ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE COMERŢ

SOLUTII DE FINANŢARE A AFACERII

Bucuresti

2004

CUPRINS

Aspecte generale ale finantarii 

Cap. 1. Gestiunea financiara si dezvoltarea întreprinderii

1.1. Continutul gestiunii fînanciare si ciclul de viata al întreprinderii 

1.2. Rezultatele, capacitatea de finantare si lichiditatea întreprinderii

1.3. Participantii la derularea operatiilor financiare

Cap. 2. Modalitati de finantare a intreprinderii

2.1. Importanta deciziilor de finantare pentru întreprindere

2.2. Diversitatea si clasificarea mijloacelor de finantare

Clasificarea dupa natura creantelor

Clasificarea dupa termenul operatiunilor

Clasificarea dupa originea fondurilor

Clasificarea dupa destinatia fondurilor

Limitele inerente oricarei clasificari a mijloacelor de finantare

2.3. Autofinantarea

2.3.1. Masurarea autofinantarii

2.3.2. Determinantele autofinantarii

2.3.3. Importanta autofinantarii pentru intreprindere

2.3.4. Autofinantarea si capacitatea de rambursare a datoriilor

Autofinantarea si autonomia financiara

2.4. Finantarea externa

2.4.1. Finantarea directa si intermedierea financiara

2.4.2. Aportul la capitalul propriu

2.4.3. Recurgerea la îndatorare

2.4.4. Necesitatea dezvoltarii finantarii din exteriorul întreprinderii

Cap. 3. Programe de finantare

3.1. Prezentarea progrmelor de finantare

3.2. Dificultati si facilitati în aplicarea programelor de finantare si sustinere a dezvoltarii întreprinderilor mici si mijlocii din Romania

Cap. 4. Studiu de caz

Capacitatea de autofinantare a SC ABB ALSTOM POWER S.R.L.

4.1. Prezentarea firmei 

4.2. Capacitatea de autofinantare .

Concluzii

Bibliografie

Anexa

Aspecte generale ale finantarii

Finantarea întreprinderii înseamna obtinerea si punerea la dispozitie a unor sume de bani, drepturi si bunuri productive[1].

Aspectele finantarii produc o importanta cruciala pentru supravietuirea si devoltarea întreprinderii.

În primul rând întreprinderea trebuie sa raspunda de lichiditati pentru a face fata angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta în viitorul apropriat, asigurându si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune din partea întreprinderii , problema lansarii în investitii de orice natura ( tehnologice , comerciale , sociale) care sa dezvolte posibilitatile sale. În acest caz este vorba de finantarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor în viitor si mentinerea echilibrului financiar.

Deci , mijloacele financiare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.

În acest sens, întreprinderea poate fi confruntata cu doua tipuri de dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectueazâ investitii cu rentabilitate pe temen lung. Pe de alta parte, întreprinderea poate fi în situatia de a folosi, pentru operatii pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.

Costul mijoacelor de finantare este în raport cu rezulatele asteptate din operatiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitaluilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând asa, întreprinderea nu mai efectueazâ investitii. Dar este posibil ca tomai realizarea de investitii sa asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Conditiile care însotesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiaza o plaseaza într-o situatie de dependenta fata de furnizorii de fonduri.

Aceasta observatie iese în evidenta mai întâi, în relatiile dintre întreprinderi si detinatorii de capitaluri.

Datorita mecanismelor juridice si financiare, detinatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru ca sunt detinatorii unei parti semnificative a capitalului acesteia.

Dar relatiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de împrumutatori, mai ales fata de banci, daca cei ce conduc si proprietarii întreprinderii nu-i asigura autonomia financiara. Evolutiile care conduc la o asemenea situatie de dependenta sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustreaza asmenea cazuri de degradare a situatiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare adecvate.

Un prim exemplu frecvent îl constituie întreprinderile care obtin rezultate foarte slabe si nu sunt în masura sa produca o autofinantare suficienta pentru a asigura reproductia, chiar simpia, a potentialului lor.

0 a doua ilustratie caracteristica e fumizata de întreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfacatoare, nu reinvestesc decât o mica parte din rezultate si refuza o politica de constituire a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se refera la întreprinderile care se lanseaza în operatii de dezvoltare care depasesc capacitatile lor de finantare.

Ele isi secatuiesc lichiditatile si sunt constrânse sa solicite credite, ceea ce le plaseaza într-o situatie delicata fata de împrumutatorii lor.

În sfârsit, unele întreprinderi dispun de o finantare instabila în raport cu ritmul activitatilor si trebuie sa negocieze în conditii defavorabile amânarea scadentelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în conditii de criza si urgenta poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor întreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanti cu fonduri.

Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor conditioneaza supravietuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si a conducatorilor sai.

Într-un mod general, se disting: finantare prin fonduri proprii, finantarea prin îndatorare si alte surse de fînantare.

Selectarea mijloacelor, tehnicilor si instrumentelor de finantare este expresia concreta a punerii în opera a unei politici financiare. În esenta, politica financiara consta în determinarea ponderii pe care o au si trebuie sa o aiba fondurile proprii si îndatorirea în resursele întreprinderii, tinând cont de costul lor real (remuneratia totala pretinsa de aportul de fonduri). În procesul de decizie presupus de politica fmanciara a întreprinderii intervin, de asemenea, capacitatea de îndatorare si cea de rambursare.

Capitalul si autofinantarea constituie capitalurile proprii. Ele sunt opozabile capitalurilor împrumutate. Volumul finantarii exteme si în special cel al finantarii, prin recursul la împrumut depind de necesitatile globale de finantare, de politica de autofinantare si de atitudinea întreprinderii cu oprivire la actionariat. Alaturi de formele clasice de finantare, întreprinderea poate sa recurga la contractele de locatie -finantare (leasingul financiar).

Sub aspect teoretic, politica financiara a unei întreprinderi presupune ca investitiile si necesarul permanent de finantare generat de ciclul de exploatare sa fie finantate prin capitalurile sale permanente. Altfel spus, capitalurile permanente trebuie, în principiu, sa fie mai mari sau egale cu suma dintre investitii si necesarul de fond de rulment. În caz contrar, s-ar instaura o stare de dezechilibru financiar, continuitatea activitatii putând sa fie amenintata.

În ceea ce priveste calea proprie de finantare, aceasta se concretizeaza în fondurile proprii, prin care gestiunea financiara a întreprinderii întelege suma dintre capitalul social, rezerve, beneficiul exercitiului. Fondurile proprii reprezinta resursa pe termen lung cea mai sigura, teoria financiara clasica invitând întreprinderile sa-si consolideze masa capitalurilor proprii. Desi justetea acestei masuri nu poate fi pusa la îndoiala, ea se gaseste în contradictie cu dorinta naturala a asociatilor de a încasa dividende.

Cresterea fondurilor proprii este asigurata, mai ales prin politica de constituire de rezerve ca urmare a afectarii beneficiilor si a majorarii capitalului social prin aport în numerar.

Calea în tema are o semnificatie cu totul deosebita. Practicile intemationale estimeaza ca o cunoastere a fluxurilor de trezorerie generate de exploatarea întreprinderii permite sa se masoare capacitatea acesteia de a degaja resurse în vederea rambursarii împrumuturilor, mentinerii capacitatii de exploatare, remunerarii asociatilor prin distribuirea de dividende, lansarii de noi programe de investitii fara sa se recurga la sursele externe de finantare.

În economiile dezvoltate, majoritatea operatiilor de împrumut au ca obiectiv finantarea cu predilectie a investitiilor, în detrimentul consumului. Cum investitiile reprezinta unul dintre factorii cresterii economice, efîcacitatea unei politici financiare, la nivel de întreprindere, v 23223s1813x a depinde de capacitatea sa de a mobiliza un volum mare din economii (împrumutul obligatar) sau de a recurge la împrumutul bancar.

Împrumutul bancar este un procedeu traditional pentru a finanta investitiile si un necesar mai voluminos în forma de rulment.

În principiu, bancile nu pot sa consimta împrumuturi daca riscul de nerambursare nu este acoperit în mod convenabil. Când un astfel de risc depaseste cotele normalului, bancherii recurg la solicitarea de garantii suplimentare.

0 întrebare care se poate pune este în ce caz întreprinderile recurg la finantarea prin împrumut (pe termen scurt) a ciclului de exploatare. În teorie fondul de rulment trebuie sa fie mai mare dacat necesarul de fond de rulment, dar practica arata ca aceasta situatie este rar atinsa si, în majoritatea cazurilor, în conditiile unor scadente mari, apare o trezorerie negativa. Deci, întreprinderile sunt condamante sa se finanteze pe termen scurt.

Recursul la contractele de locatie- finantare devin o cale tot mai importanta de finantare a investitiilor din doua motive esentiale:

plata unei chirii este, din punct de vedere finaciar, mai usor de suportat decât costul învestitiei;

- chiria este deductibila, din puncte de vedere fiscal, în timp ce, pentru un împrumut, numai cheltuielile financiare pot sa aiba acest statut.

Cap. 1. Gestiunea financiara si dezvoltarea întreprinderii

Continutul gestiunii financiare e determinat de dezvoltarea sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat si de dezvoltarea întreprinderii însasi. Transformarea gestiunii financiare în diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusa în evidenta prin referire la modelul ciclului de viata al întreprinderii si apoi în cadrul unei comparatii între stadiile dezvoltarii întreprinderii si fazele dezvoltarii mediului sau financiar global.

În diferitele etape ale ciclului lor de viata, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finantare specifice. Dar ele degaja surse de fonduri în conditii care se modifica si care impun probleme de ajustare financiara în termeni proprii fîecarui stadiu de dezvoltare a lor.

Fig. 1.1

Formularea obisnuita a modelului ciclului de viata pentru o întreprindere pune în evidenta succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar .

În faza de demaraj (pornire), întreprinderea cunoaste o crestere moderata si înca instabila a productiei si vânzarilor. Rezultatele sale sunt cel mai adesea negative, tinând cont de costurile fixe pe care le suporta si de imputarea acestora asupra unui volum de productie înca restrâns.

În termeni financiari, rezultatele nu asigura resurse inteme suficiente. Întreprinderea e constrânsa sa solicite sprijin extern în conditii defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele înca mediocre si de incertitudinile care exista asupra dezvoltarii sale viitoare. Daca accesul la resurse apare înca precar în aceasta faza, întreprinderea este, pe de alta parte, confruntata cu nevoi de finantare ridicate, legate în special de investitii, necesare pentru demarajul productiei si vânzarilor. Aceasta faza apare dominata de necesitatea cautarii de fonduri externe. Pentru gestiunea financiara, problema esentiala consta în cautarea mijloacelor de finantare care sa-i permita mentinerea solvabilitatii, finantarea cheltuielilor curente si a investitiilor necesare pentru demaraj.

In faza de crestere, întreprinderea care a depasit incertitudinile demarajului cunoaste o crestere rapida a productiei si a vânzarilor. În termeni financiari, aceasta crestere înseamna o sporire a nevoilor de finantare legate de investitiile necesare pentru extinderea capacitatilor, si de nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri si pentru creditarea clientilor. Resursele de autofinantare ramân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru ca rezultatele sunt înca limitate de marimea cheltuielilor fixe determinate de demaraj si de cresterea activitatilor. În schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasata pentru obtinerea de finantari externe, în special bancare.

Pentru gestiunea financiara, faza de crestere ramâne deci dominata de preocuparea pentru echilibrul financiar, si în consecinta, de grija de a stâpâni cresterea nevoilor de capital fix si de fond de rulment, si de obtinerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.

În faza de maturitate, întreprinderea cunoaste o crestere lenta a productiei si a vânzarilor. Nevoile sale de finantare cunosc in continuare o putemica reducere, pentru ca întreprinderea nu mai este interesata sa creasca volumul capitalului fix si circulant. Pe de alta parte, nivelul ridicat al productiei permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe si degaja abundente resurse de autofinantare. În aceasta faza de maturitate, gestiunea financiara e confruntata cu o nevoie de finantare redusa. Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezinta o situatie de supralichiditate. Ele trebuie atunci sa-si puna mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de cautare de finantâri suplimentare.

Faza de declin se caracterizeaza prin reducerea productiei, a vânzarilor si a rezultatelor. Pentru gestiunea fînanciara, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire si de orientare spre activitati noi. Abandonarea activitatilor compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în noi activitati care ofera perspective favorabile. Daca problema eliberarii resurselor nu este tratata la timp, întreprinderea se expune unei eroziuni accelerate a activitatilor si a rezultatelor sale. Daca nu se orienteaza rapid spre alte activitati ea risca sa nu mai poata reinvesti resursele si sa piarda orice posibilitate de depasire a dificultatilor.

Derularea ciclului de viata astfel descris apare la prima vedere ca un proces inexorabil si liniar. Însa observarea evolutiei efective a întreprinderilor arata ca drumurile urmate sunt în realitate mult mai complexe. Pe de o parte, ciclul de viata al majoritatii întreprinderilor este marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbatrânirii, declinul prematur, sau din contra prelungirea fazei de crestere, existând frecvente exemple de asemenea evolutii neliniare.

Pe de alta parte, ciclul de viata nu se deruleaza într-un mod uniform, ci poate sa comporte reîntoarceri datorate initiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de crestere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie doua exemple de reactie voluntara si combativa susceptibile sa împiedice derularea inexorabila a etapelor ciclului de viata. Tabelul de mai jos rezuma principalele implicatii pe care modelul ciclului de viata pentru o întreprindere le are asupra gestiunii financiare a acesteia.

