TRANZACTII COMERCIALE SPECIALE

1. Transferul international de creativitate si tehnologii moderne

1.1. Transferul international al brevetelor de inventie

Pe masura dezvoltarii societatii, devine din ce in ce mai “exploziva” activitatea creatoare, de inovare, inventie, perfectionare a tehnicilor de productie, comercializare, etc. Asigurarea protectiei prin lege (piata interna) sau prin conventii si tratate (piata mondiala) – pentru orice drept de proprietate intelectuala sau industriala – devine obiectiv necesara. In comertul international, prima uniune pentru protectia industriala s-a semnat la Paris, in 1883, revizuita ulterior prin mai multe conventii multilaterale si completata cu uniuni restranse, pe ramuri sau sectoare de activitate. Romania a aderat la aceasta “Uniune generala” asa cum a fost ea revizuita la Washington, 19

Conceptul de proprietate industriala include astazi urmatoarele:[1]

brevetele de inventii;

marcile de fabrica;

marcile de comert sau servicii;

procedeele si tehnicile nebrevetate (know-how);

consultanta de specialitate (consulting);

asistenta tehnico-inginereasca (engineering);

indicatiile de provenienta sau denumirile de origine pe cale contractuala.

Conform organizatiei mondiale a proprietatii intelectuale, prin Conventia de la Stockholm, 1967, acest concept include:[2]

drepturile privind opere literare, artistice, stiintifice etc.;

fonogramele si emisiunile radiofonice;

inventiile in toate domeniile activitatii umane;

descoperirile stiintifice;

desenele si modelele de serviciu;

denumirile comerciale;

protectia impotriva concurentei neloiale;

activitatea intelectuala in domeniul industrial, stiintific, literar si artistic.

Circulatia internationala a drepturilor de proprietate industriala si intelectuala se numeste transfer de tehnologie si este o componenta a REI. Importanta acestui transfer de tehnologie, ca modalitati si procedee de transmitere de la o firma la alta din tari diferite, “dintr-o data” sau “pe termen lung”, rezida in importanta pe care o are avansul tehnologic asupra progresului economic si social al oricarei tari. Recent, se discuta posibilitatea includerii acestui transfer de tehnologie in prevederile GATT, pentru a se crea un cadru institutional mai precis de transmitere intre tari.[3]

In sens general, inventia este creatia care reprezinta noutate si progres fata de stadiul atins intr-un domeniu, creatie care nu a mai fost facuta publica sau brevetata in tara sau strainatate si care poate fi aplicata pentru solutionarea unor probleme de interes general.

Brevet de inventie este un titlu eliberat de stat, titlu care atesta caracterul de inventie al obiectului sau. In temeiul brevetului, titularul capata o serie de drepturi, dintre care cel mai important este acela ca numai el poate exploata personal sau autoriza pe altii sa exploateze obiectul inventiei. Titularul are obligatia de a exploata inventia in termenul stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) si de a plati anuitatile fata de stat in perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani).[4]

Brevetele de inventii se pot clasifica dupa mai multe criterii (principale, aditionale, individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de inventie:[5]

contrafacerea: cand dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare, prin folosire, prin punere in circulatie a unui produs rezultat;

concurenta neloiala: crearea unor confuzii privind provenienta unei marfi fabricate pe baza brevetului, reclama comparativa critica, divulgarea unor secrete de fabrica, uzurparea calitatii de inventator etc.

Formele prin care are loc comertul cu brevete de inventii:[6]

q        Cesiunea: forma de comercializare prin care titularul unui brevet de investitie transmite dreptul sau de proprietate asupra brevetului unei terte persoane. Cesiunea urmeaza drumul juridic de drept comun specific contractului de vanzare-cumparare si poate fi:

definitiva;

temporara.

