PREŢURILE ADMINISTRATE

În acest articol veti învata sa:

Definiti pretul maxim si pretul minim

Analizati cauzele surplusului si penuriei pe piata

Indicati grafic efectele controlului chiriilor si salariului minim

Explicati aparitia "pietei negre"

Uneori guvernul intervine asupra functionarii pietei stabilind limite în cadrul carora preturile pot varia. De obicei, masurile guvernamentale de acest gen vizeaza stabilirea unui pret minim sau a unui pret maxim.

Preturile minime

Stabilirea unui pret minim 323e48d pentru un bun înseamna interzicerea comercializarii bunului la un pret mai mic decât cel oficial. Motivul pentru care statul impune preturi minime este favorizarea producatorilor.

În figura de mai sus, pretul benzinei care s-ar impune pe o piata libera ar fi de 1 leu litrul. Guvernul impune un pret minim de 3 lei litrul si rezultatul este modificarea cantitatii cerute, respectiv oferite, pe piata. Daca benzina nu se poate vinde cu mai putin de 3 lei litrul, atunci numerosi ofertanti sunt stimulati sa distribuie mai mult combustibil. În schimb, acest nivel al pretului descurajeaza cumparatorii si putini indivizi vor mai folosi automobilul în deplasarile lor zilnice. Astfel, pe piata apare un surplus, adica un stoc de marfa care nu se vinde.

Impunerea preturilor minime nu duce la crearea unei piete de desfacere pentru vânzatori. Ea blocheaza adaptarea ofertei la cerintele consumatorilor si provoaca probleme artificiale atât producatorilor cât si cumparatorilor. Primii nu vor putea vinde benzina cu 3 lei litrul într-o cantitate care sa-i multumeasca, deoarece cumparatorii se raresc considerabil. În aceste conditii, producatorii vor încerca prin toate mijloacele sa scape de excesul de marfa, oferind bonusuri cumparatorilor, lasând marfa sa se putrezeasca pe câmp sau aruncând-o la marginea drumului. De regula, guvernul se implica printr-o noua interventie asupra pietei, achizitionând cantitatea de bunuri în surplus. Când acest lucru se întâmpla, producatorilor li se garanteaza practic obtinerea unui anumit venit, mai ridicat decât cel pe care l-ar fi realizat în absenta impunerii pretului minim. Astfel, are loc un transfer de venit, de la consumatori catre producatori.

Un caz particular de impunere a pretului este fixarea salariului minim. În România, salariul minim este de 300 lei, ceea ce înseamna ca întreprinzatorii nu pot angaja muncitori carora sa le plateasca mai putin de 300 lei pe luna. Scopul declarat al fixarii salariului minim este protejarea persoanelor sarace, care nu pot câstiga un salariu corespunzator unui nivel de trai decent. Efectul acestei masuri este însa contrar celui urmarit de guvern. Statul poate interzice întreprinzatorilor sa plateasca salarii mai mici de 300 lei, dar nu-i poate forta pe acestia sa angajeze toti indivizii care se ofera sa lucreze în schimbul acestor bani. În realitate, dupa cum se observa din figura, salariul minim duce la aparitia unei discrepante între cererea si oferta de servicii de munca, mai precis determina aparitia somajului. Este important de subliniat ca someri vor fi acei muncitori carora patronii nu pot sa le plateasca mai mult de 300 lei pe luna, adica exact oamenii saraci pe care intentiona sa-i sprijine guvernul. În aceasta categorie intra o mare parte a muncitorilor necalificati, tinerilor fara studii superioare (care nu au experienta de munca) etc.

Preturile maxime

Stabilirea unui pret maxim pentru un bun înseamna interzicerea vânzarii respectivului bun la un pret mai ridicat decât cel oficial.