Tabelul 1.1

Tabelul urmator prezinta o adaptare a indicatiilor furnizate de modelul ciclului de viata în cazul particular al întreprinderilor mici si mijlocii din tarile în curs de dezvoltare.  Tabelul 1.2

Dezvoltarea externa, dezvoltarea interna si gestiunea fianaciara

Legatura între dezvoltarea externa ( adica transformarea mediului financiar) si dezvoltarea interna a intreprinderii permite sa se evidentieze sintetic ansamblul caracteristicilor structurale care determina continutul si orientarile gestiunii financiare.

Indicatiile furnizate de aceasta legatura intre dezvoltarea interna si externa sunt rezumate în tabelul care urmeaza.( Tabelul 1.3

Tabloul de finantare

Bilantul functional nu permite sa se analizeze evoulutia utilizarilor si resurselor si de aceea recurgem la tabloul de finantare sau tabloul utilizarilor si resurselor. Acest tablou se construieste pornind de la fluxurile de fonduri.

Acest tablou permite sa se evidentieze cum se va realiza egalitatea fluxurilor de fonduri reprezentând utilizari , cu cele care reprezinta resurse. Forma cea mai des utilizata a acestui tablou are în vedere bilantul functional si se sprijina pe distinctia intre variatia FRF ( fond de rulment functional), variatia NFR( nevoia de fond de rulment) si variatia trezoreriei.

Rezultatele întreprinderii pot constitui o sursa de fonduri în masura în care, câstigurile eventuale vin sa majoreze potentialul sau financiar. Într-adevâr aceste câstiguri constituie o bogatie aditionala care poate fi conservata în cadrul intreprinderii pentru a-i permite sa-si finanteze dezvoltarea sa viitoare. Bineînteles, contributia lor ridica o problema complexa de evaluare, tinând cont de cele trei niveluri de apreciere a rezultatelor.

La un prim nivel, rezultatul exercitiului constituie o resursa pe care întreprinderea ar putea sa o conserve în totalitate sau în parte, dupa deducerea dividendelor si a altor distribuiri prevazute din rezultate. Partea nedistribuita din beneficiu constituie deci o sursa de finantare proprie sau un element de autofinantare, izvorât din activitatea întreprinderii. Totusi, rezultatul nu fumizeaza decât o evaluare partiala a capacitatii de autofinantare prin aceea ca nu tine cont decât de sporirea bogatiei nete (venituri - cheltuieli) obtinuta la sfârsitul perioadei.

La un al diîlea nivel de apreciere a rezultatelor, notiunea de surplus monetar fumizeaza o informatie mult mai satisfacatoare despre capacitatile financiare ale perioadei. Aceasta apreciere se justifica prin aceea ca ea masoara un surplus din exploatare asa cum e excedentul brut din exploatare (EBE), sau un surplus global, asa cum e capacitatea de autofmantare (CAF). Într-adevar, acest surplus corespunde unui excedent de venituri monetare (susceptibile de a fi încasate) asupra cheltuielilor monetare (susceptibile de a fi platite) si apare deci, ca un surplus monetar potential, adica o sursa aditionala de fonduri susceptibile de a fi afectate autofinantarii si dezvoltarii viitoare a întreprinderii. Luarea în calcul a prelevarilor afectate titlurilor distribuite (dividendele) permite sa se treaca simplu de la capacitatea de autofinantare (CAF) la autofinantarea efectiva.

CAF sau cash - flow Auto finantare

global

În sfârsit, la un al treilea nivel se degaja incidenta acestor surplusuri monetare asupra echilibrului financiar tinând cont de efectele contradictorii pe care activitatea o exercita asupra trezoreriei. Pe de o parte, activitatea antreneaza formarea de resurse de autofinantare care corespund aporturilor potentiale de lichiditati pentru întreprindere. Dar, pe de alta parte, activitatea induce nevoi de finantare aditionale care apasa asupra trezoreriei constituind nevoia de fond de rulment. Astfel se poate formula principiul relatiei între surplusul monetar si lichiditatile întreprinderii:

Capacitate de autofinantare (CAF) -

- Variatia nevoii de fond de rulment (ANFR) =

= Excedent de trezorerie global

Patru categorii de persoane intervin în derularea operatiilor financiare: actionarii , conducatorii unitatii , creditorii si statul.

Actionarii sunt detinatorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii , aceste titluri prezentându-se indeosebi sub forma actiunilor. Actionarii isi asuma un risc, remunerarea lor fiind determinata de rezultatele financiare pe care le va obtine întreprinderea . Ei cauta o remunerare maxima pentru aportul lor ,

tinând cont de riscul pe care si-l asuma , ceea ce echivaleaza cu maximizarea valorii titlurilor lor . Daca actiunile sunt cotate la bursa, riscul se apreciaza în functie de evolutia cursurilor. Remunerarea actionarilor este data de doi factori aleatori: dividendele si evolutia valorii titlurilor financiare.

Riscul legat de evolutia valorii titlurilor financiare depinde de:

1) evolutia mediului economic, care determina riscul de piata sau riscul sistematic si care afecteaza ansamblul întreprinderii;

2) politica urmata de întreprindere în materie de investitii si de finantare care determina riscul specific de întreprindere.

Natura riscului poate fi precizata, facând distinctie între riscul de explotare determinat de politica de investitii, riscul financiar si riscul de faliment, determinate de politica de finantare. Riscul de exploatare provine din fluctuatiile rezultatului din exploatare, fiind legat de operatiile de explotare. Indatorarea mareste fluctuatiile rezultatului final, aceasta sursa de risc pentru actionari fiind denumita risc financiar. În sfârsit, riscul de faliment rezulta din incapacitatea întreprinderii de a face fata platilor antrenate de datoriile financiare.

Rentabilitatea ceruta de actionari depinde de riscul pe care si-l asuma. O întreprindere care prezinta, datorita politicii sale financiare, un risc mai ridicat, va trebui sa ofere, în contrapartida, o rentabilitate mai ridicata, daca doreste sa obtina noi capitaluri de la actionari, acestia putând fi vechii actionari sau noi actionari.

Având în vedere riscurile amintite, rata de rentabilitate asteptata de un actionar care investeste într-o întreprindere, se compune astfel:

Rata cuvenita pentru capitalurile proprii = rata farâ risc

+ prima de risc de exploatare

+ prima de risc financiar

+ prima de risc de faliment

Rata fara risc corespunde ratei de rentabilitate adusa de un plasament fara risc, cum ar fi de exemplu, o obligatiune emisa de stat sau un certificat de trezorerie.

Conducatorii unitatii în întreprinderile mici si mijlocii (IMM) este frecventa confuzia între persoanele care conduc si actionari. Obiectivul urmarit în calitate de conducator coincide cu cel urmarit în calitate de actionar.

Totusi, în acest caz conducatorul primeste, pe de o parte, un salariu pentru functia sa de director si pe de alta parte o remunerare în calitate de actionar. Absenta frecventa a distribuirii de dividende în IMM nu înseamna ca rolul de actionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizeaza adesea printr-un salariu mai mare. Conducatorul care este si actionar primeste o remunerare superioara aceleia pe care ar primi-o ca salariat care nu este si actionar, sau beneficiaza de alte avantaje.

În marile întreprinderii, conducatorilor li s-a încredintat de catre actionari, rolul de a conduce întreprinderea. Bineînteles ca obiectivul lor principal este sa-si conserve functia de conducere, însa ei sunt constrânsi sa conduca in conformitate cu interesul actionarilor, care dispun de diferite mijloace pentru a controla modul cum conducatorii gestioneaza întreprinderea.

Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investitii, dupa cum creantele lor sunt legate de operatii de exploatare sau de operatii de investitii realizate de întreprindere. Aceste tipuri de creditori nu figureaza explicit în reprezentarea structurii financiare. Va trebui sa studiem, în aceasta structura, deciziile de finantare relative la contractele stabilite între întreprindere si creditorii financiari.

Trei categorii principale de creditori financiari putem distinge:

1) creditorii obligatori, ale caror creante apar adesea sub forma unui titlu cotat pe piata si usor negociabil, obligatiunea. Numai marile intreprinderi au acces la piata obligatiunilor;

2) bancile si diferite institutii financiare care finanteaza majoritatea întreprinderilor;

3) cei care dau cu chirie, operatiile de finantare fiind facute sub forma locatiei sau locatiei cu optiune de cumparare (leasing). Aceste operatii se analizeaza ca un tip particular de împrumut.

Creditorii primesc o dobândâ stabilita contractual si îsi recupereaza la scadenta capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabila, în functie de rezultatele întreprinderii.

Creditorii fmanciari suporta trei tipuri de riscuri

Primele doua îsi au originea în variatia valorii creantelor, care rezulta din fluctuatia ratei dobânzii si din variatia nivelului de pret. 0 crestere a dobânzii în viitor, antreneaza o pierdere de oportunitati pentru creditori, care ar fi putut sa-si plaseze fondurile cu o dobânda mai mare. Daca împrumutul este de natura obligatara, obligatiunile pentru care dobânda este mica vor avea un curs scazut. Pe de alta parte, o crestere a pretului obligatiunilor în viitor, conduce la o pierdere a puterii de cumparare pentru capitalul care urmeaza sa fie dat cu împrumut. Anumite forme de împrumut, cum ar fî obligatiunile cu dobânda variabila, urmaresc sa protejeze creditorii contra acestor doua tipuri de risc. Aceste douâ tipuri de risc sunt asumate chiar daca împrumutul se face la o "dobânda fara risc", cum ar fi de exemplu subscrierea de obligatiuni emise de stat.

Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, deja prezentat pentru actionari, determinat de imposibilitatea întreprinderii de a face fata platilor legate de îndatorare. În cadrul relatiei de împrumut numai aceasta componenta a riscului tine de întreprindere si face obiectul unui exigente de remunerare din partea majoritatii creditorilor financiari, sub forma unei prime pentru riscul de faliment.

Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar si influenteaza ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza calculelor agentilor economici. Posibilitâtile de actiune ale statului sunt multiple, între care mentionam modificarea fiscalitatii (pentru întreprinderi si particulari) si modificarea ofertei si a cererii de capital. Obiectivele statului (lupta contra inflatiei, lupta contra somajului) determina politica sa monetara.

Cap. 2. Modalitati de finantare a intreprinderii

După stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia întreprinderilor o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Foarte diversificata in tarile cu sisteme financiare dezvoltate, aceasta gama ramâne Iimitata la tehnicile financiare de baza in majorilatea tarilor in curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, intreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finantare.

Autofinantarea constituie baza oricarei dezvoltari a întreprmderilor.

Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursa esentiala de finantare a întreprinderilor. Dar amploarea si modalitatile acestor aporturi variaza dupa cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pietele de capital.

În sfârsit, recurgerea Ia îndatorare ar trebui, în principiu, sa aduca completari resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finantarea lor, chiar daca rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

Aspectele finantarii prezinta importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurându-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansarii în investitii de orice natura (tehnologice, sociale, comerciale) care sa faca sa se dezvolte posibilitatile sale. În acest caz este vorba de finantarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor în viitor si mentinerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntata cu doua tipuri de dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse inainte chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectueaza investitii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de alta parte, întreprinderea poate fi în situatia de a folosi, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.

Costul mijloacelor de finantare este în raport cu rezultatele asteptate din operatiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând asa întreprinderea nu mai efectueaza investitii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investitii sa asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Conditiile care insotesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiaza o plaseaza într-o situatie de dependenta fata de furnizorii de fonduri.

Aceasta observatie iese în evidenta mai întâi, în relatiile dintre întreprindere si detinatorii de capitaluri (de exemplu actionarii în cazul unei societati pe actiuni). Datorita mecanismelor juridice si financiare, detinatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru ca sunt detinatorii unei parti semnificative a capitalului acesteia.

Dar relatiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de împrumutatori, mai ales fata de banci, daca cei ce conduc si propietarii întreprinderii, nu-i asigura autonomia financiara. Evolutiile care conduc la o asemenea situatie de dependenta sunt relativ tipice. Cateva scenarii caracteristice ilustreaza asemenea cazuri de degradare a situatiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

Un prim exemplu frecvent îI constituie întreprinderile care obtin rezultate foarte slabe si nu sunt în masura sa produca o autofinantare suficienta pentru a asigura reproductia, chiar simpla, a potentialului lor.

O a doua ilustratie caracteristica e furnizata de intreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfacatoare, nu reinvestesc decât o mica parte din rezultate si refuza o politica de constituire a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se refera Ia întreprinderile care se lanseaza în operatii de dezvoltare care depasesc capacitatile lor financiare. Ele isi secatuiesc lichiditatile si sunt constrânse sa solicite credite, ceea ce le plaseaza într-o situatie delicata fata de împrumutatorii lor.

În sfârsit, unele întreprinderi dispun de o finantare instabila în raport cu ritmul activitatilor si trebuie sa negocieze în conditii defavorabile amânarea scadentelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în conditii de criza si urgenta poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor întreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanti cu fonduri.

Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor conditioneaza supravietuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si a conducatorilor sai.

Se releva astfel importanta care revine perfectionarii metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun în legatura cu patru tipuri de resurse financiare:

autofinantarea întreprinderii;

finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

finantarea externa prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate întreprinderii;

creditarea între întreprinderi (creditul comercial).

Instrumentele de finantare puse la dispozitia economiei în general si a întreprinderilor în particular comporta o gama complexa, astfel ca ne vom limita la o prezentare sintetica. Vom cauta sa clasam si sa caracterizam principalele tipuri de resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.