Intinderea cesiunii poate fi:

totala: cand priveste in intregime brevetul si teritoriu pe care este protejata;

partiala: sub aspectul teritoriului, al aplicatiilor posibile, al continutului dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu si cel de a comercializa).

q        Aportul unui brevet intr-o societate mixta: cand partea care este titulara a unui brevet aduce si cedeaza in favoarea societatii dreptul de proprietate si, eventual, dreptul de folosinta asupra brevetului. La dizolvarea societatii, partea care a dus ca aport un brevet nu are dreptul de a-l relua daca acest drept nu se prevede expres in statut.

q        Licentierea: intelegerea pe baza de contract prin care titularul unui drept de proprietate industriala (brevet, marca, know-how etc.) transmite unei alte persoane, in total sau in parte, folosinta acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind in schimb bani sau produse. Titularul dreptului de proprietate industriala se numeste LICENTIAR iar beneficiarul folosintei se numeste LICENTIAT.

Prin diferenta fata de un contract clasic de vanzare-cumparare, contractul de licenta de brevet de inventie se particularizeaza prin anumite restrictii sau limitari impuse de licentiar:[7]

limitare temporala: deoarece, de regula, contractul se incheie pe o perioada mai scurta decat valabilitatea brevetului;

limitare teritoriala: cand se acorda dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului protejat;

limitare la o anumita firma pentru exploatare;

limitare in ceea ce priveste obiectul licentei, cand brevetul are aplicatii multiple;

limitare cantitativa: cand se stabileste productia maxima ce va fi realizata sub licenta.

Contractele de licenta, functie de intinderea dreptului transmis, pot fi:

licenta exclusiva: se acorda licentiatului drepturi exclusive de utilizare a inventiei, fara ca ulterior licentiatul sa mai poata ceda aceleasi drepturi altei persoane; poate fi la randul lor:

atenuata: cand pastreaza pentru el insusi dreptul de exploatare;

absoluta: renunta si el la exploatare;

licenta simpla: se acorda licentiatului dreptul de exploatare, dar se pastreaza posibilitatea de acordare si altor terte persoane; contractarea, in acest caz, se face prin clauza natiunii sau firmei celei mai favorizate (drepturile maxime, acordate la unul, se extind la toti licentiatii).

La incheierea unui contract de licenta partenerii au interese comune, dar si interese individuale, astfel:[8]

1. Interese specifice pentru fiecare parte:

Licentiarul urmareste, in special:

sporirea veniturilor prin exploatarea in strainatate a brevetelor, marcilor, know-how etc.;

valorificarea maxima si recuperarea rapida a cheltuielilor de cercetare;

repartizarea intre parteneri a zonelor de desfacere;

penetrarea pe piete, prin intermediul licentei, in zone unde exportul clasic este dificil;

daca este posibil, se urmareste obtinerea unei pozitii de monopol, exercitarea unui control etc.;

asigurarea unor surse de finantare, prin prelevarea unei parti din profitul realizat de filiale, sucursale etc.

Licentiatul urmareste, in special:

sa intre in posesia unor inventii cat mai valoroase si a unor informatii tehnice;

sa primeasca know-how odata cu echipamentele pentru a-si dezvolta tehnologia proprie;

sa stimuleze dezvoltarea industriei nationale;

sa realizeze economii valutare prin reducerea importurilor de produse fabricate pe baza inventiei;

sa ocoleasca barierele comerciale care interzic importul de produse de inalta tehnologie;

sa promoveze exportul de produse sub licenta;

sa-si valorifice superior unele materii prime si forta de munca.

2. Interese comune, ale ambilor parteneri:

sa se obtina produse de calitate superioara pentru a se pastra prestigiul colaborarii;

sa intareasca relatiile reciproce, eventual prin apelarea ulterioara la contracte incrucisate sau reciproce de licente.

Drepturile si obligatiile revin partenerilor intr-un contract de licenta se particularizeaza astfel:[9]

Licentiarul

are obligatia de remitere a dreptului de folosinta prin exploatarea si de transmitere a tuturor perfectionarilor aduse ulterior inventiei, sa acorde asistenta tehnica si know-how etc.;

are obligatia de-a garanta existenta, validitatea si posibilitatea de exercitare a dreptului transmis.

