CONTABILITATEA BRITANICĂ sI RELAŢIILE CU FISCALIATEA
4.1 Mediul care influenteaza contabilitatea britanica
4.2. Relatiile contabilitatii britanice cu fiscalitatea
4.1 Mediul care influenteaza contabilitatea britanica
Trasaturile de baza ale contabilitatii în Anglia sunt: simplitate si libertatea judecatii profesionale.
Britanicii au construit în imperiul lor o scoala de contabilitate anglo-saxona. Dupa ce au importat contabilitatea în partida dubla de la maestrii italieni (cu multe secole în urma), ei au încercat sa exporte "cultura profesiei contabile de tip liberal" (ideea de institutionalizare a profesiei) 616b13g 51;i imaginea fidela (un concept). Acolo unde au reusit "sa exporte" un întreg mod de a fi si de a trai, au reusit sa se impuna si prin vectorul "contabilitate". Oricum, între italieni, stapânii maiestriei contabile în Evul Mediu, si americani, se pare stapânii evolutiei contabilitatii în acest început de mileniu, se întinde o perioada relativ lunga în care britanicii sunt cei care au facut, cel mai adesea, furtuna si timp frumos în imperiul practicilor si gândirii contabile, la nivel mondial. Poate daca nu cumva francezii si mai ales germanii au drept de veto.
La una dintre orele
adevarului, s-a semnalat în unele lucrari, a se întelege cea a
elaborarii Directivelor a IV -a si VII-a, ca disputa
contabila nu poate sa aiba un învingator, cel putin pe
terenul european. Este drept, britanicii au reusit sa impuna
"unionistilor" din continent conceptul de imagine fidela (dar
câta varietate în întelegerea acestui concept?), gândirea
contabila filtrata de actiunea principiilor fundamentale, anexa,
ca un complement de informatii, care invita producatorii de
conturi la transparenta, si rezultatul curent (mai degraba,
ordinar) ca informatie-criteriu de judecare comparativa a
performantelor întreprinderii. Dar si ei, la rândul lor, nu au plecat
de
Revolutia industriala britanica si-a pus în mod decisiv amprenta asupra evolutiei sistemului contabil. Ea a urgentat dezvoltarea sectorului manufacturier si a comertului international. În acest proces de crestere economica si-au adus contributia si cucerirea rutelor maritime, precum si existenta unei aristocratii care a fost un factor catalizator al progresului economic.
În Anglia, cu pretul guvernarii, aristocratia va suporta cheltuielile publice cele mai grele. În timp ce burghezul francez îsi folosea economia acumulata în cumpararea unei functii publice, omologul lui englez investea în negot. Ceea ce a generat doua mentalitati si atitudini diametral opuse: neîncrederea francezului în bogatia mobiliara, în comert. În special în comertul cu bani; cultul englezului pentru tot ceea ce deriva din comert (valori mobiliare).
Vectorul dezvoltarii economiei britanice a fost reprezentat, deci de activitatea comerciala, activitate care a determinat, la rândul ei, ca sistemul bancar, în special "Merchant banks" (bancile comerciale) sa opteze pentru o finantare pe termen scurt a operatiunilor de negot, în detrimentul unei finantari pe termen lung a întreprinderii industriale.
Industriilor nu le-a mai ramas decât sansa de a face apel la economisirea publica si, ca atare, la finantarea pe termen lung. Este si motivul pentru care în Regatul Unit rolul Bursei (Stock Exchange) s-a conturat mult mai devreme decât pe continent. De altfel, Londra îsi crease bursa înca din 1571.
Dezvoltarea generata de revolutia industriala a adus la rampa nevoia de capitaluri implicata de finantarea marilor proiecte de infrastructura, precum canalele si caile ferate. În fata unor astfel de investitii de o importanta greu de egalat si astazi, antreprenorii au dorit sa se asocieze pentru a-si împarti riscurile. Fapt ce a antrenat o dezvoltare rapida a societatilor anonime, cerere exprimata de actionari.
Sub aspect juridic, la începutul secolului al XIX-lea, în lipsa unei legi privind societatile anonime, crearea acestora se realiza pe baza unui mandat regal sau a unui acord al Parlamentului. Regulile contabile, daca se poate vorbi asa ceva, faceau parte din statutele societatilor.
