervale de timp si compararea ponderii programate cu cea efectiva;

stabilirea indicelui modificarii productiei pe fiecare diviziune sau interval de timp;

determinarea unor indicatori sintetici cum ar fi:

coeficientul de ritmicitate;

coeficientul de sezonalitate;

abaterea medie patratica si coeficientul de variatie;

coeficientul de concentrare pe intervale de timp etc.

întocmirea graficelor de productie, livrare sau încasare etc.

Primele doua metode permit aprecieri generale cu privire la respectarea sau nerespectarea ritmicitatii programate. Se considera ca o unitate economica a respectat ritmicitatea programata daca ponderea efectiva coincide cu cea programata pe fiecare diviziune sau interval de timp sau atunci când indicele modificarii productiei are acelasi nivel pe toate intervalele de timp si se suprapune cu indicele modificarii productiei pe întreaga perioada analizata.

Coeficientul mediu de ritmicitate se stabileste pe baza urmatoarei relatii:

în care:

q₁ reprezinta productia efectiv înregistrata pe fiecare interval sau subdiviziune de timp;

q* - productia efectiv recalculata în functie de ponderea planificata pe fiecare diviziune de timp, indicator stabilit pe baza uneia din relatiile:

q*=q_p IQ

sau

Q₁ reprezinta productia obtinuta efectiv pe întregul interval de timp supus analizei, iar IQ - indicele modificarii acestei productii ();

g_p - ponderea programata a productiei dintr-un interval de timp în productia pe întregul interval analizat.

Coeficientul de ritmicitate ia valori mai mici sau cel mult egale cu unu, neritmicitatea accentuându-se atunci când se reduce valoarea coeficientului de ritmicitate.

Coeficientul de sezonalitate este dat de ponderea activitatii din luna în care s-a obtinut cea mai productie (qlv) în productia pe întregul interval analizat (an calendaristic):

Daca acest coeficient este 0,833 indica o uniformitate în activitatea agentilor economici, iar daca este mai mare de 0,833 denota o anumita sezonalitate care se accentueaza odata cu cresterea coeficientului de sezonalitate.

De subliniat ca sezonalitatea trebuie urmarita în primul rând la produsele sau marfurile care au o desfacere sezoniera, deci în primul rând în activitatea comerciala si în rândul producatorilor ale caror produse sunt cerute pe piata în anumite perioade ale anului.

Abaterea medie patratica si coeficientul de variatie sunt indicatori ce permit aprecieri cu privire la gradul de uniformitate în activitatea agentilor economici. Pentru a se aprecia daca s-a respectat sau nu ritmicitatea programata, se va pune în balanta nivelul efectiv al acestor indicatori cu nivelul programat. Daca apar diferente, atunci se poate afirma ca nu se respecta ritmicitatea programata, neritmicitatea accentuându-se odata cu cresterea diferentelor.

Pentru calculul abaterii medii patratice se foloseste relatia:

în care:

qi reprezinta productia pe un anumit interval de timp;

- productia medie pe o diviziune de timp;

f - frecventa sau numarul de intervale cu o anumita productie.

Coeficientul de variatie se stabileste ca raport între abaterea medie patratica si valoarea medie pe un interval de timp:

Efectele economice ale modificarii ritmicitatii

efecte directe exercitate asupra pretului mediu de valorificare si prin intermediul sau asupra unor indicatori economico-financiari. Aceste efecte pot fi cuantificate în cazul în care preturile de valorificare sunt sezoniere.

efecte indirecte care apar ca urmare a actiunii exercitate de neritmicitate asupra calitatii produselor, uzurii mai accentuate a mijloacelor fixe, neîncasarii la timp a contravalorii produselor comercializate, utilizarii incomplete a capacitatii de productie etc.

Modificarea pretului mediu de valorificare datorita schimbarilor ritmicitatii, se calculeaza:

în care nivelul recalculat al pretului mediu de valorificare se stabileste în functie de structura productiei pe intervale de timp în anul curent (gi₁) si de pretul pe fiecare interval de timp în baza de comparatie (pi₀):

Principalii indicatori economico-financiari ce se modifica sub actiunea ritmicitatii sunt:

cifra de afaceri (veniturile din activitatea de baza)

profitul brut:

Influenta este aceeasi deoarece cifra de afaceri actioneaza în acelasi sens si cu aceeasi marime masa profitului (profitul se calculeaza ca diferenta între venituri si cheltuielile aferente veniturilor).

rata profitului:

rata rentabilitatii capitalului consumat:

productivitatea anuala a muncii:

costurile la 1000 unitati monetare la nivel de produs:

costurile la 1000 unitati monetare la nivelul agentului economic:

Prin intermediul cifrei de afaceri si a profitului brut, ritmicitatea îsi pune amprenta si pe eficienta utilizarii activelor fixe si a activelor circulante

Tipologia costurilor de productie

si clasificare lor

În teorie , dar si în practica, se întâlnesc mai multe Categorii (tipuri) de costuri:

Costuri totale la nivelul agentului economic ce cuprind întregul consum de factori de productie, exprimat în unitati monetare, într-un exercitiu financiar sau an calendaristic (Ct);

Costuri totale pe produs ce exprima valoarea consumului de factori pentru obtinerea unui anumit produs (Cp);

Costul pe unitatea de produs ce exprima consumul de factori în vederea obtinerii unei unitati de produs: tona, bucata, m˛, gigacalorie, Kw, mł etc.(c);

Costul pe unitatea de productie, categorie întâlnita cu deosebire în agricultura si silvicultura (cost pe ha, pe un animal), dar si în exploatarea petrolului sau gazelor naturale (cost pe o sonda) si care reflecta contravaloarea consumului de resurse pentru punerea în exploatare a unei unitati de productie (c/u);

Costuri directe care reflecta consumurile ce pot fi localizate pe produse (Cd);

Costuri indirecte ce pot fi comune sau generale si se refera la consumurile de resurse pentru crearea cadrului de desfasurare a activitatii la nivelul agentului economic sau pe subunitati componente (Ci);

Costurile marginale ce sunt expresia valorica a consumului suplimentar de factori de productie, denumit si consum marginal (Cm);

Costul pe unitatea de produs marginal, denumit si costul sporului de productie, care exprima contravaloarea consumului de resurse pentru realizarea unei unitati din productia marginala (cm).

Costul marginal pe unitatea de produs care reflecta contravaloarea consumului marginal de resurse pe unitatea de produs în vederea îmbunatatirii calitatii produsului, lucrarii sau serviciului (cm/u)

Costuri fixe sau constante ce pun în evidenta consumul de resurse ce nu se modifica în raport cu volumul activitatii, având un nivel relativ constant într-o unitate economica de o anumita dimensiune, cu o structura organizatorica si care dispune de o anumita baza tehnica (Cf).

Costuri variabile (Cv) ce reflecta consumurile ce se modifica în functie de volumul activitatii desfasurate de un agent economic. Ele pot varia strict proportional cu volumul activitatii, sau non strict proportional, fiind progresive sau degresive.

Cost mediu pe unitatea de produs, categorie ce reflecta consumul mediu de factori pentru obtinerea unei unitati de produs. Se întâlneste în cazul agentilor economici ce obtin unul si acelasi produs în doua sau mai multe subunitati cu autonomie gestionara .

Costul de productie care reflecta consumul de factori pentru obtinerea produselor (cp).

Costuri de desfacere care pun în evidenti consumul de factori pentru comercializarea produselor obtinute (cd).

Între categoriile de costuri enumerate anterior se pot scrie urmatoarele relatii de legatura:

Ct =Cf + Cv

unde:

q reprezinta volumul productiei dintr-un anumit produs;

Ctą - costurile totale în perioada sau varianta tehnologica studiata;

Ct⁰ - costuri totale în baza de comparatie;

cv - costuri constante pe unitatea de produs ce conduc la costuri totale variabile în raport cu volumul productiei.

Analiza costurilor la 1000 unitati monetare

Corelatia dintre evolutia costurilor de productie si productia marfa fabricata, cifra de afaceri sau veniturile totale este apreciata pe baza indicatorului ,,costuri la 1000 unitati monetare", denumit impropriu ,,rata de eficienta a cheltuielilor totale", indicator ce poate fi urmarit la diferite niveluri organizatorice: agent economic, subunitate componenta, grup de produse sau pe fiecare produs.

La nivel de unitate economica acest indicator poate fi analizat pe baza urmatoarelor modele deterministe:

c/1000= (1)

c/1000= (2)

în care:

Chi reprezinta costurile de productie pe cele trie grupe: activitate de exploatare, activitate financiara si activitate exceptionala;

Vi - veniturile pe cele trei grupe similare de activitati;

gi - structura veniturilor pe cele trei tipuri de activitati;

ci/1000 - costurile la 1000 unitati monetare venituri din fiecare tip de activitate enumerata mai sus.

Primul model evidentiaza concordanta dintre ritmul cresteri sau reducerii costurilor si cel al modificarii veniturilor. Unitatea economica realizeaza o reducere a costurilor la 1000 unitati monetare daca ritmul cresterii veniturilor devanseaza ritmul costurilor sau daca ritmul de reducere a costurilor este superior ritmului de reducere a veniturilor.

Modificarea costurilor la 1000 unitati monetare pe baza actiunii celor doi factori se stabileste:

influenta veniturilor

influenta costurilor aferente veniturilor

unde se calculeaza ca raport între costurile aferente veniturilor în perioada de baza si veniturile în perioada analizata:

Al doilea model pune în evidenta structura veniturilor pe cele trei tipuri de activitati si cea a costurilor la 1000 unitati monetare venituri pe fiecare tip de activitate:

structura veniturilor pe tipuri de activitati

costurile la 1000 u.m. pe tipuri de activitati:

Veniturile din activitatea de baza detin cea mai mare pondere în cifra de afaceri, motiv pentru care se impune adâncirea analizei la costurile din exploatare în corelatie cu volumul veniturilor din aceasta activitate. În acest scop, în analiza diagnostic a costurilor la 1000 unitati monetare se pot utiliza urmatoarele modele deterministe:

în care:

q reprezinta productia fizice vânduta pe sortimente de produse;

Q - volumul productiei totale livrata;

g - structura pe sortimente de produse;

c - costul pe unitatea de produs din fiecare sortiment;

p - pretul de vânzare pe unitatea de produs;

ci/1000 - costul la 1000 unitati monetare pe fiecare produs.

De mentionat ca în cazul productiei neomogene, în relatie a doua, structura pe produse se stabileste prin exprimarea valorica a produselor în pretul de valorificare, denumit si pret la producator sau pret de facturare minus T.V.A.-ul.

