LUCRARE DE LICENTA PERIMETRUL DE CONSOLIDARE, PREMISA SAU CONSECINTA A CONSOLIDARII CONTURILOR

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE sI ADMINISTAREA AFACERILOR 15215k1012p

Sectia Contabilitate si Informatica de Gestiune

LUCRARE DE LICENŢĂ

CRAIOVA

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE sI ADMINISTAREA AFACERILOR 15215k1012p

Sectia Contabilitate si Informatica de Gestiune

LUCRARE DE LICENŢĂ

PERIMETRUL DE CONSOLIDARE,

PREMISA SAU CONSECINŢĂ A

CONSOLIDĂRII CONTURILOR 15215k1012p

CRAIOVA

CUPRINS

INTRODUCERE ...................... 2

CAP. I  GRUPUL DE SOCIETAŢI, ENTITATE DISTINCTA ÎN

MEDIUL ECONOMIC .............. 3

Aparitia grupului societar : o noua treapta in evolutia

organizarii entitatilor .................. 3

1.2. Tipologia grupului societar .............. 5

1.2.1.Tipologia grupului in functie

de structura juridica ........... 6

1.2.2.Tipologia grupului in functie

de natura activitatii .............. 9

1.2.3.Tipologia grupului in functie

de localizarea geografica a activitatii .......9

1.3. Noi dimensiuni pe linia evolutiei grupurilor de societati .10

1.3.1.Aparitia grupurilor multinationale ..... 10

1.3.2.Importanta si avantajele grupurilor multinationale ............... 12

CAP. II   PERIMETRUL DE CONSOLIDARE: ELEMENT ESENTIAL PENTRU CONSOLIDAREA CONTURILOR 15215k1012p ................. 16

Determinarea perimetrului de consolidare ......... 16

2.2. Procentajul de control, procentajul de interes si stabilirea metodelor de consolidare ................ 18

2.3. Controlul - premisa sau consecinta a stabilirii perimetrului de consolidare ............... 26

2.4. Excluderea si neexcluderea din perimetrul de consolidare ..29

CAP. III  INTRAREA IN PERIMETRUL DE CONSOLIDARE ..... 33

Prima consolidare a unei întreprideri consolidate exclusiv de mai multe exercitii ....................... 33

3.2. Preluarea controlului exclusiv prin achizitii succesive de titluri ... 35

3.3. Costul de achizitie al titlurilor si diferenta de achizitie ........ 38

3.4. Reglementari contabile nationale si internationale privind consolidarea conturilor .................. 47

CONCLUZII ............................ 57

BIBLIOGRAFIE .........................58

Introducere

În mediul de afaceri contemporan, asocierile de grupuri se remarca printr-o evolutie crescînda fie ca sunt nationale sau nu. Fiecare din acestea vine cu propriile resurse si cunostinte, facând ca puterea lor pe plan international sa fie din ce in ce mai mare.

Pentru o mai mare reusita în afaceri, societatile internationale trebuie sa asigure o gestiune cât mai eficienta a resurselor, cât si o prezentare cât mai fidela a rezultatelor obtinute, astfel facând ca importanta lor sa creasca.

Lucrarea de fata încearca sa abordeze de o maniera conceptuala problematica grupurilor de societati a aparitii acestora si perimetrul de consolidare cu detalierea aspectelor importante.

De asemenea sunt prezentate si câteva din reglementarile contabile nationale si internationale privind consolidarea conturilor la societatile de grup.

Structura si continutul lucrãrii abordeazã legãturile dintre societãtile multinationale bucurându-se de o analizã reprezentativã a grupurilor de societãti, tipologia acestora, noile dimensiuni pe linia evolutiei lor importantã si avantajele care decurg din consolidarea acestora.

Perioada actuala demonstreazã cã pe plan international, grupurile de societãti au evoluat în mod constant ajungând sã domine astãzi, economia mondialã. Astfel grupurile si întreprinderile multinationale "fac legea" aducând spre tãrile sãrace pãrti de bogãtie, care totusi întretin discrepantele si inechitãtile.

Am fi dorit sã analizãm locul tãrii noastre în aceastã lume a începutului secolului al XI-lea, sã meditãm si sã reflectãm la situatia actualã. Din pãcate în tara noastrã nu de foarte mult timp s-au adoptat standardele Uniunii Europene (Standarde Internationale de Contabilitate, Standarde Internationale de Raportare Financiarã), acestea fiind un rãspuns la dominatia reglementãrilor americane, în viziunea pietelor financiare mondiale.

În mod cert, o atare afirmatie ar merita sã fie nuantata. Pentru specialisti, este usor astãzi de observat cã Europa exercita o influentã mai micã asupra lucrãrilor organismului international de normalizare (IASB) decât Statele Unite ale Americii, chiar dacã în bãtrânul continent, s-a luat decizia de adoptare a referentialului international.

Pe de altã parte, un nou proces la ordinea zilei este convergenta între referentialul international si cel american. Pe data de 18 septembrie 2002, organismul international si organismul american (FASB), au convenit asupra unui calendar si a unei metode privind procesul de convergentã. Totusi pentru moment, nici IASB nici FASB, nu au rãspuns la întrebãrile legate de modelul de guvernantã. În acest sens presupunând, ca o convergenta totalã sau aproape totalã a celor douã referentiale ar fi atinsã, nu s-a definit încã maniera în care cele douã categorii de referentiale, ar trebui sã evolueze.

Adoptarea reglementãrii europene numãrul 1606 din 19 iulie 2002, a condus la obligativitate aplicãrii Standardelor Internationale de Contabilitate, începând cu data de 1 ianuarie 2005 pentru conturile consolidate ale tuturor societãtilor europene care fac apel la economisirea publicã.

În anticamera Uniunii Europene, România a început din 2006 sã aplice Standardele Internationale de Contabilitate, care vizeazã consolidarea pentru un numãr semnificativ de grupuri ce opereazã într-un fel sau altul în spatiul tãrii noastre. Este motivul pentru care în elaborarea acestei lucrãri am tinut cont de conceptele, reglementãrile, practicile si provocãrile contabilitãtii internationale.

Grupul de societãti, entitate distinctã în mediul economic

1.1. Aparitia grupului societar: o nouã treaptã în evolutia organizãrii entitãtilor

În zilele noastre grupul de societãti reprezintã o realitate la fel de importantã ca si întreprinderea. Societãtile comerciale nu se mai pot baza pe modul vechi de a opera. Atât competitia internã cât si cea internationalã cer ca firmele sã gãseascã solutii noi pentru a produce si vinde produsele lor. Astfel grupurile de societãti, inclusiv grupurile industrial financiare si companiile transnationale ale secolului XX au devenit element de bazã al economiei mondiale, controlând peste jumãtate din productia industrialã si comertul exterior al lumii.

Formate în jurul unor societãti care le asigura conducerea grupurile reunesc întreprinderi independente din punct de vedere juridic, dar legate strâns între ele prin participatii si relatii contractuale.

Societãtile contemporane evolueazã într-un mediu economic dinamic, având în vedere schimbãrile produse pentru accentuarea competitivitãtii economice, tehnico-stiintifice, extinderea si accelerarea comunicatiilor, explozii informationale, multiplicarea si diversificarea nevoilor consumatorilor, limitarea resurselor clasice de materii prime si energie, a noilor criterii de validare, a calitãtii produselor si servicilor, înnoirea inovatilor tehnice si tehnologice.

Supusã la aceste transformãri, societatea, indiferent de dimensiune sau tip este supusã fluctuatiilor presei si influentei conjuncturale care duc la concentrarea eforturilor spre actiuni de adaptare si dezvoltare.

În vederea creãrii de societãti de tipul societãtilor gigant sau a grupurilor de societãti capabile sã facã fatã mai usor influentelor conjuncturale, trebuie sã se tinã cont de o serie de factori

concentrarea economicã

dezvoltarea economicã în tãrile industrializate

evolutia tehnologicã, globalizarea pietelor

existenta si dezvoltarea pietelor financiare

conditiile de acees la piata internationalã

Pentru a fi mai putin vulnerabile sau pentru a-si creste performantã, întreprinderile au manifestat tendinta de a efectua concentrãri. Fenomenele de constituire de grupuri au luat, în ultimii zece ani, o mare amploare si au cuprins o gamã largã de sectoare de activitate.

Vârful aisbergului economiilor dezvoltate este constituit din marile grupuri industriale, comerciale, bancare sau formate, mai nou, dintr-o structurã compozitã.

Desi în cazurile cele mai întâlnite, grupurile cuprind întreprinderi mari, structura de grup este adoptatã, tot mai frecvent si de întreprinderile mici si mijlocii. Concentrarea este utilã pentru: a se proteja, a se asigurã controlul aprovizionãrilor, desfacerilor, a reducerii riscurile legate de afacere, a face fatã concurentei, dar si pentru expansiune.

Pentru realizarea politicilor de crestere si concentrare, societãtile comerciale procedeazã la achizitia de titluri de participare. O atare politicã se înscrie pe unda înclinatiei naturale a întreprinderilor de a deveni cât mai putin vulnerabile si cât mai performante. Având în vedere ceea ce urmãreste societatea concentrarea se poate realiza pe verticalã sau pe orizontalã

concentrarea pe verticalã grupeazã societãtile cu produse complementare sau cliente unele fatã de altele, pentru a controla întregul ciclu de productie. Practic concentrarea verticalã plaseazã grupul la amonte sau în aval în fluxul productiei. În amonte concentrarea verticalã, presupune controlul grupului asupra furnizorilor sãi, grupul putând controla calitatea materiilor prime a semifabricatelor livrate de acestia, regularitatea aprovizionãrilor, putând pãstra constante calitatea si costul. În aval, grupul exercitã controlul asupra clientilor produselor si servicilor sale, urmãrindu-se astfel o mai mare stabilitate a debuseelor, unirea retelelor de distributie a produselor, asigurând mai bine promovarea acestora si eliminarea celor concurente.

concentrarea pe orizontalã grupeazã societãti care produc aceleasi produse sau se afla în aceasi ramurã de activitate, fiind concurente. Scopul este acela al consolidãrii pozitiei pe piatã, rationalizarea tehnicilor proprii de productie si distributie, diminuând astfel costul unitar de productie. Se urmãreste dominarea prin costuri de lucru, ce-i permite societãtii sã impunã anumite preturi.

Conglomeratul regrupeazã întreprinderile fãrã ca între ele sã existe aparent legãturi economice. Se urmãreste optimizarea profiturilor, pentru a se putea asigura o mai mare stabilitate în fata crizelor economice.

Concentrarea se efectueazã în modalitãti economice, juridice si financiare diferite, dar adesea complementare în principal printr-o

dezvoltarea internã a întreprinderii

stabilirea de legãturi mai mult sau mai putin strânse cu alte intrprinderi, fãrã ca aceste legãturi sã fie obligatoriu de naturã juridicã

absorbtia sau fuziunea cu alte întreprinderi în vederea realizãrii unei entitãti unice

preluarea controlului asupra unor societãti existente sau prin crearea de noi societãti

Concentrarea si/sau descentralizarea pot sã fie rezultatul unei operatiuni economice foarte complexe cât si consecintã unei simple restructurãri.

Diferitele operatiuni prin intermediul cãrora grupul de societãti poate sã ia nastere se clasifica în:

a) operatiuni ce genereazã crearea de noi societãti

b) operatiuni ce presupun cumpãrarea de actiuni sau pãrti sociale la societãtile ce existã deja.

Aparitia unei noi societãti se poate realiza prin

< Crearea unei societãti filiala; acesta este un mod de realizare indirectã a obiectului de activitate a societatii-mama, atunci când acesta coincide cu obiectul de activitate al societãtii filiala.

< Crearea unui holding cu scopul de a achizitiona si administra participatii în cadrul altor societãti. De fapt în cadrul marilor grupuri societatea mama este un holding a cãrui activitate consta în administrarea participatiilor detinute la alte societãti.

< Crearea de societãti prin divizare (sciziune) si aporturi paritale de active.

Sciziunea consta în transmiterea patrimoniului unei societãti (societatea scindata) la douã sau mai multe societãti nou înfiintate sau deja existente. În cadrul grupurilor de societãti, sciziunea poate sã fie sugeratã societãtilor controlate de societatea mama ca rezultat al operatiunilor de crestere sau de reorganizare. Astfel, în urma operatiei de sciziune societatea mama va detine participatii la diferitele societãti nou înfiintate cu scopul de a exercita o influentã sau un control asupra acestora.

Aportul partial de active reprezintã transferul unei pãrti din activul unei societãti la o altã societate. Societatea care aporteazã o parte din activul propriu primeste în contrapartidã titluri emise de societatea beneficiarã de aporturi. Aportul partial de active poate sã cuprindã atât unul sau mai multe elemente de activ izolate cât si un ansamblu de bunuri.

< Achizitionarea de actiuni sau pãrti sociale la societãtile existente.

