Bilantul contabil

Bilantul contabil

2.1. Bilantul contabil - generalitati.

Bilantul este documentul contabil de sinteza pe care se prezinta la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoana fizica sau juridica, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor si obligatiilor acestui comerciant.

Bilantul este tabloul care comporta prezentarea sintetizata si în expresie baneasca a mijloacelor economice, a surselor de finantare ale acestora si rezultatelor financiare în urma desfasurarii activitatii pe o perioada data.

Bilantul a fost si mai este înca recunoscut ca un instrument static. Acestei viziuni statice despre bilant i s-a opus profesorul german Eugen Schmalenbach (Dynamische Bilanz, 1920). El a considerat ca este mult mai important pentru conducatorii întreprinderii sa masoare sanatatea întreprinderii lor decât sa cunoasca valoarea intrinseca a elementelor care compun activul si pasivul.

Iata ce scria Schmalenbach în acest sens: "pentru a lua decizii utile, seful unei întreprinderi trebuie sa stie daca afacerea sa prospera, daca bate pasul pe loc sau daca ea este în declin. Cu ocazia fiecarei mari crize, economistii au putut observa ca foarte multe falimente sunt datorate pur si simplu unei cunoasteri prea tardive a declinului afacerilor lor. Dar noi nu avem nevoie numai de a determina

rezultatul, atunci când o întreprindere începe sa fie în primejdie, este indispensabil sa luam cunostinta de prosperitatea sa. Un sef capabil trebuie sa profite de o astfel de perioada de înflorire indiferent ca ea este provocata de conjunctura sau de structura economica. Nu putem lasa sa treaca vânturile favorabile fara sa ridicam pânzel 131j91b e, caci ele nu vor sufla totdeauna"[2].

Admirator al lui Schmalenbach, Jacques Richard (Compatibilités et practiques comptables, Dalloz, 1996) contrapune cele 2 tipuri de contabilitati:

1) o contabilitate care pentru a construi bilantul nu retine decât valorii corespunzatoare lichidarii întreprinderii: contabilitatea statica;

2) o contabilitate care tine cont de valorile în miscare, independent de ce se întâmpla cu ele în caz de lichidare a întreprinderii: contabilitatea dinamica, si pledeaza pentru o contabilitate de tip dinamic.

Multe din ideile lui Schmalenbach au constituit puncte de plecare pentru reflectii ulterioare. În definitiile date astazi elementelor care compun bilantul este prezenta sintagma "avantaje economice viitoare" ("posturi în suspensie ca forte ce concura la formarea rezultatului" pentru Schmalenbach) .

Înscrierea elementelor patrimoniale în bilant, respectiv modul de asezare a activului si pasivului în prezentarea grafica tin de o anumita convenienta.

În baza normelor nationale si a recomandarilor internationale (Directia a IV-a a Consiliului Comunitatilor Europene din 25 iulie 1978), "conturile anuale trebuie sa prezinte o imagine fidela a patrimoniului, trebuie prevazute scheme obligatii pentru stabilirea bilantului." .

Patrimoniul se sistematizeaza prin bilant. Bilantul unitatilor patrimoniale care desfasoara activitati economice cuprinde toate elementele de activ si de pasiv grupate dupa destinatie si, respectiv, provenienta lor.

Bilantul din punct de vedere economic, prezinta capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurilor sunt prezentate atât sub aspectul [ccg1] originii lor, respectiv resursele (aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii, etc.), cât si al modului de utilizare (bunuri economice, creante, pierderi, etc.). Un bilant, vazut din punct de vedere economic, permite sa se raspunda la sfârsitul exercitiului, la întrebari de natura urmatoare: De unde vin fondurile necesare finantarii necesitatilor întreprinderii, altfel spus, de cine este ea finantata ? Care sunt necesitatile ?

Din punct de vedere juridic, un bilant reflecta:

- în activ, drepturile de proprietate si de creanta, clasificate într-o ordine rationala;

- în pasiv, datoriile întreprinderii fata de terti si datoriile acesteia fata de aporturi de capitaluri pe baza de risc (asociati), clasificate într-o ordine rationala.

Într-o forma schematizata, bilantul juridic s-ar putea prezenta astfel:

O alta abordare a bilantului este centrata pe finalitatea acestuia, de a raspunde nevoilor analizei economico-financiare.