Dupa primul model determinist costurile la 1000 unitati monetare cifra de afaceri (venituri din activitatea de baza) se modifica sub actiunea directa a trei factori:

structura pe sortimente de produse

pretul de valorificare al produselor

costul pe unitatea de produs

Conform acestui model determinist, volumul productiei totale (Q) nu exercita o influenta directa asupra costurilor la 1000 unitati monetare deoarece actioneaza în acelasi sens si cu aceeasi intensitate atât asupra numaratorului, cât si asupra numitorului. În schimb, productia totala influenteaza indirect costurile la 1000 unitati monetare prin intermediul costului pe unitatea de produs sau prin intermediul preturilor de valorificare. Acest lucru se explica astfel: odata cu sporirea productiei totale se reduce si cota din costurile relativ constante ce revin pe unitatea de produs si scade costul pe unitatea de produs. Pe de alta parte, în conditiile în care volumul productiei creste peste o anumita limita, agentul economic va fi obligat sa-si valorifice produsele la preturi mai mici (vânzarea produselor în functie de elasticitatea preturilor).

La nivel de produs (si nu pe unitatea de produs cum impropriu se fac exprimari), costurile la 1000 unitati monetare sunt în functie de nivelul costurilor si al preturilor, conform relatiei:

Relatia evidentiaza ca un consum suplimentar de factori de productie pe unitatea de produs în vederea îmbunatatirii calitatii produselor va atrage o reducere a costurilor la 1000 unitati monetare, numai daca ritmul de crestere a pretului de valorificare va devansa pe cel al costului pe unitatea de produs. În caz contrar orice crestere a costului pe unitatea de produs va determina o crestere a costurilor la 1000 unitati monetare venituri.

Modelul doi determinist pentru costurile la 1000 unitati monetare venituri din activitatea de baza reliefeaza actiunea directa a urmatorilor doi factori:

structura pe sortimente de produse exprimate valoric

costurile la 1000 unitati monetare la nivel de produs

unde se stabileste în functie de structura produselor exprimata în pret de valorificare (structura veniturilor din activitatea de baza pe sortimente de produse) din perioada analizata (gi) si costurile la 1000 unitati monetare pe produs în baza de comparatie ():

Acest model pune în evidenta ca pentru diminuarea costurilor la 1000 unitati monetare trebuie actionat în doua directii principale:

- sporirea ponderii produselor la care costurile la 1000 unitati monetare venituri sunt mai scazute, dar numai în conditiile în care piata permite acest lucru;

- diminuarea costurilor la 1000 unitati monetare venituri pentru fiecare produs, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs sau prin cresterea mai accentuata a preturilor de valorificare în raport cu costul pe unitatea de produs.

Modificarea costurilor la 1000 unitati monetare exercita influenta directa asupra profitului, iar prin intermediul profitului se reflecta în toti indicatorii în calcularea carora intra profitul ( eficienta utilizarii activelor de exploatare, eficienta utilizarii diferitelor categorii de capital etc.)

Modificarea profitului pe seama costurilor la 1000 unitati monetare este data de relatia:

Se poate estima care va fi modificarea procentuala a costurilor la 1000 unitati monetare determinata de o anumita crestere sau reducere a cifrei de afaceri, modificare pusa pe seama costurilor constante în raport cu volumul activitatii.

Analiza costurilor cu materii prime, materiale

si marfuri

Acest element de costuri cuprinde contravaloarea consumului de materii prime în activitatea de productie sau prestare de servicii, valoarea materialelor consumabile, valoarea obiectelor de inventar etc. În analiza acestor costuri se pot utiliza urmatoarele modele deterministe:

(1)

(2)

(3)

(4)

în care:

Chm reprezinta costurile cu materiile prime si materialele;

Q - volumul total al productiei;

cm/1000 - costurile cu materii prime si materiale ce revin la 1000 unitati monetare;

q- productia fizica pe sortimente de produse;

cm - costurile cu materiile si materialele pe unitatea de produs;

Ui - unitatile de productie din agricultura, silvicultura constructii etc.

cmi/u - costurile cu materii prime si materiale pe unitatea de productie (hectar sau animal, sonda de extractie a petrolului etc.).

qm_i - consumul de materii prime, materiale etc. pe sortimente;

p_i - pretul de înregistrare pe sortimente de materii prime si materiale etc.

Primul model determinist se utilizeaza indiferent de ramura din care face parte un agent economic si evidentiaza ca între costurile cu materiile prime si materialele, pe de o parte, si volumul activitatii agentului economic, pe de alta parte, exista o corelatie directa. Modificarea acestor costuri se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

Volumul total al productiei

Costurile cu materii prime si materiale la 1000 unitati monetare

Un agent economic poate înregistra o reducere a costurilor cu materiile prime si materialele, în conditiile în care ritmul de crestere a productiei va devansa ritmul de reducere a acestor costuri la 1000 unitati monetare valoare a productiei. Acest lucru se poate realiza prin sporirea gradului de prelucrare a materiilor si materialelor si al reducerii consumurilor prin utilizarea tehnologiilor performante.

Modelul al doilea se poate folosi atât în cazul productiei omogene, cât si în cazul productiei neomogene, si explica variatia costurilor cu materiile si materialele prin prisma productiei fizice pe sortimente de produse si nivelul acestor costuri pe unitatea de produs.

În cazul unei productii omogene, cresterea sau reducerea acestor costuri se explica prin actiunea directa a trei factori:

volumul productiei totale exprimata în unitati fizice

structura productiei pe sortimente de produse

costurile cu materiile prime si materialele pe unitatea de produs

Modelul evidentiaza necesitatea reducerii costurilor din aceasta categorie prin diminuarea lor pe unitatea de produs pe fiecare sortiment folosind tehnologiile performante.

În conditiile unei productii neomogene, cresterea sau reducerea costurilor cu materiile prime si materialele se poate explica prin actiunea directa a doi factori:

volumul productiei pe sortimente de produse

costurile cu materiile prime si materialele pe unitate de produs

Al treilea model determinist se utilizeaza pentru analiza costurilor din aceasta categorie la agentii economici ce se afla în agricultura, silvicultura, exploatarea petrolului sau gazelor naturale, constructii etc. Cresterea costurilor cu materiile prime si materialele se explica în acest caz prin actiunea directa a urmatorilor factori:

Unitatile totale de productie atrase în circuitul economic (suprafata totala luata în cultura, numarul total de animale, numarul total de sonde de extractie etc.):

unde IUt reprezinta indicele modificarii unitatilor totale de productie (suprafata totala, efectivul total de animale, numarul total de sonde de extractie etc.).

structura culturilor, a efectivului total de animale pe specii si categorii, a numarului de sonde pe tipuri de exploatare (prin presiune naturala, prin introducere de aer supraîncalzit pentru ridicarea presiunii în pungile de petrol, prin introducerea de substante care sa fluidizeze titeiul etc.).

costurile cu materii prime si materiale pe unitatea de productie

În aceste situatii, pentru a face aprecieri cu privire la modificarea indicatorului pe seama costurilor pe unitatea de productie, se va pune în balanta indicele acestor costuri (Icm/u) cu cel al modificarii productiei pe un hectar, animal, a productiei de titei sau gaze naturale pe o sonda (I). Pentru agentul economic se justifica o crestere a costurilor pe unitatea de productie, daca indicele randamentului este cel putin egal cu indicele costurilor cu materii prime si materiale pe unitatea de productie. În caz contrar se mareste costul pe unitate de produs si scade rentabilitatea.

Al patrulea model determinist permite urmarirea costurilor cu materii prime, materiale consumabile etc. prin prisma consumului pe sortimente si a pretului de înregistrare a acestora:

influenta consumului pe sortimente de materii si materiale:

influenta pretului de înregistrare pe sortimente de materii si materiale:

Consumul total este functie de volumul activitatii si de consumul pe unitatea de produs. Reducerea consumurilor pe unitatea de produs si utilizarea de materii si materiale mai putin costisitoare sunt obiective majore pentru o echipa manageriala.

Reducerea preturilor de înregistrare presupune alegerea furnizorilor ce ofera materii si materiale la preturi mai avantajoase pentru unitate si care au centre de desfacere cât mai aproape de agentul economic, aflate pe cai de transport mai economicoase.

Pentru aprecierea corecta a evolutiei costurilor cu materiile prime si materialele în raport cu volumul activitatii desfasurate se va calcula si analiza indicatorul ,,costurile cu materiile si materialele la 1000 unitati monetare cifra de afaceri", în care scop se pot utiliza urmatoarele modele deterministe:

(1)

(2)

(3)

în care:

cm/1000 reprezinta costurile cu materiile si materialele la 1000 unitati monetare;

Chm - costurile totale cu materiile si materialele;

Qaf - cifra de afaceri;

q - productia fizica pe sortimente;

Q - productia totala;

g - ponderea pe sortimente de produse;

cm - costurile cu materiile si materialele ce revin pe unitatea de produs;

p - pretul de valorificare al produselor;

gi - structura pe sortimente de produse sau pe subunitati componente (categorii de activitati);

cmi/1000 - costurile cu materiile si materialele la 1000 unitati monetare la nivel de produs sau subunitate.

Primul model pune în evidenta faptul ca un agent economic 22222d314w (o firma) va înregistra o scadere a costurilor cu materialele la 1000 unitati monetare într-una din situatiile:

cu acelasi volum de cheltuieli se realizeaza o cifra de afaceri sporita prin valorificarea produselor pe cele mai avantajoase piete, prin marirea volumului productiei ca urmare a folosiri mai bune a materiilor prime sau prin îmbunatatirea structurii productiei în favoarea produselor ce necesita în procesul de fabricatie un consum mai mic de materii si materiale;

cresc costurile totale cu materiile si materialele, însa ritmul lor este devansat de cel al evolutiei cifrei de afaceri;

se realizeaza o anumita cifra de afaceri cu un volum mai mic de costuri cu materiile si materialele prin perfectionarea tehnologiilor de fabricatie.

Influenta factorilor este stabilita pe baza relatiilor:

influenta cifrei de afaceri:

influenta costurilor cu materii prime si materiale:

Al doilea model da posibilitatea sa se cuantifice actiunea directa a trei factori asupra costurilor cu materiile la 1000 unitti monetare venituri, si anume: structura productiei pe sortimente, pretul de valorificare a produselor si costurile cu materialele ce revin pe unitatea de produs.

Ultimul model explica modificarea acestui indicator prin actiunea directa a doi factori: structura pe sortimente de produse sau pe subunitati componente si costurile cu materiile si materialele la 1000 unitati monetare la nivel de produs sau pe subunitati componente.

Pentru determinarea influentei factorilor se folosesc formule asemanatoare celor utilizate în cazul costurilor la 1000 unitati monetare, cu deosebirea ca în locul costului pe unitatea de produs (c) se va pune costul cu materiile si materialele ce revin pe unitatea de produs (cm).