Achizitionarea de actiuni sau pãrti sociale se poate realiza fie prin achizitionarea pachetului de control, fie prin participarea la subscrierea unei cresteri de capital. În cazul societãtilor cotate la bursa preluarea pachetului de control devine posibilã prin intermediul ofertelor publice, de cumpãrare sau de schimb.

Posibilitãtile de formare a grupurilor de societãti sunt multiple. Aceasta multitudine fiind datã de interesul pe care îl reprezintã grupurile pentru actorii economici.

1.2 Tipologia grupului societar

Luând în considerare diferite criterii, individual sau combinat, cum ar fi: cifra de afaceri totalã, efectivul personalului, total bilant, mãrimea capitalurilor proprii, volum investitii realizate în cursul exercitiului etc, grupurile pot fi

o grupuri mici familiale

o grupuri mari: nationale sau internationale

Teritoriul pe care grupul de societãti îsi desfãsoarã activitatea duce de asemenea la o altã clasificare

* grupuri nationale unde actionarii dintr-o singurã tarã sunt detinãtorii capitalului acesteia, iar profiturile si cifra de afaceri se obtin pe teritoriul acesteia;

* grupuri internationale unde capitalul social este detinut de actionarii dintr-o singurã tarã, iar profitul si cifra de afaceri se obtin atât din tara de origine cât si din tãrile în care societatea are filiale.

* grupuri transnationale, unde capitalul social apartine actionarilor din mai multe tãri iar activitatea se desfãsoarã în mai multe tãri

* grupuri multinationale, ce înglobeazã un complex de societãti cu putere de decizie si central unificate si o strategie unitarã si se afla în interiorul unui stat national de origine.

În functie de structurã, grupul poate avea organizare verticalã sau orizontalã.

Grupurile cu structura verticalã au în componentã o societate dominantã cu control exclusiv asupra celorlalte societãti din grup sau societãti din subgrupuri.

Grupurile cu structura orizontalã au în componentã societãti dintre care dependenta financiarã nu existã, fiind subordonata aceluiasi presedinte sau consilui de administratie.

În functie de naturã legãturilor, grupurile pot fi

grupuri personale familiale ce au structura orizontalã, grupurile având legãturi personale unele cu altele prin faptul cã detinerea capitalului social al societãtilor este atribuitã aceleasi persoane fizice sau familii. Grupul este alcãtuit din societãti independente, fãrã legãturi financiare ce depinde de unitatea conducerii.

grupuri contractuale alcãtuite din grupuri între care existã legãturi contractuale realizate pe bazã de clauze contractuale sau contracte de exclusivitate, concesiune sub prelucrare.

grupuri financiare caracterizate prin faptul cã societatea dominantã detine o parte din capitalul celorlalte societãti din grup, direct sau indirect.

Grupurile de societãti, într-o altã viziune, pot fi clasificate în functie de structura juridicã, activitate si localizare geograficã a activitãtilor.

1.2.1. Tipologia grupurilor în functie de structura juridicã

Legãturile de capital dintre mai multe societãti reprezintã una dintre trãsãturile ce permite cel mai bine caracterizarea existentei unui grup. Atunci când o societate A detine o participatie, în principiu majoritara într-o societate B, prima dintre acestea este denumitã societate mama a celei de a doua, si societatea B este numitã filiala societãtii A. Dar, la rândul sãu, filiala B poate sã detinã o participatie majoritara într-o altã societata C. În aceastã situatie, C este filiala societãtii B, dar si subfilialã societãtii A. Multitudinea legãturilor de capital dintre societãti poate sã stea la originea grupurilor formate dintr-un numãr mare de societãti.

De exemplu unul dintre primele grupuri franceze este Compania Generalã a Apelor ( Compagnie Generale des Eaux) ale cãrei conturi consolidate cuprind în jur de 2500 de societãti; cum unele dintre societãtile acestui grup nu sunt consolidate din cauza mãrimii foarte mici, numãrul exact al societãtilor filiale si subfiliale ale acestei companii este mult mai mare.

Fãrã sã existe o regulã precisã, anumite grupuri pot sã fie structurate sub forma piramidalã (schema 1).

Schema 1 : structurare piramidalã

Altele sunt structurate sub formã de "grebla" (schema 2).

Schema 2 : structurare sub formã de "grebla"

În general, cele douã tipuri, de structurare a grupurilor se suprapun, organizarea juridicã a grupurilor corespunzând, de cele mai multe ori cu o structurã mixtã, astfel, cu scopul de a ameliora propria gestiune, grupurile sunt tentate sã adopte o structurã juridicã pe activitãti, fiecãrei activitãti corespunzându-i un subgrup format din societãti identificate clar în cadrul grupului (schema 3).

Schema 3 : structurarea juridicã pe activitãti

Activitatea A Activitatea B

Societãtile mamã, care detin titluri de participare în cadrul filialelor, sunt denumite uneori si societãti holding. Acele societãti a cãror singurã functie este aceea de a detine titluri de participare si care nu au activitate operationalã sunt denumite holding pur. Continutul bilantului holdingului pur se rezuma în activ la titlurile de participare si împrumuturile acordate filialelor si, în pasiv, la capitalurile proprii si datoriile pe termen mediu si lung. În contul de profit si pierdere se regãsesc venituri din dividende si dobânzi, cheltuieli cu dobânzile si, eventual, cu provizioanele constituite pentru deprecierea titlurilor de plasament.

Asa cum rezultã din cele prezentate, legãturile de capital dintre societãti stau la baza existentei grupurilor de societãti. Dar grupurile de societãti pot sã existe si în absenta legãturilor de capital. În aceastã situatie coeziunea dintre societãtile ce apartin aceluiasi grup se datoreazã faptului cã

actionarul principal al fiecãrei societãti este aceasi persoanã fizicã sau actionarii principali sunt mai multe persoane fizice ce apartin aceleasi familii.

societãtile grupului sunt plasate sub o conducere comunã chiar dacã o multitudine de propietari sau actionari.

societãtile au relatii contractuale foarte strânse care genereazã un comportament de întreprinderi integrate.

societãtile sunt legate prin acorduri de împãrtire a rezultatelor

Conturile grupurilor organizate în acest fel sunt denumite "conturi combinate". În mãsura în care nu existã o entitate dominantã, acest tip de conturi permite mentinerea structurii juridice a fiecãrei societãti. Capitalul prezentat în conturile combinate este egal cu suma capitalurilor fiecare societãti. În ciuda acestei diferente existã numeroase similitudini între procesul de elaborare între conturile combinate si a conturilor consolidate ( eliminarea conturilor reciproce si a profiturilor intragraup).

1.2.2. Tipologia grupurilor în functie de naturã activitãtii

Grupurile de societãti mai pot fi caracterizate si în functie de activitatea desfãsuratã.Astfel, unele grupuri desfãsoarã o activitate unicã, iar altele dimpotrivã îsi desfãsoarã activitatea în mai multe sectoare d activitate între care nu existã nici o legãturã. Grupurile din ultima categorie sunt denumite grupuri conglomerat.

1.2.3. Tipologia grupurilor în functie de localizarea geograficã a activitãtilor

Anumite grupuri pot avea o implantare geograficã concentratã si sã îsi limiteze propriile activitãti la nivelul unei tãri sau la o anumitã regiune din acea tara. Dimpotrivã, unele grupuri sunt prezente în mai multe tãri, chiar în lumea întreagã, asa cum este grupul Coca Cola. În ciuda carcacterului multinational, aceste grupuri au o tarã de origine unde se aflã centrul si unde sunt luate deciziile pentru toate societãtile.

Activitatea desfãsuratã de grupuri pe zone geografice poate sã fie structurata sub formã de:

a) filiale care în interiorul unei tãri sunt dependente de un subholding (schema 4).

În functie de nevoile de gestiune a grupului aceasta modalitate de structurare a grupului permite obtinerea de informatii cu privire la activitatea subholdingului. De cele mai multe ori, pentru a evita anumite riscuri, aceste informatii nu sunt publicate. Aceste riscuri, mai ridicate în zonele geografice beneficiare, sunt de naturi diferite: cerere de crestere de salarii, cererea clientilor de diminuare a preturilor, contestarea de administratie fiscalã a preturilor de transfer.

Schema 4

Zona geografica 1

Activitatea A Activitatea B

Zona geografica 2

b) filiale ce se afla în interiorul aceleasi zone geografice, dar care sunt dependente de societatea mama (schema 5).

Schema 5

1.3. Noi dimensiuni pe linia evolutiei grupurilor de societãti

1.3.1. Aparitia grupurilor multinationale

Un grup multinational este un ansamblu de societãti de nationalitãti diferite, autonome din punct de vedere juridic, dar care sunt controlate de o societate mama sau de o societate holding.

Grupul multinational poate fi considerat în altã viziune acel grup care are cel putin 25% din cifra de afaceri în strãinãtate sau are cel putin 5 filiale în strãinãtate. De asemenea este considerat grup multinational dacã utilizeazã o parte importantã din propriile resurse pentru operatiile efectuate în strãinãtate si ale cãrei rezultate si crestere sunt dependente de activitatea desfãsuratã în alte tãri.

Investitile directe efectuate reprezintã modalitatea prin care sunt constituite grupurile multinationale. Investitia directã se poate realiza atât prin crearea unei filiale în strãinãtate cât si prin preluarea de participatii la o societate deja existentã si îmbrãcã diferite forme: joint-venture, fuziuni, achizitii, aliante strategige etc.

Filiala comunã, este creatã de cel putin doi parteneri având o structurã juridicã distinctã cu scopul de a realiza o activitate supusã unui control al pãrtilor implicate; pãrtile implicate îsi pãstreazã propriile personalitãti juridice si independentã strategicã asupra activitãtilor desfãsurate.

Aceasta filialã comunã în strãinãtate limiteazã importanta investitiei si reprezintã o relativã protectie împotriva riscurilor politice si a expropierilor, poate crea un efect de sinergie pentru societãtile participante, dacã acestea îsi asociazã punctele forte din diferite domenii; poate deschis de o nouã piatã financiarã si sã procure noi mijloace de finantare; permite obtinerea avantajelor fiscale acordate societãtilor strãine, satisfacerea nationalismului local.

Dificultãtile generate de crearea unei astfel de filiale sunt legate de diferentele de management, imposibilitatea de a mai respectã anumite angajamente luate în momentul constituirii acesteia: obligatia de a finanta activitatea, exportarea unui procent din productie etc; pierderile obtinute care pot cauza mari probleme întreprinderii ce doreste sã se retragã.

Cresterile bursiere pe pietele europene si americane, criza financiarã din Asia, privatizãrile din tãrile est-europene au fãcut cã numeroase grupuri sã se lanseze în operatii de crestere externã prin intermediul fuziunilor si achizitilor transfrontaliere.

Avantajele rezultate sunt concretizate în realizarea unor economii de scarã, reprezintã un mijloc rapid de crestere a cotei de piatã atunci când moneda unei tãri este slabã, achizitia si fuziunea reprezintã o posibilitate de a cumpãra avantajos o întreprindere din acea tara, constituie o modalitate rapidã de implantare în strãinãtate si de asimilare de noi tehnologii.

Deseori fuziunile si achizitile se realizeazã prin intermediul ofertelor publice de cumpãrare si a ofertelor publice de schimb. Ofertele publice de cumpãrare sau de schimb sunt tehnici financiare care permit restructurarea intrepriderilor fie sub forma amicalã fie sub forma ostilã. Pretul este plãtit sub formã de lichiditãti, în cazul ofertei publice de cumpãrare, sau prin emiterea de actiuni sau obligatiuni în cazul ofertei publice de schimb.

Aliantele internationale sunt plasate sub autoritatea simultanã a doua sau mai multe firme, fiind astfel diferite de formele traditionale de organizare. Acestea reprezintã unul dintre principalii vectori ai mondializãrii si poate apãrea în diverse domenii cã cel industrial sau financiar.

Aliantele strategice si cele globale se disting în viziunea lui B. Garette si P. Dussauge, ca vizând economiile de scarã si fiind constituite intraeuropean între grupuri ce au aceleasi competente.

Aliantele globale combina competente complementare si resursele grupurilor partenere cu scopul de a crea piete noi. Pot fi mentionate aici aliantele dintre grupurile americane si europene, americane si japoneze sau coreene, ca de exemplu

alianta dintre General Motors si grupul rival Toyota, creatã cu scopul de a asambla masini japoneze în california si care sã fie vândute în America de Nord prin intermediul retelei de distributie a General Motors

alianta dintre Chrysler si Mitsubishi constituitã în vederea distribuirii de masini japoneze în SUA

Atunci când complementaritatea se diminueazã una dintre societãti dobândind cunostintele celeilalte, interesul aliantei se diminueazã, existând riscul ca aceasta sã se destrame.

Capitalul de risc reprezintã o formã particularã de finantare a întreprinderilor din sectoarele de înaltã tehnologie. Aceastã combinã[10]:

punerea la dispozitie a fondurilor proprii necesare prin participare a capitalului social sau prin subscrierea de obligatiuni convertibile în actiuni.

asistentã în materie de gestiune.