Un prim element de clasificare tine de luarea în calcul a relatiei care se stabileste între întreprindere si mediul sau cu ocazia unei operatiuni de finantare. Datorita acestui prim tip de clasficare avem deja introdusa o distinctie între trei moduri fundamentale de finantare: autofinantarea, finantarea directa care pune întreprinderea in relatie cu cei care economisesc sau cu împrumutatorii primari si intermedierea financiara, având nevoi de finantare, în raporturi cu institutiile specializate.

Pentru o clasificare mai analitica a resurselor de finantare, patru alte criterii pot fi folosite. Acestea sunt: natura creantelor determinate de operatiunile financiare, termenul operatiunilor, originea fondurilor care sant utilizate, natura utilizarii sau destinatiile fondurilor, (utilizarea care va fi data fondurilor de beneficiarul finantarii).

Clasificarea dupa natura creantelor

Fiecare operatie de finantare se exprima printr-o dubla miscare între operatorii implicati. Cel care finanteaza (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoastere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.

Astfel, operatiunile de finantare antreneaza crearea de titluri financiare care permit furnizorilor de fonduri sa-si concretizeze dreptul pe care-I detin de acum inainte asupra beneficiarului.

Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finantare poate deci sa fie diferentierea dupa natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operatiunile financiare.

Clasificarea dupa termenul operatiunilor

Clasificarea mijloacelor de finantare dupa termenul lor (mai putem spune clasificare dupa durata, dupa maturitate sau dupa scadenta) constituie posibilitatea cea mai simpla de grupare.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operatiile al caror termen se întinde pâna la o scadenta de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finantarii exporturilor). Creditele cu scadenta apropiata corespund, în general, creditelor de trezorerie, sau de finantare a operatiunilor de exploatare legate de cumparari de bunuri si servicii.

Termenul mediu e definit conventional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se intinde de Ia 1 sau 2 ani la 5 7 ani. In mod obisnuit acest termen e specific pentru finantarea investitiilor în masini, utilaje, instalatii, etc.

Termenul lung corespunde scadentelor care depasesc 5 sau 7 ani.

Aceasta impartire a mijloacelor de finantare dupa durata, desi clasica, poate parea arbitrara si conventionala si nu semnificativa. În plus, se observa în practica dificultati pentru delimitarea între termenul scurt si termenul mediu si intre termenul mediu si termenul lung. Totusi aceasta clasificare are impontanta.

In primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viata întreprinderii. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se inchide unul sau mai multe cicluri de exploatare, cuprinzŕnd succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare si vanzare. Termenul mediu si lung corespunde ciclului caracteristic de viata al majoritatii echipamentelor productive.

El exprima de fapt, durata necesara pentru amortizarea si reînoirea majoritatii investitiilor productive, a investitiilor financiare, imobiliare si a lucrarilor de infrastructura.

În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare dupa durata corespunde diferitelor domenii de decizie si de previziune.

Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientari asupra naturii si structurarii activitatilor întreprinderii.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaboreaza planuri operationale referitoare la diferite functiuni (planul de marketing, planul dotarilor cu echipamente, planul de personal). lmplicatiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finantare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai ales investitii si rambursari de împrumuturi) si resursele de finantare (autofinantare, crestere de capital propriu, împrumut) pe o perioada de 5 sau 7 ani în viitor.

În sfarsit , termenul scurt apare ca domeniul previziunilor si deciziilor cu scadenta apropiata incluse în bugete, referitoare la operatiuni curente (cumparari, vânzari).

În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finantare dupa durata corespunde adesea si diferentierii dupa originea fondurilor si a procedurilor prin care sunt obtinute.

Clasificarea dupa originea fondurilor

Clasificarea dupa originea resurselor permite sa se distinga patru tipuri de mijloace de finantare:

autofinantarea;

cresterea de capital propriu;

împrumuturiIe;

creditul între întreprinderi, adica livrarile pe credit ale furnizorilor.

Autofinantarea este constituita din excedentele pe care întreprinderea le produce si care sunt folosite pentru finantarea activitatilor ulterioare.

Cresterea capitalului propriu înseamna aporturile de capital pe care întreprinderea Ie primeste din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii sau proprietarii deja existenti si dispusi sa-si mareasca participarea lor. Dar pot fi asigurate si de noi furnizori de fonduri doritori sa participe la capitalul întreprinderii. În ambele cazuri e vorba de o finantare externa, furnizorii de capital primind titluri de proprietate (actiuni, parti sociale) în schimbul aportului lor.

Împrumuturile constituie de asemenea, surse de finantare externa. Dar ele sunt contractate fata de persoane fizice si juridice care ramân creditori ai întreprinderii si nu coproprietari.

In sfârsit, creditul inter-întreprinderi înseamna termene de plata pe care furnizorii le acorda. Daca aceasta practica vizeaza putin pe particulari, ea este foarte obisnuita când clientul este o întreprindere, chiar daca importante diferente pot sa apara intre practicile din diferite tari. Daca reputatia nu-i este defavorabila, o întreprindere cumpara materii prime, semifabricate, marfuri, servicii etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform uzantelor de plata din bransa de care apartine furnizorul. Dar, Ia randul sau, întreprinderea acorda astfel de credite propriilor clienti care vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plata primite si acordate exercita influente care sunt regasite în notiunea de nevoie de fond de rulment.

Clasificarea dupa destinatia fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finantare este dat de utilizarea sau destinatia previzibila a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizari fundamentale si permanente, indiferent de întreprindere si de etapa sa de evolutie si utilizari ocazionale, corespunzând operatiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizarile fundamentale se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea exploatarii si la finantarea trezoreriei.

Utilizarile ocazionale corespund operatiilor particulare efectuate, cum ar fi finantarea exporturilor, finantarea inovatiilor, finantarea investitiilor care vor aduce economie de energie, finantarea operatiunilor de descentralizare, finantarea crearii de întreprinderi.

Putem sa constatam ca utilizarile din primul tip corespund functiilor sau orientarilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientarilor specializate si uneori provizorii.

Clasificarea mijloacelor de finantare dupa destinatia lor se sprijina pe analiza nevoilor întreprinderii, adica pe problemele de finantare puse de sistemul de productie si de schimb si nu pe criterii tehnice sau formale tinand de conventiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis si evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabila a mijloacelor de finantare.

Limitele inerente oricarei clasificari a mijloacelor de finantare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprima fragilitatea oricarei clasificari. Ne putem intreba daca un astfel de efort de clasificare are sens pentru gestiunea financiara. Toate sursele de fonduri obtinute converg spre finantarea tuturor necesitatilor.

Astfel, o întreprindere care a obtinut un credit destinat finantarii investitiilor, poate sa utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situatiei trezoreriei, daca esalonarea platilor pentru investitii permite.

Putem observa "glisarea" utilizarilor în raport cu destinatiile initiale prevazute. Aceasta se întampla de fiecare data când sistemul financiar asigura credite privilegiate cu privire Ia cost sau la facilitati de obtinere. Astfel este cunoscut faptul ca, creditele pentru export, plasate mult timp în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi sa ocoleasca rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-si resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

Ne putem intreba daca referirea Ia destinatia fondurilor nu are ca functie principala linistirea aporturilor de fonduri, a institutiilor financiare si a autoritatilor din sistemul financiar.

Pentru a studia acordarea creditelor, bancile si alte institutii financiare cer întreprinderilor o justificare detaliata a utilizarilor prevazute. lnformatiile si argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia linistitoare ca sistemul financiar exercita un control riguros asupra destinatiei acestor credite. În fond, o banca sau o institutie de credit nu finanteaza niciodata o operatie a unei întreprinderi, ci o întreprindere considerata ca un tot unitar. Aspectul acesta rezulta clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar daca o banca sau o institutie de credit a acordat fonduri destinate sa finanteze un proiect de investitii sanatos si echilibrat, riscul tine de situatia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face sa piarda în totalitate sau o parte din creanta, oricare ar fi performantele realizate prin proiectul la care a crezut ca participa.

Autofinantarea constituie în general pivotul finantarii întreprinderilor si pentru unele dintre ele, sursa exclusiva a finantarii în fazele decisive ale dezvoltarii.

Caracterul fundamental al acestei resurse tine de faptul ca aceasta constituie elementul în baza caruia finantarea externa va putea fi solicitata si atrasa de catre întreprindere. Acest statut al autofinantarii tine de doua ratiuni fundamentale.

Pe de o parte, marimea sa (în valoare absoluta si în valoare relativa) furnizeaza indicatii cu privire Ia performantele întreprinderii. O autofinantare ridicata asigura pe investitorii financiari asupra posibilitatilor de remunerare si de punere în valoare, de catre întreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi.

Pe de alta parte antofinantarea creaza capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii si da o masura riscului pe care furnizorii de fonduri si-l asuma.

2.3.1. Masurarea autofinantarii

Antofinantarea corespunde resurselor noi obtinute din activitatea întreprinderii si destinate sa finanteze activitatea viitoare. E vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Aceasta formulare pune mai întai probleme terminologice si poate sa suscite confuzii pentru ca exista mai multe notiuni ale rezultatului si pentru ca epitetul ''brut'' are semnificatii precise.

Este fara indoiala mai clar daca spunem ca autofinantarea corespunde unui surplus monetar degajat de întreprindere din activitatea sa si folosit pentru finantarea dezvotarii viitoare.

Dar o deflnire mai tehnica a autofinantarii cere sa fie precizate componentele sale si modul sau de calcul. În aceasta privinta doua puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezinta autofinantarea ca diferenta între fluxul încasarilor si al platilor determinate de activitatea întreprinderii. Al doilea prezinta autofinantarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de auto finantare) obtinut de întreprindere.

2.3.2. Determinantele autofinantarii

Marimea autofinantarii este determinata de factori a caror influenta poate fi pusa în evidenta în diferite etape ale formarii sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

Vânzari

- Cheltuieli curente legate de prestatii externe

2. Valoarea adaugata

- Cheltuieli de personal

- lmpozite, taxe si varsaminte asimilate

3. Excedent brut din expIoatare

+ Venituri financiare

+ Venituri exceptionale

- Cheltuieli financiare

- Cheltuieli exceptionaIe

4. Cash Flow Brut

(Excedent monetar înaintea impozitarii)

- Impozit asupra beneficiilor

Flow net sau marja bruta de autofinantare

Dividende

Autofinantare

La nivelut (1) se compara marimea activitatii comerciale cu marimea aprovizionarilor, determinându-se marimea valorii adaugate. Aceasta din urma suporta astfel, influenta politicii si a conditiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare si de consumuri intermediare, în legatura cu bunurile si serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii si consumate în cadrul activitatii curente.

La nivelul (2) formarea autofinantarii e determinata de conditiile de activitate curenta. Se pune frecvent accentul pe influenta exercitata de relatia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamisrnul comercial, politica preturilor, evolutia productivitatii, evolutia diferitelor costuri, influenteaza favorabil sau defavorabil asupra marimii excedentului brut din exploatare si, în consecinta, asupra autofinantarii.

La nivelul (3) intervin factorii financiari si alte elemente exceptionale care afecteaza excedentul degajat de operatiunile curente. Pe de o parte, suma prelevarilor asupra acestui excedent va fi conditionta de nivelul îndatorarii si rata dobânzii, precum si de alte aspecte (incendii, penalitati etc.). Pe de alta parte, câstigurile speculative (plus valoare asupra cesiunilor de exemplu) determina o crestere a excedentului.

Luarea în calcul a cheltuielilor si veniturilor financiare si a pierderilor si profiturilor exceptionale permite sa se determine excedentul asupra ansamblului operatiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) dupa prelevarea impozitului asupra beneficiului putem masura surplusul monetar obtinut si pus la dispozitia întreprinderii si a proprietarilor, adica cash-flow-ul net, sau marja bruta de autofinantare, sau capacitatea de autofinantare. Suma prelevarilor fiscale e determinata de politica de amortizare si de provizioane, în masura în care reglementarile fiscale permit sa fie deduse din beneficiul impozabil si conditioneazs împartirea între impozit si beneficiu net. La rândul sau cash-flow-ul va fi repartizat pe doua destinatii.

La nivelul (5), o parte va fi prelevata pentru plata dividentelor si eventual pentru participarea salariatilor Ia profit, iar alta parte ramâne la dispozitia întreprinderii si va permite sa se finanteze activitati viitoare, aceasta parte reprezentând marimea autofinantarii.

Autofinantarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obtine din propria activitate si este o consecinta sintetica a diferitelor aspecte ale politicii sale.

2.3.3. Importanta autofinantarii pentru intreprindere

Autofinantarea constituie o resursa financiarp complet diferita de cetelalte, ea având un statut deosebit în potitica de finantare a întreprinderii. În masura în care antofinantarea exprima aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finantare independenta si stabila, putând sa asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii.

Autofinantarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politica de finantare viabila.

În primul rând autofinantarea exprima aptitudinea întreprinderii de a asigura reproductia simpla, si în masura în care este posibil, reproductia largita, cresterea capitatului. Autofinantarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe termen lung (amortizari).

Apoi autofnantarea asigura compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creantelor, a stocurilor etc.), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi si cheltuieli).

În sfârsit, autofinantarea corespunde partii din rezultate care este mentinuta si reinvestita în activitatea întrepriderii.

Primele doua componente ale autofinantarii enuntate mai înainte, corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitaluritor angajate permanent în activitatea întreprinderii (se spune autofinantare de mentinere). A treia componenta permite sa se largeasca productia si deci sa se dezvolte activitatea întreprinderii (denumim aceasta componenta autofinantare de crestere).

Autofinantare

Autofinantare de mentinere

= Amortizari

Provizioane 
Beneficiu nedistribuit Autofinantare de crestere

În caz de pierdere, autofinantarea nu permite sa se mentina constant nivelul fondurilor angajate de întreprindere, deci capitalul întreprinderii va scadea.