Dupa cum se observa în figura, impunerea unui pret maxim are drept efect cresterea cantitatii cerute concomitent cu diminuarea cantitatii oferite. Daca piata ar fi libera si portocalele s-ar vinde cu 3 lei/kg, cantitatea ceruta si cea oferita ar fi egale. Fixarea unui pret maxim de 1 leu/kg este de natura sa atraga o avalansa de cumparatori. Cine se poate abtine sa bea zilnic suc de portocale la micul dejun când pretul este atât de mic ? Din pacate, dorinta publicului nu poate fi satisfacuta, deoarece la acest nivel al pretului, cei mai multi furnizori de portocale vor da faliment sau nu vor mai avea interesul sa ofere portocale si fructele vor disparea de pe piata. Cu alte cuvinte, asistam la crearea unei penurii, adica a unei prapastii între cantitatea ceruta si cea oferita.

Criza de portocale duce la o multime de efecte în lant. Încercând cu disperare sa faca rost de portocale, oamenii se înghesuie la cozi interminabile. Deoarece timpul pierdut la coada reprezinta un cost pentru cumparator (fara a mai pune la socoteala faptul ca nici nu poti stii daca, atunci când îti vine rândul, mai apuci portocale sau nu), masura guvernului nu aduce, practic, o scadere a costului procurarii portocalelor. În plus, indivizii sunt motivati acum sa recurga la diverse subterfugii. De exemplu, ar putea mitui vânzatorul pentru a le pastra cantitatile dorite de portocale. Sau pot încerca sa intre la rând în fata pretextând ca sunt bolnavi sau ca au copii mici care le plâng de foame acasa etc. Daca preturile nu mai joaca rolul de alocare a resurselor, apar mecanisme noi prin care bunurile sunt distribuite între membri societatii. De exemplu, portocalele vor putea fi procurate acum de cei care au "pile" si "relatii" la ofertanti. Impunerea unui pret maxim îi stimuleaza pe vânzatori sa actioneze ilegal, comercializând portocale "la negru". Deoarece aceasta activitate este riscanta, adica implica un cost suplimentar pentru comercianti, pretul portocalelor vândute pe piata neagra urca semnificativ peste nivelul la care s-ar fi situat pe o piata libera.

Masura guvernului îsi propune probabil sa-i ajute pe consumatorii mai saraci, care nu-si pot permite sa cumpere portocale la pretul de 3 lei/kg. Din pacate pentru acestia din urma, ei nu vor mai gasi deloc portocale dupa aplicarea reglementarii sau vor gasi "pe sub mâna" la un pret mult mai mare decât cel dinaintea interventiei guvernului.

Oamenii se revolta adesea împotriva preturilor pe care le critica drept "prea mari", iar cei mai naivi cred ca alinarea nevoilor lor ar putea fi adusa prin stabilirea unor preturi maxime. Ei se comporta ca si cum ar critica termometrul pentru canicula de afara. Eventual, spargerea termometrului nu va schimba clima si nu va elimina caldura Ce uita acesti oameni este faptul ca preturile se stabilesc în urma confruntarii dintre cerere si oferta. 3 lei/kg de portocale poate parea un pret mare, dar el este determinat de dorinta oamenior de a cumpara portocale care, ca orice alt bun, se afla într-o cantitate insuficienta. Prin urmare, responsabili de preturile "mari" nu sunt neaparat producatorii, cât cumparatorii care prefera sa plateasca 3 lei pentru a consuma fructele preferate.

Decretarea preturilor maxime nu duce la atenuarea raritatii bunurilor pur si simplu împiedica piata sa functioneze, mascheaza cererea si adevarata valoare a bunurilor si creeaza o multime de probleme. Oamenii nu îsi pot procura acum foarte simplu portocale cu 1 leu/kg. Ei trebuie sa urmareasca permanent unde se vând portocale, sa stea la coada, sa se înghesuie înainte ca marfa sa se termine si sa se certe cu vânzatorul pentru ca nu pot alege ce portocale doresc. Poate ca unii oameni saraci au mai mult timp disponibil si prefera sa stea la coada decât sa plateasca mai mult, dar majoritatea indivizilor privesc acest aspect drept o pierdere de timp. Oamenii cei mai harnici, care muncesc de dimineata pâna seara, nu vor avea timpul sa astepte la coada si vor uita curând ce gust au portocalele daca nu recurg la speculanti.