Crearea unei societãti de capital de risc în strãinãtate poate sã constituie pentru marile grupuri, un mijloc de acces la tehnologiile avansate. Astfel se poate[11]:

coopera, eventual cu întreprinderile ce au participat la crearea societãtii cu capital de risc

aprecia mai bine evolutia anumitor piete

urmãri evolutia întreprinderilor inovatoare

O participatie într-o societate de capital de risc nu este detinutã o perioadã lungã de timp. Din momentul în care întreprinderea se poate dezvoltã prin mijloace proprii este vândutã. Deoarece cresterea întreprinderii finantate blocheazã orice distribuire de fonduri în perioada detinerii participatiei, investitorii nu primesc nici dobânzi nici dividende. În aceste conditii randamentul clasamentului depinde de plus valoarea obtinutã în momentul vânzãrii.

Succesul grupurilor multinationale, în zilele noastre este de netãgãduit. Dacã în anii '70 existau în jur de 7000 de grupuri multinationale, exclusiv cele financiare, în anul 1995 numãrul acestora depãsea 40000. De asemenea, vânzãrile realizate de grupurile multinationale, înafara tãrilor de origine, depãseau valoarea exporturilor modiale de bunuri si servicii.

1.3.2. Importanta si avantajele grupurilor multinationale

Grupurile care au o raspdandire multinationala beneficiazã de diferite avantaje generate de: mãrime, capacitatea de a forta barierele nationale, posibilitatea de a se folosi de diferentele nationale.

Mãrimea grupurilor multinationale

Spre deosebire de întreprinderile individuale, grupurile multinationale constituie adevãrati giganti care pot sã beneficieze de avantaje substantiale datoritã propriei influente asupra guvernelor din tara respectivã. Puterea grupurilor multinationale este superioarã celei a grupurilor nationale si a întreprinderilor individuale, acestea jucând un rol planetar profitând de puterea lor în relatiile cu concurenta de mãrime nationalã.

De exemplu fuziunea Exxon Mobil, consideratã la vremea respectivã un fel de reconstituire a imperiului Standard Oil, a avut drept consecintza crearea unui super gigant a cãrui cifra de afaceri s-a apropiat de 300 de miliarde dolari. Este evident cã asemenea grupuri multinationale joacã un rol planetar si beneficiazã de avantaje considerabile de putere în relatiile cu proprii concurenti care au o mãrime nationalã. Aceastã situatie explica febrilitatea tuturor concurentilor plasati în cursa pentru oligopolul mondial de a efectua fuziuni dupã fuziuni cu scopul de a obtine o dimensiune cât mai mare la nivel international. De fapt desfãsurarea unei activitãti multinationale este o conditie sine qua non pentru obtinerea de resurse de inantare si piete de desfacere.

Capacitatea de a forta barierele nationale

Desi se încearcã o atenuare a diferentelor nationale în principal prin demararea procesului de mondializare a economiilor acest lucru poate fi considerat un adevãrat obstacol în fata investitorilor strãini. Prin procesul de mondializare a economiilor armonizarea internationalã a politicilor economice a demarat deja, dar diferentele nationale sunt departe de a se estompã. În aceste conditii este evident faptul cã aceste diferente pot sã fie depãsite mult mai usor de cãtre grupuri dacã acestea desfãsoarã activitate de productie în tara respectivã si cu atât mai mult dacã utilizeazã forta de muncã localã care este la curent cu uzantele si cutumele din acea tara.

Astfel grupurile multinationale care sunt implantate pe loc si utilizeazã actori locali fideli si cunoscãtori ai realitãtilor din tara respectivã beneficiazã de avantaje considerabile care în raport cu cele ale simplelor firme nationale exportatoare sunt mult mai evidente.

Posibilitatea de a valorifica diferentele nationale

Într-o lume dominatã de incertitudine si inegalitãti, grupurile multinationale pot totusi beneficia de anumite avantaje destul de importante prin valorificarea diferentelor dintre tãri. Putem lua ca exemplu China evidentiind deschiderea economicã a acesteia, cresterea într-o mãsurã mult mai mare a posibilitãtilor grupurilor multinationale de a produce la preturi cât mai mici o fortã de muncã apropiatã de standardele occidentale.

Având drept aliat si îndeplinirea conditilor politice, sansa de a elimina concurenta nationalã a atins cote importante.

Importantã economicã a grupurilor multinationale

În economia actuala puterea marilor grupuri multinationale depãseste cu mult pe cea a unor tãri datoritã internationalizãrii pietelor comerciale, monetare, a fortei de muncã si de materii prime. Netinând cont de fortã de reglementare detinutã de stat, conflictele generate între acestea si grupurile private au fãcut ca întotdeauna statul sã câstige.Statul dispunde de putere economicã si politicã, iar grupul nu dispune decât de putere economicã limitatã de cãtre stat, acest lucru putând constitui un fel de revansa a grupului. Ele au posibilitatea sã dezvolte activitãtile industriale, comerciale si financiare în tãri mult mai atractive din punct de vedere fiscal sau social. Acest lucru poate conduce la sãrãcirea natiunilor, deci statul nu este interesat sã abuzeze de propria putere, cãci la rândul sãu este supus restrictilor economice si sociale.

Puterea economicã a grupurilor multinationale este evidentiata si prin presiunea la care sunt supuse statele atunci când sunt înfiintate filiale noi. Statele sunt interesate de acest lucru si acordã subvenitii, avantaje fiscale, garantii de piatã etc, pentru cã sunt create astfel noi locuri de muncã, însã acest lucru nu este hotãrâtor în deschiderea de filiale ale grupurilor, ci posibilitatea de a obtine o rentabilitate ridicatã pe termen lung. În consecintã avantajele de care beneficiazã grupurile din partea statului, de cele mai multe ori pe o perioadã limitatã nu sunt determinante în stabilirea politicii economice a grupului.

O influentã semnificativã este exercitatã de grupuri asupra balantei de plãti a statelor în care acestea au filiale. Dacã grupul nu recurge la piata finaciara localã pentru a finanta o filialã el ameloriaza balantã de plãti a tãrii în care detine filiala în dezavantajul tãrii în care finantarea îsi gãseste originea. În schimb repatrierea cãtre societatea mama a profiturilor realizate local penalizeazã balantã de plãti a tãrii în care se afla filiala.

Întreprinderea este înainte de toate constituitã din oameni. În cadrul grupurilor bine organizate educarea si formarea personalului constituie o prioritate absolutã deoarece prin aceasta se urmãreste obtinerea unor stãri de spirit, coeziuni si vointe comune ale personalului de pe urma cãrora grupul nu are decât de câstigat.

Puterea financiarã a grupurilor le permitã sã investeascã în domenii de înaltã tehnologie ce ameninta uneori independenta economicã a statelor mai putin dezvoltate.

Actualmente se constatã o miscare generalã de liberalizare a economiilor deoarece se duce o politicã de independentã tehnologicã fatã de marile grupuri americane care au intrat masiv pe piata statelor europene.

Odatã cu utilizarea monedei unice europene statele care participã la sistemul monetar european, au renuntat la o parte din propriile prerogative. Multe dintre marile întreprinderi nationale din domeniul asigurãrilor, bancar, media, telefonie, transport aerian si feroviar încearcã sã scape de sub dominatia statului cu scopul de a deveni mai competitive pe plan international, de a acede pe pietele financiare si de a se regrupa liber.

Se observã cã grupurile multinationale nu au un rol pasiv ci contribuie activ la configurarea economiei mondiale, actiunea lor fiind decisivã în evolutia economiei moderne si constructia unei noi ordini economice mondiale.

Existenta unei structuri de grup spre deosebire de cea a unei societãti unice oferã anumite avantaje ce contribuie la ameliorarea rentabilitãtii capitalurilor investite, deoarece

Structura de grup permite mentinerea controlului cu o investitie minimã

Decât sã detinã puterea asupra unei singure societãti, pentru investitor este mult mai bine sã fractioneze aceastã societate în douã sau mai multe entitãti juridice ale cãror titluri sunt detinute de un holding creat împreunã cu alti investitori, dar asupra cãruia sã exercite un control, astfel încât ceilalti asociati care sunt minoritari sã nu aibe nici o putere asupra decizilor luate la nivel de holding.

Prin constituirea unei structuri de grup se poate realiza un control asupra unei mase mai mari de active, în conditiile în care investitia rãmâne aceasi. De asemenea constituirea unui grup poate sã permitã mentinerea controlului asupra aceleasi mase de active, dar cu micsorarea capitalurilor investite.

Structura de grup permite atragerea de capitaluri împrumutate mult mai mari decât în cazul societãtilor unice

Existenta acestui avantaj se poate explica prin faptul cã structurã de grup determina o crestere a capacitãtii de îndatorare datoritã efectului de multiplicare a entitãtilor juridice. Totusi acest avantaj poate sã fie anulat dacã creditorii calculeazã capacitatea de îndatorare pe baza bilanturilor consolidate, situatie în care grupul poate sã atragã capitaluri împrumutate ca si cum ar fi o societate unicã.

De asemenea, în perioadele de expansiune economicã si contractie monetarã, când accesul la capitalurile dorite devine mai dificil structura de grup, datoritã solidaritãtii ce poate sã existe între societãtile din cadrul grupului, dobândeste avantaje suplimentare, în comparatie cu alte modalitãti de organizare a întreprinderilor.

Structura de grup faciliteazã circulatia capitalurilor

În zilele noastre, supletea si rapiditatea de adaptare la evolutiile economice au devenit imperative ale gestiunii moderne a întreprinderilor. Printre elementele de suplete figureazã si mobilitatea capitalurilor care trebuie sã permitã deplasarea capitalurilor fãrã nici o restrictie de la o entitate la alta. Din acest punct de vedere structura de grup reprezintã, în comparatie cu societatea unica un intrument mult mai eficient pentru organizarea circulatiei capitalurilor.

În general structura de grup permite plata unor impozite mai mici

Elaborarea regulilor fiscale constituie o mizã pentru diferitele componente sociale, inclusiv grupurile. Se stie cã în unele tãri grupurile sunt avantajate fiscal datoritã importantei nationale si internationale pe care acestea o au. Se cunoaste ca investitorii capitalisti, promotorii structurilor de grup au reusit sã convingã legislatiile nationale sã acorde diferite avantaje fiscale. Cu cât grupul este mai mare cu atât beneficiazã de avantaje fiscale mai însemnate.

Structura de grup oferã posibilitatea unei mai bune organizãri

Structura de grup atunci când este asociatã cu descentralizarea decizilor la nivelul filialelor si al subfilialelor ce dispun de o largã autonomie de decizie permite într-o oarecare mãsurã eliminarea inconvenientelor costurilor birocratice.

Încã de la începutul secolului al XX-lea a fost evidentiata importanta diviziunilor în cadrul grupurilor, introducerea unui sistem de preturi de transfer incitative si ajustarea remuneratiei managerilor în functie de profit.

Cercetãri recente au arãtat cã formã de organizare divizionala care asociazã descentralizarea si controlul diviziunilor din cadrul filialelor, a constituit pentru grupuri un element major de reorganizare în fata amenintãrilor birocratice si de pãstrare a eficientei.

Perimetrul de consolidare: element esential pentru consolidarea conturilor

2.1. Determinarea perimetrului de consolidare

Perimetrul de consolidare include ansamblul format din societatea consolidanta (societatea mama) si societãtile consolidate, respectiv societãtile asupra cãrora aceasta exercitã controlul exclusiv, controlul comun (concomitent) sau influenta notabilã.

Perimetrul de consolidare reprezintã frontiera care delimiteazã subansamblurile ce au între legãturi destul strânse, de o manierã încât consolidarea situatilor financiare sã aibã un sens. Traseul perimetrului de consolidare cere reflectie si alegere deoarece legãturile ce pot exista între mai multe societãti sunt diverse si inegal de puternice.

În principiu perimetrul înconjoarã toate societãtile asupra cãrora întreprinderea consolidanta exercita un control exclusiv (filiale), un control conjunctiv sau concomitent (societãti comune de interes, denumite si asocieri în participatie) sau, în sfârsit, o influentã notabila(societãti asociate). Perimetrul este modificat de operatiunile de fuziune prin reunire sau absorbtie si de aport partial de active.

În continuare referirea se face la linia definitilor referentialului international. Se va recurge reprezentarea întelesurilor referentialului american si într-o proportie mai micã a celor ale referentialului francez pe care acesta din urmã o exercitã asupra contabilitãtii romanesti într-o influenta diminuatã.

Într-o formulã mai simplã putem considera cã perimetrul de consolidare este constituit din liderul de grup (societatea mama) si societãtile consolidate, respectiv societãtile asupra cãrora societatea mama exercita control exclusiv, control conjunctiv (concomitent) sau influenta notabilã.

De fapt a defini perimetrul de consolidare înseamnã a stabili ce societãti vor fi retinute în ansamblul consolidat. Pentru a sti dacã o întreprindere face parte dintr-un grup si dacã se impune a fi consolidata trebuie sã se determine gradul de influenta pe care îl exercita societatea mama asupra acestei entitãti.