În fata numeroaselor cereri de creare a societatilor anonime, guvernul a emis o lege (Joint Stock Campanies Act), în 1844, care permitea înfiintarea acestora fara interventia Parlamentului.
Legea din 1844 solicita prezentarea unui bilant "full and fair" (complet si fidel), fara sa se specifice însa care sa fie continutul sau. De asemenea, bilantul trebuia sa fie supus controlului actionarilor.
O alta lege (1855) îmbunatatea statutul actionarilor, prin prevederea unei responsabilitati limitate la capitalul subscris.
În 1856, printr-o a treia lege, se propuneau elementele de continut privind prezentarea bilantului, desi, prin textele ei, întocmirea bilantului si auditarea acestuia deveneau facultative.
A trebuit sa se astepte înca aproape o jumatate de secol, pentru ca o noua lege (Companies Act, 1900) sa impuna, din nou, obligativitatea auditarii si publicarii bilantului. Totodata, se solicita ca bilantul sa redea o imagine adevarata si exacta (a true and correct view) referitoare la situatia financiara a întreprinderii.
Rezulta ca, în contextul celei de a doua jumatati a secolului trecut, s-au dezvoltat practicile si s-au nascut conceptele de "comunicare a informatiilor financiare" (financial reporting) si de "buna informare a publicului" (full and fair disclosure). Punerea de informatii la dispozitia publicului se facea în spiritul "adevarului" si "exactitatii", ceea ce însemna, în fapt, o imagine fidela a afacerilor diferitelor companii.
Profesia de auditor a aparut
si ea la mijlocul secolului al XIX-lea, o data cu crearea de
asociatii locale, mai întâi
Originea celor 6 (astazi 5) mari societati de audit (The Big Six) se regaseste, în general, în cabinetele create la mijlocul secolului trecut. În acea epoca, misiunea cabinetelor consta, în mod esential, în administrarea bunurilor societatilor aflate în stare de faliment. Începând cu 1900, misiunea de audit devine o functie mult mai complexa.
În concluzie se poate afirma ca marile trasaturi ale contabilitatii britanice definite în acest secol sunt schitate practic în secolul trecut: participarea nesemnificativa a statului la reglementarea contabila, orientarea informatiilor financiare catre nevoile marilor societati anonime, reglementarea si evolutia principiilor contabile prin efortul unei profesii liberale puternice, necesitatea realizarii misiunilor de control al conturilor, prin serviciile puse la dispozitie de cabinetele de audit.
În conditiile cresterii economice din prima parte a acestui secol, tehnicile contabile au continuat sa evolueze si ele, tinând pasul cu realitatea practica. Auditorii de renume precum Dicksee sau Leak, prin manualele de contabilitate pe care le-au publicat, au încercat si au reusit sa întoarca practicii "stiinta lor". Anii postbelici (dupa primul razboi mondial) s-au caracterizat prin numeroase dezbateri privind întocmirea conturilor consolidate. În anii '30, o parte din marile întreprinderi britanice începusera sa publice conturi consolidate.
Dar lipsa unei legislatii si unor norme contabile solide, ca si în alte parti ale lumii, va pune la îndoiala credibilitatea contabilitatii. Astfel, fac pagini de istorie contabila scandalul financiar si falimentul armatorului "Royal Mail Line". Timp de mai multi ani, societatea a publicat ca activitatea sa s-a încheiat cu rezultate favorabile si, de aici, ca a distribuit dividende. În mod neasteptat, fara preaviz si fara sa semnaleze dificultatile sale, ea a dat faliment. Tribunalul a stabilit ca societatea suporta, de mai multi ani, pierderi importante din activitatea de exploatare. În situatiile financiare, conducerea mascase aceste pierderi, prin prezenta unor rezerve oculte. Presedintele societatii s-a explicat prin faptul ca era imposibil ca actionarii sa cunoasca adevarul, deoarece ei aveau tendinta sa intre în panica.
Dar un rau duce, ulterior, la bine. Afacerea "Royal Mail Line" a influentat dezvoltarea reglementarii contabile si a pus în evidenta nevoia de transparenta a informatiilor contabile pentru actionari.