Adesea, guvernul este derutat de efectele negative ale fixarii preturilor si încearca sa remedieze situatia propunând alte mecanisme de alocare a bunurilor. De exemplu, statul poate rationaliza vânzarea produselor. "Sa se dea câte una, ca sa ajunga la fiecare !" suna un dicton bine-cunoscut. Rationalizarea poate micsora cozile, dar aduce cu sine o problema si mai mare: oamenii vor întelege acum ca nu-si pot procura cantitatea dorita de portocale nici macar daca stau la coada. În consecinta, piata neagra va tinde sa înfloreasca si mai mult.

Un caz particular de fixare a preturilor îl reprezinta controlul chiriilor. Prin stabilirea unei chirii maxime, guvernul îsi propune sa-i ajute pe cei saraci sa locuiasca în conditii decente. Dupa cum am vazut anterior, efectul unei masuri de acest gen este cu totul altul. Asa cum ilustreaza graficul, la un pret mai mic decât pretul pietei multa lume devine interesata sa locuiasca cu chirie. Simultan însa, putini vor fi proprietarii de case care vor mai accepta chiriasi. Pe lânga aparitia unui deficit de locuinte, masura guvernului are si alte efecte. Pentru ale întelege sa luam un exemplu.

Sa presupunem ca am o casa pe care o pot închiria cu 100 dolari/luna. Guvernul stabileste o chirie maxima de 50 dolari luna motivându-si decizia prin dorinta de a încuraja somerii, studentii si familiile sarace sa-si gaseasca un adapost convenabil. A doua zi, la usa casei mele bat doi potentiali chiriasi. Unul este un barbat elegant, de profesie arhitect, fara copii, care soseste cu un Mercedes modern si îmi spune ca are un venit de aproximativ 1000 dolari luna. Celalalt are o figura tuciurie, vine îmbracat cu niste haine ponosite, are 5 copii galagiosi si recunoaste ca nu a avut salariu fix de ani de zile, dar ca are bani pentru a achita chiria stabilita de guvern. Oare cui voi închiria casa ? Dupa cum puteti usor intui, voi oferi locuinta primului. Deoarece pretul este atât de mic pentru mine, în luarea deciziei m-am ghidat dupa numeroase alte considerente. Astfel, m-am gândit ca arhitectul îsi va permite sa locuiasca o perioada mai îndelungata, ca îmi va plati chiria cu certitudine si ca va avea grija sa nu deterioreze casa. În schimb, cel de-al doilea pretendent nu mi-a convenit, deoarece nu am încredere în tuciurii, nu cred ca-si va putea permite sa închirieze casa pe termen mai lung, iar copii sai ar putea sa distruga zugraveala peretilor si gazonul din fata locuintei.

Desigur, exemplul de mai sus ramâne o ipoteza. Am vrut doar sa va conving ca controlul chiriilor nu-i va ajuta pe cei saraci, ci va descuraja ofertantii si va da nastere la alte criterii de alocare a caselor, precum preferinta rasiala, siguranta platii si orice alte capricii ale proprietarului.

Exemplu: dupa 1990, chiriile caselor de lux din cartierele selecte ale Bucurestiului au ramas fixate de stat, la un nivel mult inferior sub nivelul pietei. În mod ironic, vilele nationalizate din Primaverii nu erau locuite de pensionari amarâti sau de tineri absolventi de facultate aflati în cautarea unui loc de munca, ci de fosti membri de vârf ai partidului comunist sau de demnitari ai noului regim. Locurile de parcare aferente acestor case închiriate cu câtiva dolari pe luna erau populate cu automobile Mercedes si BMW.

Economia si problemele sociale

Teoria cererii si a ofertei poate fi folosita cu succes pentru a explica diverse aspecte ale unor probleme cu care societatea se confrunta sistematic, precum rata înalta a criminalitatii, numarul mare de copii abandonati etc. Desi multi considera ca aceste fenomene nu pot analizate cu ajutorul instrumentelor stiintei economice, ele putând fi întelese mai degraba prin prisma psihologiei si moralei, abordarile non-economice sunt insuficiente.