Pentru a întelege ce reprezintã perimetrul de consolidare putem sã observãm si sistemul prin care se realizeazã aceasta. În cursul lunii care precede închiderea conturilor, serviciul de consolidare al liderului de grup trimite un curier societãtilor componente ale grupului prin care li se solicita comunicarea tuturor informatiilor relative la perimetrul de consolidare, respectiv cumpãrarea, vânzarea sau/si crearea de societãti. Societatea consolidanta determina apoi perimetrul sau de consolidare si metodele de consolidare aplicabile societãtilor consolidate.

Un grup reprezintã ansamblul constituit din întreprinderea mama si filialele sale. Alfel spus grupul este un ansamblu de societãti, fiecare având personalitate juridicã proprie, dar cu un centru unic de decizie numit lider de grup.

O astfel de definitie acceptatã la nivelul referentialelor internationale recunoscute (cel american si cel international) are sensuri mai largi în contextul unor referentiale nationale si la nivelul dispozitivului european (Directiva a 7-a). El poate cuprinde, dupã caz dincolo de filiale asocieri în participatie si întreprinderi asociate.

Grupul nu are personalitate juridicã, cu toate cã formeazã o entitate economicã.

O societate mama este o întreprindere care are una sau mai multe filiale. În principiu, o societate mama posedã mai mult de 50% din capitalul societãtii filialã, capital în care nu sunt cuprinse actiunile cu divident prioritar fãrã drept de vot. Ea detine astfel majoritatea absolutã în Adunãrile Generale Ordinare (AGO) si în organele de conducere ale filialei (cazul controlului exclusiv de drept); cu mai mult de douã treimi din capital, societatea mama are majoritatea calificatã în Adunãrile Generale Extraordinare (AGE).

O filialã este o întreprindere controlatã de o altã întreprindere numitã societate mama. Poate existã si situatia unei filiale comune, a doua societãti mama (asocieti de participatie) precum si cea privind o filialã necotata a unei societãti mama cotate la bursã.

La nivel internatinal existã mai multe viziuni cu privire la perimetrul de consolidare, acestea diferentiandu-se între ele în functie de întreprinderile ce pot fi incluse în perimetrul de consolidare si modul de exercitare a controlului.

Astfel în SUA, perimetrul de consolidare este asimilat cu societatea mama si filialele ce sunt consolidate prin metoda integrãrii globale. Aceasta viziune restrictiva cu privire la continutul perimetrului de consolidare are la bazã principiul conform cãruia conturile consolidate trebuie sã cuprindã numai activele, datoriile si capitalurile proprii ale societatiilor asupra cãrora societatea mama detine controlul exclusiv.

În tãrile în care sunt recunoscute ca metode de consolidare integrarea proportionala si punerea în echivalentã, perimetrul de consolidare cuprinde, pe lângã grupul propriu-zis format din societatea mama si filiale si societãtile asupra cãrora se exercita un control concomitent si o influentã notabilã. Aceasta viziune mai largã cu privire la continutul perimetrul de consolidare se regãseste în tãrile din Europa continentala.

Pentru cã o filialã sã fie consolidata prin metoda integrãrii globale, societatea mamã trebuie sã exercite asupra acesteia un control exclusiv. Dacã aceastã regulã de consolidare este recunoscutã în toate tãrile, conceptului de control exclusiv i se acorda semnificatii diferite de la o tarã la alta.

În SUA, norma ARB 51 mentioneazã cã existã control exclusiv numai atunci când societatea mama detine direct sau indirect peste 50% din drepturile de vot în cadrul altei societãti. Aceastã conceptie exclusiv legalã care nu ia în calcul posibilitatea existentei unui control de fapt, considera cã detinerea a 49% din drepturile de vot nu ar putea permite exercitarea controlului exclusiv, oricare ar fi gradul de dispersie al actionarilor. În consecintã participatiile minoritare care conferã sub 50% din drepturile de vot, sunt puse în echivalentã dacã ele permit exercitarea unei influente notabile sau contabilizate la costul de achizitie, dacã nu conferã o influentã notabilã.

Prin nerecunoasterea controlului de fapt se creeza premisele ca grupurile sã elimine din bilantul consolidat prin intermediul întreprinderilor asociate ce nu sunt consolidate, o parte din datorii. Astfel trebuie sã se acorde atentie orcarei modificãri a perimetrului de consolidare deoarece prin diminuarea unei participatii sub limita de 50% se poate urmãrii eliminarea din consolidare a unei filiale ce se afla într-o situatie financiarã dificilã.

Spre deosebire de reglementãrile americane, norma contabilã internationalã IAS 27 "Situatiile financiare consolidate si contabilizarea participatiilor în filiale" prezintã o conceptie mult mai largã a controlului, fiind recunoscut atât controlul de drept cât si cel de fapt.

Prin intermediul Directivei a 7-a care prevede atât controlul de drept cât si controlul de fapt, conceptia exstinsa cu privire la control a fost asimilata de majoritatea tãrilor europene.

Pe baza celor prezentate, ar fi normal cã perimetrul de consolidare al grupurilor americane sã fie mai putin extins decât cel al grupurilor europene. În realitate cele douã conceptii cu privire la control nu produc mari diferente deoarece în SUA în cele mai multe cazuri, procentajul de participare în cadrul societãtilor este mai mare de 50%.

2.2. Procentajul de control, procentajul de interes si stabilirea metodelor de consolidare

Procentajul de control reprezintã capacitatea societãtii consolidante (societatea mama) de a controla direct sau indirect, o societate susceptibila sã intre în perimetrul de consolidare. Procentajul de control este calculat pe baza drepturilor de vot, fãrã sã se tinã cont de procentajul de capital (cota de participare la capital). Acesta se calculeazã ca raport între drepturile de vot detinute într-o societate si numãrul total al drepturilor de vot ale acesteia.

În cadrul societãtilor pe actiuni, titlurile (actiunile) indiferent cã sunt eliberate sau nu, au în principiu un drept de vot dar existã si

actiuni cu divident prioritar (actiuni preferentiale) fãrã drept de vot

actiuni cu drept de vot multiplu

actiuni cu drept de vot fractionat

Procentajul total de control asupra unei societãti poate sã fie sub 100%, de 100% (de exemplu, 10000 de actiuni ordinare cu drept de vot simplu) sau mai mare de 100% (de exemplu, de 110%, rezultat din detinerea a 960 de actiuni ordinare, cu un singur drept de vot si 50 de actiuni nominative cu drept de vot dublu).

Pentru determinarea procentajului de control general se cumuleazã procentajele de control ale tuturor societãtile grupului care poseda titluri ale societãtii controlate.

Procentajul de control permite sã se determine metodã de consolidare de aplicat.

În viziunea internationalã sunt utilizate urmãtoarele metode de consolidare

a) în cazul controlului exclusiv- metoda integrãrii globale

b) în cazul controlului cojunctiv- metoda integrãrii proportionale, ca prelucrare de bazã sau metoda punerii în echivalentã ca prelucrare alternativã (cealaltã prelucrare autorizatã)

c) în cazul influentei notabile- metoda punerii în echivalentã

În contabilitatea americanã, singura metodã de consolidare este integrarea globalã. Integrarea proportionala nu este admisã în consolidarea conturilor si ca urmare în cazul asocierilor în participatie se utilizeazã metoda punerii în echivalentã. În mod logic în cazul întreprinderilor asociate, metoda punerii în echivalentã nu este utilizatã ca metodã de consolidare (ea este o metodã de evaluare).

Calculul procentajului de control permite definirea perimetrului de consolidare si a metodei de consolidare utilizatã:

Procentajul de interes exprima partea din capital detinutã de societatea mama direct sau indirect în fiecare societate consolidata. Este o notiune financiarã care serveste calculului pãrtii societãtii mama în capitalul si rezultatul fiecãrei societãti din ansamblul consolidat.

Principiul de calcul

Pentru determinarea procentajului de control, se adunã procentajul de control detinut în mod direct, de întreprinderea consolidanta si procentajele de control detinute de toate întreprinderile pe care întreprinderea consolidanta le consolideazã de o manierã exclusivã. În schimb procentajele de control detinute de întreprinderile controlate în mod conjunctiv sau aflate sub influenta notabila nu trebuie sã fie retinute.

În vederea determinãrii procentajului de interes pentru fiecare filiatie, se multiplicã procentajele de detinere (capitalul detinut) ale fiecãrei societãti care constituie lantul si se adunã procentajele rezultate din diferitele înmultiri, pentru fiecare lant al filiatei

Participatiile

Participatiile constituie drepturile în capitalul altor întreprinderi materializate sau nu în titluri care, prin crearea unei legãturi durabile cu acestea sunt destinate sã contribuie la activitatea societãtii detinãtoare. În practicã sunt întâlnite participatii directe, indirecte, reciproce si încrucisate. În notele explicative trebuie sã fie prezentat un tablou al filialelor si participatiilor.

În cazul participatiei directe:

procentajul de control este egal cu procentajul drepturilor de vot ale societãtii mama într-o filialã a sa

procentajul de interes este egal cu partea din capitalul detinut de societatea mama într-o filialã a sa.

În cazul participatiei indirecte:

a) printr-un lant unic:

procentajul de control este determinat treaptã dupã treaptal; lantul este considerat rupt când o întreprindere este controlatã conjunctiv sau este plasatã sub o influentã notabilã.

procentajul de interes- se înmultesc procentajele de detinere ale societãtilor care formeazã lantul.

În acest sens vom exemplifica tipurile de participatii

90%

70%

societatea mama M detine 90% din societatea F1 care detine la rândul sãu 70% din societatea F2

societatea F1 este filialã a societãtii mama M

societatea F2 este o subfilialã a societãtii mama M

În acest caz se constatã cã:

societatea mama M controleazã filiala F1 pentru 90%

filiala F1 controleazã subfilialã F2 pentru 70%

societatea mama M controleazã subfilialã F2 pentru acelasi procentaj ca si filiala F1 adicã pentru 70%.

Procentajul de interes al societãtii mama M:

în filiala F1: 90%

în subfilialã F2: 90% x 70% = 63%

b) prin mai multe lanturi:

procentajul de control- se adunã procentajele de control detinute direct si indirect pentru fiecare dintre societãtile care preceda filiala în lanturi; trebuie acordatã atentie rupturilor de control.

procentajul de interes- în fiecare lant al filiatiei se înmultesc procentajele de detinere (capital detinut) ale fiecãrei societãti care constituie lantul si se adunã procentajele rezultate pentru fiecare lant al filiatiei.

În continuare voi exemplifica cazul participatei indirecte prin mai multe lanturi

20%

55%

Societatea mama M detine în mod direct 70% din societatea F1 si 20% din subfilialã F2. Societatea-filiala F1 detine 55% din propria filiala F2. S-a plecat de la premisa cã unei actiuni îi este asociat un drept de vot.

Procentajul de control detinut de societatea mama în F2 este ca atare:

- în mod direct: 20%

- în mod indirect: 55%

- în total: 75%

Societatea mama poseda deci controlul asupra societãtii F2 pentru 75%.

Procentajul de interes al societãtii mama în subfilialã F2 este de:

- în mod direct: 20%

- în mod indirect: 38,5%, adicã 70% x 55%

- în total: 58,5%

20% 50%

50%

45%

25%

30%

- societatea mama M detine în mod direct 45% din F1. Ipotetic o actiune este asociatã unui drept de vot.

- M detine 20% din întreprinderea asociatã A, fapt care îi conferã o influentã notabilã. Aceastã legãturã nu este retinutã.

- de asemenea M detine 50% din societatea V si exercitã un control conjunctiv împreunã cu întreprinderea terta Z. Nici aceastã legãturã nu este retinutã.

- procentajul de control al societãtii M în societatea F1 este de 45%. Un asemenea procentaj de control nu i-ar putea conferi decât posibilitatea exercitãrii unui control exclusiv de fapt dacã este îndeplinitã una din cele 4 conditii prezentate anterior. Într-o atare ipoteza sub referentialul international F1 este o filialã. Dupã cum am relevat referentialul american nu admite decât controlul exclusiv de drept.

Procentajul de interes al societãtii mama M în societatea F1 filiala este de:

- în mod direct: 45%

- prin intermediul societãtii A: 5%, adicã 20% x 25%

- prin intermediul societãtii V: 15%, adicã 50% x 30%

- procentaj de interes global: 65%

Cazul problemelor complexe

Desi astfel de cazuri nu fac obiectul reglementãrilor circumscrise în perimetrul Standardelor Contabile Internationale, ele fac obiectul uzantelor în contabilitãtile tãrilor evoluate.

a) prin legãturi reciproce:

Elementele reglementare franceze prevãd printre altele urmãtoarele aspecte

o societate pe actiuni nu poate poseda actiuni ale altei societãti dacã aceasta detine o fractiune din capitalul sau mai mare de 10%

în lipsa unui acord între societãtile interesate pentru a regulariza situatia, cea care detine fractiunea cea mai micã din capitalul celeilalate trebuie sã piardã investitia sa.

dacã investitile reciproce sunt de aceasi mãrime, fiecare dintre societãti trebuie sã reducã investitia sã astfel încât sã nu depãseascã 10% din capitalul celeilalte.