Cu toate acestea, a trebuit sa
se astepte mai mult de un deceniu pentru a declansa o reforma
privind dreptul societatilor. În acest sens, în
La începutul anilor '40, poate fi remarcata o prima tentativa a profesiei britanice pentru a stabili directive tehnice (norme contabile). În 1942, este creat "Comitetul principiilor contabile" (Committee on Accouting Principles) de catre organismul profesiei contabile engleze, comitet care, timp de 25 de ani, a publicat o serie de recomandari. Cu exceptia studiilor lui Zeff ("Forging Accouting Principles în Five Countries", stipes Publishing Illinois, 1972; sursa regasita în lucrarea "Compatabilit internationale", Bernard Raffournier, Axel Haller, Peter Walton, 1977, pagina 168), acest comitet este cvasiabsent din literatura contabila, fapt ce demonstreaza influenta sa destul de mica. El nu s-a interesat asupra problemelor dificile, multumindu-se numai sa ia pozitie asupra unor probleme de rutina precum amortizarile. Cele 12 recomandari publicate nu erau destinate decât membrilor organismului englez al profesiei contabile si nu au avut decât o influenta extrem de limitata.
Reforma legislativa din anii '40, a avut în centrul ei Legea societatilor comerciale (Companies Act) din 1947, înlocuita în 1948 printr-o lege a consolidarii, lege care anula toate dispozitiile precedente referitoare la societati si care le regrupa într-un nou text legislativ.
Aceasta noua lege stabilea marile linii ale contabilitatii societatilor, asa cum sunt ele cunoscute astazi.
Obligatia de a prezenta, prin conturi, a true and correct view, a fost modificata cu formula arhicunoscuta în zilele noastre, true and fair view (imagine fidela). Schimbarea din "o imagine" în "imagine" si, mai ales, din "correct" (corecta) în "fair" (foiala, sincera, cinstita) s-a facut sub influenta profesiei contabile britanice, deoarece, "correct" era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de contabilitate si de audit.
Neglijat înainte de afacerea Royal Mail Line, contul de profit si pierdere a devenit o situatie financiara esentiala, rezervele oculte au fost interzise, iar societatile-mama, obligate sa întocmeasca situatii consolidate. Totodata, societatile au fost impuse la furnizarea a numeroase informatii suplimentare în anexa.
În contextul unui audit deja obligatoriu, auditorul a trebuit sa devina membru al unei asociatii profesionale.
Dupa reforma 1947-1948, o stare de vid legislativ a prejudiciat calitatea comparabilitatii conturilor prezentate de societatile britanice. Ca urmare a unor scandaluri financiare, publicul constata ca principiile contabile general admise ofereau, de fapt, conducatorilor de întreprinderi numeroase optiuni pentru întocmirea situatiilor financiare. Presa financiara solicita o rigoare mai mare în reglementarea contabila. Vidul legislativ a fost practic ocupat de recomandarile publicate de organismele profesiei (în special, cel al Angliei si Ţarii Galilor). Fiind impuse numai membrilor acestor organisme, astfel de recomandari nu aveau o forta de constrângere asupra întreprinderilor.
Revendicarile publicului si presei stau la originea crearii, prin decizia comuna a organismelor profesiei, a "Comitetului normelor contabile" (Accounting Standards Committee: ASC), în 1971.
Obiectul ASC era sa emita norme în vederea restrângerii numarului de optiuni utilizabile de catre societati si auditori. Dar în ASC erau reprezentate numai organizatiile profesionale, membri ai comitetului de firme fiind, de fapt asociati ai cabinetelor celor sase Mari (Big Six). Rezulta ca ASC nu avea dreptul sa emita norme fara sa consulte asociatiile profesionale. Cum aceste norme erau putin restrictive, activitatea ASC a fost catalogata ca lipsita de eficacitate. În pofida criticilor, organismul britanic de normalizare a supravietuit aproape 20 de ani.
În mod concret, între 1971 si 1990, ASC a emis 25 de recomandari (norme) numite "Enunturi ale practicii contabile normalizate" (Statement of Standard Accounting Practice: SSAP). Înainte de a fi fost hotarâta o norma, se difuza membrilor celor sase organisme ale profesiei (si altor organisme interesate) un "proiect de norma" (Exposure Draft: ED), scopul vadit al acestei difuzari fiind perfectionarea proiectului.