Directia principala de actiune pentru reducerea costurilor cu materiile si materialele la 1000 unitati monetare o constituie scaderea consumurilor specifice prin utilizarea de tehnologii performante si aprovizionarea cu materii si materiale de tipo-dimensiuni cât mai apropiate de cele ale produsului finit.

Analiza costurilor cu lucrarile si serviciile prestate de terti

Aceste costuri au un continut relativ eterogen. Ele se refera la contravaloarea lucrarilor cu întretinerea si reparatiile prestate de terti, cheltuielile cu locatiile de gestiune si chiriile, cheltuieli cu primele de asigurare, cheltuieli cu studiile si cercetarile etc.

Analiza acestor costuri are ca punct de plecare stabilirea modificarii absolute si procentuale pe total si pe elemente componente si determinarea structurii pe grupe sau categorii de costuri cu lucrarile si serviciile prestate de terti. Analiza va fi adâncita pe fiecare element component si în primul rând la elementele ce detin pondere ridicata sau la care s-a înregistrat cea mai mare crestere procentuala. În acest scop vor fi utilizate modele deterministe în functie de categoria costurilor.

Pentru calculul si analiza costurilor cu lucrarile de întretinere si reparatii prestate de terti se foloseste relatia:

Chst =

în care:

Chst reprezinta costurile totale aferente lucrarilor de întretinere si reparatii prestate de terti;

Ni - numarul de întretineri sau reparatii pe categorii si tipuri de utilaje;

pdi - costul unei întretineri sau reparatii dintr-un anumit tip la un utilaj, stabilit la pret de deviz.

Modificarea acestor costuri se explica prin actiunea directa a doi factori:

numarul de revizii sau reparatii dintr-un anumit tip efectuate la o anumita categorie de utilaje

pretul de deviz (costul unei reparatii)

În aprecierea economiei la costurile cu reparatiile curente si capitale efectuate de terti trebuie tinut seama ca acestea sa nu fie realizate în detrimentul starii de functionare a utilajelor. Lucrarile de întretineri si reparatii au menirea sa mentina utilajele la parametri normali de functionare sau sa le readuca la o mai buna stare de functionare. Ele se efectueaza dupa un anumit numar de ore de functionare sau de kilometri rulati. Readucerea la parametri normali de functionare presupune înlocuirea unor piese sau subansamble ce au un grad de uzura fizica ridicata, folosind piese noi sau reconditionate.

Prin urmare se justifica din punct de vedere economic numai acea economie la costurile cu întretinerea si reparatiile efectuate de terti determinate de reducerea numarului de reparatii ca urmare a prelungiri timpului de functionare între doua reparatii prin întretinerea si folosirea ireprosabila a utilajelor.

Pentru analiza costurilor cu lucrarile de transport efectuate de terti se pot folosi doua modele deterministe:

Chtr =

Chtr =

în care:

Chtr reprezinta costurile cu lucrarile de transport efectuate de terti;

qi - volumul produselor transportate pe sortimente de materii si materiale sau produse finite;

di - distanta medie de transport pe categorii de produse;

t - tariful pe tona / km;

Zi - durata în zile de închiriere a mijloacelor de transport de un anumit tip;

hi - durata medie zilnica de închiriere exprimata în ore;

thi - tariful pe ora închiriere si pe tip de mijloc de transport luat cu chirie.

Primul model se foloseste în analiza costurilor cu lucrarile de transport efectuate de terti atunci când plata contravalorii se face în functie de volumul de produse transportate exprimate în tona / km.

Cresterea sau reducerea acestor costuri se explica prin:

modificarea volumului de marfuri si produse transportate

distanta medie de transport a produselor

tariful pe tona / km

În cazul în care contravaloarea lucrarilor de transport se plateste în functie de volumul produselor transportate si tariful pe tona / km., se va avea în vedere ca între volumul activitatii si consumul de materiale ce se aprovizioneaza din afara sau volumul de produse finite exista o legatura directa. Se justifica reducerea costurilor de transport pe seama volumului de materiale aprovizionate numai daca acesta este urmare a scaderii consumurilor specifice pe unitatea de produs fara sa fie afectata calitatea produselor finite.

De asemenea, un agent economic poate diminua costurile cu lucrarile de transport efectuate de terti prin încheierea de contracte de aprovizionare cu cei mai apropiati furnizori, prin desfacerea produselor pe cele mai apropiate piete, prin folosirea celor mai ieftine cai de transport sau prin utilizarea lor de asa natura, încât tariful mediu pe tona/km sa fie cât mai redus (transport fluvial combinat cu cel auto, transport pe calea ferata combinat cu cel auto).

Al doilea model se foloseste atunci când un agent economic va închiria pe o perioada determinata de timp un numar de mijloace de transport, iar în contractul de închiriere va fi stipulat realizarea unui numar mediu de ore zilnic, tariful fiind stabilit pe ora / masina.

În acest caz, modificarea costurilor cu lucrarile de transport se se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

numarul de mijloace de transport închiriate pe tipuri, marci sau pe capacitati:

perioada de închiriere exprimata în zile

numarul de ore pe zi

tariful pe ora închiriere pentru fiecare tip de mijloc de transport

Deoarece numarul minim de ore de închiriere zilnica va fi achitat indiferent daca mijloacele de transport sunt sau nu utilizate, reducerea timpului de încarcare sau descarcare si utilizarea la maxim a capacitatii mijloacelor de transport vor determina reducerea numarului de mijloace de transport închiriate si a zilelor de închiriere pentru transportarea unui anumit volum de produse, cu implicatii pozitive asupra costurilor cu lucrarile si serviciile prestate de terti.

Costurile cu chiriile vizeaza spatiile închiriate sau utilajele închiriate. Chiria pentru spatiul închiriat este atât în functie de spatiul închiriat (S), cât si de timpul de închiriere (T) si tariful de închiriere pe metru patrat si pe unitatea de timp (t/u):

Chiria aferenta mijloacelor fixe închiriate este determinata de numarul de utilaje închiriate pe tipuri (Mi), durata de închiriere pe fiecare utilaj (Ti) si tariful pentru unitatea de timp de închiriere si pe un utilaj (ti).

Pentru reducerea costurilor aferente spatiilor închiriate se impune folosirea optima a acestora, ceea ce va avea drept efect diminuarea suprafetei închiriate si implicit a costurilor cu chiriile. Pentru reducerea costurilor aferente utilajelor luate cu chirie se vor lua masuri de îmbunatatire a timpilor de lucru prin reducerea timpilor neproductivi si prin cresterea coeficientului de schimburi, ceea ce va determina reducerea numarului de utilaje luate cu chirie si deci a costurilor cu chiriile.

Analiza costurilor cu personalul

Cunoscute si sub denumirea de costuri cu munca vie, costurile cu personalul cuprind costurile cu salariile personalului si costurile cu protectia sociala (contributia agentilor economici la casa de asigurari sociale si contributia la constituirea fondului pentru ajutor de somaj).

Un accent deosebit se va pune pe urmarirea costurilor cu salariile. Acest lucru se explica prin urmatoarele:

detin cea mai mare pondere în costurile cu personalul;

salariile personalului încadrat cu contract de munca constituie si baza de calcul pentru costurile privind asigurarile si protectia sociala.

Costurile cu salariile pot fi grupate dupa mai multe criterii

a. Dupa modul de angajare a fortei de munca:

costurile cu salariile personalului angajat cu contract de munca;

costurile cu salariile personalului sezonier si zilier.

b. Dupa categoriile de personal:

costurile cu salariile personalului direct productiv;

costurile cu salariile personalului de conducere si administratie.

c. Dupa modul de localizarea a consumului de munca:

costurile cu salariile directe;

costurile indirecte cu salariile.

În analiza si diagnoza costurilor cu personalul se vor calcula: modificarea absoluta a acestor costuri (), modificarea procentuala ca diferenta între indicele costurilor cu personalul si 100 (), precum si structura acestor costuri pe grupele prezentate anterior.

Schimbarile intervenite în structura costurilor pe grupele mentionate anterior vor fi apreciate în raport de efectele ce le genereaza. Astfel, reducerea numarul de salariati în favoarea celor ce executa activitate sezoniera, deci care nu sunt încadrati cu contract de munca pe o perioada determinata sau nedeterminata de timp, va avea drept efect diminuarea ponderii contributiei agentilor economici la asigurarile sociale si la fondul de somaj, pentru aceste grupe de salariati neplatindu-se contributie la protectia sociala.

Proportia dintre salariile personalului direct productiv si cele ale personalului de conducere si administratie îsi pune amprenta pe costurile pe unitatea de produs sau la 1000 unitati monetare. Aceasta proportie este determinata de structura organizatorica si functionala a unitatii si de gradul de tehnicitate.

În analiza costurilor cu personalul se poate utiliza urmatorul model determinist:

unde:

Nc reprezinta numarul mediu de personal angajat cu contract de munca;

Np - numarul de persoane ce lucreaza ca sezonieri sau zilieri;

- salariul mediu al celor cu contract de munca;

K - raportul dintre costurile cu personalul încadrat pe baza de contract de munca si costurile cu salariile aferente aceleiasi categorii de salariati;

t - timpul mediu lucrat de cei ce nu au contract de munca;

st - salariul mediu pe unitatea de timp pentru cei ce nu sunt angajati permanent prin carte de munca.

Modelul pune în evidenta ca un agent economic 22222d314w , pentru anumite activitati sezoniere, poate apela la forta de munca sezoniera în locul celei angajate prin contract de munca, deoarece se vor diminua costurile cu personalul pe baza contributiei la casa de asigurari sociale si la fondul de somaj.

Aprecierea evolutiei costurilor cu salariile trebuie sa tina seama ca între consumul de munca si implicit între costurile totale cu salariile, pe de o parte, si volumul activitatii, pe de alta parte, este o relatie directa. De aceea, în analiza costurilor cu salariile, pe lânga modificarile absoluta si procentuala a costurilor cu salariile se vor stabili:

modificarea relativa a costurilor cu salariile;

costurile cu salariile la 1000 unitati monetare.

Modificarea relativa a costurilor cu salariile este data de diferenta între costurile efective cu salariile (Chs) si costurile cu salariile admisibile (Chs).