Licentiatul

obligatia de a exploata licenta in conditiile convenite;

obligatia de a plati pretul convenit;

obligatia de a pastra secretul si de non-concurenta;

obligatia de a controla validitatea brevetului;

interdictia de a acorda sublicente;

obligatia de a se aproviziona cu materii prime de la licentiar sau din sursa indicata de el;

obligatia de a comunica perfectionarile aduse obiectului licentei;

obligatia de a respecta anumite preturi de vanzare a produselor rezultate.

Pretul licentei de brevet si modul de plata se pot determina:

ca redevente periodice (running royalties), calculate ca procent pe unitatea de produs fabricat si comercializat;

metoda add valorem, la valoarea produselor comercializate sub licenta

De regula, in primul an al contractului se acorda licentiatului o serie de scutiri si facilitati privind plata redeventelor.

1.2. Comertul cu asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila (know-how)

Conceptul de know-how (savoir-faire) se poate echivala, in esenta, cu “a sti cum sa faci” “a sti cum sa procedezi”, si a vizat initial acea parte invizibila, secreta a unei profesii relativ complexe, parte care nu se poate transmite prin descrieri, schite, planse, proiecte etc.[10] Practic, aceasta parte a profesiei complexe se transmit numai daca cel care o stapaneste doreste sa faca acest lucru sau daca se realizeaza un contact nemijlocit intre partea ce vrea sa-si insuseasca profesia (specializarea) si partea care transmite. Ulterior, sensul conceptului de know-how s-a extins foarte mult. Initial, conceptul s-a folosit in anul 1916 in SUA, dar a fost consacrat juridic pe plan international in anii 1950-1960.

Importanta acestui concept deriva din urmatoarele aspecte:[11]

rolul ce revine activitatii de cercetare-dezvoltare in lumea contemporana;

imposibilitatea de a incadra toate cunostintele tehnice si stiintifice in termenii conventionali ce caracterizeaza brevetul;

dorinta titularului de a pastra, fie si temporar, unele cunostinte tehnice ce asigura eficienta maxima;

descrierea brevetelor de inventii este de regula complexa, iar exploatarea efectiva devine uneori imposibila, daca nu se furnizeaza date suplimentare.

Elementele componente ale know-how-ului sunt:[12]

a) Abilitatea tehnica: include dexteritatea manuala, grija, precizia cu care un specialist executa o operatie specifica la o masina sau instalatie din intreprinderea in care lucreaza. Aceasta abilitate se poate transmite deplin numai daca persoana respectiva va lucra la firma care preia acea masina (instalatie).

b) Experienta tehnica: capacitatea de a da solutii rapide si eficiente la problemele ce apar in timpul exploatarii unei masini, instalatii etc.

c) Cunostintele tehnice: includ sporul suplimentar de cunoastere ce se poate extrage din stadiul atins de tehnica mondiala la un anumit moment, intr-un domeniu anume.

d) Procedeele: inglobeaza anumite procedee industriale propriu-zise, cat si tehnicile folosite pentru aplicarea lor.

Practic, cele patru componente se suprapun si se completeaza formand acest concept de know-how. De regula, abilitatea tehnica, experienta si cunostintele tehnice nu intrunesc elementele necesare pentru a fi brevetate ca inventii. Ele se pot transmite si circula numai sub forma de know-how. Procedeele, daca nu sunt legate de aplicarea unui brevet de inventie, se includ pentru a fi transmise sub acelasi concept.

Contractul de know-how se include totdeauna in forma scrisa, respectiv se descriu pe larg obiectul si obligatiile partilor contractante. In unele, tari aceste contracte se inregistreaza intr-un registru tinut de reprezentantii statului. Transmiterea cunostintelor de catre furnizor, a conditiilor in care se face pastrarea secretului, colaborarea reciproca, plata de catre beneficiar etc. Toate se determina cu mare precizie. De regula, transmiterea know-how-ul se face prin manuale, instructiuni detaliate, unele echipamente suplimentare etc.; dar mai ales prin trimiterea de tehnicieni si ingineri de la furnizor la uzina beneficiarului si prin primirea pentru specializare si formare a unor tehnicieni de la beneficiar la uzina furnizorului.