Legãturile reciproce sunt admise de legislatia franceza atunci când una din cele douã societãti îsi are sediul în afara Frantei.

Dacã cele douã societãti îsi au sediul social în franta, trebuie distinse mai multe situatii:

dacã nici una din cele douã societãti nu este o societate pe actiuni, legãtura reciprocã este admisã

dacã una din cele douã societãti este o societate pe actiuni, se prevãd douã tipuri de restrictii pentru participatia reciproca:

dacã societatea A detine mai mult de 10% din capitalul societãtii B, aceasta din urmã nu poate sã posede nici o actiune a societãtii A:

>10% 1%

Caz interzis

dacã societatea A detine o fractiune egalã sau mai micã de 10% din capitalul societãtii B aceasta din urmã nu poate sã posede o fractiune mai mare de 10% din actiunile societãtii A:

<10% sau = 10% <10%

Caz permis

Calculul procentajului de interes :

1-b

a b

Caz permis

Calculul procentajului de interes total al actionarilor societãtii A în societatea B:

Pentru calculul procentajului de interes se aplicã un rationament iterativ: este vorba de a aduna succesiv toate procentajele de interes detinute fie direct fie indirect închizând participatia. Aceastã metodã permite sã se ajungã la formulele urmãtoare:

Procentajul de interes al actionarilor societãtii A (cu exceptia celor din B) în A:

Procentajul de interes al actionarilor societãtii A în societatea B:

b) prin legãturi circulare:

Într-o schemã simplificata, legãtura circularã poate sã se prezinte dupã cum urmeazã

(1-c)

a c

b

M detine (1-c)% din A

A detine a% din B

B detine b% din C

C detine c% din A

Formulele de calcul al procentajului de interes:

Procentajele de interes detinute de societatea mama M în filialele sale sunt urmãtoarele:

în A:

în B:

în C:

c) prin legãturi încrucisate:

Cum rationamentul este mai complex este necesar sã se recurgã la calculul matriceal si la teoria grafurilor pentru determinarea procentajelor de interes.

Exemplu cu un grad de complexitate mai ridicat privind calculul procentajului de control determinarea metodei de consolidare si calculul procentajului de interes

85%

21%

65% 10% 30%

25% 12%

Din analiza procentajelor de control în viziunea organismului international de normalizare rezultã cã ª1, S2, S4 si S5 sunt controlate exclusiv prin control de drept. În ceea ce priveste S3 ea este influentatã notabil pentru 47% din care pentru 10% în mod direct, iar pentru 37% în mod indirect. Problema care rãmâne în discutie este dacã S3 ar putea sã fie controlatã exclusiv de societatea M prin control de fapt. Pentru confirmarea controlului exclusiv de fapt al societãtii M asupra societãtii S3 trebuie ca una dintre conditiile realizãrii acestui tip de control sã fie îndeplinitã.

2.3. Controlul- premisa sau consecintã a stabilirii perimetrului de consolidare

Termenul de control poate fi luat în sensul lui francez si atunci este echivalent cu cel de verificare, sau în sensul britanic, de putere (stãpânire). În referentialul contabil international si în limbajul de consolidare, controlul este dat de puterea de a conduce politicile privind exploatarea si finantarea unei întreprinderi astfel încât sã se obtinã avantaje din activitãtile sale.

Controlul poate fi consecinta relatiei de proprietate (nu neapãrat). Trebuie sã se facã distinctie între control si interes (sau participatie) care reprezintã detinerea unei pãrti din capitalul unei societãti.

În materie de consolidare controlul poate îmbrãca forma controlului exclusiv si al controlului conjunctiv. La rândul lui, controlul exclusiv se poate realizã cã un control de drept sau un control de fapt.

Controlul exclusiv de drept presupune cã societatea mama sã detinã direct sau indirect prin intermediul filialelor sale mai mult de 50% din drepturile de vot ale unei întreprinderi fãrã sã se poatã demonstra clar în circumstante exceptionale ca aceasta detinere nu permite controlul (norma contabilã internationalã IAS 27).

De asemenea în referentialul international sunt enuntate 4 situatii în care opereazã controlul de fapt care poate exista atunci când societatea mama chiar dacã detine mai putin de jumãtate din drepturile de vot dispune de

societatea mama posedã mai mult de jumãtate din drepturile de vot, ca urmare a unui acord cu alti investitori; în principiu societatea mama ar trebui sã detinã totusi mai mult de 40% din drepturile de vot

societatea mama are puterea sã conducã exploatarea si finantarea întreprinderii controlate, printr-o dispozitie a statutelor sau printr-un acord (contract)

societatea mama poate sã numeascã sau sã revoce majoritatea membrilor consiliului de administratie sau ai unui organ de conducere echivalent

societatea mama are puterea de a reuni majoritatea drepturilor de vot în acest consiliu sau în acest organ.

Spre deosebire de normã contabilã internationalã IAS 27 care prevede atât existenta controlului de drept cât si existenta controlului de fapt, normele americane mentioneazã numai controlul de drept care apare atunci când societatea mama detine majoritatea drepturilor de vot ale filialei.

Inspirate din directiva a VII-a si normele contabile internationale, normele privind consolidarea conturilor din tara noastrã mentioneazã în paragraful 8 ca societatea mama exercitã controlul asupra unei alte societãti (filiala) atunci când aceasta :

a) detine majoritatea drepturilor de vot ale actionarilor sau asociatilor filialei; sau

b) este actionar sãu asociat si are dreptul de a numi ori irevoca majoritatea membrilor organelor de administratie, de conducere sau de control; sau

c) este actionar sãu asociat si are dreptul de a exercita o influentã dominantã asupra societãtii în virtutea unui contract ori a unei clauze statutare, în cazul în care legea permite astfel de contracte sau prevederi; sau

d) este actionar sãu asociat si majoritatea membrilor organelor de administratie, de conducere ori de control ale societãtii au fost numiti numai ca rezultat al exercitãrii drepturilor de vot ale societãtii mama. De asemenea acesti membri trebuie sã fi fost în aceste functii pe parcursul exercitiului financiar curent, al exercitiului financiar precedent; sau

e) este actionar sãu asociat si detine singur controlul asupra majoritãtii drepturilor de vot ale actionarilor sau asociatilor societãtii, ca urmare a unui contract cu alti actionari sau asociati; sau

f) are dreptul de a exercita o influentã dominantã asupra societãtii în virtutea unui contract ori a unei clauze statutare, în cazul în care legea permite astfel de contracte sau prevederi.

În contabilitatea franceza controlul de fapt demonstrat se realizeazã prin desemnarea timp de douã exercitii succesive, a majoritãtii membrilor organelor de administratie, de conducere sau de supraveghere.

În practicã atunci când întreprinderea poate sã desemneze, din momentul achizitiei unei entitãti, majoritatea membrilor organelor de conducere, controlul de fapt este asigurat imediat. Întreprinderea consolidanta este socotitã ca efectuând aceasta desemnare atunci când ea a dispus în cursul respectivei perioade de o fractiune mai mare de 40% din drepturile de vot si când nici un alt asociat sau actionar nu detinea direct sau indirect o fractiune mai mare decât a sa (control de fapt prezumat).

Conform referentialului international, controlul conjunctiv (concomitent) reprezintã împãrtirea printr-un acord contractual a controlului asupra unei activitãti economice sau asupra unei societãti între un numãr redus de actionari care o controleazã în comun dar nici unul nu poate sã ia decizii fãrã acordul celorlalti. Activitãtile care nu fac obiectul unui acord contractual care sã determine controlul conjunctiv, nu reprezintã societãti care sã fie supuse unui astfel de control; acest acord contractual este constatat de regulã în scris. De obicei întelegerea contractuala trebuie sã cuprindã dispozitii referitoare la activitatea, duratã, conturile întreprinderii joint-venture aflate sub controlul comun, numirea membrilor consiliului de administratie, aporturile de capital, împãrtirea de cãtre asociati a productiei, cheltuielilor, veniturilor si rezultatele întreprinderii.

Referentialul francez este foarte aproape de semnificatiile presupuse de Standardele Internationale de Contabilitate (în acesta caz IAS 31, "Raportarea financiarã a intereselor în asocierile în participatie"). Astfel, controlul conjunctiv este partajul unei întreprinderi exploatate în comun de un numãr limitat de asociati sau actionari, de o atare maniera încât politicile financiare si cele de exploatare sã rezulte din acordul lor. Existentei unui control conjunctiv îi sunt esentiale douã elemente[22]:

un numãr limitat de asociati sau actionari care îsi împart controlul. Partajul controlului presupune cã nici un asociat sau actionar nu este susceptibil sã poatã exercita un control exclusiv de unul singur impunând decizile sale celorlalti. Existenta unui control conjunctiv nu exclude prezenta de asociati sau actionari minoritari care nu participa la controlul comun;

un acord contractual care

a) prevede exercitarea controlului conjunctiv asupra activitãtii economice a întreprinderii exploatate în comun.

b) prevede deciziile esentiale realizãrii obiectivelor întreprinderii exploatate în comun, obiective care necesitã consimtãmântul tuturor asociatilor sau actionarilor ce participa la acest tip de control

Dacã unul dintre membrii este desemnat sã adiminstreze întreprinderea aceasta nu înseamnã cã acesta poate sã exercite un control exclusiv deoarece el actioneazã pe baza decizilor acceptate si de ceilalti asociati.

Normele contabile din tara noastrã definesc controlul concomitent ca o întelegere contractuala de împãrtire a puterii de decizie la o asociere în participatie, între un numãr limitat de actionari sau asociati în virtutea unui acord între acestia.

În afarã de cele douã forme de control în relatiile dintre douã societãti poate sã aparã si cazul de influenta notabilã.

Influenta notabila (semnificativã) este definitã în întelesul international (IAS 28 "Contabilizarea participatilor în întreprinderile asociate") ca: puterea de a participa la deciziile referitoare la politicile financiare si de exploatare ale unei întreprinderi fãrã ca totusi sã se exercite un control asupra acestor decizii. În general influenta notabila se manifestã prin[23]:

prezenta în consiliu de administratie sau în alt organ de conducere echivalent;

participarea în procesul de luare a decizilor;

existenta de tranzactii semnificative cu întreprinderea influentatã notabil;

schimbul de personal de administratie

furnizarea de informatii tehnice importante

Aprecierea capacitãtii unei întreprinderi de a exercita o influentã notabila nu este totdeauna clarã si necesitã rationament profesional. Astfel, pentru a ajunge la un grad satisfãcãtor de uniformitate în aprecierea influentei notabile se presupune cã se exercita o influentã notabila, dacã detinãtorul de titluri poseda direct sau indirect prin filialele sale cel putin 20% din drepturile de vot ale unei societãti, exceptând situatia când se demonstreazã în mod clar cã aceastã influentã nu existã. În situatia inversã dacã detinãtorul de titluri posedã mai putin de 20% din drepturile de vot ale unei societãti se presupune cã nu se exercita o influentã notabila exceptând situatia când se demonstreazã în mod clar cã aceastã influentã existã. Se deduce cã existenta sau absenta unei influente notabile poate sã fie stabilitã independent de procentajul drepturilor de vot detinute. Influenta notabila apare în relatiile cu întreprinderile asociate (cazul cel mai frecvent) sau în situatia existentei asocierilor în participatie (caz mai rar, când nu se prefera formã de control conjunctiv).

O întreprindere asociatã este o întreprindere în care investitorul are o influentã notabila si care nu este nici filialã, nici asociere în participatie.

În privinta influentei notabile referentialul francez aduce reglementãri similare. În acest sens în cadrul lui se precizeazã si cã

influenta notabila poate sã rezulte în special dintr-o reprezentare în organele de conducere sau de supraveghere, din participarea la deciziile strategice, din existenta unor operatii semnificative între întreprinderi, din schimbul de persoane de conducere sau din legãturi de dependenta tehnicã;

existenta fractiunii minime de 20% din drepturile de vot este respinsã dacã ea nu permite exercitarea unei influente notabile, fapt care trebuie sã fie justificat în anexã;

în caz contrar poate fi adusã proba unei influente notabile chiar dacã se detine mai putin de 20% din drepturile de vot.

În SUA interpretarea numãrul 35 a FASB (Financial Accounting Standards Board) publicatã în mai 1981, mentioneazã cã prezumtia conform cãreia un actionar ce detine cel putin 20% din drepturile de vot nu exercitã o influentã notabila asupra societãtii emitente, trebuie sã aibe la bazã un ansamblu de fapte si circumstante referitoare la aceastã participatie. Prezenta de influenta notabila rãmâne valabilã atâta timp cât nu existã o probã contrarie.