Determinarea cheltuielilor admisibile cu salariul porneste de la concordanta ce trebuie sa existe între evolutia costurilor cu salariile si evolutia volumului de activitate. Pentru stabilirea cheltuielilor cu salariile admisibile se poete utiliza una din relatiile:

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

în care:

reprezinta costurile cu salariile în baza de comparatie;

IQ - indicele modificarii productiei (productia exercitiului, productia marfa fabricata, cifra de afaceri sau valoarea adaugata);

- productivitatea anuala a muncii în baza de comparatie;

s₀- salariul mediu pe unitatea de timp de munca în anul de baza;

qi₁- productia fizica pe sortimente în anul curent;

pi₁- pretul de valorificare în perioada curenta (an curent);

ti₀ - consumul de timp la 1000 unitati monetare pe produse în perioada de baza;

t/1000 + consumul mediu de timp la 1000 unitati monetare în anul de baza;

td - timpul disponibil pe an si pe o persoana;

sa₀ - salariul mediu anual în anul de baza;

ti₀ consumul de timp pe unitatea de produs în anul de baza_;

Daca marimea costurilor cu salariile efective este inferioara fondului admisibil de salarii (), agentul economic a înregistrat o economie relativa, iar daca,o depasire relativa a costurilor cu salariile.

Primele doua modele sunt utilizate în toate cazurile, indiferent de tipul productiei obtinute, iar ultimul model se foloseste numai daca sistemul informational permite localizarea costurilor cu salariile pe produse.

Corelatia dintre evolutia costurilor cu salariile si volumul activitatii desfasurate este reliefata mai bine pe baza indicatorului "costuri cu salariile la 1000 unitati monetare", calculat pe baza relatiilor:

(1)

(2)

(3)

În cazul primului model este pusa în evidenta concordanta dintre ritmul modificarii costurilor cu salariile si cel al cifrei de afaceri, productiei exercitiului sau valorii adaugate. Se va înregistra o reducere a costurilor la 1000 unitati monetare atunci când ritmul de crestere a productiei devanseaza ritmul costurilor cu salariile.

Modificarea costurilor la 1000 unitati monetare se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

influenta productiei

influenta costurilor totale cu salariile

sau

din care:

a - pe seama numarului mediu de salariati:

b - pe seama salariului mediu anual:

În relatiile de mai sus se determina în functie de valoarea productiei obtinute în anul curent si costurile totale cu salariile în anul de baza:

Al doilea model determinist poate fi utilizat atât în unitatile cu o productie omogena, cât si în cele cu productie neomogena.

În cazul productiei neomogene modelul permite stabilirea actiunii directe a urmatorilor factori:

productia fizica pe sortimente

pretul de valorificare pe unitatea de produs

costurile totale cu salariile

În cazul productiei omogene se poate stabili influenta directa a urmatorilor factori asupra costurilor cu salariile la 1000 unitati monetare:

productia totala exprimata în unitati naturale

IQ reprezinta indicele modificarii productiei totale;

structura pe sortimente de produse

pretul de valorificare pe unitatea de produs

cheltuielile totale cu salariile

Ultimul model reliefeaza cum se reflecta corelatia dintre productivitate muncii si salariul mediu în costurile cu salariile la 1000 unitati monetare. Actiunea celor doi factori se stabileste pe baza relatiilor:

influenta productivitatii anuale a muncii

influenta salariului mediu anual

unde se stabileste ca raport între salariul mediu anual în baza de comparatie si productivitatea anuala a muncii în anul analizat, exprimat în mii unitati monetare:

Daca efectul favorabil al cresterii productivitatii anuale a muncii contracareaza efectul nefavorabil al sporirii salariului mediu, agentul economic va înregistra o diminuare a costurilor cu salariile la 1000 unitati monetare

Analiza costurilor financiare

Costurile financiare sunt tot un element de costuri ce prezinta un continut eterogen. Ele cuprind pierderile din creante legate de participatii; costurile privind titlurile de plasament cedate; costurile din diferente de curs valutar; costurile privind dobânzile; costurile privind sconturile acordate si alte costuri financiare.

Punctul de plecare în analiza costurilor financiare îl constituie stabilirea modificarii absolute si procentuale pe total si pe elementele componente, precum si determinarea structurii pe aceste elemente. Apoi analiza se adânceste pe fiecare element component.

În conditiile în care un agent economic înregistreaza pierderi din creante legate de participatii, se impune o urmarire a pierderilor pe agentii economici la care detinea actiuni, iar daca la anumiti agenti nu se estimeaza ca va avea loc o redresare a activitatii, pentru diminuarea pierderilor din aceste participatii vor trebui luate masuri de vânzare a actiunilor chiar sub valoarea nominala.

Costurile din diferente de curs valutar se vor întâlni doar la agentii economici ce efectueaza direct operatiuni de import si export. Ele reflecta diferentele nefovorabile de curs valutar rezultate în urma lichidarii creantelor si datoriilor în valuta, precum si diferentele nefavorabile de curs valutar aferente disponibilitatilor în devize, disponibilitatilor în devize existente în casieria unitatii, precum si existentului în conturile de acreditive deschise în devize.

În analiza costurilor financiare un accent deosebit trebuie pus pe urmarirea cheltuielilor cu dobânzile, deoarece agentii economici apeleaza frecvent la credite.

Costurile cu dobânzile pot fi urmarite pe baza relatiei:

(1)

(2)

în care:

Chd reprezinta costurile cu dobânzile bancare;

D - soldul mediu al datoriilor si creditelor asimilate;

rd - rata medie a dobânzii;

Ae - volumul activelor de exploatare;

g - ponderea împrumuturilor si datoriilor asimilate în finantarea activelor de exploatare;

Primul model are în vedere modul de determinare a sumei dobânzilor bancare. Potrivit lui modificarea costurilor cu dobânzile este pusa pe seama urmatorilor factori:

soldul mediu al împrumuturilor (creditelor):

rata medie a dobânzii

Daca un agent economic obtine produse de importanta strategica pentru economie, statul poate stimula sporirea productiei prin subventionarea unei parti din dobânda. În acest mod se vor reduce costurile cu dobânzile si va spori profitul agentului economic.

Al doilea model are în vedere ca între volumul activitatii ce reclama active de exploatare de o anumita marime, pe de o parte, si cel al creditelor pe de alta parte, exista o dependenta directa. Potrivit lui, cresterea sau reducerea costurilor cu dobânzile bancare este supusa actiunii directe a urmatorilor factori:

activele de exploatare:

gradul de finantare cu resurse proprii a activelor de exploatare, stabilit ca diferenta între 100 si ponderea împrumuturilor în finantarea activelor de exploatare:

ratei dobânzii

Modelul pune în evidenta ca pentru reducerea costurilor cu dobânzile se impune diminuarea ponderii împrumuturilor si datoriilor asimilate în finantarea activelor de exploatare care este functie de politica financiara a echipei manageriale.

Procentul de dobânda este dictat de raportul dintre cererea si oferta de împrumuturi (capital), dar si de alegerea creditorilor ce ofera împrumuturi mai avantajoase, precum si de capacitatea de rambursare a creditelor la scadenta.

Analiza costurilor cu amortizarea

Costurile cu amortizarea reprezinta suma amortizarii anuale a activelor fixe. Corelatia dintre aceste costuri si volumul de activitate al agentilor economici se apreciaza pe baza indicatorului "costuri cu amortizarea la 1000 unitati monetare".

În analiza si diagnoza costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare (cifra de afaceri, productia exercitiului, productie marfa fabricata, valoare adaugata) se pot folosi urmatoarele modele deterministe:

(1)

(2)

în care:

A reprezinta suma amortizarii anuale a activelor fixe;

Q - valoarea indicatorului ce caracterizeaza volumul de activitate;

q - productia fizica pe sortimente;

p - pretul de valorificare pe unitatea de produs.

Primul model pune în evidenta ca sporirea indicatorilor ce reflecta volumul de activitate printr-o mai buna utilizare a mijloacelor fixe va avea drept efect reducerea costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare.

Când un agent economic va achizitiona noi mijloace fixe, pentru reducerea costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare este necesar ca ritmul cresterii amortizarii anuale sa fie devansat de cel al cresterii indicatorilor ce reflecta volumul de activitate (IA < IQ).

Al doilea model determinist se utilizeaza cu deosebire în urmarirea costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare productie fabricata sau 1000 unitati monetare cifra de afaceri.

Daca productia este omogena, modificarea acestui indicator se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

volumul productiei totale exprimat în unitati naturale (fizice)

unde IQ reprezinta indicele modificarii productiei totale (IQ = )

structura productiei pe sortimente de produse

pretul de valorificare la produse

suma amortizarii anuale

În cazul agentilor economici ce realizeaza productie neomogena, se poate stabili influenta directa a urmatorilor factori asupra costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare:

volumul productiei fizice pe sortimente

pretul pe unitatea de produs

suma amortizarii anuale a mijloacelor fixe

Pentru ultimii doi factori relatiile de calcul a influentei lor sunt aceleasi ca si în cazul productiei omogene.

La rândul sau, amortizarea anuala a activelor fixe se determina în functie de valoarea medie anuala a activelor fixe neamortizate integral () si norma medie anuala de amortizare ()

Valoarea medie anuala a activelor fixe neamortizate este data de: valoarea de înregistrare (inventar) a activelor fixe existente în unitate la începutul anului (Vi); valoarea de înregistrare a activelor fixe înregistrate în unitate (Vin); valoarea activelor fixe scoase din unitate prin casare, vânzare sau donatie (Vs); momentul când au loc intrarile si iesirile de active fixe, oglindit de timpul mediu de functionare (lf) sau de nefunctionare (lnf) exprimat în luni:

Norma medie anuala de amortizare este data de structura activelor fixe pe categorii (gi) si norma de amortizare pe fiecare categorie (ni), aceasta din urma fiind determinata de sistemul de amortizare practicat de agentul economic:

Rezulta ca marimea amortizarii anuale a activelor fixe se modifica sub actiunea urmatorilor factori:

valoarea de înregistrare a activelor fixe neamortizate integral existente în unitate la începutul anului

valoarea de înregistrare a activelor fixe intrate în unitate

valoarea de înregistrare a activelor fixe scoase din unitate

momentul în care au loc intrarile de active fixe

momentul în care se scot din unitate activele fixe

structura activelor fixe pe categorii

norma de amortizare pe categorii de active fixe

unde se stabileste în functie de structura activelor fixe pe categorii în perioada analizata () si norma de amortizare pe categorii în baza de comparatie ()

Influenta acestor factori asupra costurilor cu amortizarea la 1000 unitati monetare se calculeaza ca raport între modificarea amortizarii anuale pe seama respectivilor factori si productia efectiva exprimata în mii unitati monetare.

. Analiza costurilor variabile si a costurilor fixe

Gruparea costurilor în fixe si variabile se poate face dupa doua criterii:

în raport de variatia volumului de activitate (productiei);

Corelatia dintre aceste costuri si volumul activitatii desfasurate de agentii economici este reliefata de indicatorul, costuri fixe ce revin la 1000 unitati monetare cifra de afaceri sau productie fabricata", în calculul si analiza caruia se foloseste relatia:

în care:

Chf reprezinta costurile totale relativ constante (fixe);

q - productia fizica valorificata sau cea fabricata pe sortimente de produse;

p - pretul de valorificare pe unitatea de produs.