Contractul de know-how se intalneste cel mai frecvent in varianta mixta, cand se transmit prin acelasi contract alte drepturi de proprietate industriala sau se asociaza cu unele vanzari de utilaje complexe, obiective realizate “la cheie” prin cooperare etc. Contractul poate fi si complementar, cand transferul este separat si adiacent fata de alta operatiune comerciala sau de cooperare.[13]

Obligatiile partilor la incheierea unui astfel de contract sunt asemanatoare cu cele din contractul de licenta de brevet.

1.3. Colaborarea economica internationala prin consulting‑engineering

Conceptul de consultanta de specialitate (CONSULTING) se refera la acordarea unei asistente pentru organizarea in plan economic, in managementul unor firme, optimizarea unor decizii etc. Se acorda, de regula, de institute de cercetare stiintifica, universitati, alte institutii similare. Conceptul de engineering  (asistenta tehnico-inginereasca) constituie o completare a primului si apare atunci cand asistenta generala acordata se face pentru proiect industrial. Impreuna, aceste doua concepte vizeaza o prestatie de natura intelectuala pentru proiectarea unui obiectiv, pregatirea pentru aplicare si controlul pe parcursul executarii.

Dintre operatiunile in care regasim aceasta asistenta:[14]

studii tehnice si economice pentru fundamentarea unor investitii;

elaborarea caietelor de sarcini la licitatii internationale;

urmarirea si coordonarea executarii unor lucrari de constructii;

adaptarea unor tehnologii;

cercetarea si crearea unor procedee industriale noi;

optimizarea unor metode de conducere, organizare, administrare etc.

Stabilirea firmei, la care se va apela pentru consultanta, se poate face neoficial sau printr-o alegere oficiala dintre mai multe firme pe domeniu. Intre firma de consultanta si solicitant se incheie un contract de consultanta, aspectele principale convenite fiind:

pastrarea de catre ambii parteneri a secretului profesional;

obiectivele urmarite, problemele necesare a fi solutionate, conditii etc.;

standardele si normele tehnice ce se vor folosi pe parcursul colaborarii;

modul de plata (dupa timpul lucrat, onorariu de angajare plus onorariu procentual, costuri plus onorariu etc.);

dispozitii privind renuntarea de catre client;

garantia de buna executare.

2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinta

Leasing-ul reprezinta o forma de comert exterior si o forma de finantare prin locatie (inchiriere) de catre firme financiare specializate pe acest tip de operatiuni, sau direct de catre producatori (prezentarea leasing-ului ca forma/procedura de finantare s-a facut in capitolul opt). Beneficiarii tehnicii de leasing sunt alte firme care sunt motivate sa recurga la aceasta tehnica, deoarece nu dispun de suficiente fonduri proprii pentru a cumpara aceste bunuri si au de executat unele operatiuni pe termen scurt si nerepetabile. Afacerea se incheie pe baza de contract de leasing, pe o anumita perioada, in care cele doua parti isi asuma drepturi si obligatii reciproce. Leasing-ul se aplica mai ales pentru masini, instalatii, utilaje, tehnica de calcul, alte tipuri de aparatura; in ultimul timp, se aplica si-n sectorul imobiliar, pentru cladiri industriale sau sedii administrative.[15]

Pentru client, leasing-ul asigura urmatoarele facilitati:

plata se face prin taxa de leasing negociabila;

bilantul firmei nu se modifica, iar taxele vor afecta cheltuielile generale si nu investitiile;

se pot realiza economii importante prin exploatarea intensiva a bunului;

se poate conveni cu furnizorul inlocuirea periodica a utilajului cu altul mai modern.

Pentru furnizor avantajele sunt:

contribuie la promovarea si dezvoltarea exportului;

se atrag si se castiga noi clienti;

se obtin unele venituri suplimentare din incasarea taxei de leasing (a chiriei).