Imposibilitatea de a exercita o influentã notabila chiar dacã se detin mai mult de 20% din drepturile de vot poate sã aparã în urmãtoarele situatii

comportamentul ostil al societãtii emitente de actiuni, comportament manifestat prin litigii, reclamatii la autoritãtile locare etc;

existenta unei conventii între societatea detinãtoare de titluri si societatea emitenta prin care societatea detinãtoare de titluri abandoneazã o parte semnificativã din drepturile pe care i le conferã calitatea de actionar;

societatea emintenta este controlatã de un grup mic de actionari care neglijeazã punctele de vedere ale celorlalti actionari;

esecul detinãtorului de titluri în tentativa de a obtine informatiile necesare pentru aplicarea metodei punerii în echivalentã;

imposibilitatea detinãtorului de titluri de a obtine un loc în consiliul de administratie.

Inspirate din directiva a XII-a din normele contabile internationale, normele din tara noastrã referitoare la consolidarea conturilor definesc influenta semnificativã (notabila) cã dreptul de a participa direct sau indirect la politica financiarã si operationalã a unei societãti dar fãrã a exercitã controlul exclusiv sau comun asupra acesteia. Spre deosebire de normã contabilã internationalã IAS 28, normele din tara noastrã nu precizeazã procentajul minim al drepturilor de vot pe baza cãruia sã se stabileascã prezumtia de exercitare a influentei notabile.

2.4. Excluderea si neexcluderea din perimetrul de consolidare

În ce priveste excluderile din perimetrul de consolidare, IAS 27 mentioneazã cã filialele susceptibile sã fie integrate global, trebuie sã fie excluse din perimetrul de consolidare în urmãtoarele situatii

controlul exclusiv este provizoriu, filiala fiind achizitionata în vederea unei cesiuni ulterioare;

filiala face obiectul unei restrictii severe si durabile ce afecteazã semnificativ posibilitãtile de transferare a fondurilor cãtre societatea-mama

Pe lângã cele douã posibilitãti de excludere prezentate de IAS 27, Directiva a 7-a mai mentioneazã si alte situatii de eliminare din perimetrul de consolidare. Astfel o întreprindere poate sã fie lãsatã inafata consolidãrii atunci când:

prezintã un interes neglijabil în raport cu obiectivul de imagine fidelã;

obtinerea informatiilor necesare pentru întocmirea conturilor consolidate necesita cheltuieli disproportionate sau în termen nejustificat;

aceasta are o activitate diferitã de cea a celorlalte societãti din cadrul grupului.

Deoarece directiva nu explicã notiunile de interes neglijabil, cheltuieli

disproportionate si termene nejustificate se creazã posibilitatea de manipulare a informatiilor oferite prin conturile consolidate. În practicã, este suficient sã se invoce aceste clauze pentru a exclude din consolidare o filialã ce are rezultat deficitar sau care este puternic îndatoratã. Excluderea întreprinderilor care au activitãti diferite de cele ale grupului vizeazã, în principal, bãncile si societãtile financiare membre ale unui grup industrial sau comercial.

În Japonia si SUA, se considerã normal ca grupurile sã îsi creeze propriile bancil care sã le permitã accesul pe piata financiarã fãrã sã plãteascã cheltuieli în exterior. De asemenea aceste bãnci pot fi utilizate pentru a oferi facilitãti de credit clientilor, asa cum se întâmplã în cazul grupurilor General Electric si General Motors. Desi practica de excludere din perimetrul de consolidare a întreprinderilor cu activitãti diferite de cele ale grupului este admisã în foarte multe tãri (Franta, Olanda, Spania, Italia, Germania etc). ea este foarte criticata deoarece unele grupuri profita de aceastã dispozitie pentru a ascunde propiul grad de îndatorare.

În continuare sunt expuse regulile si uzantele internationale la excluderea sau nu din perimetrul de consolidare:

Cazul referentialului francez

. Cazul excluderii obligatorii

O întreprindere controlatã sau sub influenta notabila este exclusã din perimetrul de consolidare atunci când:

din momentul achizitiei lor, titlurile acestei entitãti sunt detinute, în mod unic, în vederea unei cesiuni ulterioare; dacã proiectul cesiunii ulterioare se referã numai la o parte din titluri, controlul sau influenta notabila este definitã prin referintã la partea destinatã a fi detinutã în mod durabil;

restrictii severe si durabile repun în cauzã, în mod substantial:

a) controlul sau influenta exercitatã asupra acestor întreprinderi;

b) posibilitãtile de transfer al elementelor de trezorerie între entitatea în cauzã si celelalte întreprinderi incluse în perimetrul de consolidare.

. Cazul excluderii optionale

O întreprindere nu intra în perimetrul de consolidare din momentul în care consolidarea sã ori a unui subgrup în care ea este liderul, nu prezintã un caracter semnificativ în contextul situatilor financiare consolidate ale ansamblului de întreprinderi incluse în perimetrul de consolidare.

Caracterul semnificativ trebuie sã fie analizat în raport cu situatiile financiare ale ansamblului si nu în raport cu cele individuale ale societãtii mama a grupului sãu ale întreprinderilor care detin titlurile în cauzã.

Caracterul de semnificativ nu se bazeazã numai pe criterii de ordin cantitativ. Cu titlul de exemplu, o întreprindere consolidanta poate sã îsi doreascã sã consolideze o întreprindere nou-creata, situatã sub pragurile de semnificatie fixate de grup, deoarece ea considera cã este vorba despre o investitie strategicã.

Exemple de situatii care nu justifica excluderea

Nu constituie dificultãti în calea consolidãrii, urmãtoarele situatii:

exercitarea de cãtre o filialã sau o participatie a unei activitãti diferite de cea dezvoltatã de grup;

un caz mai putin reprezentativ de instabilitate monetarã;

termene sau costuri excesive pentru obtinerea de informatii contabile;

închiderea exercitiului filialei sau participatiei la o altã datã decât cea aferenta societãtii- mama.

Cazul referentialului international

Dacã ne referim numai la referentialul international, prin litera standardului IAS 27, "Situatii financiare consolidate si contbilitatea investitiilor în filiale", putem afirmã cã aceasta prezintã în sinteza un caz de excludere din perimetrul de consolidare. Asadar, nu trebuie sã fie consolidate societãtile care sunt controlate numai temporar, deoarece participatiile respective au fost achizitionate si sunt detinute cu singurul scop de a fi vândute în urmãtoarele 12 luni.

Unele filiale exercita activitãti diferite de cele ale altor întreprinderi din grup. Se încadreazã aici, în special bãncile si societãtile financiare. Pânã la o datã recentã, astfel de filiale erau excluse din perimetrul de consolidare, invocându-se, cu predilectie, nevoia de fidelitate a imaginii situatilor financiare consolidate. De câtiva ani, IASC/IASB nu mai admite un atare motiv de excludere. În aceastã privintã exista incompatibilitate între referentialul international si directiva a 7-a europeanã, cea din urmã permitând excluderea din perimetrul de consolidare a filialelor cu activitate deosebitã de restul grupului.

În plus, standardul IAS 14 "Raportarea pe segmente" pledeazã pentru consolidarea acestor filiale si pentru furnizarea unor informatii complementare referitoare la activitãtile lor.

Filialele excluse din perimetrul de consolidare sunt considerate plasamente si ca atare contabilizate în conformitate cu standardul IAS 39, "Instrumente financiare: recunoastere si evaluare".

Sub o formã sinteticã, regulile privind stabilirea perimetrului de consolidare, în coformitate cu referentialul international, sunt sugerate de urmãtoarea schema:

Da Da

Nu

Da Da

Nu

Da Da

Nu

Da Da

Nu

Da Da

Nu Nu

În consecintã, prevederea din normele ce face referire la excluderea din perimetrul de consolidare a societãtilor cu activitate diferitã de cea a grupului, o considerãm inoportuna deoarece:

prin preluarea unei prevederi din Directiva a 7-a, normele din tara noastrã intrã în contradictie cu normele contabile internationale;

se creazã premisele manipulãrii conturilor consolidate prin intermediul excluderilor abusive din perimetrul de consolidare.

Intrarea în perimetrul de consolidare

3.1. Prima consolidare a unei întreprinderi consolidate exclusive de mai multe exercitii

Data primei consolidãri corespunde datei la care întreprinderea consolidanta

trebuie sã integreze în contul sãu de profit si pierdere rezultatul întreprinderii- filialã, activele si datoriile identificabile achzitionate si diferenta de achizitie pozitivã sau negativã.

Intrarea unei întreprinderi în perimetrul de consolidare este efectivã:

fie la data achizitiei titlurilor de cãtre întreprinderea consolidanta,

fie la data preluãrii controlului sãu a influentei notabile, în continuare dacã achizitia a avut loc în mai multe transe

fie la data prevãzutã prin contract, în continuare dacã acesta prevede transferul controlului la o datã diferitã de cea la care a avut loc transferul titlurilor

Faptul cã un contract comportã o clauzã de retroactivitate nu este suficinet pentru

a considera transferul controlului la o datã diferitã de cea referitoare la transferul titlurilor.

În mod normal, datã de intrare este datã preluãrii controlului. Se presupune cã ea coincide cu data transferului de titluri. Pentru a putea elimina aceasta prezumtie, este necesar cã transferul controlului sã fie prevãzut din punct de vedere contractual, la o datã diferitã de cea referitoae la transferul titlurilor.

Cu ocazia primei consolidãri a unei întreprinderi controlate exclusiv de mai multe exercitii, valorile de intrare si diferenta de achizitie sunt determinate ca si cum aceastã primã consolidare ar fi intervenit efectiv la data preluãrii controlului. Rezultatele accumulate de aceastã întreprindere din momentul preluãrii controlului sunt înscrise în rezultatul consolidat, dupã deducerea dividendelor primate de grup. Aceste dividende au fost deja luate în calculul rezultatului consolidate al exercitiilor anterioare primei consolidãri. Din acest motiv, ele trebuie eliminate prin virare la rezervele consolidate.

In continare vom urmari urmatorul exemplu

Societatea A procedeazã la consolidarea societãtii B, pentru prima datã, la 31.12.N. Participatia de 75% în societatea B a fost achzitionata pe data de 1.04.N-2, la un pret de 55000 u.m.

La 1.04.N-2, capitalurile proprii ale societãtii B se prezintã astfel:

- capital social: 30000 u.m.

- rezerve: 25000 u.m.

- rezultat: 5000 u.m.

- Total: 60000 u.m.

În momentul preluãrii participatiei, s-a constatat un plus de valoare aferent imobilizãrilor corporale de 8000 u.m.

La 31.12.N, capitalurile proprii ale societãtii B se prezintã astfel:

- capital social: 30000 u.m.

- rezerve: 35000 u.m.

- rezultat: 7000 u.m.

- total: 72000 u.m.

În cursul exercitiului N, societatea A, a primit dividende de la B în valoare de 2000 u.m.

Calculul activului net al societãtii B, în valoare justa, la 1.04.N-2:

Capitaluri proprii în valoare istoricã la 1.04.N-2 60000 u.m.

(+) Plusul de valoare aferent imobilizãrilor 8000 u.m.

(-) Datorie de impozit amânat (8000 x 25%)  2000 u.m.

= Activ net în valoare justa  66000 u.m.

Calcului diferentei de achizitie la 1.04.N-2:

Cost de achizitie a titlurilor 55000 u.m.

(-) Partea lui A în activul net

= Fond comercial 5500 u.m.

Contabilizarea diferentelor din evaluare aferente activelor si datoriilor, cu ocazia consolidãrii în exercitiun N:

Imobilizãri corporale = % 8000

Datorie de impozit amânat 2000

Titluri de participare

(8000 - 2000) x 75% 4500

Interes minoritar

Contabilizarea fondului comercial:

Eliminarea dividendelor primite de societatea A de la filiala B:

Partajul capitalurilor proprii ale societãtii B la 31.12.N:

Capital social B 30000

Rezerve B 35000

Rezultat B 7000

Titluri de participare

(55000 - 4500 - 5500) 45000

Rezultat consolidat (*)

(3750 + 5250) 9000

(*) Partea ce revine societãtii A în capitalul

social si rezervele societãtii B

(22500 + 26250) 48750 u.m.

(-) Valoarea titlurilor de participare 45000 u.m.

Rezultat consolidat 3750 u.m.

La rezultatul consolidat calculat se adauga partea ce revine societãtii A în rezultatele acumulate de societatea B din momentul preluãrii controlului.

3.2. Preluarea controlului exclusiv prin achizitii succesive de titluri

Data primei consolidãri corespunde datei de obtinere a controlului efectiv.

Costul de achizitie al titlurilor este costul agregat al tranzactiilor individuale, iar costul fiecãrei tranzactii individuale se determina la data fiecãrei tranzactii de schimb. În plus, fiecare tranzactie trebuie luatã în calcul separat, în vederea determinãrii fondului comercial aferent, folosindu-se informatii despre cost si despre valoarea justa la data la care are loc respectivã tranzactie.

Diferenta de achizitie globalã si diferentele de evaluare corespund cumulului diferentelor de achizitie si de evaluare care au fost degajate de fiecare tranzactie semnificativã, ca si cum fiecare dintre ele constituie o preluare de control.