Rezulta ca între limitele de productie ce nu antreneaza costuri fixe suplimentare, deci acestea ramân nemodificate, costurile fixe la 1000 unitati monetare sunt supuse actiunii factorilor:

cifra totala de afaceri, sau dupa caz, volumul productiei marfa fabricate:

unde IQ reprezinta indicele modificarii productiei totale;

structura cifrei de afaceri sau a productiei fabricate pe sortimente de produse:

pretul de valorificare a produselor

În conditiile în care se fac cheltuieli pentru cresterea capacitatii de productie prin lucrari de modernizare sau prin achizitionarea de noi utilaje, sau se modifica cheltuielile cu achizitionarea factorilor ce nu participa direct la realizarea productiei, intervine ca factor de actiune directa asupra costurilor la 1000 unitati monetare productie si volumul total al costurilor fixe:

Costurile fixe se pot modifica si ca urmare a schimbarilor în sistemul de salarizare (creste sau se reduce ponderea salariilor în regie) sau prin renegocierea salariului personalului de conducere si administratie etc. De asemenea pot sa apara modificari în volumul costurilor fixe si ca urmare a adoptarii unui nou sistem de amortizare pentru activele fixe.

Costurile variabile sunt acelea care au volumul proportional cu productia. Aceste costuri pot fi strict proportionale (fig. 2.3) sau non strict proportionale (fig. 2.4.).

În aprecierea eficientei costurilor variabile se porneste de la faptul ca în conditiile date de structura si echipament tehnic, se poate obtine un volum mai mare sau mai mic de productie, fata de care costurile variabile au un comportament proportional.

La nivelul agentilor economici, eficienta costurilor variabile este reliefata de indicatorul ,, costuri variabile medii la 1000 unitati monetare" (cifra de afaceri sau productie fabricata), stabilit pe baza relatiei:

în care:

gi reprezinta structura pe tipuri de activitati sau pe subunitati componente;

cvi/1000 - costurile variabile la 1000 unitati monetare pe subunitati componente sau pe tipuri de activitati.

Schimbarile intervenite în structura pe tipuri de activitati trebuie interpretata diferentiat, dupa cum ea este urmare a cerintelor pietei sau a disfunctionalitatilor aparute în aprovizionarea cu resurse de productie.

Modificarea costurilor variabile la 1000 unitati monetare pe seama structuri pe tipuri de activitati se stabileste:

Influenta costurilor variabile la 1000 unitati monetare la nivel de activitate sau pe subunitati componente se determina:

undese calculeaza în functie de structura pe tipuri de activitati sau pe subunitati în perioada analizata, si costurile la 1000 unitati monetare pe subunitati în baza de comparatie:

Costurile variabile la 1000 unitati monetare se pot urmari si prin urmatorul model:

În acest caz modificarile intervenite în costurile variabile la 1000 unitati monetare pentru un grup de produse sau la nivelul agentului economic se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori

structura pe sortimente de produse

pretul de valorificare pe unitatea de produs

costurile variabile ce revin pe unitatea de produs

De remarcat ca la o anumita tehnologie de productie costurile variabile în raport cu volumul productiei ramân relativ aceleasi pe unitatea de produs. Pentru reducerea acestora se vor întreprinde actiuni legate de reducerea consumurilor prin aprovizionarea cu materiale de tipo-dimensiuni cât mai apropiate de cele ale produsului finit în vederea diminuarii pierderilor prin debitare, croire sau prelucrare. De asemenea se vor alege furnizorii cei mai apropiati, se vor perfectiona formele de organizare a productiei si a munci etc.

Deoarece în conditiile de stabilitate economica preturile sunt corelate cu nivelul calitatii produselor, iar obtinerea de produse calitativ superioare de cele mai multe ori determina cresterea costurilor variabile pe unitatea de produs, actiunea acestui factor trebuie interpretata în strânsa legatura cu actiunea exercitata de pretul de vânzare.

Cresterea sau reducerea costurilor variabile la 1000 unitati monetare se reflecta în urmatorii indicatori:

Profitul brut al unitatii (Pb):

Eficienta activelor din exploatare (Afe) sau a activelor fixe productive (Afp), apreciata pe baza profitului ce revine la 1000 unitati monetare active (pb/1000):

sau

Eficienta activelor circulante apreciate pe baza activului brut ce revine pe o rotatie (pb/r):

unde reprezinta numarul de rotatii a activelor circulante în anul curent.

Analiza costurilor marginale

Procesele de productie presupun consumuri marginale de resurse materiale si umane pentru cresterea productiei, îmbunatatirea calitatii produselor, pentru cucerirea de noi piete de desfacere etc.

Expresia valorica a consumului suplimentar de resurse ce are drept scop marirea cifrei de afaceri prin cresterea productiei, îmbunatatirea calitatii produselor sau valorificarea produselor pe pietele cele mai avantajoase, constituie costurile marginale.

Dupa efectul obtinut în urma consumului suplimentar de factori de productie, costurile marginale pot fi clasificate în urmatoarele categorii:

costuri marginale ce contribuie la obtinerea unor cantitati suplimentare de produse cerute pe diferite piete interne sau externe;

costuri marginale ce urmaresc ridicarea calitatii produselor;

costuri marginale ce au drept scop valorificarea produselor pe o piata care ofera preturi mai avantajoase.

O analiza atenta a celor trei categorii de costuri marginale conduce la concluzia ca în situatia în care consumul suplimentar de factori de productie atrage dupa sine sporuri de productie, se poate vorbi de costuri marginale totale si de costuri pe unitatea de produs marginal (costul sporului de productie), acest din urma indicator determinându-se ca raport între costurile marginale totale (Ch) si productia marginala (q)

unde cmg reprezinta costul pe unitatea de produs marginal.

Comparând ritmul de crestere a productiei marginale cu ritmul costurilor marginale, managerul poate aprecia efectele consumurilor suplimentare de factori de productie asupra masei profitului si ratei rentabilitatii. În conditiile în care productia marginala creste în acelasi ritm cu costurile marginale, costul pe unitatea de produs marginal coincide cu costul mediu, iar rata rentabilitatii capitalului consumat ramâne nemodificata. Totusi masa profitului brut se mareste pe seama productiei marginale si conduce la consolidarea economico-financiara a agentului economic pe piata concurentiala.

Daca la o unitate economica se realizeaza un cost pe unitatea de produs marginal mai mic decât costul mediu, atunci se va înregistra nu numai o crestere a profitului brut, ci si o ridicare a ratei rentabilitatii. În situatia în care costul mediu este depasit de costul pe unitatea de produs marginal, dar acesta din urma este sub pretul de valorificare a produsului, va creste profitul dar se va micsora rata rentabilitatii capitalului consumat. 

Se poate spune deci ca se justifica un consum suplimentar de resurse pentru cresterea productiei, numai daca costul sporului de productie nu atinge nivelul pretului de valorificare.

În situatia în care costul pe unitatea de produs marginal a atins pretul de valorificare, pentru agentul economic nu se mai justifica consumul suplimentar de resurse. Daca produsul respectiv este de importanta strategica nationala, trebuie sa intervina statul sa sustina cresterea productiei, subventionând-o cu diferenta dintre costul pe unitatea de produs marginal si pretul de valorificare, sau subventionând o parte din costurile marginale, astfel încât sa se realizeze cel putin egalitatea între acest cost si pretul de valorificare.

Sunt multe situatii în care consumurile suplimentare de resurse nu conduc la cresterea volumului productiei, ci doar la îmbunatatirea calitatii produselor. În acest caz nu se poate vorbi de costuri pe unitatea de produs marginal, întrucât nu exista productie marginala. Totusi îmbunatatirea calitatii produsului atrage dupa sine valorificarea la preturi superioare si deci va înregistra o crestere a cifrei de afaceri.

Deoarece volumul productiei ramâne nemodificat, dar se consuma resurse suplimentare pentru îmbunatatirea calitatii produselor, în activitatea manageriala trebuie sa se aprecieze eficienta prin intermediul indicatorului ,,cost marginal pe unitatea de produs" (cms) determinat pe baza relatiei:

Pentru aprecierea rentabilitatii marginale este necesar ca sa fie pus în balanta costul marginal pe unitatea de produs cu sporul de pret obtinut ca urmare a îmbunatatirii calitatii produsului.

Daca sporul de pret datorat calitatii superioare depaseste costul marginal pe unitatea de produs, agentul economic va înregistra o crestere a profitului. Pentru a se mari concomitent si rata rentabilitatii capitalului consumat, este necesara respectarea urmatoarei conditii:

în care:

p reprezinta sporul de pret pe seama calitatii;

cms - costul marginal pe unitatea de produs;

R - rata rentabilitatii înainte de consumarea suplimentara de resurse pentru îmbunatatirea calitatii produsului.

Daca raportul dintre sporul de pret si costul marginal pe unitatea de produs este cuprins între 1 si 1+, agentul economic realizeaza profit pe seama consumului suplimentar de resurse, dar se va diminua rata rentabilitatii, iar daca acest raport devine subunitar, se va micsora si profitul brut.

Pentru aprecierea eficientei costurilor marginale, în situatia în care consumurile suplimentare nu modifica volumul productiei, deci nu determina spor de productie ci numai îmbunatatirea calitatii produselor, se va calcula indicatorul ,,costuri marginale la 1000 unitati monetare crestere a cifrei de afaceri pe seama preturilor" (cms/1000) utilizând relatia:

în care:

Ch reprezinta costurile marginale totale;

q - volumul productiei cu o calitate îmbunatatita ca urmare a consumului suplimentar de resurse de productie;

p - sporul de pret datorita calitatii superioare.

Daca nivelul costurilor marginale la 1000 unitati monetare cifra de afaceri stabilit prin relatia de mai sus este sub costurile la 1000 unitati monetare cifra de afaceri pentru cazul în care nu se dau în consum resurse în vederea îmbunatatirii calitatii, agentul economic va obtine un profit sporit si o crestere a ratei rentabilitatii. Daca cei doi indicatori sunt egali, se va mari numai profitul, iar daca nivelul costurilor la 1000 unitati monetare cifra de afaceri în varianta de baza este mai mic, atunci se diminueaza rata rentabilitatii capitalului consumat.

Analiza profitului brut

Profitul continua sa fie apreciat ca fiind ,,ratiunea de a fi a unei unitati economice", unitatile nerentabile fiind supuse falimentului. El se dimensioneaza în jocul preturilor ca urmare a raportului cerere-oferta si a costurilor. Cererea solvabila influenteaza oferta si prin mecanismul rentabilitatii orienteaza plasarea capitalurilor, deci productia.