Operatiunile de leasing se pot derula si clasifica in mai multe variante specifice, astfel:

Dupa pozitia furnizorului in contractul de leasing:

leasing direct, intre producatorul de utilaje/exportator si firmele internationale beneficiare;

leasing indirect, cand intre cei doi se interpun alte societati comerciale care efectueaza creditarea, prestarea de servicii si-si asuma riscurile normale (exista societati de leasing generale, societati de leasing de intermediere, banci si societati financiare etc.).

Functie de continutul ratei de leasing raportata la pretul de export:

leasing financiar: cand, in perioada de baza sau de prima incheiere, se recupereaza integral pretul obiectului exportat si costurile suplimentare, inclusiv un profit; de regula, aceasta perioada este mai scurta decat durata de folosire a utilajului iar contractul nu poate fi reziliat; daca clientul nu achita ratele furnizorul dispune de utilaj;[16]

leasing functional: cand, in perioada de baza, se realizeaza o parte a pretului de export si se continua colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau asigurarea pieselor de schimb de furnizor.

Dupa particularitatile tehnicii de realizare:

lease-back: operatiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgenta de fonduri si-si vinde intreprinderea (utilajul) unei societati de leasing, de la care o inchiriaza ulterior printr-un contract obisnuit;[17]

time-sharing: inchirierea pe timpi partajati a unui bun, simultan la mai multe firme; se aplica mai ales pentru echipamente electronice si calculatoare, deoarece un computer de mare putere poate fi folosit concomitent de 300-400 intreprinderi (sistemul a fost lansat de firma General Electric in 1965, iar in prezent se estimeaza ca pana la 80% din parcul mondial de computere este exploatat in acest mod);

operatiuni de renting: inchirierea cu ziua sau cu ora, in general pe termen foarte scurt.

Contractul de leasing este un contract de locatie dar care prezinta unele particularitati, de regula incheindu-se un contract de vanzare-cumparare intre producator si firma de leasing si un contract de mandat comercial, prin care se cedeaza dreptul de utilizare (folosinta) pe o anumita perioada, intre societatea de leasing si intreprinderea interesata in calitate de client. La expirarea contractului de leasing, clientul are o tripla optiune:

sa restituie utilajul;

sa prelungeasca contractul pentru o noua perioada;

sa cumpere utilaje la valoarea ramasa.

Prin contract se prevad cat mai clar obligatiile ce revin clientului (sa exploateze masina conform instructiunilor, sa-si instruiasca personalul, sa asigure utilajul, sa nu aduca modificari constructive, sa achite taxa convenita etc.), dar si obligatiile ce revin furnizorului sau societatilor de leasing (service, piese, instructaje, facilitati acordate, alte finantari etc.).

3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare

Franchising-ul este o tehnica de comercializare prin care o firma de prestigiu denumita FRANCHISOR, cedeaza unei persoane sau firme denumite beneficiar, dreptul sau privilegiu de a face afaceri intr-un anumit mod, pe o perioada limitata si intr-un loc determinat. Sistemul de franchising este relativ dezvoltat astazi in lume si se caracterizeaza prin unele trasaturi specifice, ca tehnica distincta de comert international. Tari cum ar fi: Anglia, SUA, Franta, Belgia, Australia, Suedia etc. practica pe scara larga acest sistem, inclusiv pe piata interna, ca o modalitate de cooperare intre marii producatori si micii comercianti, in vederea promovarii vanzarilor la o serie de marfuri.

Contractul de franchising combina concesiunea unei marci de produse/servicii cu concesiunea unui ansamblu de metode de distributie, care pot asigura exploatarea optima a unor canale de desfacere, in cele mai eficiente conditii. Acest contract imprumuta unele din caracteristicile contractului de vanzare pe baza de monopol, contract de know-how, reprezentanta, licenta etc. Se realizeaza, practic, o coordonare centrala a vanzarilor unor produse si o integrare economica a micilor intreprinderi sub conducerea CEDENTULUI, care se ocupa de produs pana la  comercializarea finala. Partenerii intr-un contract de franchising sunt:

CEDENTUL, denumit franchisor, care detine partea de proprietate asupra unei marci de fabrica, de servicii sau de comert, drept pe care-l cedeaza unor persoane pentru a obtiၮe venituri suplimentare;

CESIONARUL, denumit si beneficiar, este partea care doreste sa initieze pe cont propriu o afacere si are mijloacele materiale/financiare pentru a obtine dreptul de fransiza. El apeleaza la aceasta solutie deoarece este mai redus riscul de a comercializa un produs cunoscut, sub o marca de prestigiu, impusa pe piata; totodata, urmeaza sa primeasca asistenta tehnica de specialitate si asistenta financiara din partea cedentului. Cesionarul este o firma individuala cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de lucru, tehnicile puse la dispozitie cedent.

Drepturile si obligatiile cedentului:[19]

controleaza activitatea cesionarului, primeste taxele, incheie aranjamente financiare, participa la investitii in reteaua de magazine etc.;

pune la dispozitie un proces de fabricare, distributie si comercializare a unei marfi deja cunoscute, acorda asistenta tehnica si financiara, asigura aprovizionarea ritmica, inlocuieste unele stocuri nevandabile etc.

Drepturile si obligatiile cesionarului:[20]

primeste autorizarea de functionare a magazinelor sub marca cedentului, asistenta comerciala si financiara, pregatirea personalului etc.;

respecta strict conditiile contractuale, plateste taxa de franchising (o suma fixa pentru aderenta la grup si o redeventa ca procent la cifra de afaceri).

Avantajele sistemului de franchising in comertul exterior vizeaza:

se reduce numarul de intermediari pe parcursul distributiei;

exportatorii vor realiza incasari suplimentare in valuta si profit suplimentar;

investitiile sunt reduse si riscul valutar scazut, comparativ cu reteaua de magazine proprii in strainatate;

reglementarile din multe tari prefera aceasta tehnica, deoarece antreneaza ocuparea si instruirea fortei de munca locale si corespunde intereselor unor intreprinzatori locali;

se promoveaza exportul in zone sau piete pe care tehnicile clasice sunt limitate; se realizeaza o adaptare a exportului la consumul final de pe aceste piete.

4. Licitatiile in comertul exterior

4.1. Licitatii de vanzare (export)

Licitatiile sunt piete de marfuri cu caracteristici proprii, piete ce functioneaza periodic sau ocazional dupa anumite norme si concentreaza simultan oferta si cererea de marfa. De regula, se comercializeaza marfuri nefungibile si netipizate, cu caracteristici de unicat, marfuri greu vandabile, degradate partial, supuse unor hotarari judecatoresti etc.[21]

Caracteristicile licitatiilor de comert exterior sunt:

au loc pe baza unor regulamente proprii, in limita legii;

minimizeaza rolul negocierilor;

sunt tranzactii bazate pe concurenta, mai ales cu referire la pret;

atribuirea proprietatii bunului comercializat sau acceptarea ofertei se face prin adjudecare;

sunt tranzactii prompte.

Licitatiile internationale se pot organiza de firme producatoare, intermediari, agenti, firme specializate, de regula cu participarea unor banci si a unor reprezentanti ai Camerelor de Comert sau alte institutii de stat.

Licitatiile de vanzare se organizeaza de producatorii pentru export sau alte tipuri de ICE si au ca obiect exportul unor marfuri sau servicii. Tehnica vanzarii (sau cumpararii) prin licitatii presupune o serie de reguli:[22]

societatea de licitatie publica un catalog si asigura conditiile juridice de transmitere a pozitiilor cumparate si incasare a pretului;

actiunea de licitatie se pregateste in prealabil;

se poate determina, eventual, interesul cumparatorilor potentiali;

marfurile care participa se depoziteaza in anumite locuri convenite, putand fi examinate direct de cumparatorii potentiali;

se formeaza pretul de strigare (de incepere), plecand de la cele cunoscute sau estimate de achizitie; clientii vor supralicita pretul dupa optiunea lor, adjudecarea urmand a se face pentru cel care ofera cel mai mult;

in unele cazuri, pretul de incepere este cel maxim si se reduce treptat pana ce primul cumparator face o oferta de pret;

societatea de licitatie se ocupa, de regula, si de predarea marfii, dupa achitarea nivelului de pret, intre 3 -14 zile de la organizare;

de regula, organizatorii licitatiilor solicita cumparatorilor ce se inscriu achitarea unui comision cu titlu de garantie;

societatea de licitatii nu raspunde de calitatea marfii vandute, cumparatorul achizitionand marfa “tel quel”.