Regatul Unit, prin intrarea în
Comunitatea Europeana (1973), a luat parte la lucrarile directivelor
europene. În mod cert, lucrarile au avut darul sa aduca o serie
de schimbari în dreptul contabil britanic. În ceea ce priveste
dreptul societatilor, acesta a fost puternic marcat de adoptarea
Directivei a IV-a în 1982. în contextul lucrarilor, britanicii s-au
"batut" sa impuna conceptul de imagine fidela, s-au
"îngrijorat" de forma detaliata a contului de profit si pierdere.
Înainte de includerea directivei în legislatie si aplicarea acesteia,
întreprinderile dadeau putine detalii referitoare la cheltuieli.
Legea din
În 1985, guvernul britanic a
promulgat o noua lege asupra societatilor (Companies Act 1985),
ramasa în vigoare si astazi. Datorita integrarii
prevederilor Directivei a IV-a, Companies Act
Totusi, contributia legiuitorului britanic la reglementarea contabila este destul de modesta fata de situatia partenerilor europeni, atât în privinta naturii, cât si a câmpului de aplicare a textelor reglementare.
Atât produsele legiuitorului - textele din Companies Act, cât si cele ale profesiei (normele contabile) se situeaza la nivelul principiilor de baza, trasându-se doar liniile directoare care trebuie urmate de societati în opera de întocmire a situatiilor financiare.
În comparatie cu unele tari ale Europei continentale (în primul rând, Franta), normalizarea contabila nu face apel la un plan de conturi, scheme obligatorii de înregistrari si de tinere a jurnalelor si registrelor contabile. În Regatul Unit centrul de greutate este însa societatea comerciala care trebuie sa-si instaleze o organizare a contabilitatii, de natura sa-i permita satisfacerea obligatiilor prevazute în Companies Act, în materie de întocmire si de publicare a conturilor anuale.
În economia britanica, sunt cunoscute si recunoscute urmatoarele tipuri de întreprinderi:
Public Limited Company (PLC) = societate pe actiuni (societate care face apel la economisirea publica).
Private Limited Company (Ltd) = societate cu responsabilitate limitata (societate care nu face apel la economisirea publica).
Partnership = societate în participatie (societate de persoane, comparabila cu societatea în nume colectiv).
Sole trader = antreprenor individual.
Branch of a foreign undertaking = sucursala a unei întreprinderi straine.
Dispozitiile legii societatilor comerciale se aplica numai societatilor de capitaluri, recunoscute de dreptul britanic prin abrevierile: PLC si Ltd.
Companies Act 1985 era o lege "de
consolidare": ea a integrat la legea consolidarii 1948 toate legile
societatilor comerciale deja votate. Totusi, Companies Act
În materie de prezentare a conturilor anuale, Legea societatilor comerciale împune societatilor de capitaluri (PLC si Ltd) sa prezinte actionarilor:
Un bilant (balance sheet).
Un cont de profit si pierdere (profit and loss account).
O anexa (notes).
În tarile anglo-saxone, reglementarea contabila a fost elaborata pentru societatile mari. Nici pâna în zilele noastre nu s-au emis reguli contabile pentru comertul individual, artizanat (micii mestesugari) si societati civile.
În mod evident, o societate cotata în bursa este mult mai riguroasa cu întocmirea conturilor sale anuale deoarece utilizatorii unei astfel de societati sunt mai exigenti în privinta transparentei informatiilor contabile. Nevoia de a rezuma informarea financiara, astfel încât ea sa se regaseasca într-un raport de marime acceptabila, trimis proprietarilor si furnizorilor de capitaluri, pare sa fie singura limita a transparentei. Într-un sistem de informare financiara bursiera, societatile cotate îsi prezinta prin rapoarte faptele lasând investitorii sau consilierii lor sa decida asupra modului în care aceste fapte trebuie sa influenteze cotele titlurilor si, de aici, cum sa-si aloce resursele.
În lumea anglo-saxona, ca de altfel în toate mediile bursiere, o societate cotata are tot interesul sa publice informatii financiare cât mai complete, care sa privilegieze redarea situatiei economice, în detrimentul "aparentei juridice". Ea va avea tendinta sa puna în aplicare acele politici contabile care conduc la cresterea beneficiului si a valorii activului sau. Dimpotriva, într-un mediu financiar predominant bancar., contabilitatea va privilegia secretul profesional si protectia creditorilor, de unde si tendinta de a subevalua beneficiul întreprinderii si activul sau.