Profitul brut este un indicator ce reflecta posibilitatea agentilor economici de a-si mentine potentialul tehnic si economic, permitându-le expansiunea rationala pe anumite piete.

Analiza profitului brut se va face static fata de nivelul programat sau fata de o alta baza de comparatie, sau dinamic. Analiza statica permite calcularea influentei factorilor asupra profitului brut, iar analiza dinamica da posibilitatea stabilirii tendintei în evolutia profitului brut.

Poate fi stabilit la nivel de unitate economica sau la orice nivel organizatoric, inclusiv pe unitatea de produs.

În concordanta cu structura veniturilor si a costurilor pe cele trei tipuri de activitati ale unui agent economic, se poate vorbi de profitul brut obtinut din activitatea de exploatare (denumita si activitate de baza), profitul brut obtinut din activitatea financiara si profitul brut înregistrat din activitatea exceptionala.

Deoarece maximizarea profitului constituie premisa realizarii obiectivelor strategice ale oricarui agent economic, identificarea cailor de crestere a acestui indicator presupune o analiza aprofundata prin utilizarea mai multor modele deterministe:

  (1)

(2)

(3)

  (4)

(5)

  (6)

  (7)

  (8)

(9)

(10)

în care:

Pb reprezinta profitul brut;

V - venituri totale stabilite prin însumarea veniturilor din activitatea de baza (Vb) cu veniturile din activitatea financiara (Vf) si veniturile din activitatea exceptionala (Vex);

Ch - costurile totale aferente veniturilor stabilite prin însumarea costurilor aferente activitatii de baza (Chb) cu costurile financiare (Chf) si cu costurile determinate de activitatea exceptionala (Chex);

Rb - rezultatele financiare obtinute din activitatea de baza;

Rf - rezultatele din activitatea financiara;

Rex - rezultatele din activitatea exceptionala;

q - productia fizica pe sortimente de produse;

p - pretul de valorificare pe unitatea de produs;

c - costul pe unitatea de produs;

c/1000 - costurile la 1000 unitati monetare;

Ct - capitalul total al unitatii, format din capitalul fix si capitalul circulant, indiferent daca este propriu sau împrumutat;

R - rata profitului (rata rentabilitatii economice);

r - rata rentabilitatii capitalului consumat;

rc - rata rentabilitatii comerciale;

Ui - unitatile de productie pe tipuri (sonde de extractie a hidrocarburilor pe tehnologii de extractie-eruptie naturala, prin pompare sau prin introducerea de aer cald pentru ridicarea presiunii; suprafata pe culturi; efectivul de animale pe specii si pe categorii etc.);

Ut - unitatile totale date în exploatare;

g - structura unitatilor de exploatare pe tipuri;

pbi - profitul brut pe o unitate de exploatare;

Nr numarul de rotatii al capitalului circulant;

pb/r profitul brut pe o rotatie a capitalului circulant.

Primul model determinist pune în evidenta corelatia dintre modificarea veniturilor si a costurilor de productie aferente veniturilor. Conform acestui model, un agent economic poate sa-si mareasca profitul brut în urmatoarele situatii:

♦ cu acelasi consum de resurse, deci cu aceleasi costuri, printr-o mai buna utilizare a resurselor si printr-o valorificare superioara a produselor pe pietele mai avantajoase, realizeaza un volum sporit de venituri;

♦ antreneaza consumuri suplimentare de factori de productie, ceea ce mareste costurile de productie, însa aceasta crestere a costurilor trebuie sa fie devansata de sporirea veniturilor. Acest lucru poate avea loc în conditiile în care consumurile marginale de resurse sunt utilizate în mod eficient.

♦ pentru obtinerea unui anumit volum de venituri unitatea economica antreneaza un consum mai mic de factori de productie, deci reduce costurile, lucru posibil fie prin schimbari de structura în favoarea activitatilor ce solicita un nivel mai scazut de costuri, fie prin perfectionarea tehnologiilor de fabricatie care atrage dupa sine reducerea costurilor;

♦ se economisesc resursele de productie, chiar daca acest lucru va fi în detrimentul volumului activitatii, cu conditia ca diminuarea costurilor de productie sa devanseze reducerea veniturilor. În general aceasta modalitate este mai putin recomandata, fiind folosita doar în conditiile de supraproductie.

Al doilea model determinist are în vedere gruparea costurilor pe tipuri de activitati: de baza, financiara si exceptionala. El permite sa se calculeze aportul fiecareia dintre cele trei activitati la realizarea profitului brut la nivel de unitate economica.

În aprecierea contributiei fiecarui tip de activitate la realizarea profitului brut pe întreaga unitate se va tine seama de conditionarile dintre activitatea de baza si cea financiara sau dintre activitatea de baza si cea exceptionala. De exemplu, sporirea creditelor în finantarea activelor circulante atrage dupa sine diminuarea profitului în activitatea financiara, sau în aceasta activitate sunt înregistrate chiar pierderi. Procurarea de resurse prin intermediul creditelor permite extinderea activitatii de baza si marirea profitului în aceasta activitate. În acest caz, pentru a aprecia corect modificarea profitului brut, cresterea profitului din activitatea de baza va fi pus în balanta cu modificarea nefavorabila a profitului brut în activitatea financiara, situatia fiind pozitiva daca cresterea profitului brut în activitatea de baza contracareaza pierderile de profit în activitatea financiara.

Daca profitul din activitatea exceptionala este urmarea recuperarilor de materii, materiale, piese de schimb etc. din mijloacele fixe casate, se vor face aprecieri pozitive. În situatia în care profitul din activitatea exceptionala apare ca urmare a vânzarii de active care au redus capacitatea de productie a unitatii, nu se vor mai face aprecieri pozitive deoarece este diminuata activitatea de baza si implicit profitul obtinut în aceasta activitate.

Celelalte modele deterministe sunt folosite cu deosebire în urmarirea profitului brut obtinut din activitatea de baza, fiecare din ele punând în evidenta aportul anumitor factori la modificarea profitului brut.

Astfel, modelul trei permite calcularea actiunii urmatorilor factori asupra profitului obtinut din activitatea de baza:

- volumul productiei totale (productia marfa fabricata daca se urmareste profitul brut potential, sau cifra de afaceri, daca se analizeaza profitul brut din activitatea de baza):

- structura pe sortimente de produse

- costul pe unitatea de produs

- pretul de valorificare a produselor

Volumul productiei totale exercita nu numai actiune directa, ci si o actiune indirecta prin intermediul costului pe unitatea de produs. Actiunea indirecta se explica prin faptul ca marirea sau micsorarea productiei totale conduce la reducerea si respectiv cresterea costului pe unitatea de produs pe seama cotei de costuri fixe în raport cu volumul productiei care revin pe unitatea de produs. De aceea nu întâmplator se pune un accent mare pe cresterea cifrei de afaceri în vederea sporirii profitului brut obtinut din activitatea de baza.

Modelul patru este utilizat în urmarirea profitului în unitatile ce au activitatea organizata pe subunitati cu autonomie gestionara interna (unitati comerciale organizate pe magazine, societati comerciale agricole organizate pe ferme, unitati de tip holding cu subunitati comerciale organizate pe principiul gestiunii interne etc.). Prin intermediul acestui model se poate face localizarea factorilor ce actioneaza asupra profitului brut din activitatea de baza si se poate calcula aportul fiecarei subunitati componente la modificarea absoluta sau procentuala a profitului din activitatea de baza.

Contributia unei subunitati la modificarea absoluta a profitului brut pe întreaga unitate economica este dat de cresterea sau reducerea profitului în fiecare subunitatea componenta, iar aportul la modificarea procentuala a profitului brut pe total unitate se calculeaza pe baza uneia din urmatoarele relatii:

sau

sau

în care:

reprezinta contributia unei subunitati sau tip de activitate la modificarea procentuala a profitului brut la nivelul întregii unitatii;

- modificarea procentuala a profitului brut în subunitatea componenta analizata;

- ponderea în baza de comparatie a profitului detinut de subunitatea componenta în profitul pe întreaga unitate;

- indicele modificarii profitului brut în subunitatea analizata.

Stabilirea unor directii concrete de actiune în vederea sporirii profitului unei firme impune adâncirea analizei prin utilizarea celorlalte modele deterministe, la acele subunitati componente care detin pondere însemnata în profitul brut al firmei, sau în care s-a înregistrat cel mai mare procent de reducere a profitului.

Al cincilea model prezentat se utilizeaza pentru analiza profitului brut potential sau a celui din activitatea de baza si reliefeaza actiunea exercitata de productia fabricata, respectiv cifra de afaceri, si costurile la 1000 unitati monetare. Actiunea celor doi factori se calculeaza pe baza relatiilor:

- influenta cifrei de afaceri (sau dupa caz productiei fabricate)

din care:

a) pe seama productiei fizice pe sortimente (q):

b) pe seama pretului la valorificarea produselor:

12- influenta costurilor la 1000 unitati monetare

Un agent economic, pentru a-si mari profitul, poate actiona si în directia cresterii costurilor la 1000 unitati monetare prin cheltuieli de reclama sau prin consum suplimentar de resurse ce vor îmbunatati calitatea produselor sau serviciilor, dar sporul de profit pe seama cresterii cifrei de afaceri trebuie sa fie, ca valoare absoluta, superior diminuarii profitului ca urmare a actiunii nefavorabile a costurilor la 1000 unitati monetare.

Modelul sase explica modificarea profitului brut prin actiunea directa a capitalului total (fix si circulant, propriu sau împrumutat) si a ratei profitului denumita si rata rentabilitatii economice. Prin urmare, un agent economic poate apela la împrumut de capital în vederea dezvoltarii activitatii si cresterea profitului din activitatea de baza, numai daca sporul de profit din activitatea de baza pe seama cresterii capitalului este superior cresterii costurilor financiare cu dobânzile la credite.

Acest model pune în evidenta influenta directa a urmatorilor factori asupra profitului brut:

- capitalul total utilizat

- rata rentabilitatii economice (rata profitului)

Al saptelea model determinist explica modificarea profitului brut prin cresterea sau reducerea capitalului consumat (valoarea resurselor consumate) si a ratei rentabilitatii acestui capital (denumita în vorbirea curenta rata beneficiului) si scoate în evidenta necesitatea reducerii costurilor (capitalului consumat) si a cresterii ratei rentabilitatii acestor resurse.