Fig. 2.1

CicluI de acumulare poate fi reprezentat in felul urmator:

Autofinantarea si ciclul capitalurilor pe termen lung

angajate în întreprindere

Autofinantarea poate sa vizeze doua directii fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate (investitiile în sensul traditional al termenului). Pe de alta parte, autofinantarea poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparatia între suma datoriilor pe termen lung si mediu si cea a marimii autofinantarii permite sa se aprecieze capacitatea de rambursare de catre întreprindere a datoriilor.

2.3.4. Autofinantarea si capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprima capacitatea de rambursare de catre întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu si lung si marimea autofinantarii.

Recurgerea Ia acest indicator se justifica prin faptul ca autofinantarea masoara capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursa de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Daca raportul de mai înainte prezinta valori mici, întreprinderea nu este prea îndatorata, în raport cu capacitatea sa de autofinantare. În schimb daca raportul atinge valori mai mari, întreprinderea are un grad ridicat de indatorare si va avea dificultati pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse Ia scadenta. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 si 3 ani, ceea ce înseamna ca întreprinderea ar trebui sa afecteze de la 2 pâna la 3 ani marja bruta de autofinantare sau autofinantarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu si lung.

Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o nidicata capacitate de rambursare si sunt în masura sa solicite noi împrumuturi fara sa-si pericliteze solvabilitatea la termen. Întreprinderile pentru care acest indicator depaseste 3 ani au o scazuta capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agraveaza situatia. Eventualii împrumutatori vor ezita sa-si ia riscul acordarii de noi împrumuturi a caror rambursare poate fi problematica. Aceste observatii arata ca autofinantarea constituie fundamental la capacitatea de rambursare. Nivelul sau actual si evolutia autofinantarii sunt elemente esentiale pe care furnizorii de capital din exterior cauta sa le ia în calcul înainte de a accepta sa se implice în întreprindere. Un nivel satisfacator al autofinantarii apare ca o conditie fundamentala pentru obtinerea altor surse de finantare. Nici cresterea de capital si nici împrumuturile nu se pot realiza daca întreprinderea nu manifesta o capacitate de autofinantare suficienta.

Finantarea externa apare aslfel, ca o completare si nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinantare.

Autofinantarea si autonomia financiara

Autofinantarea find obtinuta prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garantie pentru autonomie si stabilitate financiara. Bineînteles, exista si alte surse stabile, în afara autofinantarii, ca de exemplu cresterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu si lung. Dar insuflcienta autofinantarii face sa se reduca posibilitatile de finantare externa. Autofinantarea va constitui deci începutul inevitabil al oricarui plan de finantare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa aduca resurse decât daca suma autofinantarii este linistitoare.

Aporturile la capitalul propriu nu par sa mareasca dependenta întreprinderii fata de actionari. Dar, pe de o parte, o întreprindere care prezinta rezultate si o autofinantare insuficiente risca sa descurajeze aportul la capital al unor noi actionari si chiar sa descurajeze pe actionarii deja existenti. Pe de alta parte, în cazul insufcientei autofinantari, recurgerea Ia cresterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau partiale a controlului asupra întreprinderii pentru asociatii actuali, constrânsi sa faca apel la resurse externe pentru reconstituirea capacitatii de finantare a întreprinderii.

În concluzie putem evidentia o serie de avantaje pe care le prezinta autofinantarea :

- creste autonomia întreprinderii;

- se reduce expunerea ei la factori perturbatori si de risc;

- constituirea capitalului se face progresiv;

- se genereaza un efect multiplicator, câstigul din capitalul suplimentar genereaza un câstig suplimentar

- se pot restitui credite anterioare;

- se reduce nivelul costurilor financiare:

- perspective mai bune pentru investitii si modernizare.

2.4.1. Finantarea directa si intermedierea financiara

In cazul relatiei de finantare directa se stabileste un contact direct între agentii cu excedent de finantare si agentii cu deficit de finantare. Cei dintâi îsi pun economiile la dispozitia celor din urma, fara ca un intermediar sa intervina între ei.

Acest tip de situatie se întâlneste în cazul în care o întreprindere "face apel la economiile publice" cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de actiuni noi. În acest caz, detinatorii de economii aduc bani lichizi care reprezinta partea din economiile lor pe care o pun la dispozitia întreprinderii. În schimb, ei primesc de la aceasta un titlu, un document care reprezinta un angajament al întreprinderii fata de ei. Daca e vorba, de exemplu, de un împrumut obligatar, obligatiunea care i-a fost remisa detinatorului de economii reprezinta în acelasi timp, o recunoastere a datoriei întreprinderii si un angajament luat de aceasta de a varsa dobânzi si de a rambursa împrumutul conform conditiilor fixate dinainte. Daca e vorba de emiterea unor actiuni, detinatorul economiilor devine asociatul întreprinderii. El primeste deci, actiuni care reprezinta fractiuni din capital si care-i asigura o participare la anumite decizii ale întreprinderii, la distribuirea beneficiilor care s-ar obtine si la partajarea patrimoniului în cazul încetarii in viitor a activitatii.

Piata financiara, spatiul în care se deruleaza aceste operatiuni de finantare pe termen lung, reprezinta deci, principala manifestare concreta a mecanismului finantarii directe. Totodata, acest mecanism tinde sa fie aplicat si operatiunilor pe termen scurt. Este în special cazul emisiunii de bonuri care pot fi emise pe termen scurt, si, pe un plan mai amplu, al emiterii pe pietele monetare a titlurilor, cum ar fi biletele de trezorerie sau certificatele de depozit.

Pietele care centralizeaza aceste operatiuni de finantare directa pot fi mai mult sau mai putin organizate. În anumite tari ele ating un înalt nivel de institutionalizare si sunt reglate de un ansamblu complex de reguli juridice si tehnice, în special când exista o piata bursiera oficiala destul de vasta si de activa pentru a constitui piesa de greutate a pietei financiare. Dar chiar în absenta bursei oficiale, cum este cazul pentru numeroase tari, operatiuni de finantare directa pe termen lung si mediu se realizeaza de fiecare data când avem o emisiune ocazionata de "plasamente private". Exista astfel, o piata financiara neinstitutionalizata si, eventual, alte forme active de fmantare directa.

Intermedierea financiara corespunde celui de-al doilea mod de finantare. Aceasta presupune aparitia unui intermediar între agentii cu deficit si cei cu capacitate de finantare. Intermediarul este un organism specializat în colectarea economiilor (în special de la particulari) si în acordarea de credite (în special întreprinderilor). Prmcipiul intermedierii financiare este reprezentat în schema din figura urmatoare. Fig. 2.2

Finantare  Colectare

Întermedierea financiara conduce astfel la o relativa disociere între colectarea economiilor si finantarea prin credite. În ceea ce priveste colectarea economiilor, intermediarii financiari cauta sa fructifice economiile agentilor cu excedent de finantare (si în special pe cele ale particularilor), propunându-le instrumente de plasare diversificate si adaptate preferintelor lor. Desi duce la operatiuni mai concentrate, aceasta finantare tinde spre o anumita diversificare a tehnicilor, procedeelor si duratelor.

2.4.2. Aportul la capitalul propriu

Diferitele tipuri de crestere a capitalului

Cresterea capitalului prin aport în numerar si în natura

Aportul extern Ia capitalul propriu corespunde, fie fondurilor initiale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului.

Aceste aporturi se efectueaza, fie în natura (cedarea catre întreprindere de mobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.

În contrapartida, aportorii de fonduri sunt recunoscuti ca participanti Ia capitalul întreprinderii, adica sunt proprietari ai unei parti a capitalului, situatie care le confera statutul de asociati.

Asocierea la capital apare sub diverse forme, dupa natura întreprinderii: participarea cu parti sociale într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu raspundere limitata, cu actiuni într-o societate pe actiuni sau societate în comandita pe actiuni etc.

Dar în toate cazurile, proprietarul unei fractiuni a capitalului are recunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el benefciaza de un drept de participare, sau forme si grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveste întreprinderea. Pe de alta parte, el beneficiaza de un drept asupra unei cote-parti din eventualele beneficii. In sfârsit, el pastreaza posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul întreprinderii în cazul dizolvarii acesteia. Cresterile de capital prin aport în numerar si în natura contribuie efectiv la finantarea întreprinderii atunci când sunt resurse noi de care benefciaza întreprinderea.

În cazul cresterii capitalului social prin aportul în numerar, cu drept preferential de subscriere, pretul de emisiune al actiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, si superior valorii nominale a actiunilor.

Prima de emisiune Pretul de emisiune Valoarea nominala

Vechii actionari au un drept preferential de subscriere, numarul actiunilor care pot fi subscrise sunt limitate. Acest drept este teoretic materializat, este detasabil de actiuni si este negociabil la bursa. În acest fel toti vechii actionari, care nu vor sa subscrie preferential la cresterea de capital, pot ceda dreptul atasat fiecarei acîiuni vechi , compensând astfel prejudiciul determinat de cresterea de capital.

Drepturi de subscriere (DS) se calculeaza astfel:

Unde: n numarul de actiuni noi

N numarul de actiuni vechi

B valoarea bursiera

E valoarea de emisiune

Cresterea capitalului social prin incorporarea de rezerve

Este o forma de crestere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limiteaza sa fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente în întreprindere. În cazul cresterilor de capital prin incorporarea de rezerve, întreprinderea integreaza în capitalul social o fractiune din rezervele reprezentând beneficiile anterioare obtinute si nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de cresteri a capitalului, se procedeaza la distribuirea de actiuni gratuite asociatilor, proportional cu participarea lor la capitalul întreprinderii.

Cresterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, cresterea capitalului prin conversia datoriilor pare sa nu aiba incindenta asupra finantarii întreprinderii. În acest caz se vireaza la capitaluri proprii o suma care figura anterior în conturile de datorii, fara a se modifica marimea globala a resurselor, adica suma pasivului. Operatia are totusi trei incidente directe sau indirecte asupra finantarii.

În masura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, întreprinderea este eliberata de o scadenta viitoare si creste astfel stabilitatea finantarii sale. Se va recunoaste vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecintele ce decurg, mai ales influenta asupra deciziilor întreprinderii.

Pentru ca suma datoriilor se diminueaza si cea a capitalurilor proprii creste, întreprinderea este de acum înainte mai putin îndatorata, îsi amelioreaza structura financiara. În caz de nevoie ea va putea sa solicite usor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite sa-si reconstituie capacitatea de îndatorare (si capacitatea de finantare).

Daca scadenta datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiata, operatia efectuata micsoreaza presiunea exercitata asupra trezoreriei întreprinderii si se reduc astfel nevoile imediate de finantare.

Dintre toate formele de crestere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi în numerar si în natura apar în mod direct ca find operatii de finantare. Cresterile de capital realizate cu ocazia încorporarii de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obtinute si nu afecteaza direct marimea lor totala. Totusi aceste operatii exercita o influenta indirecta asupra conditiilor de finantare.

Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorita pluralitatii formelor de masurare. Trei notiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legatura cu capitalurile proprii.

Valoarea nominaIa a capitalului

Valoarea nominala a capitalului corespunde unei simple valori de referinta. Aceasta notiune o utilizam cand spunem ca societatea X prezinta un capital de 300 000 000 lei compus din 3000 de actiuni a 10000 iei. Aceasta valoare nominala este cea imprimata pe actiunile societatii. Termenul "capital social" desemneaza valoarea nominala a capitalului în cazul unei societati, oricare ar fi forma sa (societate pe actiuni, cu raspundere limitata, în nume colectiv...).

Valoarea intrinseca

Valoarea intrinseca a capitalului este o valoare patrimoniala. Ea corespunde situatiei nete (S), adica sumei care ar fi retrocedata proprietarilor daca întreprinderea si-ar înceta activitatea. În acest caz activele ar fi cedate si s-ar obtine o suma de bani (B). Apoi, creditorii find prioritari în raport cu asociatii, va trebui prelevata suma necesara pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma ramasa sa se împarta între asociati, proportional cu partea de capital detinuta va fi:

B -P=S

Aceasta suma S permite sa se calculeze valoarea intrinseca a fiecarei parti a capitalului sau a fiecarei actiuni. Se poate scrie:

unde ,,n'' reprezinta numarul de actiuni san parti de capital si VI reprezinta valoarea intrinseca a fiecarei actiuni sau parti sociale.

Bineînteles ca aceasta valoare intrinseca are putine sanse de a coincide cu valoarea nominala a capitalului. O asemenea ipoteza nu ar putea fi posibila decât daca întreprinderea s-ar limita sa mentina capitalul initial, fara sa puna în rezerva nici cea mai mica parte din benefciile realizate dupa înfiintarea sa si fara sa înregistreze pierderi. Valoarea situatiei nete va fi deci, foarte probabil, diferita de cea a capitalului nominal, superioara daca întreprinderea a lucrat bine si a obtinut beneficii si acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite si inferioara daca întreprinderea a obtinut pierderi, diminuându-si astfel capitalul.

Valoarea de piata

Valoarea de piata a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau parti ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzactiilor. În cazul particular al întreprinderilor cotate Ia bursa se poate vorbi de un pret determinat numit curs bursier.

Astfel, pentru o societate pe actiuni al carui capital e compus din 100000 de actiuni, stabilim ca la un curs de 30000 lei pe actiune, valoarea globala a capitalului e de 3000 000 000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piata bursiera o recunoaste întreprinderii si se numeste valoare de piata sau capitalizare bursiera.