Modelul de bilant lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994), inspirat, într-o oarecare masura, dupa modelul francez, prevede o structurare a activelor dupa destinatia lor, iar a pasivelor, dupa originea lor. Plecând de la bilantul întocmit si prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare dupa functiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip functional.

Prezentarea functionala a bilantului

Printr-o prelucrare adecvata, se poate trece de la bilantul functional la bilantul financiar. Pentru aceasta, elementele de activ si pasiv trebuie reclarificate dupa criteriul duratei: cu o durata peste 1 an; cu durata sub 1 an. Pentru aceasta, fie prin informatiile de la baza bilantului, fie prin anexe se dau detalii asupra duratelor unor posturi din bilant.

Bilantul permite formularea unor judecati de valoare privind riscul pe care si-l asuma o întreprindere si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie. În acest scop se poate trece la o analiza a bilantului prin prisma lichiditatii / exigibilitatii si flexibilitatii financiare cu care se confrunta întreprinderea.

Lichiditatea se refera la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ sa fie realizat sau convertit în disponibilitati iar exigibilitatea se refera la intervalul de timp necesar pentru ca o dotare sa fie achitata.

Flexibilitatea financiara reprezinta capacitatea unei întreprinderi de a lua masuri necesare, în vederea modificarii valorilor si calendarului miscarilor de trezorerie, astfel încât sa se poata face fata nevoilor si situatiilor neprevazute. O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichiditatile sale sa fie

considerate insuficiente pentru a achita obligatiile la scadenta sau pentru a finanta cresterea sa economica este o întreprindere careia îi lipseste flexibilitatea. În schimb, o întreprindere care este apta sa surmonteze momentele dificile si care sesizeaza cu usurinta oportunitatile de investitii ce i se ofera este o întreprindere cu un grad înalt de flexibilitate financiara.

Elementele de activ sunt structurate în cadrul bilantului dupa gradul lor de lichiditate în intentia de a obtine cea mai operativa recuperare a capitalurilor investite si o rentabilitate ridicata. În bilant se înscriu, mai întâi activele cele mai putin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizari necorporale (brevete, licente marci de fabrica si comerciale, studii, etc.), imobilizari corporale (terenuri, cladiri, masini, utilaje, instalatii, etc.) si imobilizari financiare (participatii, titluri cumparate, etc.). Datorita rotatiei lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc si alocari permanente (stabile).

Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creante, lichiditati), mult mai lichide decât imobilizarile, ele numindu-se si alocari ciclice (temporare), recuperarea capitalurilor investite facându-se dupa încheierea unui ciclu de exploatare.

Pasivul bilantului reflecta, din punct de vedere financiar, sursele de provenienta a capitalurilor proprii si împrumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul de exigibilitate (însusirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Mai întâi, se înscriu capitalurile proprii provenite de la asociati, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si din surse publice (subventii, provizioane reglementate). În mod practic, aceste surse nu au o scadenta (decât în situatii limita, de faliment), nu sunt deci exigibile, si, de aceea, se mai numesc surse permanente (stabile). Tot în categoria surselor permanente se înscriu si datoriile financiare respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadenta mai îndepartata.

Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontari) sunt cele mai exigibile, si de aceea sunt numite surse ciclice (temporare). În cea mai mare parte ele sunt contractate pentru necesitati de productie si le întâlnim, adesea, sub denumirea de datorii de exploatare.

2.2. Structura bilantului contabil.

Structurile calitative folosite în cadrul bilantului pentru modelarea situatiei patrimoniului sunt cele de activ si pasiv. Ele se explica si definesc simultan prin prisma juridicului, economicului si financiarului[6].

Din punctul de vedere juridic, activul prin compozitia lui grupeaza elementele în bunuri reale si creante, iar pasivul în capital propriu si datorii.

Într-o optica economica, activul se împarte în active de investitie si active de exploatare, iar pasivul în capitaluri si datorii, din care datorii financiare si datorii de exploatare.

Prin prisma financiarului, activele se grupeaza în raport de lichiditate, iar pasivul în functie de exigibilitate.

Astfel, activul prin componenta sa evidentiaza destinatia si lichiditatea bunurilor economice, iar pasivul clasificarea surselor de finantari în functie de modul de constituire (surse proprii si surse straine) si exigibilitatea lor.

În cadrul bilantului contabil care este simultan un model structurat si global , activul cuprinde totalitatea mijloacelor, bunurilor aflate la dispozitia unitatii economice, exprimate în bani asa cum sunt ele constituite si utilizate în procesul de productie.