Actiunea celor doi factori asupra profitului brut se stabileste pe baza relatiilor:

influenta capitalului total consumat

din care:

pe seama productiei fizice pe sortimente (q)

pe seama costului pe unitatea de produs(c):

influenta ratei rentabilitatii capitalului consumat

Deoarece cresterea volumului productiei fizice pe sortimente este dictata de piata si limitata de capacitatea de productie a agentilor economici, directia în care se poate actiona pentru diminuarea capitalului consumat pe produse si cresterea ratei rentabilitatii o constituie reducerea costului pe unitatea de produs, de unde si importanta sporita ce trebuie acordata analizei acestui indicator.

Penultimul model determinist folosit în analiza profitului brut (modelul opt) explica modificarea profitului brut prin evolutia cifrei de afaceri (veniturilor) si a ratei rentabilitatii comerciale. Influenta acestor factori se stabileste pe baza relatiilor:

influenta cifrei de afaceri (veniturilor)

influenta ratei rentabilitatii comerciale

O unitate economica poate diminua pretul de valorificare a produselor scazând rata rentabilitatii comerciale în situatia în care aceasta decizie conduce la sporirea desfacerilor (cifrei de afaceri), pierderile de profit pe seama scaderii rentabilitatii comerciale fiind anulate de sporul de profit ca urmare a cresterii desfacerilor de marfuri.

Ultimul model determinist prezentat da posibilitatea ca, în acele ramuri de activitate în care se vorbeste de unitati de productie atrase în circuitul economic, sa se poata cuantifica actiunea urmatorilor factori asupra profitului brut:

numarul total de unitati de productie (sonde, suprafata de productie, magazine etc.) exploatate:

în care Iut reprezinta indicele modificarii numarului de sonde, a suprafetei totale etc).

structura unitatilor de productie pe tipuri sau categorii

profitul brut obtinut pe unitatea de productie

Modelul scoate în evidenta ca în agricultura este necesar ca întreaga suprafata sa fie exploatata, sa fie practicate culturi de la care se obtin produse ce au asigurata desfacerea si care permit obtinerea unui profit ridicat pe unitatea de suprafata. Practicarea tehnologiilor nepoluante si care solicita un consum redus de factori de productie, fara sa afecteze randamentele la ha, este directia prioritara de actiune pentru sporirea profitului în exploatatiile agricole, diminuându-se vulnerabilitatea si sporind viabilitatea acestora.

De asemenea în extractia petrolului si gazelor naturale trebuie tinut seama ca aceasta resursa este epuizabila, motiv pentru care se impune cu necesitatea repunerea în functiune a unor sonde trecute în conservare ca urmare a randamentului scazut.

Analiza profitului net

Profitul net este acea parte din profit care ramâne la dispozitia unitatii economice dupa scaderea impozitului pe profit, fiind sursa de constituire a mai multor fonduri.

Determinarea profitului net presupune mai întâi stabilirea impozitului pe profit. Cota de impozit pe profit se aplica la profitul supus impozitarii, adica la profitul brut corectat cu elementele constituite din profit, dar care nu sunt supuse impozitarii si cu cheltuielile nedeductibile (acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea unitatii cum ar fi penalitatile si amenzile, sau care depasesc limita stabilita prin lege, asa cum sunt cheltuielile de protocol etc.).

Pentru calcularea profitului supus impozitarii (Psi) se foloseste urmatoarea relatie:

Psi = Pb - Df + Chn

în care:

Pb reprezinta profitul brut, stabilit, asa cum s-a aratat, prin însumarea rezultatelor financiare obtinute în activitatea de baza, cu cele din activitatea financiara si cu cele din activitatea exceptionala;

Df - deductiile fiscale care se refera la pierderile din anii precedenti si reducerea de impozit stabilita prin acte normative;

Chn - cheltuielile ce depasesc nivelul admis prin acte normative (cum ar fi cheltuielile de protocol, cheltuielile de transport etc.) si cele neadmise sa se scada din rezultatul impozabil (amenzi, penalitati, provizioane etc.).

În analiza profitului net se poate folosi urmatorul model determinist:

unde:

cim reprezinta cota medie de impozit pe profit.

Modificarea profitului net se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

profitul brut obtinut ca diferenta între veniturile totale si costurile totale aferente veniturilor

deductiile fiscale

cheltuielile neadmise de la deductiile fiscale

cota medie de impozit pe profit

Modelul demonstreaza necesitatea unei politici a impozitului pe profit care sa stimuleze dezvoltarea economica. Cotele proportionale pe profit nu trebuie sa fie o frâna în dezvoltarea activitatii agentilor economici, ci sa-i stimuleze în acest sens. Includerea în deductii fiscale a acelei parti din profit folosita pentru dezvoltarea economica, va avea ca efect dezvoltarea economica în ritm sustinut.

De asemenea, conducerea unitatii va urmari onorarea platilor la termen pentru a evita penalitatile de întârziere la plata, va respecta clauzele contractuale pentru evitarea despagubirilor fata de clienti, va respecta legalitatea privind protectia consumatorilor etc.

Rata rentabilitatii economice, denumita si rata profitului, se calculeaza ca raport procentual între profitul brut obtinut într-o unitate economica si capitalul total al unitatii concretizat în active fixe si active circulante, indiferent daca este vorba de capitalul propriu sau de cel împrumutat. Exista opinii care în locul capitalului total pun capitalul permanent format din capitalul propriu si împrumuturile pe termen mediu si lung.

În calcularea ratei rentabilitatii economice (rata profitului) în functie de profitul brut si capitalul total se pot utiliza urmatoarele modele deterministe:

sau (1)

(2)

(3)

Primul model evidentiaza influenta corelatiei dintre evolutia profitului brut si cea a capitalul total (format din capitalul fix si capital circulant) asupra ratei rentabilitatii economice. Un agent economic îsi va spori rata profitului atunci când ritmul cresterii capitalului este devansat de cel al profitului brut. Acest lucru presupune ca, în conditiile angajarii de capital suplimentar, eficienta consumului marginal de resurse sa fie superioara eficientei folosirii capitalului deja existent.

Conform acestui model, rata rentabilitatii economice este influentata direct de urmatorii factori:

capitalul total

din care datorita:

a. Capitalului fix:

b Capitalul circulant:

profitul brut

Influenta profitului brut poate fi defalcata în actiunea factorilor de ordinul doi, în functie de modelul determinist folosit în analiza acestui indicator.

Al doilea model determinist permite urmarirea ratei rentabilitatii economice prin prisma eficientei utilizarii activelor fixe pe baza cifrei de afaceri la o unitate monetara active fixe (), a eficientei utilizarii activelor circulante apreciata pe baza coeficientului de rotatie calculat ca raport între cifra de afaceri si soldul mediu anual al activelor circulante () si a ratei rentabilitatii comerciale calculata ca raport între profitul brut si cifra de afaceri ( ).

Modelul tine seama de faptul ca o unitate economica foloseste capitalul în achizitionarea de active fixe (capitalul fix) si de active circulante (capital circulant) si permite stabilirea influentei urmatorilor factori asupra ratei rentabilitatii economice:

eficienta activelor fixe

eficienta activelor circulante pusa în evidenta de coeficientul vitezei de rotatie a activelor circulante:

rata rentabilitatii comerciale

Pentru cresterea ratei rentabilitatii economice este necesar sa se actioneze concomitent atât în directia sporirii eficientei activelor fixe si circulante, cât si în directia cresterii ratei rentabilitatii comerciale.

Modelul trei se foloseste în unitatile compuse din subunitati cu autonomie gestionara si în care se poate identifica marimea capitalului fix si circulant utilizat de fiecare subunitate. Modificarea ratei rentabilitatii economice se explica prin actiunea directa a doi factori:

structura capitalului total pe subunitati componente

rata rentabilitatii economice pe subunitati

unde reprezinta nivelul recalculat al rentabilitatii economic stabilit în functie de structura efectiva a capitalului total pe subunitati componente si rentabilitatea economica în baza de comparatie la nivelul subunitatilor componente:

Se evidentiaza necesitatea cresterii capitalului în subunitatile în care rata rentabilitatii economice este sporita si a întreprinderii de actiuni în vederea sporirii rentabilitatii pe subunitatile componente.

Rata rentabilitatii economice mai poate fi stabilita si prin raportul profitului obtinut din activitatea de exploatare la activele de exploatare, acestea fiind formate din imobilizarile corporale (exclusiv imobilizarile în curs de executie) si activele circulante în exploatare.

De asemenea, în locul capitalului total, în aprecierea ratei rentabilitatii economice, asa cum s-a spus mai înainte, poate fi utilizat capitalul permanent format din capitalul propriu si împrumuturile pe termen mediu si lung, sau numai din capitalul propriu.

Se apreciaza ca în obtinerea de profit trebuie tinut seama si de capitalul atras, motiv pentru care recomandam sa se apeleze în mai mica masura la utilizarea acestei modalitati de calcul.

În teoria economica, pentru stabilirea ratei rentabilitatii economice sunt prezentate relatiile:

(1)

sau

(2)

în care:

EBE reprezinta excedentul brut în exploatare;

Ae - activele de exploatare;

In - imobilizarile nete;

NFR - necesarul de fond de rulment;

Ke - capitalul economic.

Aceste modalitati de calcul a ratei rentabilitatii economice au urmatoarele limite:

- EBE poate avea valori ridicate, dar dupa reducerea amortizarii, provizioanelor si a altor cheltuieli de exploatare, precum si a cheltuielilor financiare, agentul economic sa înregistreze profit zero sau chiar o pierdere;

- activele fixe participa în procesul de productie cu întreaga lor capitate, nu numai cu cea reprezentata de valoarea ramasa neamortizata;

- capitalul circulant, expresia surselor pentru finantarea activelor circulante este mult mai mare decât necesarul de fond de rulment.

Rata rentabilitatii capitalului consumat, denumita si rentabilitatea resurselor consumate, se calculeaza ca raport procentual între profitul brut obtinut din activitatea de baza si capitalul consumat reflectat de costurile de productie. Pentru calculul si analiza acestui indicator de rentabilitate se pot folosi mai multe modele deterministe:

  (1)

(2)

  (3)

în care:

Pb reprezinta profitul brut obtinut din activitatea de baza;

Ch - costurile de productie aferente activitatii de baza;

Q - productia totala;

p - pretul de valorificare pe unitatea de produs;

c - costul pe unitatea de produs;

gi - structura capitalului consumat pe produse, deci structura productiei exprimata în cost de productie;

Ri - rata rentabilitatii pe produs.

Rata rentabilitatii capitalului consumat se poate urmari la toate nivelurile organizatorice, începând de la nivelul de produs si pâna la nivelul agentului economic sau chiar la nivel macroeconomic.