4.2. Licitatii de cumparare (import)

Acest tip de licitatii sunt cunoscute si sub denumirea de “tratative de concurenta” sau “adjudecari” si se initiaza de firmele participante, avand ca obiect achizitionarea din import a unor marfuri sau servicii pe baze concurentiale. Licitatiile de import au ca particularitati specifice oferta participantilor pe baza de caiet de sarcini elaborat de organizatori (este o cerere de oferta) si adjudecarea conform unui anumit regulament.

Pentru importatori, avantajele constau in urmatoarele aspecte:

obtin un numar mare de oferte comparabile, in timp scurt;

obtin preturi competitive;

studiaza piata externa fara costuri semnificative;

obtin produse de calitate.

Pentru exportatori, avantajele sunt:

cunosc mai bine performantele tehnice ale concurentei;

se informeaza asupra practicilor comerciale ale unor beneficiari potentiali;

posibilitatea de a intra in relatii de cooperare;

daca se castiga licitatia, sporeste prestigiul firmei si beneficiaza de reclama larga si gratuita.

Cadrul juridic care sta la baza derularii licitatiilor internationale este dat de regulamentele societatilor specializate, de prevederile GATT privind achizitiile publice si de unele reglementari nationale in materie. Primul regulament important de organizare a licitatiilor a fost abordat de BIRD pentru derularea unor proiecte finantate de aceasta banca. Principiile care stau la baza promovarii unor achizitii prin licitatii sunt (conform BIRD):

principiul eficientei: sa asigure un cost cat mai scazut;

principiul cooperarii: atragerea in competitie a tuturor tarilor dezvoltate si a tarilor in curs de dezvoltare;

principiul nediscriminarii: se instituie conditii egale de ofertare;

principiul tratamentului preferential: ca exceptie de la cel anterior, cand se incurajeaza antreprenori sau producatori locali din tara beneficiara de credit.

Aceste principii se regasesc in alte regulamente adoptate de firme specializate sau alte institutii ce finanteaza unele operatii de comert exterior sau cooperare, inclusiv in prevederile GATT privind achizitiile publice. In practica, institutia care asigura finantarea si creditarea unei operatiuni ce urmeaza a se adjudeca prin licitatii are drept total de control in ceea ce priveste pregatirea si desfasurarea, continutul documentelor de licitatie si anuntul publicitar, criteriile de preselectie si procedura de evaluare a ofertelor si de selectare a celei mai avantajoase, modul de acordare a marjelor preferentiale si clauzele de achitare a unor eventuale daune, clauza de forta majora etc.

Mecanismul si tehnica de angajare si derulare a licitatiei de import presupune parcurgerea unor etape succesive, atat de catre organizatori cat si de catre participantii la licitatie.

q       Pentru organizatori aceste etape sunt:[23]

a) Anuntarea licitatiei de import prin publicitate sau trimiterea de invitatii unui cerc cat mai larg de furnizori potentiali. Atat publicitatea, cat si invitatiile, includ un minim de informatii despre natura licitatiei, pentru a genera interes, si se lanseaza in timp util pentru a ramane o perioada de pregatire a raspunsurilor de catre cei ce vor dori sa participe.

b) Elaborarea documentelor licitatiei, inclusiv caietul de sarcini, este etapa cea mai importanta. Caietul de sarcini sau de conditii este documentul cel mai important al mecanismului de derulare a licitatiei si indeplineste functia de cerere de oferta. Acest caiet include obligatoriu:

denumirea si descrierea amanuntita a bunurilor si serviciilor ce fac obiectul licitatiei;

instructiuni pentru ofertanti;

conditiile contractuale.