In continuare vom studia urmatorul exemplu

Societatea M a achizitionat actiuni emise de societatea F în douã transe: pe data de 1.08.N-2 si pe data de 1.01.N.

Presupunem urmãtoarele informatii privind societãtile M si F:

Capitalul societãtii F este format din 9000 de actiuni.

La data achizitiei primului lot de actiuni, valoarea justã a terenului a fost estimatã la 3.000.000 u.m. în timp ce valoarea lor istoricã era de 500.000 u.m. Pentru celelalte active si datorii, valoarea justa coincide cu valoarea istoricã.

La data achizitiei celui de al doilea lot valoarea justã a terenurilor a fost estimatã la 3.800.000 u.m. valoarea lor istoricã fiind de 1.000.000 u.m. Presupunem cã, pentru celelalte active si datorii, valoarea justa coincide cu valoarea istoricã.

La 1.08.N-2 societatea M detine un procentaj de control de 2000/9000=22%. Se observã cã în lipsa unor informatii suplimentare, nu existã nici mãcar influenta notabilã. În consecintã la sfârsitul exercitilor N-2 si N-1, societatea F nu este inclusã în perimetrul de consolidare.

La 1.01.N societatea M detine un procentaj de control de (2000+4000)/9000=66%. La aceastã datã societatea M exercita un control exclusiv de drept asupra societãtii F. Metoda de consolidare adecvatã este integrarea globalã.

Calculul impozitului amânat:

Calculul activului net al societãtii F în valoarea justa:

Calcul fondului comercial:

Terenuri = % 2.800.000

Datorie de impozit amânat 700.000

Titluri de participare

[(2.500.000 - 625.000) x 22% +

(2.800.000 - 700.000) x 44%] 1.336.500

Contabilizarea fondului comercial (673.500 + 676.000):

Partajul capitalurilor proprii ale societãtii F la 31.12.N:

Capital si rezerve F 10.000.000

Rezultat F 600.000

Titluri de participare (*) 6.314.000

Rezerve consolidate (**) 286.000

Rezultat consolidat 396.000

(*) Valoarea titlurilor de participare = 9.000.000 - 1.336.500 - 1.349.500 = 6.314.000 u.m.

(**) Rezerve consolidate = Partea ce se cuvine societãtii M în capitalul social si rezervele societãtii F - Valoarea titlurilor de participare = 286.000 u.m.

3.3. Costul de achizitie al titlurilor si diferenta de achizitie

Data intrãrii în perimetrul de consolidare este fie datã de achizitie a titlurilor de cãtre întreprinderea consolidanta, fie datã de preluare a controlului sãu influentei notabile dacã achizitia a avut loc în mai multe transe, fie datã prevãzutã prin contract, dacã acesta prevede transferul controlului la o datã diferitã de cea a transferului titlurilor.

Însã cel mai adesea indiferent de data intrãrii în perimetrul de consolidare, costul de achizitie al titlurilor nu coincide cu valoarea activelor nete achizitionate, deoarece el nu tine cont doar de valoarea matematicã a titlurilor, ci si de orice element care se presupune cã îi oferã cumpãrãtorului un avantaj particular (interes strategic, interes comercial etc) sau un inconvenient particular (preluarea unei întreprinderi în dificultate).

Diferenta dintre costul de achizitie al titlurilor si partea ce revine cumpãrãtorului în valoarea justã a activelor nete ale societãtii emitente reprezintã o diferentã de achizitie.

Costul de achizitie al titlurilor

În conformitate cu IFRS 3, "Combinãri de întreprinderi", costul de achizitie al titlurilor este egal cu suma dintre:

a) valorile juste, la data schimbului, ale activelor date, datoriilor contractate sau asumate si instrumentelor de capitaluri proprii emise de cumpãrãtor în schimbul obtinerii controlului asupra societãtii achizitionate, si

b) toate costurile atribuibile direct achizitiei titlurilor.

Remarcã:

În cazul în care achizitia a avut loc în mai multe transe, costul de achizitie este egal cu costul agregat al tranzactilor individuale.

Activele date si datoriile contractate sau asumate de dobânditor în schimbul obtinerii controlului asupra societãtii achizitionate trebuie evaluate la valoarea lor justa la data schimbului. Pentru estimarea valorii juste se foloseste de regulã ca referintã pretul de piatã al titlurilor la data schimbului. Atunci când plata costului aferent achizitiei este esalonata în timp, valoarea componentei esalonate se determina prin actualizarea sumelor de platã la data schimbului.

In continuare vom reflecta urmatorul caz

La începutul exercitiului N, societatea M a achizitionat 75% din capitalul societãtii F în urmãtoarele conditii:

pret plãtibil în numerar: 9000 u.m. scadenta: peste 3 ani

rata dobânzii pe piata: 10%

La începutul exercitiului N valoarea actualizata a plãtilor viitoare este de: 9000/ = 6766 u.m.

În situatiile financiare individuale întocmite de societatea M, în N, s-a înscris o datorie fatã de vânzãtorul de titluri în valoare de 10000 u.m.

% = Titluri de participare 3234

Cheltuieli cu dobânzile 676

[10.000 x(1,1) - 6766]

Altfel spus, în exercitiul N datoria a fost diminuatã cu 3234 u.m. si majorata cu valoarea cheltuielii financiare de 676 u.m., constatata la o ratã a dobânzii de 10%. În mod similar se va proceda în exercitile viitoare, iar la scadentã datoria va ajunge la valoarea de 10.000 u.m.

Exceptie de la regula utilizãrii pretului de piatã al titlurilor, ca referintã se face în situatia în care cumpãrãtorul poate demonstra k acest pret nu reprezintã un indicator credibil al valorii justã a instrumentului de schimb (de exemplu, el a fost afectat de restrângerea pietii). Într-o astfel de situatie, valoarea justã a titlurilor poate fi estimatã prin raportarea la participatia lor proportionala în valoarea justã a întreprinderii cumpãrãtoare sau prin raportarea la participatia lor proportionala în valoarea justã a întreprinderii achizitionate.

Costurile atribuibile direct achizitiei titlurilor cuprind onorãrile plãtite contabililor, consilierilor juridici, evaluatorilor si a altor consultanti participanti la operatii. Costurile administrative generale inclusiv costurile aferente departamentului de achizitii, precum si alte costuri ce nu pot fi direct atribuite achizitiei titlurilor reprezintã cheltuieli ale perioadei. De asemenea costurile emiterii obligatilor financiare si costurile emiterii de titluri de valoare folosite ca instrumente de schimb reprezintã cheltuieli ale perioadei.

În continuare studiem un alt caz:

La începutul exercitiului N, societatea M a achizitionat 65% din capitalul societatoii F la un pret de 85.000 u.m. Pentru realizarea acestei achizitii s-au angajat cheltuieli cu onorãrile consilierilor stratetigi si juridici în valoare de 6000 u.m.

În situatile financiare individuale ale societãtii M, onorariile plãtite au fost înregistrate în cheltuielile perioadei.

În conturile consolidate cheltuielile cu onorarii se incorporeazã în valoarea titlurilor:

Tratamentul diferit al onorãrilor în cele douã categorii de situatii financiare genereazã impozite amânate. Presupunem o cotã de impozit de 25%.

Valoarea contabilã a titlurilor

(valoarea din situatiile financiare consolidate): 91.000 u.m.

Diferenta temporarã impozabilã 6.000 u.m.

Încorporarea onorãrilor în costul de achizitie al titlurilor majoreazã diferenta de achizitie cu 6000 u.m.

În unele cazuri, conventia de achizitie a titlurilor prevede ajustarea costului de achizitie în functie de evenimente ulterioare. De exemplu, ajustarea poate depinde de mentinerea sau atingerea unui anumit nivel al profitului sau de mentinerea la un anumit nivel al pretului de piatã al instrumentelor de capitaluri proprii emise. În astfel de cazuri, valoarea corespunzãtoare ajustãrii se include în costul de achizitie la data achizitiei, dacã ajustarea este probabilã si poate fi evaluatã în mod fiabil. Dacã evenimentele ulterioare prevãzute nu au loc sau dacã valoarea estimatã trebuie modificatã, costul de achizitie va fi ajustat în mod corespunzãtor.

La începutul exercitiului N, societatea M, a achizitionat 75% din capitalul societãtii F la un pret de 85000 u.m. Conventia de achizitie prevede cã societatea M trebuie sã plãteascã vânzãtorului un supliment de pret egal cu 5% din cifra de afaceri realizatã da cãtre F în exercitile N+1 si N+2. Suplimentul de pret a fost evaluat de cãtre M la data achizitiei la o valoare de 33.500 u.m., pe baza estimãrilor privind cifra de afaceri a societãtii F (350.000 u.m. în N+1 si 400.000 u.m. în N+2)

În situatile financiare consolidate diferenta de achizitie în valoare de 33.500, a fost influentatã de suplimentul costului de achizitie.

În exercitiul N+1 cifra de afaceri realizatã de F, a fost de 360.000 u.m. De asemenea cifra de afaceri aferenta exercitiului N+2 a fost reestimata la 410.000 u.m.

La sfârsitul exercitiului N+1, este necesar sã se revizuiascã estimarea componentei variabile a costului de achizitie. La aceastã datã, suplimentul de cost este evaluat la:5% x (360.000 + 410.000)=38.500 u.m.

Titluri de participare = % 5000

Conturi curente la bãnci

[5% x (400.000 - 350.000)] 2500

Furnizori

Corectarea costului de achizitie al titlurilor cu 900 u.m antreneazã corectarea, în contextul operatilor de consolidare din exercitiul N+1, a diferentei de achizitie cu aceasi valoare.

Mai jos este prezentata o alta situatie:

La 31.12.N, societatea M a achizitionat 100% capitalul societãtii B la un cost de 800.000.000 u.m. Achizitia se va plãti cu:

emisiunea a 100.000 actiuni M

lichiditãti 300.000.000 u.m.

În contract se prevede cã, în cazul în care la expirarea unei durate de 6 luni de la data achizitiei, profitul ordinar net al societãtii B depãseste cu mai mult de 10.000.000 u.m. profitul publicat în urmã cu 6 luni, se va plãti un supliment de pret reprezentând 40% din excedentul de profit.

La data achizitiei, societatea M estimeazã cã rezultatul ordinar net al societãtii B va di aproximativ de aceasi mãrime cu cel înregistrat în urmã cu 6 luni.

Presupunem cã la expirarea unei durate de 6 luni de la data achizitiei rezultatul ordinar net al societãtii B, depãseste cu 70.000.000 u.m. rezultatul ordinar net, înregistrat în urmã cu 6 luni.

Titluri de participare = Conturi curente la bãnci 28.000.000

La data achizitiei, societatea M a estimat mãrimea aceste plati eventuale ca fiind 0 si ca urmare, valoarea fondului comercial nu a fost afectatã. Plãtile suplimentare realizate în N+1 vor afecta însã valoarea fondului comercial.

Diferenta de achizitie

Atunci când costul de achizitie al titlurilor depãseste partea ce revine cumpãrãtorului în valoarea justã a activelor, datoriilor si datoriilor eventuale ale societãtii emitente, se constatã un fond comercial. Acesta reprezintã o platã anticipatã fãcutã de cumpãrãtor în contul beneficilor economice, viitoare, obtinute de pe urma activelor care nu pot fi identificate individual si recunoscute separat.

La data achizitiei, fondul comercial achizitionat în cadrul unei grupãri de întreprinderi este evaluat la cost si recunoscut cã activ. Dupã recunoasterea initialã, fondul comercial achzitionat în cadrul unei grupãri de întreprinderi, trebuie evaluat cã diferenta între cost si pierderile acumulate provenite din depreciere. Altfel spus fondul comercial nu se amortizeazã dar el poate face obiectul unui test de depreciere dacã anumite evenimente indicã posibilitatea existentei unei deprecieri.

Urmeaza un exemplu privind diferenta de achizitie

La data achizitiei s-a constatat urmãtoarea:

valoarea justã a imobilizãrilor necorporale: 9000 u.m.

valoarea justã a terenului:  10000 u.m.

valoarea justã a constructilor  23000 u.m.

pentru celelalte datorii si active existente la societatea F, valoarea justa coincide cu valoarea contabilã;

cota de impozit pe profit: 25%

Calculul impozitilui amânat:

Diferente temporare impozabile aferente:

imobilizãrile necorporale (9000- 6000) 3000 u.m.

terenuri 10000- 7500 2500 u.m.

construcrii 23000- 20000 3000 u.m.

Total 8500 u.m.

Datorie de impozit amânat (8500 x 25%) 2125 u.m.

Calculul activului net al societãtii F în valoare justa:

(+) Imobilizãri necorporale 9000 u.m.

(+) Terenuri 10000 u.m.

(+) Constructii 23000 u.m.

(+) Instalatii tehnice 4000 u.m.

(+) Împrumuturi acordate 4000 u.m.

(+) Titluri de participare 3000 u.m.