În activul bilantului se cuprind urmatoarele grupe principale de elemente:

active imobilizate;

active circulante;

conturi de regularizare si asimilate - activ;

primele de rambursare a obligatiunilor.

Ordinea de dispunere a pozitiilor în activul bilantului este, de regula cea inversa lichiditatii activelor, de la cele mai putin lichide, cum sunt imobilizarile necorporale, catre disponibilitatile banesti, care îmbraca deja forma de bani.

Pasivul reprezinta sursele de finantare a bunurilor economice. Prin componenta sa delimiteaza clasificarea surselor de finantare în functie de modul de constituire (finantare proprie, finantare straina) si exigibilitatea lor.

Finantarea bunurilor economice se refera la modul de apropriere si sustinere financiara a activului patrimonial .

Pasivul bilantului cuprinde urmatoarele grupe principale de elemente:

capitaluri proprii;

provizioane pentru riscuri si cheltuieli;

datoriile;

conturile de regularizare si asimilate - pasiv.

Egalitatea ACTIV = PASIV oglindeste si raporturile economico-juridice ale unitatii patrimoniale. Activul bilantului cuprinde mijloacele de lucru iar pasivul resursele, iar mijloacele economice nu sunt altceva decât forma concreta, materiala a resurselor, este evident ca mijloacele si resursele sunt egale între ale de unde rezulta ca activul este egal cu pasivul[9].

Patrimoniul poate fi reprezentat prin intermediul bilantului sub una din urmatoarele forme grafice:

schema orizontala de bilant în care activele sunt prezentate în partea stânga iar pasivele sunt prezentate în partea dreapta a reprezentarii (la fel ca în ecuatia bilantiera);

lista verticala, care ordoneaza structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, resurse pentru prezentarea situatiei nete.

Prin normele contabile românesti puse în aplicare la 1 ianuarie 1994 s-a adoptat un model al contului de bilant patrimonial orizontal. Asezarea elementelor patrimoniale în activul si pasivul bilantului trebuie sa asigure o corelatie între lichiditatea activelor si exigibilitatea pasivelor[10].

2.3. Principalele corelatii reflectate în bilantul contabil.

În cadrul bilantului corelatiile se refera la valoarea bilantului, adica cea rezultata din soldul contului structurii de baza minus soldul contului structurii rectificative corespunzatoare .Pentru o buna corelare, bilantul trebuie însotit de balanta de verificare sintetica a conturilor.

Corelatia de baza reflectata în bilantul contabil este sinonima cu ecuatia bilantiera fundamentala si anume:

Activ Bilantier = Pasiv Bilantier

Aceasta corelatie ne dovedeste determinarea corecta a posturilor de bilant.

Pornind de la ecuatia de baza a patrimoniului se pot realiza cel putin trei abordari diferentiate si anume[12]:

1) O abordare economica potrivit careia activul si pasivul bilantier sunt considerate doua entitati valorice ale aceleasi realitati economice. Aceasta abordare genereaza urmatoarea ecuatie economica a bilantului patrimonial:

A = C + D în care:

A = activul bilantier (bunuri si creante);

C = capitaluri;

D = datorii curente.

2) O abordare juridica potrivit careia un patrimoniu este considerat ca fiind ansamblul drepturilor si obligatiunilor unui titular de patrimoniu, activul bilantier prezentând o posesiune de bunuri si drepturi reale sau de creanta, iar pasivul bilantier datorii fata de terti si fata de detinatorii de capitaluri.

Ecuatia juridica a contului de bilana ecuatie este prezentata astfel:

=

=

3) O abordare financiara potrivit careia pasivul bilantier reprezinta o punere în evidenta a finantarilor de care dispune un titular de patrimoniu, iar activul bilantier pune în evidenta modul de alocare a finantarilor.

Raportul dintre finantari si alocari poate fi surprins prin comparatia dintre doi indicatori financiari fundamentali si anume:

a) Fondul de rulment net (FRN) calculat ca diferenta dintre finantari (resurse) stabile (permanente sau pe termen lung) si alocari stabile (active investite pe termen lung sau imobilizate);

b) Necesarul de fond de rulment (NFR) care releva nevoile temporare reînoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii.

Comparatia dintre fondul de rulment net si necesarul de fond de rulment genereaza ecuatia financiara a contului de bilant patrimonial si anume:

T = FRN - NFR în care:

T = trezoreria neta.