În general, investitorii se asteapta ca în fiecare an beneficiul unei întreprinderi sa creasca. Spre o astfel de imagine "concura" si conducatorii întreprinderii cotate, care, cel mai adesea, încheie contracte de munca prin care remunerarea lor este legata de performanta acesteia (rentabilitatea) si/sau de cresterea cotei actiunilor.
4.2. Relatiile contabilitatii cu fiscalitatea
Spre deosebire de un specialist din Europa continentala, care, pentru a stapânii contabilitatea, are nevoie de un sistem complex de cunostinte fiscale, în Regatul Unit, întelegerea contabilitatii nu impune cunoasterea fiscalitatii.
În pofida prejudiciului fiscal, o întreprindere britanica are interesul sa maximizeze beneficiul sau. Afirmam, în general, ca determinarea beneficiului impozabil în tarile anglo-saxone este independenta de conturile sociale si, de aici, ca nu exista o stare conflictuala între preocuparea de a satisface cerintele investitorilor (altfel spus, piata financiara) si dorinta de a minimiza impozitul. Realitatea este însa mai complexa. Ceea ce este cert este faptul ca înregistrarile contabile nu sunt determinate pentru calculul beneficiului fiscal (taxable profit). Spre deosebire de o tara ca Franta (sau România), o cheltuiala poate sa fie deductibila fiscal fara ca ea sa fie contabilizata. În vederea determinarii rezultatului impozabil, amortizarile (deprecierea) sunt calculate pe baza duratelor de viata admise de autoritatile fiscale, indiferent care sunt cele utilizate în contabilitate. Orice diferenta între contabilitate si documentatia fiscala trebuie sa fie justificata.
Modul de rezolvare a problemelor fiscale depinde adesea si de cultura de întreprindere. Unele întreprinderi controleaza îndeaproape fiscalitatea, în vederea diminuarii impozitului pe profit, altele considera ca, indiferent ce s-ar face, cheltuiala fiscala este necontrolabila si inevitabila, în sfârsit, nu putini autori considera ca motivele de ordin fiscal stau nu numai la baza alegerii metodelor contabile, ci si la baza structurarii grupului: împartirea activitatilor între filiale sau plasarea de societati în strainatate.
Regatul Unit este prima tara industrializata care a întreprins, înca din 1979, un amplu proces de reforme fiscale, fenomen care, dupa aceea, s-a raspândit si dezvoltat în întreaga lume. Autoritatea în materie fiscala apartine Ministerului Finantelor (Treasury). Cotele de impunere si tot ceea ce se leaga de acestea sunt fixate, în fiecare an, prin Legea finantelor (Finance Act). În fiecare an, în noiembrie, ministrul finantelor îsi anunta intentiile în Parlament. Dat fiind faptul ca guvernul detine, în general, majoritatea în Parlament, propunerile ministrului trec, cel mai adesea, fara amendamente majore.
Beneficiul impozabil este determinat plecând de la rezultatul contabil, calculat conform principiilor contabile general admise si corectat printr-un numar de ajustari impuse de legea fiscala. Spre deosebire de unele tari ale Europei continentale (de exemplu, Franta), ajustarile au un impact foarte important asupra rezultatului fiscal, pentru ca ele vizeaza, în special, amortizarile. Aceasta trebuie sa fie reintegrate pentru determinarea rezultatului fiscal si înlocuite cu deducerile pentru investitii (Capital Allowances) prevazute de lege. Pâna la o data recenta, dupa cum remarcam anterior, din cauza caracterului foarte "generos" al unor deduceri (vezi amortizarile), beneficiul impozabil al majoritatii societatilor era mult mai mic decât beneficiul contabil. În consecinta, societatile puteau sa distribuie dividende, fiind, totusi, din punct de vedere fiscal, deficitare.
Stocurile sunt evaluate la valoarea cea mai mica între costul de revenire si pretul pietei. În masura în care identificarea materialelor, produselor sau marfurilor în stoc este posibila, întreprinderile pot sa utilizeze metoda FIFO. În schimb, metoda LIFO nu este admisa.