Primul model determinist scoate în relief influenta pe care o exercita concordanta dintre ritmul profitului brut si ritmul costurilor aferente activitatii de baza asupra ratei rentabilitatii capitalului consumat. Cresterea ratei rentabilitatii, în conditiile sporirii consumului de resurse, deci a capitalului consumat, va avea loc numai daca prin consumul marginal de resurse se obtine o rentabilitate sporita, deci rata rentabilitatii consumului marginal de resurse va fi superioara rentabilitatii în varianta ce apeleaza la un consum inferior de resurse.

Modificarea ratei rentabilitatii se explica prin influenta directa a urmatorilor factori:

costurile totale aferente activitatii de baza (capitalului consumat)

profitul brut obtinut în activitatea de baza

Al doilea model poate fi utilizat în analiza profitului brut obtinut la un grup de produse sau la nivel de unitate. El pune în evidenta actiunea directa a urmatorilor factori asupra ratei rentabilitatii capitalului consumat:

structura productiei pe sortimente de produse

costul pe unitatea de produs

pretul de valorificare pe unitatea de produs

De subliniat faptul ca volumul productiei totale nu exercita actiune directa asupra ratei rentabilitatii capitalului consumat, deoarece actioneaza în acelasi sens si cu aceeasi intensitate atât asupra numaratorului (profitul brut), cât si asupra numitorului (costurile de productie). În schimb, actioneaza indirect prin intermediul costului pe unitatea de produs si prin intermediul pretului de valorificare.

Influenta indirecta prin intermediul costului pe unitatea de produs se explica prin aceea ca, paralel cu sporirea productiei, se reduce costul pe unitatea de produs pe seama costurilor constante în raport cu volumul productiei.

Prin intermediul pretului, volumul productiei actioneaza numai în cazurile în care se modifica raportul dintre cerere si oferta, încât determina schimbarea pretului de valorificare a produselor. Preturile se modifica mai accentuat în functie de raportul dintre cerere si oferta îndeosebi la produsele perisabile si la produsele de stricta necesitate.

Ultimul model determinist pune în evidenta actiunea structurii productiei exprimata în cost pe unitatea de produs (structura costurilor de productie pe sortimente de produse sau structura capitalului consumat pe produse) si rentabilitatea la nivel de produs. Influenta directa a celor doi factori se determina pe baza relatiilor:

structura capitalului consumat pe produse (structura costurilor pe produse):

rata rentabilitatii capitalului consumat la nivel de produs

unde se stabileste în functie de structura efectiva pe sortimente de produse si rata rentabilitatii la nivel de produs în baza de comparatie:

La nivel de produs rata rentabilitatii se calculeaza ca raport procentual între profitul pe unitatea de produs si costul complet pe unitatea de produs, conform relatiei:

Rezulta ca la nivel de produs rata rentabilitatii capitalului consumat se explica prin actiunea directa a urmatorilor doi factori:

costul pe unitatea de produs

pretul de valorificare

Sistemele de relatii factoriale utilizate în calculul si analiza rentabilitatii capitalului consumat evidentiaza ca pentru cresterea gradului de rentabilitate trebuie sa se actioneze în urmatoarele directii principale:

♦ reducerea costurilor pe unitatea de produs prin: perfectionarea tehnologiilor de fabricatie, folosirea înlocuitorilor care sa nu afecteze calitatea produselor, îmbunatatirea normelor de munca în vederea diminuarii costurilor cu munca vie pe unitatea de produs etc.;

♦ îmbunatatirea calitatii produselor si valorificarea lor pe cele mai avantajoase piete, sporind astfel pretul mediu de valorificare pe unitatea de produs;

♦ schimbarea structurii productiei în favoarea produselor cu un grad sporit de rentabilitate, cu conditia ca respectivele produse sa fie cerute de piata, deci sa aiba asigurata desfacerea, iar unitatea economica sa dispuna de resursele necesare si de capacitatea de productie corespunzatoare.

În conditiile de instabilitate economica va avea loc o crestere a rentabilitatii capitalului consumat daca marirea preturilor la intrare în sistem va fi anulata de cresterea preturilor de valorificare, prin urmare influenta nefavorabila a costului pe unitatea de produs este anulata de influenta favorabila a cresterii preturilor de valorificare a produselor sau a tarifelor la serviciile prestate.

Rata rentabilitatii financiare este un indicator calitativ al rentabilitatii si se exprima ca raport procentual între profitul net si capitalul propriu. În analiza acestui indicator se foloseste urmatoarea relatie:

unde:

Pn reprezinta profitul net;

Cp - capitalul propriu;

R^x - rata rentabilitatii financiare.

De subliniat ca rata rentabilitatii financiare nu poate fi calculata decât la nivelul unitatii economice cu personalitate juridica, ce are înregistrat capitalul social subscris si varsat.

Cresterea ratei rentabilitatii financiare se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

capitalul permanent

profitul net

în care este stabilit în functie de profitul net obtinut în baza de comparatie si capitalul permanent în anul de baza:

Obtinerea de profit, si implicit de profit net, are loc prin participarea atât a capitalului propriu, cât si a capitalului strain. Din acest considerent urmarirea rentabilitatii financiare poate fi efectuata si în functie de structura capitalului permanent, adica de proportia dintre capitalul propriu si capitalul împrumutat, raport cunoscut în practica economica sub denumirea de "pârghie financiara".

În acest mod va fi evidentiat în ce masura capitalul propriu, si cu deosebire cel adus de actionari în societatile comerciale mixte, are sau nu o rentabilitate care sa conduca la stimularea actionarilor în cumpararea de noi actiuni, sau acestia vor proceda la retragerea aportului de capital.

Daca rentabilitatea financiara este sub nivelul ratei dobânzii acordata de banci sau de C.E.C., atunci exista tendinta de retragere a unei parti din capital sau de vânzare a actiunilor la bursa de valori sub valoarea lor nominala. Daca rentabilitatea financiara este superioara ratei dobânzii, atunci exista tendinta procurarii de actiuni de la societate comerciala respectiva si deci de sporire a capitalului propriu.

Managerul unei unitati trebuie sa aleaga structura cea mai favorabila a capitalului permanent, având în vedere autonomia financiara, dar si riscurile ce le implica apelarea la credite.

Pentru analiza ratei rentabilitatii financiare se poate folosi si urmatorul model:

unde:

ki reprezinta cota medie de impozit pe profit;

R - rata rentabilitatii economice;

Rd - rata medie a dobânzii pentru capitalul împrumutat;

Cp - capitalul propriu stabilit ca diferenta între capitalul total (Ct) si capitalul împrumutat;

D - capitalul împrumutat;

Modelul evidentiaza ca, pentru cresterea ratei rentabilitatii financiare trebuie actionat în urmatoarele directii:

u sporirea ratei rentabilitatii economice, actionându-se asupra factorilor prezentati la analiza acestui indicator;

u diminuarea raportului dintre capitalul împrumutat si capitalul propriu;

u reducerea ratei medii a dobânzii prin restituirea la timp a creditelor si prin alegerea acelor creditori (banci) care acorda împrumuturi cu cel mai scazut procent de dobânda.

Modificarea rentabilitatii financiare se explica prin influenta directa a urmatorilor factori:

Rata rentabilitatii economice

Rata medie a dobânzii pentru capitalul împrumutat

Raportul dintre capitalul împrumutat si capitalul propriu

Cota medie de impozit pe profit

În teoria economica, pentru aprecierea ratei rentabilitatii financiare se utilizeaza si indicatorul denumit ,,multiplicatorul capitalului propriu" (Mp), stabilit ca raport între activele totale (At) si capitalul propriu (Kpr);

Acest indicator permite sa se evidentieze în ce masura folosirea capitalului împrumutat la finantarea activelor contribuie sau nu la cresterea rentabilitatii financiare, în care scop se apeleaza la urmatoarea relatie:

în care:

Ea reprezinta eficienta activelor totale calculata ca raport între cifra de afaceri (Qaf) si activele totale (At):

pn - profitul net obtinut la un leu cifra de afaceri:

Deoarece în procurarea activelor se utilizeaza atât capitalul propriu, cât si cel strain, în stabilirea multiplicatorului capitalului propriu poate fi folosita relatia:

unde D reprezinta datoriile (capitalul împrumutat).

Rata rentabilitatii comerciale se calculeaza ca raport procentual între profitul brut si cifra de afaceri. În calculul acestui indicator se pot folosi urmatoarele modele deterministe:

(1)

(2)

(3)

în care:

Rc reprezinta rentabilitatea comerciala (rata rentabilitatii calculata pe baza cifrei de afaceri);

Pb - profitul brut al unitatii;

gi - structura cifrei de afaceri pe produse sau pe subunitati componente;

rci - rentabilitatea comerciala la nivel de produs sau de subunitate componenta.

Primul model scoate în evidenta ca nivelul rentabilitatii comerciale pe întreaga unitate economica este functie de corelatia dintre ritmul evolutiei profitului brut si cel al cifrei de afaceri.

Modificarea rentabilitatii comerciale, în acest caz, se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

cifra de afaceri

profitul brut obtinut de agentul economic

Prin cel de al doilea model determinist, cresterea sau reducerea rentabilitatii comerciale se explica prin actiunea directa a urmatorilor trei factori:

structura cifrei de afaceri pe produse

costul pe unitatea de produs

pretul de valorificare

Volumul total al productiei livrate si facturate nu influenteaza direct rata rentabilitatii comerciale, deoarece actioneaza, ca si în cazul rentabilitatii capitalului consumat, în acelasi sens si cu aceeasi intensitate, atât asupra cifrei de afaceri, cât si asupra profitului brut. Productia totala livrata si facturata influenteaza indirect rentabilitatea comerciala prin intermediul costului pe unitatea de produs sau prin intermediul pretului de valorificare a produselor sau al tarifelor pentru servicii.

Utilizând ultimul model determinist, se poate stabili actiunea directa a urmatorilor factori asupra rentabilitatii comerciale:

structura cifrei de afaceri pe produse sau pe subunitati componente

rentabilitatea comerciala pe produs sau subunitate componenta

unde   reprezinta nivelul recalculat al rentabilitatii comerciale stabilit în functie de structura cifrei de afaceri pe produse sau subunitati în anul curent si rentabilitatea comerciala pe produse în anul de baza, conform relatiei:

La nivelul de produs, rentabilitatea comerciala se calculeaza ca raport procentual între profitul pe unitatea de produs si pretul de valorificare al produsului.

Schimbarile în structura cifrei de afaceri sunt determinate de cerintele pietei, dar trebuie urmarit sa se mareasca ponderea acelor produse care au o rentabilitate comerciala ridicata. La nivel de produs, cresterea rentabilitatii se poate realiza prin valorificarea produselor pe cele mai avantajoase piete sau prin reducerea costului pe unitatea de produs apelându-se la tehnologiile de productie performante.