Schematic ecuatia financiara a contului de bilant patrimonial este prezentata astfel:

= =

=

= =

= = =

Aceste ecuatii bilantiere îsi pun amprenta asupra formei de prezentare a informatiei contabile cu privire la patrimoniul agentului economic si asupra analizelor economico-financiare efectuate pe baza bilantului.

Inspirate din standardele contabile mondiale si occidentale avansate, normele contabile românesti considera ca bilantul contabil trebuie sa constituie documentul de gestiune care sa asigure o imagine fidela, clara si completa a unei entitati patrimoniale .

2.4. Interpretarea financiara a bilantului contabil.

Structura bilantului financiar permite confruntarea lichiditatii activelor si a exigibilitatii pasivelor aratând daca întreprinderea poate imediat sau prin conversia unor active mai putin lichide sa-si acopere datoriile exigibile la un moment dat[14]. Deci bilantul financiar serveste aprecierii solvabilitatii si lichiditatii întreprinderii.

Bilantul financiar studiaza riscul rambursarii datoriilor de catre întreprindere si structura sa financiara, raspunzând mai ales cerintelor creditorilor acesteia.

Bilantul financiar reflecta solvabilitatea întreprinderii atât pe termen scurt, cât si pe termen lung si implicit riscul de neplata sau de faliment al acesteia si masoara capacitatea întreprinderii de a-si onora datoriile. El verifica lichiditatea, adica posibilitatea unui activ de a fi rapid transformat în moneda pentru a putea face fata pasivului exigibil.

Aprecierea solvabilitatii consta în compararea activelor totale cu datoriile totale si evidentierea capitalurilor proprii ramase .

Analiza solvabilitatii lucreaza cu indicatorul:

activ net contabil construit pe baza datelor bilantului financiar. Acesta se determina ca diferenta între totalul activelor si totalul datoriilor.

Activ net contabil (ANC) = Total activ - Total datorii

Activul net contabil este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilantului financiar.

Aceste relatii dau indicii asupra solvabilitatii globale a întreprinderii si asupra dimensiunilor capitalurilor proprii ce ramân dupa lichidarea întreprinderii proprietarilor acesteia. De asemenea, activul net contabil constituie garantia creditorilor în cazul evolutiei nefavorabile a activitatii întreprinderii.

Pe lânga indicatorul ANC, în analiza financiara se foloseste, atât pentru aprecierea solvabilitatii, a avutiei proprietarilor si a garantiei creditorilor, cât si pentru evaluarea întreprinderii, indicatorul activ net corectat.

activul net contabil corectat este calculat pornind de la activul net contabil care este corectat. Principalele modificari aduse activului net contabil se refera la activele patrimoniale, datoriile fiind foarte putin sau deloc retratate.

ANCC = Activ corectat - Datorii totale corectate

Pentru creditorii întreprinderii este semnificativa de asemenea ponderea activului net contabil în totalul pasivului:

ANCC 1

--------- > --

Total pasiv 3

Conform organismelor financiare, acest indicator trebuie sa fie mai mare decât 1/3.

Analiza solvabilitatii poate fi completata si prin calculul solvabilitatii generale, imediata, globala.

Aprecierea lichiditatii se realizeaza prin calculul indicatorului specific bilantului financiar care este fondul de rulment. Acesta reflecta nu numai lichiditatea, ci si solvabilitatea si implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii.

Pentru a se asigura echilibrul financiar, activul exigibil trebuie sa fie superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul ca resursele pe termen mediu si lung trebuie sa finanteze cel putin utilizarile stabile.

Fondul de rulment financiar este un indicator al solvabilitatii întreprinderii, pentru ca existenta lui arata absenta riscului de insolvabilitate, dar este si un indicator al lichiditatii întreprinderii.

Sub aspect financiar orice bilant se descompune în trei mari mase:

fondul de rulment;

necesarul de fond de rulment;

trezoreria.

Aceste trei mase informeaza asupra echilibrului financiar al întreprinderii prin relatia:

Fondul de rulment ­- Necesarul de fond de rulment = Trezoreria

Aceasta relatie de echilibru, evidentiaza faptul ca echilibrul financiar al întreprinderii este consecinta deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt privind gestiunea stocurilor, politica de credit comercial fata de clienti, relatiile de decontare cu furnizorii, etc., cât si pe termen mediu si lung, privind investitiile si acoperirea lor cu resurse de finantare permanente[16]