Sa luam cazul adoptiilor de copii. În România, numarul copiiilor parasiti de parinti este mult mai mare decât numarul celor care vor sa înfieze un copil. Prin urmare, exista un numar mare de copii care nu îsi gasesc locul într-o familie. În tarile occidentale, de exemplu în SUA, situatia este inversa - exista prea putini copii fata de numarul cuplurilor care vor sa înfieze unul. În limbaj economic, putem spune ca în România avem de-a face cu un surplus de copii în societate, iar în SUA cu un deficit de copii. Asa cum am vazut, surplusul apare întotdeauna atunci când pretul bunului este prea mare (peste cel de echilibru), iar deficitul atunci când pretul este prea scazut. Aceasta situatie a dus la înnfierea copiiilor români de catre americani, dar dezechibrul este departe de a se fi corectat. Graficul de mai jos aplica analiza cererii si ofertei la cazul înfierii copiilor sau, mai simplu, al pietei copiiilor la

noi în tara.

Cea mai simpla obiectie care s-ar putea aduce analizei noastre este aceea ca nu toate lucrurile au un pret, iar printre acestea se numara si copiii. Totusi, exista un pret al copiiilor, mai precis un cost obtinerii acestora. Sa înfiezi un copil presupune sa contactezi agentia statului responsabila de infieri, sa completezi numeroase document, sa respecti criteriile prevazute de lege pntru a putea înfia un copil si, nu în ultimul rând, sa astepti ca autoritatile sa-ti aprobe cererea de înfiere. Toate acestea presupun cheltuieli si timp pierdut. Este evident ca aceste costuri sunt suficient de ridicate pentru români, altminteri nu ar mai exista un numar atât de mare de copii pe care nimeni nu-i doreste. Pe de alta parte, adoptiile externe sunt împiedicate într-o mare masura de catre stat, ceea ce permanentizeaza surplusul de copii.

Alocarea copiilor de catre stat duce asadar la un dezechilibru pe piata. În raport cu strainii care depun cerereri de înfiere s-a dezvoltat o importanta piata neagra a adoptiilor. Viitorii parinti trebuie sa scoata sume considerabile din buzunar pentru a mitui functionarii statului si a intra în posesia copilului mult-visat. În plus, reprezentantii statului nu au nici un interes în a veghea ca copiii cedati sa ajunga pe mâini bune.

Ce s-ar putea face pentru a rezolva problema ? O solutie ar fi liberalizarea tranzactiilor cu copii, în sensul ca parintilor naturali ar trebui sa li se îngaduie sa ofere spre adoptie copilul nedorit celui mai bun cumparator pe care îl gasesc. Formalitatile care trebuie îndeplinite cu ocazia acestei tranzactii ar trebui reduse cât mai mult posibil. În acest fel, fiecare copil oferit spre adoptie si-ar gasi cu siguranta parinti adoptivi, iar dezechilibrul actual ar fi eliminat. Remarcati, de asemenea, o alta consecinta a liberalizarii complete a adoptiilor. Piata neagra si mita ar disparea, iar cumparatorii ar oferi bani ofertantilor de copii, ceea ce ar spori nivelul de viata al acestora.

S-ar putea obiecta ca o asemenea liberalizare totala a adoptiilor nu este departe de legalizarea comertului cu carne vie. Exista, totusi, o mare diferenta. Comertul cu carne vie încalca drepturile de proprietate ale indivizilor si este sinonim cu sclavia, deci, incompatibil cu economia de piata. El presupune ca unii indivizi vând oameni (sau copii furati de la terti) în scopul obtinerii unui profit. Liberalizarea adoptiilor este, în schimb, în deplina concordanta cu respectarea drepturilor de proprietate. Cumparatorii de copii nu pot intra în posesia lor decât cu acordul parintilor acestora.