În general, în cazul societatilor ale caror actiuni sânt cotate la bursa, vom avea:

Capitalizare bursiera Numar de titluri x Curs bursier

Am putea crede, la o prima analiza, ca valoarea de piata a capitalului ar fi apropiata de vloarea intrinseca, piata pornind de la valoarea patrimoniului pentru evaluarea actiunilor si pentru capitalizarea bursiera. Dar în fapt un decalaj exista între aceste diferite evaluari. Piata ia în calcul valoarea patrimoniului, dar tine cont de perspectivele de randament în viitor ale întreprinderii. Daca aceasta are perspective bune de câstig în viitor, valoarea de piata va depasi mult valoarea patrimoniala Ia acea data.

În schimb, daca perspectivele de, câstig în viitor sunt defavorabile (din cauza restrângerii pietei de desfacere, a tehnologiei depasite etc.), capitalizarea bursiera nu va reprezenta nici macar valoarea patrimoniala. Piata bursiera apreciaza o întreprindere nu dupa valoarea patrimoniului sau în prezent, ci dupa previziunile privind evolutia si câstigurile viitoare.

Pentru o întreprindere care vizeaza o crestere de capital prin aporturi în numerar, o buna imagine pe piata îi asigura în acelasi timp un pret ridicat (cursul practicat în momentul cresterii capitalului se numeste pret de emisiune) si un plasament usor al titlurilor, ceea ce-i permite sa obtina resurse suficiente în conditii favorabile. În acest fel problema evaluarii actiunilor pe piata e o variabila importanta a politicii de finantare pentru o întreprindere care intentioneaza sa recurga la cresterea capitalului.

2.4.3. Recurgerea la îndatorare

O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

Tabelul 2.1

Acest tabel terebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.

Creditele specifice se refera la anumite operatiuni cum ar fi exportul, crearea întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari si trebuie deci cuprinse în aceasta categorie.

Creditele inter-intreprinderi apar când o întreprindere acorda clientilor sai termene de plata, nefacându-se deci apel Ia economiile publice sau la intermediari.

În sfârsit, se pot obtine credite pe pietele internationale de capitaluri sau de Ia banci internationale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizeaza decat un numar limitat de mari întreprinderi, publice sau private.

Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finantare, care vizeaza marile întreprinderi sau importante institutii publice sau private. Daca situatia economica si rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practica acest mod de finantare se regaseste prin doua tipuri de operatiuni: emisiumea de titluri pe termen scurt si emisiunea de obligatiuni si alte titluri pe termen lung.

Pot exista si angajamente intermediare între datorii si capitaluri proprii, numite quasi-fonduri proprii.

Emisiunea de titluri pe termen scurt

Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt constituie o operatiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme simplificate ale obligatiunilor si pe un termen mai scurt.

Emitent (împrumutat)

Titluri reprezentand un angajament de remunerare si de rambursare pe termen scurt

Împrumutator (subscriitor)

Fig. 2.3 Schema unei emisiuni de titluri financiare

Emisiunea de obligatiuni

Emisiunea de obligatiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie forma principala de împrumut prin apel direct la economii, chiar daca aceasta e rezervata numai societatilor pe actiuni care îndeplinesc anumite conditii.

Operatiunea permite obtinerea unor fonduri de la publicul larg (oferta publica) sau de la un grup restrâns de investitori experimentati (plasament privat) ; acestia primesc în schimbul numerarului, titluri de valoare (obligatiuni) negociabile la bursa. Aparitia pietei de capital ofera societatilor românesti o alternativa de finantare a activitatii lor , si anume emisiunea si tranzactionarea valorilor mobiliare proprii în conditiile Legii nr. 52/1994.

Obligatiiunea este un contract de credit încheiat între emitent si cel care o achizitioneaza pe piata primara sau secundara (in cazul in care aceasta piata exista). Înainte ca valorile mobiliare sa fie oferite publicului, societatea comerciala va întocmi un prospect de oferta. Acesta descrie în detaliu societatea si operatiunile sale, trecutul ei, produsul, mediul concurential, cuprinzând de asemenea, situatia financiara, pretul obligatiunilor, piata de tranzactionare. Prin prospectul de oferta întreprinderea trebuie sa convinga investitorii de calitatea eventualelor plasamente. Un rol important revine intermediarilor de pe pieteie de capital - societatile de valori mobiliare (SVM) si burselor de valori.

Principiul acestui tip de operatiune consta în fractionarea împrumutului într-un mare numar de parti, obligatiunile. Aceasta fractionare permite sa se realizeze o centralizare financiara mai eficace, prin mobilizarea de multiple contributii cu sume eventual limitate. Fiecare obligatiune constituie deci pentru împrumutator un titlu de creanta si pentru împrumutat o recunoastere a datoriei.

Ca si alte valori mobiliare ( în special actiunile), obligatiunile sunt trasmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutatorul poate sa reintre în posesia fondurilor, în conditii mai mult sau mai putin rapide si mai mult sau mai putim favorabile, dupa calitatea titlului (deci a emitentului) si a conjuncturii de pe piata financiara. Aceasta posibilitate, de a revinde obligatiunile pe piata "secundara" altor împrumutatori, fara a astepta rambursarea lor de catre împrumutat (scadenta), creste mobilitatea plasamentului pentru împrumutatori, cu toate ca termenul lor normal ar fi un termen lung (sapte la douazeci de ani). Se realizeaza astfel compatibilitatea antre nevoile împrumutatilor care doresc sa dispuna de capitaluri pe termen lung si cele ale împrumutatorilor care cauta suplete si mobilitate pentru plasamentele lor.

Rambursarea obligatiunilor (se mai spune amortisment financiar) se efectueaza în conditiile stabilite la lansarea lor, fie facându-se rambursarea o singura data (amortizare la sfârsitul perioadei), fie prin transe (amortizare prin anuitati), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile facându-se prin tragere la sorti.

Traditional, remunerarea obligatiunilor este fixa. Dar pot exista si obligatiuni a caror remunerare variaza dupa rezultatul întreprinderii, precum si obligatiuni cu dobânda variabila.

Finantarea prin emisiune de obligatiuni prezinta o serie de avantaje:

. Împrumutul obligatar este o alternativa la piata creditutul (piata cu un risc foarte ridicat);

. Împrumutul obligatar reprezinta, de asemenea, o alternativa la piata actiunilor, atunci când aceasta este în scadere sau în stagnare si când emitentul doreste obtinerea unor fonduri importante care nu pot fi obtinute fara schimbari majore ale actionariatului;

. Rambursarea sumei împrumutate se face integral la momentul scadentei; pe perioada de viata a obligatiunii se plateste numai dobânda; întreaga suma de bani împrumutata poate fi utilizata pentru realizarea unei investitii care sa devina rentabila dupa o perioada mai îndelungata;

. Obligatiile se emit fara garantii materiale, în acest caz, garantia împrumutului consta în bunul renume al emitentului si în analiza fluxului de numerar al acestuia;

. Convertibilitatea obligatiilor le fece mai atractive pentru investitori;

. Obligatiunea, ca un contract de credit, este mai usor de înteles de catre publicul larg si, în consecinta, mai atractiva;

. Împrumutul obligatar prin oferta publica permite accesul micului investitor la plasamente în afaceri profitabile;

. Riscul pe care si-l asuma investitorii este mai mic decât în cazul achizitiei (de actiuni deoarece, în cazul obligatiunilor emitentul trebuie sa respecte obligatiile asumate (racumparare si dobânda) indiferent de profitul obtinut de societate.

Indiferent de modalitatea de emisiune a obligatiunilor (prin oferta publica sau prin plasament privat) societatea comerciala va suporta numai cheltuielile necesare realizarii studiului de finantare, cheltuielile de întocmire a prospectului de oferta publica sau a documentului de oferta si cheltuielile de publicitate (daca este cazul).

Marimea emisiunilor variaza considerabil de la o tara la alta. Pe piata franceza, se situeaza în general intre 50 si 9O milioane euro, aceste limite fiind praguri economice indicative si nu norme juridice. Intervalul mentionat corespunde marimii care permite sa se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioara mentionata exprima posibilitatea pietei de a absorbi astfel de titluri. Este posibil ca piata sa poata absorbi si emisiuni mai mari.

Capacitatea de absorbtie a pietei e determinata de marimea fondurilor susceptibile sa fie angajate pe piata financiara si de concurenta care se face emitentilor de titluri. Lansarea de împrumuturi publice într-o conjunctura când bugetul statului e deficitar nu este indicata. Aceasta pentru ca titlurile emise de stat prezinta garantie mai mare si sunt preferate de cei care dau cu împrumut, restrangându-se suma fondurilor accesibile emitentilor privati de titluri.

Împrumuturi acordate de banci si alti intermediari financiari

Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica dupa obiectul lor economic:

- credite pentru investitii

- credite pe termen scurt de mobilizare si de trezorerie

credite imobiliare

credite de export

- scontarea

- credite comerciale

Creditele pentru imvestitii reprezinta o parte importanta a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O forma speciala a creditelor pentru investitii o reprezinta operatiunile de leasing.

Finantarea prin leasing este o solutie moderna si avantajoasa de asigarare a capitaiului fix necesar întreprinderilor. În loc sa împrumute bani pentru achizitionarea unor echipamente, masini, utilaje, instalatii, cladiri, întreprinderile pot sa "împrumute" prin sistemui leasing, direct aceste resurse, în anumite conditii. În esenta "leasing" presupune un acord prin care se transfera dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilita si cu posibilitatea de cumparare a acestuia la sfarsitul perioadei; în anumite privinte, efectele sunt similare cu închirierea si/sau cu vânzarea în rate. Practicile mondiale releva utilizarea unui leasing direct (producatorul si proprietarul bunului îl încredinteaza spre folosinta unui beneficiar) si a unui sistem de leasing indirect

În acest caz, o institutie financiara sau o banca de credit achizitioneaza un bun pe termen lung si mediu ales de întreprinderea care doreste sa investeasca. Apoi bunul este dat în locatie întreprinderii care are posibilitatea sa-l rascumpere.

Astfel, investitorul nu obtine un credit propriuzis, dar evita sa avanseze suma necesara pentru achizitionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe care-l utilizeaza si va trebui sa plateasca, dupa o periodicitate prevazuta, chirie institutiei de leasing, având si posibilitatea sa-I rascumpere.

Se va face distinctie între leasing operational si leasing financiar. În primul caz, propietatea ramâne la societatea ''locator'' si dupa încheierea perioadei convenite; în cei de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achizitioneaza bunul pe care l-a ''luat în leasing platind o "valoare reziduala" a acestuia (leasing-ul financiar se aseamana cu o vânzare în rate si cu o situatie de "credit furnizor"). Conform legislatiei române o parte, denumita locator, se obliga ca, la solicitarea celeilalte parti, denumia utilizator, sa cumpere sau sa preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil si sa transmita utilizatorului posesia sau folosinta asupra acestuia, contra unei plati numite redeventa, in scopul exploatarii sau, dupa caz, al achizitionarii bunului. Operatiunile de leasing au ca obiect: a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;

b) utilizarea echipamentului industrial;

c) utilizarea bunurilor imobile cu destinatie comerciala, achizitionate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliara pentru comert si industrie);

d) utilizarea fondului de comert sau a unuia dintre elementele sale necorporale;

e) utilizarea bunurilor de folosinta îndelungata si a imobilelor cu destinatie de locuinta, pentru persoanele fizice.

Pe parcursul executarii contractului, utilizatorul este obligat sa efectueze platile cu titlu de redeventa, în cuantumul valoric stabilit si la datele stabilite în contractul de leasing; redeventa platita va fi calculata tinând seama de o marja de profit si de amortizarea integrala sau partiala a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de parti, de comun acord, în functie de natura bunului si valoarea sa de intrare, în conformitatate cu legislatia. La încheierea perioadei stabilite în contract întreprinderea beneficiaira are urmatoarele optiuni:

a) sa restituie bunul;

b) sâ prelungeascâ contractul (cu o redeventa mai mica, pentru ca bunul este în parte amortizat);

c) sa achizitioneze bunul la un pret care corespunde valorii actualizate.

Se conisidera ca leasing-ul are urmatoarele avantaje:

I. În plan fiscal. toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal ,în timp ce la finantarea prin credite, numai dobânda este deductibila iar la finantarea din surse proprii este deductibila numai amortizarea; întreprinderea este interesata sa deduca din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor conditii bune de desfâsurare a activitatii, ea platind impozit pe profit pentru partea din venituri care ramâne dupa deducerea cheituielilor);

2. În plan financiar: leasing-ul permite finantarea investitiilor fara a recurge la capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul ca nu se altereaza proportia între capitalul propriu si cel împrumutat si nici nu se modifica raporturile de proprietate asupra capitalului social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de noi investitori);

3. În plan economic: leasing-ul este o solutie care leaga nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; întreprinderea foloseste un echipament numai atâta timp cât are nevoie pentru realizarea unui obiectiv, dupa care renunta la el si nu mai are nici cheltuieli; în plus, întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în conditii mai putin severe decât în cazul creditelor bancare (chiar daca nu are garantii colaterale suficient de mari);

Principalul dezavantaj al sistemului de leasing il constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acopera si valoarea serviciului prestat den finantator si de firma de leasing.

Creditele pe termen scurt au în general scadente de pana la un an, dar pot merge si pana la doi ani. Sunt acordate de banci si pot fi disociate de credite de mobilizare si credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare data când o banca accepta sa mobilizeze creante detinute de o întreprindere. Cu ocazia operatiunilor lor comerciale, întreprinderile acumuleaza creante de fiecare data cand acorda un termen de plata clientilor. Prin urmare, ele pot sa astepte scurgerea acestui termen pentru a-si incasa vânzarile. Dar situatia financiara a întreprinderilor poate sa nu permita asteptarea termenului care poate fi dupa o perioada de 60 pâna la 90 zile. În astfel de situatii intervin bancile care "mobilizeaza'' aceste creante. Ele pun la dispozitia întreprinderii imediat o suma de bani care corespunde valorii creantei, diminuata cu o suma care reprezinta remunerarea bancii (dobânda si comision).