De regula, toate platile sunt deductibile în masura în care ele au caracter de cheltuieli generale si nu de plati de capital. De asemenea, pentru a fi deduse, ele trebuie sa fi fost angajate în totalitate si în mod exclusiv pentru nevoile activitatii. Cheltuielile de receptie si cadourile (cu exceptia cadourilor de valoare mica si cu caracter publicitar) nu sunt deductibile.
Amortizarile contabile trebuie sa fie reintegrate pentru determinarea beneficiului impozabil. Ele sunt înlocuite prin deducerile fiscale pentru investitii. Pâna în 1984, pentru instalatiile si echipamentele noi, societatile britanice puteau sa beneficieze de o deducere fiscala a investitiilor, în proportie de 100%. Pe baza unui principiu, care a inspirat de asemenea pe americani în cadrul reformei fiscale din 1986, guvernul britanic a suprimat în mod progresiv acest ajutor considerabil, reducând totodata cota de impozit pe profit. Totusi, pentru a încuraja investitiile, a fost acordat, temporar, dreptul la o cheltuiala initiala (cu amortizarile) de 40%, pentru achizitiile de masini, utilaje si instalatii noi, efectuate înainte de 31 octombrie 1993.
Legea finantelor determina ce active sunt amortizabile si la ce cote. Întreprinderile aleg, deci, metodele de evaluare si de amortizare a acestor active, fara sa fie preocupate de minimizarea impozitului. Considerate a fi amortizabile în conformitate cu principiile contabile general admise, unele active imobilizate (precum birourile si magazinele cu amanuntul) nu sunt amortizabile din punct de vedere fiscal.
Spre deosebire de Franta, cotele de amortizare sunt fixate de lege, fara referire la durata normala de utilizare.
Cotele de amortizare fiscale sunt, în general, de 4% (metoda lineara), pentru cladiri industriale si de 25% (metoda degresiva), pentru alte active industriale, vehicule etc.
Un aspect un pic ciudat în fiscalitatea britanica este ca, în caz de cesiune, un activ continua sa fie amortizat din punct de vedere fiscal si ca amortizarile nu sunt ajustate în functie de pretul de cesiune.
Masinile, utilajele si instalatiile fac obiectul unei amortizari initiale (anul de achizitie) de 25% - sub rezerva unui regim temporar, soldul urmând sa fie amortizat, conform metodei degresive, utilizând aceeasi cota.
În principiu, elementele de activ nu sunt amortizate individual, ci în mod global (pool). Totusi, elementele de activ a caror durata de viata este scurta pot sa fie excluse din grup (pool) si sa fie amortizate în mod individual.
Elementele de activ imobilizat, utilizate pentru activitatea de cercetare stiintifica, beneficiaza de o deducere fiscala de 100% înca din anul achizitionarii lor.
În Regatul Unit, exista o întreaga jurisprudenta referitoare la distinctia între "cheltuieli de modernizare", care trebuie sa fie adaugate la valoarea activului imobilizat (deci, sa fie capitalizate), si "cheltuielile de întretinere", care sunt suportate din rezultate.
Brevetele si elementele know-how beneficiaza de o amortizare degresiva de 25%.
Bunuri neamortizabile din punct de vedere fiscal: fondul de comert, marcile de fabrica, terenurile imobilelor cu utilizare neindustriala precum imobilele ce reprezinta birouri si magazine.
Provizioanele generale (de exemplu, în numele unei posibile neîncasari a unei fractiuni din creante) nu sunt deductibile. De fapt, numai provizioanele specificate (de exemplu, cele referitoare la creantele realmente dubioase, cât si cele care corespund datoriilor deja nascute în cursul exercitiului) sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Factorul determinant pentru Administratia fiscala (Inland Revenue) este precizia cu care poate sa fie calculata marimea provizionului.
Spre deosebire de Franta, cheltuielile sau pierderile probabile nu pot sa faca obiectul provizioanelor fiscal deductibile.
Pierderile pot sa fie imputate asupra plusurilor de valoare ale exercitiului sau asupra profiturilor si plusurilor de valoare aferente ultimelor trei exercitii (cu exceptia celui curent).