De regula, organizatorii licitatiei apeleaza la firme de consultanta pe domeniul respectiv mai ales pentru a intocmi conditiile contractuale, care se pot grupa in trei categorii:

conditii tehnice referitoare la obiectul licitatiei, conform standardelor internationale, care se refera la: capacitati, calitatea produsului finit, documentatia de functionare, piese de schimb, caracteristici ale materiilor prime, date climatice, norme privind poluarea etc.;

conditii comerciale cum ar fi: termenul si locul de expediere a ofertei, conditii de plata, termen de livrare, expeditii si asigurare, modalitati de receptie etc.;

conditii generale cum ar fi: limba folosita, data si locul de deschidere a ofertelor, perioada de valabilitate, garantii de buna participare si buna executie, modul de intocmire a ofertei, formulare speciale de completat etc.

c) Receptionarea ofertelor si a garantiilor depuse, este etapa in care organizatorii, dupa celelalte doua etape, incep sa primeasca ofertele unor furnizori potentiali.

d) Preselectia sau precalificarea: este etapa care se aplica, daca este cazul, pentru a face o prima triere a ofertelor sosite, conform unor conditii generale prestabilite.

e) Deschiderea, evaluarea, analiza si compararea ofertelor este etapa in care o comisie de adjudecare va analiza conditiile de forma (depunerile in termen, garantiile depuse, sa fie in plic sigilat etc.) iar ulterior indeplinirea conditiilor de fond prevazute pentru adjudecare.

De regula, deschiderea ofertelor se face in mod oficial si in prezenta firmelor ofertante dupa procedura stipulata in caietul de sarcini. Se deschid si se evalueaza, mai intai, oferta tehnica, daca corespunde cu conditiile din caietul de sarcini, iar ulterior oferta comerciala. Din oferta comerciala retine atentia mai ales pretul si modul de stabilire a lui de catre ofertant. Comisia de adjudecare va compara mai multe oferte pentru nivelul de pret, iar apoi cu pretul pietei mondiale, pentru a obtine ulterior reduceri de pret in cadrul tratativelor cu firma care va castiga licitatia. Pe langa pret, se retin si se coreleaza si celelalte elemente ale ofertei comerciale (transport, modul de plata, service etc.). Concluziile comisiei se inscriu intr-un caiet de argumentare a deciziei de adjudecare, respingere sau organizare a unei noi licitatii.

f) Adjudecarea, comunicarea rezultatului si angajarea de tratative de negociere separate cu firma castigatoare este etapa in care se finalizeaza operatiunile importante ale mecanismului de derulare a licitatiei.

g) Restituirea garantiilor si incheierea contractului cu firma castigatoare: ca ultima etapa specifica licitatiilor internationale.

q       Pentru participantii la licitatii etapele invocate sunt:[24]

a) Luarea la cunostinta de organizarea licitatiei prin publicitate sau la primirea invitatiei, cand furnizorul decide ca poate participa si are sanse de castigare a licitatiei.

b) Cumpararea caietului de sarcini de la sursa indicata de organizatori si elaborarea concreta a ofertei posibile de facut, respectand strict conditiile impuse de caiet si, mai ales, se va face corespunzator:

o oferta tehnica;

o oferta comerciala;

o oferta generala.

Daca depune in termenul si la locul prevazut oferta tehnica si cea comerciala, impreuna cu celelalte documente, practic furnizorul se angajeaza sa participe la licitatie.

c) Depunerea garantiei bancare si a taxei de participare, de regula garantia fiind intre 1-5% din valoarea stabilita ca suma fixa.

d) Participarea la tratative si deschiderea ofertelor de catre comisia de adjudecare, primirea rezultatelor oficiale, este etapa in care se va decide succesul sau insuccesul fata de oferta facuta de furnizor.

e) Retragerea garantiei bancare, daca se pierde licitatia, sau depunerea garantiei de buna executare si incheierea contractului, daca adjudecarea s-a facut in favoarea firmei de referinta.