În acest caz putem avea ca exemplu Finantarea prin factoring

Factoringul reprezinta un contract de finantare pe termen scurt a unei firme numita aderent, de catre o societate specializata, numita factor, în scnimbul cedarii unor creante detinute asupra clientilor sai. Aceasta tehnica de finantare se poate aplica atât pentru tranzactii efectuate pe piata interna, cât si pentru operatiuni de export, cu precizarea ca tennenul de plata a contravalorii marfurilor nu depaseste de regula 180 zile[3] .Factorul sau firma de factcoring poate fi o banca sau o institutie financiara specializata.

Mecanismul de derulare a acestui contract; consta în cedarea catre factor a creantelor asupra unor clienti ai unei firme (aderentul) în schimbul platii imediate a acestora. De exemplu, o firma care are cont deschis la Banca Comerciala Româna încheie un contract de vânzare-cumparare cu un client italian, în care se prevede ca modalitate de plata acreditivul irevocabil, confirmat cu plata la 60 de zile. Dupa ce vânzatorul îndeplineste toate cerintele legate de punerea la dispozitia cumparatorului a documentelor convenite în acreditiv, acesta din urma autorizeaza banca sa efectueze plata în termen de 60 de zile. Vânzatorul poate intra imediat în posesia banilor încheind un contract de factoring cu B.C.R., care face plata pe loc, urmând ca ea sa se ocupe de operatiunile ce decurg din relatia cu partenerul italian al firmei românesti.

Factorul îndeplineste 3 functii de baza: plâteste imediat suma creantelor furnizorului, deducând un comision de factoring sau agio. calculat în functie de valoarea creantelor si un comision de finantare. determinat în functie de rata dobânzii; preia asupra sa sarcina de a recupera, la termen, creantele asupra clientilor; preia asupra sa riscul legat de recuperarea creantelor.

Deci firma de factoring furnizeaza trei tipuri de prestatii: un credit, un serviciu si o asigurare. De aceea, costul factoringului este relativ ridicat, mai ales datoritâ comisionului de factoring care poate lua valori de la 0,5% la 2,5% din marimea creantelor în functie de numarul si calitatea clientilor, volumul de activitate, riscul politic din tara cumparatorului, în cazul operatiunii de export, de relatiile existente între firma de factoring si cea care apeleaza la aceasta forma de finantare.

Avantajele factoringului pentru vânzator constau în:

- simplificarea gestiunii contabile, administrative si bugetare, deoarece la întocmirea bilantului se urmareste postul "creante factor";

- eliberarea de riscul de neplata a creantelor:

- vânzarea pe credit se transforma într-o vânzare în numerar, prin recuperarea imediata a valorii creantelor, ceea ce permite o

finantare rapida a activitâtii vânzatorului. Dezavantajul cel mai important al factoringului îl constituie costul sau relativ ridicat.

Derularea unui contract de factoring parcurge urmâtoarele etape:

1. Încheierea unui contract de vânzare-cumparare de creante între aderent si factor.

2. Intocmirea unei chitante subrogatorii de câtre aderent prin care acesta remite factorului urmatoarele documente:

- cererea de plata si borderoul care cuprinde creantele cedate de aderent;

- declaratia autentificata la notariat a aderentului prin care se transmit creantele în proprietatea factorului;

- factura (facturile) pe care s-a înscris mentiunea de subrogare.

3. Aderentul pune la dispozitia factorului copii dupa toate documentele care atesta faptul ca acesta detine dreptul de creanta asupra unui client (de exemplu, deschiderea unui acreditiv, certificat de origine, declaratia de încasare valutara, certificat de circulatie a marfurilor, declaratie vamala, packing list, scrisoare de trasura, factura interna, acreditiv, etc.).

4. Factorul accepta la plata factura (facturile) pe care s-a facut mentiunea cu privire la efectuarea subrogarii.

5. Aderentul notifica debitorului sau transmiterea proprietatii asupra creantei

6. Factorul efctueaza plata în locul aderentului.

Utilizarea acestui sistem de finantare prezinta o mare importanta în cadrul industriilor cu caracter sezonier zahar , ulei vegetal, conserve de legume si fructe ca urmare a interpunerii institutiei de factoring care permite renuntarea la angajarea personalului contabil sezonier.

Scontarea reprerzinta o operatiune bancara constând în cumpararea de catre o banca comerciala a unor efecte de comert trate , bilete la ordin , de la beneficiarii lor înainte de ajungerea lor la scadenta. În acest mod sunt finantat pe termen scurt creantele comerciale evidentiate sub forma unui titlu de credit.

Scontarea prezinta urmatoarele avantaje

acoperirea imediata a necesarului de lichiditati

simplitatea documentatiei

operativitatea procedurilor

costuri reduse

Pentru efectuare operatiunilor de scontare bancile percep o taxa de scont.

Creditele comerciale reprezinta o modalitate uzuala de finantare a activitatii de catre furnizori , constituind una din cele mai atractive modalitati de procurare a resurselor financiare.

Sprijinul financiar acordat de furnizori îmbraca doua forme

creditul comercial corespunzator cauia clientului i se acorda un anumuit termen pentru achitarea facturilor, de regula 30 de zile.

Reduceri oferite în cazul în care furnizorul acorda o bonificatie cash, de exemplu o reducere de 2% în cazul platii facturii în primele 10 zile ale unui termen de plata de 30 zile.

Asadar prin intermediul creditului comercial fie este amânata plata pâna în momentul în care este vândut stocul, fie se pot amâna economii ca urmare a beneficierii de reduceri datorita platii rapide a facturii.

2.4.4. Necesitatea dezvoltarii finantarii din exteriorul întreprinderii

Dupa cum s-a remarcat deja, finantarea externa se poate baza, fie pe un mod de finantare directa, fie pe o intermediere financiara.Finantarea directa permite stabilirea unei relatii imediate între unitatile care au nevoie de finantare si cele cu excedente de finantare. Dar aceasta relatie comporta totusi niste conditii atât de restrictive, încât ele i-ar putea limita perspectivele de dezvoltare. Exigentele agentilor cu excedente si cele ale agentilor în deficit sunt divergente. Dm acest motiv, finantarea directa poate întâmpina unele dificultati.

Mai întâi, în materie de durata, preferintele agentilor cu excedente si cele ale agentilor cu deficit par la prima vedere incompatibile. Detinatorii de economii vor sa-si plaseze excedentele în operatiuni pe termen scurt sau la vedere, în timp ce nevoile de finantare sunt îndeosebi pentru resurse pe termen lung si mediu (în special pentru finantarea investitiilor întreprinderilor). În relatia de finantare directa, aceasta distorsiune între structura pe termen a ofertei si cea a cererii de finantare ar fi iremediabila si nu ar permite nici mobilizarea celei mai mari parti a economiilor, nici realizarea majoritatii investitiilor. În cazul intermedierii, dimpotriva, intermediarul financiar poate realiza reglarea, daca accepta sa-si asume riscul transformarii operatiunilor pe care le efectueaza. Intermediarul colecteaza resursele care-i sunt încredintate în special pe termen scurt, tinând seama de preferintele detinatorilor de economii. Cu toate acestea, aceste resurse sunt fumizate de un numar foarte mare de depunatori. De aceea se poate spera ca, în virtutea legii numerelor mari, se va stabili o compensatie între sumele retrase de unii detinatori de economii si noile depuneri ale altora. Aceasta compensatie va permite cresterea - sau cel putin stabilizarea - valorii globale a resurselor colectate. În absenta crizei majore de încredere (reflectata de un aflux al cererilor de restituiri), ansamblul resurselor la vedere sau pe termen scurt ale institutiilor financiare se va reînnoi si va functiona astfel, ca un ansamblu de resurse stabile care sa poata fi împrumutate pe termen mediu sau lung de catre organismele care le-au colectat.

A doua justificare functionala a rolului intermediarilor ne trimite la rolul lor de centralizare financiara. Excedentele de economii sunt constituite din veniturile dispersate ale milioanelor de detinatori ale caror disponibilitâti individuale ating în medie o valoare limitata. Nevoile de finantare sunt mult mai putin fractionate si în plus o mare parte sunt concentrate într-un numar redus de mari întreprinderi care au în vedere mari proiecte de investitii. În acest sens, intermediarii joaca un rol de "grupare" si canalizeaza o multitudine de mici fluxuri de economii spre marile curente de investitii.

0 a treia justificare se refera la conditiile de alocare a economiilor spre utilizarile lor posibile. Afectarea pertinenta a capacitatilor de finantare necesita o anume selectie între cererile care vin de la agentii cu deficit. Aceasta selectie cere în special o evaluare a riscurilor, a rezultatelor potentiale legate de diversele proiecte avute în vedere, eliminarea tuturor cerintelor care par prea aventuroase si a celor a caror eficienta economica si sociala ar fi insuficienta sau problematica. Majoritatea detinatorilor individuali de economii n-au nici posibilitatea si nici capacitatea sa aprecieze eficienta operatiunilor sau a întreprinderilor pe care le finanteaza, din motive care tin de tehnicitatea metodelor de evaluare financiara si de dificultâtile de întelegere a surselor de informatie care pot fi folosite. Intermediarii au, dimpotriva, mijloace abundente de stocare si de analizare a informatiilor privind situatia întreprmderilor care solicita finantare au posibilitatea sa-si constituie echipe de experti competenti în materie de studiere a dosarelor de credit interventia lor ar trebui deci, sa permita o selectie mai eficace a proiectelor si o orientare a capacitatilor de finantare spre utilizarile cele mai sigure si mai avantajoase.

In al patrulea rând, intermediarii reusesc sa mobilizeze niste economii care n-ar fi fost atrase într-un sistem de finantare directa, pentru ca ei îsi substituie notorietatea si credibilitatea lor acelora ale întreprinderilor industriale si comerciale care, în majoritate, se bucura de mai putina încredere din partea detinatorilor de economii, într-o relatie de finantare directa, agentii cu capacitate de finantare îsi aduc direct fondurile agentilor cu deficit. În contrapartida, ei primesc de la acestia titluri care atesta aportul lor si garanteaza o plata viitoare si/sau o rambursare. Este vorba de "titluri primare" (actiuni, obligatiuni, bonuri) a caror valoare viitoare va depinde de încrederea de care va beneficia emitatorul. Dar numai întreprinderile sau institutiile care se bucura de o mare notorietate pot avea acces la un public larg si îsi pot "plasa" titlurile destul de bine pentru a atrage sume mari de economii. Majoritatea întreprinderilor - mici, mijlocii sau chiar mari - nu pot spera sa aiba acces la aceste surse de finantare si sunt obligate sa recurga la intermediari. În acest caz, intermediarii colecteaza economiile agentilor cu excedent si le dau în schimb titluri care, sub diverse forme, corespund unor simple dovezi ale datoriei. Din motive de securitate, de comoditate sau de suplete, aceste titluri emise de intermediari (titluri secundare) sunt în mare masura acceptate de public care manifesta mai multa încredere în aceste institutii specializate, care au adesea baze financiare ce asigura garantia necesara. Resursele colectate pot fi ulterior împrumutate întreprinderilor si altor agenti care au nevoie de finantare. Acestia vor da atunci intermediarilor niste dovezi de recunoastere a datoriei lor (titluri primare) care exprima angajamentul luat de creditorii primari fata de institutiile care le ofera fonduri.

Se poate concluziona ca cele trei moduri fundamentale de finantare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finantare, care asigura trecerea de la un regim de autofiantare pura la un sistem care include fiantarea directa si apoi intermedierea financiara. Acest proces permite largirea cercului celor care concura la finantarea economiei si marirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferentierea între cele trei moduri de finantare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evolutiei sistemelor financiare.

Cap. 3. Programe de finantare

La ora actuala, sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeana sectorului de întireprinderi mici si mijlocii include urmatoarele programe:

- Programul de Coeziune Economica si Sociala 2001 - componenta pentru întreprinderile mici si mijlocii, care sprijina Guvernul României în inplementarea unei politici coerente de dezvoltare regionala prin proiecte de investitii în sectoare prioritare. Bugetul total este 111,2 milioane de euro, din care 85 milioane euro reprezinta contributia din partea Uniunii Europene, restul fiind acoperit de Guvernul României.

Programul de Coeziune Economica si Sociala 2000 - componenta

,, Asistenta pentru IMM - uri''. Bugetul acestui program este de 100 milioane euro, din care 75% reprezinta fonduri din partea Uniunii, restul de 25% fiind acoperit de Guvernul României. Componenta ,, Asistenta pentru IMM - uri'' are ca obiective: sporirea investitiilor pentru înfiintarea de întreprinderi mici si mijlocii sau dezvoltarea celor deja existente , sau a celor recent înfintate ; înbunatatirea posibilitatilor de acces la creditare pe termen mediu si lung pentru întreprinderile mici si mijlocii ;

- Programul RICOP - componenta ,,Facilitatea de finantare a IMM-urilor" (Programul de Restructurare a Întreprinderilor si Conversie Profesionala) - a fost creat pentru a ajuta Guvernul României în demersul sau de reducere a impactului social al programului de refoma economica, care include restructurarea, privatizarea si includerea întreprinderilor care înregistreaza pierderi.