De asemenea, pierderile pot sa fie reportate asupra beneficiilor exercitiilor ulterioare, fara a se limita durata imputarii, cu conditia ca ele sa provina din aceeasi activitate.În sfârsit, pierderile pot sa fie transferate altor societati din grup pentru a fi imputate asupra plusurilor de valoare aferente acestora, în timpul aceluiasi exercitiu.
Beneficiul impozabil se calculeaza, în mod normal, plecând de la rezultatul ce revine actionarilor si practicând urmatoarele ajustari:
amortizarile contabile
provizioanele cu caracter general
alte cheltuieli nedeductibile
amortizarile fiscale
= beneficiul impozabil
În cazul grupurilor de societati, trebuie remarcat ca impozitul se calculeaza pe o baza individuala (la nivelul fiecarei societati), dar o "abatere la nivel de grup" (group relief) permite societatilor-mama sa deduca pierderile unei filiale din beneficiile realizate de o alta societate a grupului, pentru acelasi an.
Se accepta sa se caute la începutul secolului al XIX-lea originile profesiei contabile britanice, desi asupra acestui subiect planeaza o stare de confuzie, mai ales daca se are în vedere munca pe care o realiza (trebuie sa o realizeze) un contabil profesionist. Unii autori estimeaza ca încasarea chiriilor a constituit una dintre primele activitati ale profesiei britanice si ca o parte dintre contabilii independenti erau de fapt "agenti financiari".
Dupa cum am remarcat anterior,
auditorii au creat primele asociatii profesionale. Initial, era vorba
despre auditori, care îsi exercitau profesia în acelasi oras, în
special
Deci, asociatiile profesionale au încercat, înca de la început, sa dea profesiei o imagine de organizare si de coerenta.
Accesul în asociatii era foarte dificil. Pâna în anii '60, pentru a deveni membru al unei asociatii, trebuia sa se plateasca un cabinet pentru a fi angajat ca ucenic, pe o perioada de cinci ani, dupa care, în conditiile reusitei la examenele profesionale, cel care trecuse prin toate aceste furci caudine devenea membru. Aceste exigente au atras dupa sine un revers al medaliei, crearea unor asociatii ale celor "exclusi". De aici, în a doua jumatate a secolului trecut si începutul secolului al XX-lea se constata o dubla evolutie: pe de o parte, gruparea micilor asociatii pentru a crea organizatii nationale; pe de alta parte, proliferarea unor asociatii ale caror interese si reguli erau diferite. Astazi, în Regatul Unit înfiinteaza sase organizatii profesionale, care numara peste 200.000 de membri.
Profesia contabila joaca un rol foarte important în viata economica: un rol consultativ pe lânga guvern, în ceea ce priveste legislatia si regulile fiscale si contabile; un rol major în normalizarea contabila chiar daca exista, din 1990, un organism independent de normalizare contabila; un rol de normalizare a profesiei (formare, deontologie, exercitiul acesteia).
Spre deosebire de alte tari (de exemplu, Franta) în care, prin definitie, expertii contabili trebuie sa-si exercite profesia în cabinete, abandonarea profesiei liberale atragând dupa sine imposibilitatea de a conserva titlul de expert contabil, expertii britanici pot exercita profesia fie în unitatile economice, fie liberal.
Pe lânga cele 4 organizatii evocate anterior, în Regatul Unit înfiinteaza alte doua organizatii specializate:
Institutul contabililor de gestiune (Charted Institute of Management Accountans: CIMA), care numara aproximativ 35.000 de membri. Contabilii de gestiune sunt vizati, în principal, pentru rezolvarea problemelor implicate de controlul bugetar, calculul si analiza costurilor, precum si contabilitatea previzionala si gestiunea trezoreriei. Se deduce ca ei lucreaza în cadrul întreprinderilor.
Un institut ai carui membri (aproximativ 12.000) sunt specializati în auditarea sectorului public (Charted Institute of Public Finance and Accountancy: CIPFA). Ei presteaza foarte adesea servicii în beneficiul guvernului si municipalitatilor. Altfel spus, membrii acestui "institut" vegheaza la buna administrare a fondurilor publice, la încasarea impozitelor locale si în tot ce tine, în general, de contabilitatea publica.
|