- Programul RICOP furnizeaza 100 de milioane euro pentru a veni în întampinarea eforturilor Guvernului de a transfera ocuparea fortei de munca de la marile întreprinderi de stat, care înregistreaza pierderi, catre noi sustenabile sectoare de activitate, în principal al întreprinderilor mici si mijlocii. Aceasta componenta are drept obiectiv acordarea de sprijin pentru crearea si dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii si microîntreprinderilor în cinci zone, cele mai afectate de restructurare , si anume:

1. Brasov, Covasna;

2. Dolj, Gorj, Hunedoara, Olt, Valcea ;

3. Arges, Dâmbovita, Teleorman ;

4. Buzau, Braila, Galati ;

5. Bacau, Iasi, Neamt, Vaslui.

- Fondul MARR ( Fondul de Reconstructie a Regiunilor Miniere) - schema de finantare a întreprinderilor mici si mijlocii ( credite si asistenta nerambursabila) se aplica numai în judetele Gorj si Hunedoara.

- Programul PHARE de dezvoltare regionala - schema de creditare a întreprinderilor mici si mijlocii ( RO 9711) . Aceasta schema de creditare a fost prima linie de credit finantata prin intermediul Programului PHARE în România.

Obiectivul ei a fost stimularea bancilor comerciale pentru a acorda sprijin întreprinderilor mici si mijlocii pe termen lung pentru investitii în bunuri de productie . Schema este finantata de fonduri PHARE , la care se adauga contributia a trei banci comerciale ( Banca Comerciala Româna, Banca Româneasca, Banca Ion Ţiriac) si Casa de Economii si Consemnatiuni.

- Programul ISPA ( Instrument pentru Politici de Structurare de Pre Aderare) este unul dintre cele trei instrumente de finantare nerambursabila ( împreuna cu PHARE si SAPARD) care va sprijini România în pregatirea aderarii la Uniunea Europeana. Programul ISPA se va concentra pe investitiile legate de directivele de mediu a caror implementare solicita costuri importante , reprezentând urmatoarele domenii : rezerva de apa potabila ; tratarea apelor reziduale ; administrarea deseurilor solide si a celor periculoase ; poluarea aerului.

- Programul SAPARD ( Program Special de Pre - Aderare pentru Agricultura si Dezvoltarea Rurala) - constituie principalul instrument prin care Uniunea Europeana sprijina procesul de pre aderare a României în domeniul agriculturii. Acest program aloca României, anual, 153,2 milioane euro, în perioada 2000 - 2006 , pentru a facilita adoptare legislatiei comunitaredin domeniu si pentru a înbunatati competitivitatea sectorului agricol.

Cu toate ca programele si schemele de finantare au constituit si constituie oprtunitati pentru dezvoltarea si modernizarea întreprinderilor mici si mijlocii din România, se constata ca foarte putine societati din acest domeniu au apelat la aceste fonduri.

În anexa sunt prezentate programe de finantare nerambursabila (GRANT-URI)

Întreprinderea moderna î-si desfasoara activitatea într-un spatiu financiar care îi ofera instrumente si posibilitati de actiune specifice , dar care o supune unor constrângeri deosebite .

Continutul si conditiile problemelor financiare la care trebuie sa faca fata întreprinderea, precum si solutiile care pot fi gasite , sunt legate în mod evident de caracteristicile mediului sau financiar precum si de propriile sale caracteristici.

Sublinierea unei orientari care va reiesii din aceasta lucrare , pune în evidenta influenta pe care o exercita asupra propriei activitati financiare, contextul intern si extern fiecarei întreprinderi.

O prima mare dificultate cu care se confrunta sectorul întreprinderilor mici si mijlocii se refera la faptul ca , în conditiile de azi , creditul este foarte scump, se obtine foarte greu din cauza birocratiei , garantiilor mari si datorita insuficientei culturii economice a populatiei.

O alta dificultate majora a constituie faptul ca , în momentul de fata, piata româneasca are o crestere foarte lenta . Ori , a dezvolta întreprinderi mici si mijlocii când piata nu creste , este deosebit de dificil. Acesta înseamna ca întreprinderile nou înfintate sa elimine întreprinderile care au ocupat deja un segment de piata din domeniul respectiv , actiune greu de realizat. De asemenea în aplicarea si sustinerea programelor de finantare, dificultatile sunt generate si de faptul ca în România mai exista înca inflatie , în ciuda progreselor substantiale obtinute în ultimii ani.

Întreprinderile mici si mijlocii, ce îsi desfasoara activitatea în sfera productiei de bunuri si a prestarilor de servicii beneficiaza de mai multe facilitati menite sa contribuie la extinderea si dezvoltarea acestora . Dintre aceste facilitati fac parte si:

simplificarea procedurii de înregistrare a întreprinderilor mici si mijllocii - potrivit OUG nr. 76/2001 privind înregistrarea si functionarea comerciantilor la Biroul Unic din cadrul Oficiilor Registrului Comertului.

acces la activele dispombile ale societatilor comerciale si companiilor nationale cu capital majoritar de stat , precum si ale regiilor autonome(Legea nr.415/2001 privind aprobarea OUG nr. 297/2000 pentru completarea Legii 133/1999 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfintarea si dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii) ;

În conditiile prevazute de art. 17 din Legea 345/2002 privind taxa pe valuare adaugata , întreprinderile mici si mijlocii beneficiaza de amanarea platii TVA pentru livrarile de masini industriale , mijloace de transport destinate realizarii de activitati productive, utilaje tehnologice, instalatii, echipamente, aparate de masura si control, autoamtizari si produse software, care au fost produse cu cel mult un an înaintea vânzarii, si nu au fost niciodata utilizate.

Legea 414/2002 ofera facilitati privind impozitul pe profit în sensul ca , întreprinderile mici si mijlocii beneficiaza deductibilitatea cheltuielilor privind amortizarea activelor corporale si necorporale.

- Alte facilitati fiscale se refera la : institutiile politice , societatile comerciale si companiile nationale cu capital majoritar de stat, precum si regiile autonome care au obligatia sa organizeze prima licitatie doar pentru întreprinderile mici si mijlocii;

Întreprinderile mici si mijlocii beneficiaza de reducere cu 50% pentru criteriile legate de cifra de afaceri si garantiile stabilite în caietul de sarcini pentru licitatie.

Întreprinderile mici si mijlocii sunt scutite de plata taxelor vamale pentru masinile , instalatiile , echipamentele industriale , precum si pentru know - how , care se importa în vederea dezvoltarii activitatilor proprii de productie si servicii si care se achita din fonduri proprii sau din credite obtinute de la banci românesti sau straine ; bunurile importate de întreprinderile mici si mijlocii sunt scutite de plata taxelor vamale si de plata taxei pe valuare adaugata în conformitate cu prevederile OUG 17/2000 ; cota parte din profitul brut reinvestit de catre întreprinderile mici si mijlocii nu se impoziteaza; întreprindeile mici si mijlocii beneficieaza de reducerea impozitului pe profit în proportie de 20% în cazul în care sunt înfintate noi locuri de munca.

Fara a nega o serie de pasi importanti realizati în ultimii în legatura cu retragerea statului din pozitia de principal factor de decizie în viata econoinica, totusi acesta a continuat sa fie, prin politicile economico - financiare practicate, principalul generator de obstacole în calea dezvoltarii sectorului privat în general, si a întreprinderilor mici si mijlocii în special.

Una din marile bariere care obstructioneaza dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii o constituie lipsa resurselor financiare pentru pornirea unei afaceri sau pentru dezvoltarea celei deja existente. Bancile sunt reticiente în a lucra cu întreprinderile mici si mijlocii, datorita riscurilor mari si costurilor semnificative de împrumut. Principalele cauze care îngreuneaza accesul la surse de finantare sunt : lipsa garantiilor necesare sau un colateral solicitat, prea mare ; dobânzi reale prea mari; retinerea bancilor în a acorda împrumuturi pe termen lung; slaba instruire a personalului de specialitate întocmirea planurilor de afaceri si nu în ultimul rând , eficienta scazuta a proiectelor prezentate de catre întreprinderile mici si mijlocii.

Gama de instrumente financiare ce pot fi folosite de catre întreprinderile mici ai mijlocii este suficient de larga: granturi acordate de stat sau de programe de asistenta internationala; microîmprumuturi la dobânda pietei - pe termen scurt (sub un an), pe termen mediu (sub 3 ani) si pe termen lung (3-7 ani), linii de credit cu componenta nerambursabila ; împrumuturi cu dobânda subventionata; împrumuturi privind anumite conditii specifice de rambursare etc.

Apreciem ca si în aceste conditii, este necesara crearea unor scheme adecvate si eficiente care sa tina seama de cateva principii în asigurarea oportunitatilor si instrumentelor financiare în sustinerea dezvoltarii întreprinderilor mici si mijlocii.

Dintre acestea, supunem atentiei urmatoarele:

- focalizarea atentiei pe crearea unor institutii si infrastructuri financiare care sa fie valabile pe termen lung, în loc de a se acorda principala atentie unor masuri pe termen scurt (programe limitate in timp),

necesitatea unor programe în domeniul bancar, care sa vina în sprijinul întreprinderilor mici si mijlocii ;

- masuri care sa îmbunatateasca si sa simplifice accesul la finantare ale întreprinderilor mici si mijlocii (de ex : acordarea creditelor numai pe baza planului de afaceri) ;

încurajarea functionarii pe piete de capital ;

efectuarea de training în sectorul întreprinderilor mici si mijlocii în legatura cu modalitatile de contactare si colaborare cu sectorul bancar

crearea unor scheme scheme si instrumente financiare la nivel local si regional

Înbunatatirea climatului de afaceri , în care îsi desfasoara activitatea sectorul întreprinderilor mici si mijlocii este o cerinta fundamentala în realizarea unor economii eficiente pe piata , dar si în construirea unui sistem democratic.

Apreciem faptul ca , în ultima perioada , oprtunitatile de finantare a întregii activitati economico sociale, deci si a întreprinderilor mici si mijlocii, au constituit o preocupare de baza a politicii economice.

În perioada 2003 - 2006 , va avea loc o crestere semnificativa a nivelului finantarii întreprinderilor mici si mijlocii din partea Uniunii Europene pentru România, prin programele :

PHARE ( Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy)

ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare),

RICOP (Restructurarea Întreprinderilor si ProgramuI de

Conversie a Fortei de Munca),

SAPARD (Program Special de Pre-Aderare pentru Agricultura si

Dezvoltare Rurala).

În plus , România va beneficia si de alte surse de finantare din partea Institutiilor Financiare Internationale (IFI) sau de acorduri bilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene. Se impune ca autoritatile române sa-si întareasca capacitatea administrativa, pentru a utiliza eficient acest sprijin financiar, într-un mod care sa garanteze un impact maxim în ceea ce priveste reducerea diferentelor regionale si intraregionale.

Stimularea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii conduce nu numai la crearea de locuri de munca si de noi afaceri, dar asigura si o crestere economica reala.

Acesta este motivul pentru care sprijinirea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii reprezinta una din prioritatile asistentei financiare din partea Uniunii Europene.

AngajamentuI Guvernului de a sprijini acest sector a fost demonstrat prin decizia de a înfinta Ministerul pentru lntreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatiei (actualmente Agentie subordonata Guvernului), care este responsabil cu elaborarea politicii pentru sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii si monitorizarea integrarii intereselor acestora în alte politici din alte domenii.

Cu toate acestea, mediul de afaceri din România este înca foarte dificil, fiind necesare eforturi suplimentare pentru a-l face mai favorabil dezvoltarii acestui sector.

La ora actuala, sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeana sectorului de întireprinderi mici si mijlocii include urmatoarele programe:

- Programul de Coeziune Economica si Sociala 2001 - componenta pentru întreprinderile mici si mijlocii, care sprijina Guvernul României în inplementarea unei politici coerente de dezvoltare regionala prin proiecte de investitii în sectoare prioritare. Bugetul total este 111,2 milioane de euro, din care 85 milioane euro reprezinta contributia din partea Uniunii Europene, restul fiind acoperit de Guvernul României.

Programul de Coeziune Economica si Sociala 2000 - componenta

,, Asistenta pentru IMM - uri''. Bugetul acestui program este de 100 milioane euro, din care 75% reprezita fonduri din partea Uniunii, restul de 25% fiind acoperit de Guvernul României. Componenta ,, Asistenta pentru IMM - uri'' are ca obiective: sporirea investitiilor pentru înfiintarea de întreprinderi mici si mijlocii sau dezvoltarea celor deja existente , sau a celor recent înfintate ; înbunatatirea posibilitatilor de acces la creditare pe termen mediu si lung pentru întreprinderile mici si mijlocii ;

RICOP (Restructurarea Întreprinderilor si ProgramuI de Conversie a Fortei de Munca),
SAPARD (Program Special de Pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala).
În plus , România va beneficia si de alte surse de finantare din partea institutiilor Financiare Internationale (IFI) sau de acorduri bilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene. Se impune ca autoritatile române sa-si întareasca capacitatea administrativa, pentru a utiliza eficient acest sprijin financiar, într-un mod care sa garanteze un impact maxim în ceea ce priveste reducerea diferentelor regionale si intraregionale.

Stimularea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii conduce nu numai la crearea de locuri de munca si de noi afaceri, dar asigura si o crestere economica reala.

Acesta este motivul pentru care sprijinirea sectorului întreprinderilor mici si mijlocii reprezinta una din prioritatile asistentei financiare din partea Uniunii Europene.

AngajamentuI Guvernului de a sprijini acest sector a fost demonstrat prin decizia de a înfinta Ministerul pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatiei (actualmente Agentie subordonata Guvernului), care este responsabil cu elaborarea politicii pentru sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii si monitorizarea integrarii intereselor acestora in alte politici din alte domenii.

Cu toate acestea, mediul de afaceri din Romania este înca foarte dificil, fiind necesare eforturi suplimentare pentru a-l face mai favorabil dezvoltarii acestui sector.

Cap. 4. Studiu de caz

Capacitatea de autofinantare a SC ABB ALSTOM POWER S.R.L.

În România postbelica, odata cu primele conturari ale programelor de industrializare, s-a nascut firesc si un prim plan de dezvoltare al energeticii românesti.

Începuturile au fost realizate numai cu instalatii si echipamente din import, astfel ca în scurt timp a aparut necesitatea înfiintarii unei firme românesti, care sa realizeze atât reparatiile, cât si piesele de schimb ale instalatiilor energetice din exploatare, în conditii de calitate absoluta si în regim de maxima urgenta.

Asa s-a nascut în 1952, firma Energoreparatii. înca de la început, noul colectiv care îngloba o serie de tehnicieni cu experienta profesionala în domeniu, unanim apreciata atât de specialistii din tara, cât si din strainatate. Probleme ca: îndreptarea unui arbore al unui motor Diesel de mare putere, sau de turbina, executarea si înlocuirea paletelor si a partilor de turbine, sau prevalarea si executarea unor piese complicate prin "reverse engineering" au dovedit operatii specifice acestei companii unanim recunoscute si apreciate.

Astfel, Enegoreparatii a atras atentia firmei ABB, lider mondial, care si-a manifestat dorinta realizarii unui parteneriat în domeniul energeticii românesti.

ABB ASEA BROWN BOVERI este un grup multinational de prima marime m energetica mondiala, cu o cifra de afaceri de 34 miliarde $, care îsi desfasoara activitatea în producerea, transmiterea si distribuirea energiei, si steme industriale si de constructii. ABB ASEA BROWN BOVERI Ltd. s-a format din fuziunea ASEA AB (Suedia) si BBC BROWN BOVERI Ltd. (Elvetia).

ABB ASEA BROWN BOVERI Ltd. Zurich, Elvetia este holding-ul gmpului si cuprinde peste 1000 de companii în întreaga lume.

ABB Energoreparatii Romania, s-a constituit la 16 octombrie 1992, prin asocierea lui ABB si Regia Autonoma de Electricitate - RENEL.

Obiectivul primordial al primei societâti mixte a gmpului ABB în România, 1-a constituit Service-ul de calitate al centralelor electrice din sistemul Energetic National.

Extinderea gamei de lucrari a fost si este o preocupare permanenta a societatii, în sprijinul acesteia contribuind decisiv transferul managerial de Know-How al ABB catre noua societate.

Din octombrie 1997, ABB Energoreparatii a devenit o companie cu capital integral ABB, noul nume fiind ABB Energo SRL.

In 1 aprilie 1999 toate partile sociale avute în proprietate de ABB Zurich au fost cumparate de societatea multinationala ABB ALSTOM POWER cu sediul la Bruxelles, în consecinta, numele întreprinderii ABB Energo schimbându-se în ABB ALSTOM S.R.L.

La 1 ianuarie 2000, toate partile sociale au fost achizitionate de societatea multinationala ALSTOM cu sediul la Bruxelles.

Societatea este înregistrata la Oficiul Registrului Comertului cu nr. J40/18785/1992 si are sediul propriu în Bd. Energeticienilor nr.13-15, capitalul social fiind de 2,021 miliarde lei.

În prezent, ABB ALSTOM are urmatoarele directii de productie si afaceri:

- reabilitarea turbogeneratoarelor, repararea echipamentelor si componentelor acestora;

- executia pieselor de schimb pentru turbine cu abur sau apa;

- repararea si modemizarea statorilor si rotorilor de generator, a excitatoarelor si motoarelor electrice cu tensiuni pâna la 6 kV;

- reabilitarea cazanelor, producerea de parti sub presiune si de echipamente specifice salii cazanelor cum ar fi: mori de carbune, ventilatoare de aer si gaz, benzi redller, constructii metalice etc.

ABB Energo SRL s-a înfiintat în anul 1992 cu un capital social de 2,021 miliarde lei (8,6 milioane USD la cursul de 235 lei/$ ) format din:

-51% - aportul ABB în numerar - 4,4 milioane USD;

-49% - aportul RENEL sub forma de active fixe (masini si utilaje) - 990 milioane lei;

La 31 decembrie 1999, totalul activelor era de 355 miliarde lei, din care scazându-se obligatiile, a rezultat un patrimoniu net de 36 miliarde lei.

Societatea are un numar de 976 salariati (cu contract de munca) si 31 colaboratori (cu contract civil). Conducerea este asigurata de catre Conducerea Executiva (Director General si Director Executiv) care conduce întreaga activitate atât direct, cat si prin intermediul responsabililor pentru Segmentele de afaceri Cazane (PCS) si respectiv Turbine si Generatoare (PSU) precum si a directorilor diviziilor Financiara, Asigurarea Calitatii si Power Plant Service.

Inginerii sefi cu Productia si conducatorii departamentelor independente raporteaza direct Conducerii Executive. De asemenea, Conducerea Executiva raspunde direct de activitatile privind investitiile si stemul informatic.

Personalul cu studii medii si superioare reprezintâ 34% din total (studii superioare - 20%, studii medii - 14%).

Compania, în prezent, este structuratâ pe patru divizii:

- Zona Boilere

- Zona Turbine, Generatoare si Motoare

- Divizia de Asigurarea Calitatii

- Divizia Finante

Activitatea societatii comerciale ABB ALSTOM S.R.L. este complexa si se desfasoara în cadrul unei structuri specifice ce cuprinde puncte de lucru, loturi specializate, sectii de utilaje, de transporturi, depozite, sector administrativ si de conducere.

Procesul de productie înregistreaza un ciclu lung, conducând la imobilizari însemnate pâna la realizarea produsului finit. Acest fapt a condus la o modalitate proprie de decontare la intervale mai scurte a productiei, de reîntregire a mijloacelor consumate, concomitent cu un control riguros din partea bancii si a beneficiarului asupra modului cum sunt utilizate fondurile pentru lucrarile si produsele contractate.

Productia începe sa se desfasoare numai dupa ce beneficiarul este cert si dispune de fondurile necesare pentru executarea lucrarilor si produselelor contractate.

Ciclul lung al fabricatiei a condus la acoperirea necesarului de materiale într-o pondere însemnata din credite bancare, influentând dimensionarea stocurilor la nivelul strict necesar si impulsionând punerea lor în opera în timp cât mai scurt de la momentul aprovizionarii.

Numarul mare de elemente participante la procesul de productie, numarul si felul relatiilor structurale pe de o parte si simultaneitatea proceselor si evenimentelor economice pe de alta parte, conduc la un înalt grad de complexitate cu implicatii de natura financiara privind structura si marimea fondurilor necesare realizarii sarcinilor de productie.

Previziunea fînanciara financiara din cadrul functiei financiar-contabile este aceea care determina marimea fondurilor necesare.

Mijloacele fixe sunt în majoritate direct productive. Sunt întâlnite mijloace de munca specifice industriei: strunguri, freze, raboteze, etc, în marea lor majoritate modemizate si care se conduc electronic. Mijloacele fixe îsi au originea m capitalul propriu si împrumutat ce s-a încorporat m active imobilizate. Previziunea fmanciara determina marimea amortizarii mijloacelor fixe si destinatiile acesteia potrivit reglementarilor legale în vigoare. Amortizarea mijloacelor fixe reprezinta un cost material care apare ca un cost direct. La fel si chiriile pentru utilajele închiriate.

Particularitatile activitatii de constuctii masini influenteaza structura necesarului de active circulante, modul de determmare si de finantare a acestora.

Activele circulante cuprind stocurile pentru productie si anume:

- materiale de baza;

- materiale diverse;

- ambalaje;

- combustibil, carburanti si lubrifianti;

- echipament, materiale de productie si echipament de lucru;

- piese de schimb;

- productie neterminata;

- cheltuieli privind perioadele viitore;

- produse finite;

- alte elemente cu caracter de mijloace circulante.

Calculul necesarului de fonduri se efectueaza dupa metoda sintetica utilizând ca baza de calcul productia exprimata în cost previzionat si viteza de rotatie prevazuta în zile pentru fiecare trimestru (Necesarul optim = Costul previzionat x Viteza de rotatie previzionata / 90). Stocul calculat dupa metoda sintetica se defalca pe componentele sale în functie de ponderile fiecarui element în totalul necesarului anului de baza, aduse la conditiile anului de gestiune.

Productia care nu poate fi decontata beneficiarului reprezinta productia neterminata. Necesarul optim la acest element se poate calcula trimestrial în functie de soldul mediu al productiei neterminate din anul precedent.

În acoperirea necesarului de active circulante, pe lânga capitalurile proprii, intervin:

beneficiul pentru autofinantare, pasivele de exploatare, creditele bancare.

Creditele bancare se utilizeaza pentru acoperirea cresterilor anuale care nu s-au acoperit prin autofinantare si pentru completarea resurselor proprii si asimilate previzionate. Creditele concura, alaturi de celelalte resurse, la asigurarea unei desfasurari normale a fluxurilor materiale, monetare si financiare ale întreprinderii.

Capacitatea de autofinantare reflecta potentialul financiar degajat de activitatea rentabila a întreprinderii, la sfârsitul exercitiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) si sa finanteze investitiile de expansiune (partea din profit repartizata prin constituirea rezervelor si a fondului de dezvoltare) si de mentinere sau reînnoire (prin amortizari ca veritabila rezerva care permite reînnoirea imobilizarilor) din exercitiile viitoare. CAF reprezinta o contributie esentiala a actvitatilor curente la variatia fondului de rulment net global. Determinarea ei se face prîn doua metode :

. Metoda substractiva: permite sa se realizeze legatura dintre contul de profit si pierdere si tabloul de finantare.

Conform acestei metode, CAF se calculeaza plecând de la excedentul brut din exploatare(EBE), indicator stabilit în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune:

Acest cont de venituri nu a fost asimilat cu noul sistem contabil românesc, dar valentele sale operationale ai fost semnalate, în literatura româneasca de specialitate.

Tabelul 4.1

Fig. 4.1

. Metoda aditiva: permite sa se calculeze CAF, plecând de la rezultatul exercitiului, corectat cu cheltuielile si cu veniturile care nu au incidenta asupra trezoreriei:

Relatia de calcul a metodei aditive releva anihilarea influentei plusurilor si minusurilor de valoare rezultate din cesiunile de elemente de activ. Scopul anihilarii este evitarea includerii de doua ori a acestor valori în resursele stabile.

Totodata, relatia dintre CAF si rezultatul exercitiului exprima, prin elementele sale de calcul, utilizarea din punct de vedere teoretic, a surplusului monetar potential. Astfel, CAF, în calitatea sa de indicator al finantarii inteme, poate asigura:

- înnoirea echipamentelor (ca o consecinta a amortizarilor );

- acoperirea pierderilor probabile si a riscurilor la care este expusa întreprinderea ( ca o consecinta a constituirii sau majorarii provizioanelor pentru depreciere si a celor pentru riscuri si cheltuieli );

- dezvoltarea potentialului de productie si cresterea exteme

( prin capitalizarea unei parti din rezultat);

remunerarea actionarilor ( partea distribuitatdin rezultat).

Tabelul 4.2

Fig. 4.2

Se obsrva o dependenta evidenta a capacitatii de autofinantare de profitul net. Este retinut faptul ca CAF ia valori mai mari decât profitul net atunc când acesta a fost pozitiv , iar când profitul net a fost negativ CAF a înregistrat valori foarte diferite de-a lungul anilor ceea ce face practic imposinil de efectuat o analiza a evolutiei.

Capacitatea de autofinantare exprima deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabila a întreprinderii. Ea nu are de cât uncaracter potential daca nu este sustinuta de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar (1998, 1999, 2001) dovedeste ca cea mai mare parte a acestei capacitati de autofinantare este sustinuta de o trezorerie efectiv disponibila.

Concluzii

În urma realizarii studiului de caz se poate spune ca nevoile de finantare ale Societatii Comerciale ABB ALSTROM POWER S.R.L. pot fi satisfacute prin autofinantare.

Autofinantarea este folosita pentru înnoirea echipamentelor, pentru acoperirea pierderilor probabile. Bineînteles ca autofinantarea depinde de profitul net si, când acesta este mai mic de 0, capacitatea de autofinantare este mai mica decat profitul si invers.

Autofinantarea este sustinuta de o trezorerie efectiv disponibila.

Bibliografie

1. Ilie Vasile, " Gestiunea financiara a întreprinderii" ,Ed.

Meteora Press, Bucuresti 2002

2. M. Visean, A. Saseanu, " Economia întreprinderii

Ed. BREN, Bucuresti 2004

3. I. Kerbalek, " Economia ntreprinderii ", Ed. FORUM

consulting partners, Bucuresti 2000

4. L. Tachiciu, " Tranzactii comerciale - Note de curs

Ed. Gruber, Bucuresti 2003

5. Ana Gheorghe, " Gestiunea financiara a întreprinderii ",

Ed. Didactica Economica, Bucuresti 2001

6. Bermond J., Geledan a., Dictionar economic si social

Ed. Expert, Bucuresti 1995

7. Gaftoniuc S.," Practici bancare internationale

Ed. Economica, Bucuresti 1995

8. www.creditare.ro

9. www.finante.ro

10. www.leasing.ro

11. www.abbpower.com

12. www.euroconsulting.ro

Anexa