(+) Stoc de mãrfuri 5000 u.m.

(+) Creante clienti 6000 u.m.

(+) Investitii financiare pe termen scurt 1500 u.m.

(+) Disponibil 2000 u.m.

(-) Provizioane pentru riscuri si cheltuieli 800 u.m.

(-) Împrumuturi financiare 9000 u.m.

(-) Furnizori 2500 u.m.

(-) Datorie de impozit amânat 2125 u.m.

= Activ net în valoare justã 53075 u.m.

Calculul diferentei de achizitie:

Cost de achizitie a titlurilor 33600 u.m.

(-) Partea lui M în activul net

= Fond comercial 1755 u.m.

Contabilizarea diferentelor dintre valoarea justã si valoarea istoricã pentru activele si datoriile recunoscute

Imobilizãri necorporale 3000

Terenuri 2500

Constructii 3000

Datorie de impozit amânat 2125

Titluri de participare

(4800+2000+4000-2700)x60% 4860

Interes minoritar

Fond comercial = Titluri de participare 1755

O alta situatie:

La 1 semptembrie N, societatea M a achizitionat 80% din actiunile societãtii F la un cost de 500000 u.m.

Capitalurile proprii ale societãtii F exprimate în valoare istoricã se prezintã astfel la data achizitiei:

capital social: 300000 u.m.

rezerve: 600000 u.m.

rezultat: 6000 u.m.

Total 906000 u.m.

În momentul achizitiei s-au identificat diferente favorabile de valoare aferente imobilizãrilor corporale în valoare de 200000 u.m.

Calculul activului net al societãtii F în valoare justa:

Capitalurile proprii, evaluate la valoare istoricã 906000 u.m.

(+) Plusul de valoare aferent imobilizãrilor 200000 u.m.

(-) Datoria de impozit amânat (200000 x 25 %) 50000 u.m.

= Activ net în valoare justã 1056000 u.m.

Calculul diferentei de achizitie:

Cost de achizitie  500000 u.m.

(-) Partea lui M în activul net în valoare justã

a lui F (80 % x 1056000) 844800 u.m.

= Diferente de achizitie negativã 344800 u.m.

Imobilizãri corporale = % 200000

Datorie de impozit amânat 50000

Titluri de participare

(200000 - 50000) x 80 % 120000

Interes minoritar

Contabilizarea diferentei de achizitie negative:

Titluri de participare = Venituri din 344800

O alta ilustrare va este prezentata în continuare

La 1 iunie N, societatea M a achizitionat 15000 de actiuni ale societãtii F, cu drept dublu de vot la un cost de 120000 u.m.

Capitalul social al societãtii F este format din 32 000 de actiuni: 16 000 actiuni ordinare si 16000 de actiuni cu drept dublu de vot. Presupunem cã toate actiunile societãtii F dau acelasi drept la dividend.

La data achizitiei, capitalurile proprii ale societãtii F, exprimate în valoare istoricã, se prezintã astfel:

Capital social: 200 000 u.m.

Rezerve: 90 000 u.m.

Rezultat: 7 000 u.m.

Total: 297 000 u.m.

Presupunem cã în momentul achizitiei nu s-au identificat diferente între valoarea justã a activelor si datoriilor si valoarea istoricã a acestora.

Procentajul de control detinut de M în F este:

Deoarece societatea M exercita un control exclusiv de drept asupra societãtii F, metodã de consolidare adecvatã este integrarea globalã.

Procentajul de interes detinut de M în F este:

Calculul diferentei de achizitie:

Cost de achizitie 120 000 u.m.

(-) Partea lui M în activul net

în valoare justã a lui F (46,87% x 297 000) 139 204 u.m.

= Diferenta de achizitie negativã 19 204 u.m.

Titluri de participare = Venituri din 19 204

Dacã proportia detinutã de cumpãrãtor în activul net în valoare justa al societãtii emitente depãseste costul de achizitie al titlurilor, societatea cumpãrãtoare trebuie sã reia atât procesul de identificare si evaluare a activelor, datoriilor si datoriilor eventuale ale societãtii achizitionate, cât si procesul de evaluare al costului de achizitie.

Diferenta de achizitie negativã poate sã aibe una din urmãtoarele cauze:

erori de evaluare a valorilor juste a activelor, datoriilor si datoriilor eventuale ale societãtii achizitionate (de exemplu, costurile potentiale ulterioare, nu au fost corect evidentiate în valoare justã a activelor, datoriilor si datoriilor eventuale);

erori de evaluare a costului de achizitie al titlurilor;

obligatia enuntata într-un standard de contabilitate de a evalua activele identificabile la o valoare care nu este valoarea justã;

achizitie la un pret avantajos.

Dacã în urma reevaluãrii se pãstreazã o diferentã de achizitie negativã, ea afecteazã imediat contul de profit si pierdere.

Ultimul model de problema prezinta o alta situatie de achizitie al titlurilor :

La 1 octombrie N, societatea M a achizitionat 75% din actinile societãtii F, la un cost de 27 000 u.m.

Capitalurile proprii ale societãtii F la data achizitiei au o valoare de 21 000 u.m.

La data achizitiei s-au evidentiat urmãtoarele: existenta unei plus valori de 5 000 u.m. aferenta imobilizãrilor corporale si a unui supliment aferent, provizioanelor pentru riscuri si cheltuieli în valoare de 3 800 u.m. Cota de impozit pe profit 25%.

Calculul impozitului amânat:

Diferente temporare impozabile

aferente imobilizãrilor corporale: 5 000 u.m.

Diferente temporare deductibile

aferente datoriilor 3 800 u.m.

Datorie netã de impozit

amânat (5 000 - 3 800) x 25% 300 u.m.

Calculul activului net al societãtii F în valoare justa:

Capitalurile proprii, evaluate la valoare istoricã 21 000 u.m.

(+) Plusul de valoare aferent imobilizãrilor 5 000 u.m

(-) Suplimentul aferent provizioanelor 3 800 u.m.

(-) Datoria de impozit amânat 300 u.m.

= Activ net în valoare justã 21 900 u.m.

Calculul diferentei de achizitie:

Cost de achizitie  27 000 u.m.

(-) Partea lui M în activul net

în valoare justã a lui F (75% x 21 900) 16 425 u.m.

= Fond comercial 10 575 u.m.

Contabilizarea diferentelor din evaluare aferente activelor si datoriilor:

Imobilizãri corporale = % 5 000

Provizioane pentru riscuri

si cheltuieli 3 800

Datorie de impozit amânat 300

Titluri de participare

(5 000 - 3 800 - 300) x 75% 675

Interes minoritar

Contabilizarea fondului comercial:

3.4. Reglementãri contabile nationale si internationale privind cosolidarea conturilor

Consolidarea conturilor are o istorie destul de recentã, primele conturi consolidate fiind publicate, la sfârsitul secolului al XIX-lea în Statele Unite ale Americii. Aceastã situatie se explicã prin faptul cã economia americanã, caracterizatã printr-o puternicã expansiune la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea creeazã premisele transformãrii unui numãr important de societãti în adevãrate grupuri. Totusi pânã în anul 1929, nu a existat nici o reglementare particularã cu privire la conturile consolidate. Crahul de la Bursa din New York, urmat de haosul economic si financiar din perioada '29-33' a stat la baza aparitiei unei proceduri mai formalizate de normalizare. Astfel în anul 1934 se creeazã Comisia Valorilor Mobiliare, organism guvenramental care beneficiazã de o puternicã putere de control asupra comertului cu valori mobiliare. Aceasta comisie cere întreprinderilor cotate la bursa sã publice alãturi de conturile individuale, conturile consolidate.

În Marea Britanie, abia în 1939, Bursa din Londra emite primele dispozitii prin care se introducea obligativitatea publicãrii conturilor consolidate de cãtre societãtile cotate. În 1948 legea societãtilor comerciale, creeazã si cadrul legal cu privire la conturile consolidate.

Spre deosebire de tãrile anglo-saxone, în tãrile din europa continentala, reglementãrile cu privire la conturile consolidate apar mult mai târziu. Astfel în Germania abia în 1965, Legea cu privire la societãtile cu actiuni introduce obligativitatea întocmirii conturilor consolidate. Legea din 19 decembrie 1985 a introdus în dreptul contabil german prevederile Directivei a VII-a europene cu privire la conturile consolidate.

În Franta, Comisia Operatiunilor Bursiere a cerut întreprinderilor sã publice conturi consolidate cu anul 1968. Abia în 1985, întreprinderile franceze dispun de un ansamblu de referinte juridice ce definesc obligatile, scutirile si modalitãtile de întocmire a conturilor consolidate odatã cu punerea în armonie a cadrului legislativ francez cu dispozitile Directivei a VII-a europene.

În ceea ce priveste practicile de consolidare, aparitia si evolutia acestora au fost influentate de o serie de factori ca: legãtura dintre întreprindere si furnizorii de capitaluri(modul în care se finanteazã întreprinderile) sistemul juridic si legãturile economice si politice dintre state.

. Legãtura dintre întreprindere si furnizorii de capitaluri

În functie de modul în care finanteazã întreprinderile a devenit traditional sã se opunã capitalismului anglo-saxon, capitalismul "renan".

Capitalismul anglo-saxon se evidentiazã prin importanta pietelor financiare, care asigura cea mai mare parte a finantãrii marilor întreprinderi.

Contabilitatea are ca obiectiv furnizarea de informatii care sã prezinte cât mai fidel performantele financiare ale întreprinderii.

În cadrul economiilor modelului renan, contabilitatea nu are ca obiectiv "obtinerea si prezentarea celei mai fidele imagini a situatiei economice, ci mai degrabã determinarea acelui rezultat ce poate fi distribuit actionarilor fãrã sã afecteze interesele celorlalte pãrti în special ale creditorilor"

. Sistemul juridic

Influenta sistemului juridic asupra contabilitãtii este evidentã. Din acest punct de vedere lumea contabilã este împãrtitã în tãri cu o orientare juridicã a contabilitãtii si tari cu o contabilitate independentã de reglementãrile juridice.

Orientarea juridicã/nejuridica a contabilitãtii a avut o influentã asupra dezvoltãrii practicilor de consolidare. În tãrile europei continentale, practicile de consolidare a conturilor sunt mai putin dezvoltate decât în tãrile anglo-saxone.

. Legãturile economice si politice

Legãturile economice si politice pot afecta evolutia contabilitãtii, contabilitatea fiind un produs care se importa-exporta. Acest lucru s-a întâmplat si cu practicile de consolidare care au devenit cotidiene în unele tãri ca Mexic si Filipine datoritã influentei americane. De asemenea datoritã influentei pe care o are Marea Britanie asupra tãrilor din British Commonwealth, conturile consolidate s-au rãspândit destul de repede în unele tãri ca Australia, Africa de Sud, si Malaysia.

Înfiintat în 1973 Comitetul Standardelor Internationale de Contabilitate (IASC) avea ca obiectiv elaborarea si publicarea de norme contabile internationale, care sã fie respectate cu ocazia întocmirii si prezentãrii situatilor financiare, precum si acceptarea si aplicarea acestor norme la nivel international.

Încã de la constituire, IASC s-a impus ca principal actor al normalizãrii contabile internationale, publicând pânã în prezent, 41 de norme contabile internationale.

Începutã în 1976, prin IAS 3 "situatile financiare consolidate" (abandonatã ulterior si înlocuitã cu normele IAS 27 si IAS 28) activitatea de normalizare a IASC cu privire la conturile consolidate s-a concretizat în urmãtoarele norme contabile:

Deoarece împiedica asigurarea transparentei situatilor financiare, diversitatea practicilor contabile la nivel international poate sã fie un obstacol pentru finantarea întreprinderilor. Pentru a remedia acest impediment, majoritatea burselor, cu exceptia celor din SUA, au favorizat adoptarea normelor elaborate de IASC, dispensând de informatii complementare societãtile ale cãror situatii financiare sunt întocmite pe baza acestor norme. De fapt în momentul actual, se poate constata cã întocmirea situatilor financiare, pe baza normelor IASC a devenit o conditie esentialã pentru grupurile care doresc sã se finanteze de pe pietele financiare internationale.

La nivelul uniunii europene, prin preluarea dispozitilor Directivei a VII-a europene în reglementãrile contabile ale fiecãrei tãri membre s-a încercat o armonizare a dispozitilor nationale cu privire la conturile cosolidate. Aceastã directivã, publicatã în 13 iunie 1983, poartã amprenta unei influente anglo-saxone. Discutile referitoare la perimetrul de consolidare, metodele de consolidare, consecintele procesului de consolidare, au fost, în totalitate, dominate de doctrinã si practica contabilã anglo-saxone.

În textul directivei, care cuprinde 51 de articole grupate pe 6 sectiuni se face referire la: întreprinderile care au obligatia de a prezenta conturi consolidate, societãtile care intrã în perimetrul de consolidare, cazurile de scutire de consolidare, cazurile de eliminare a anumitor societãti din perimetrul de consolidare, modalitãtile de întocmire a conturilor consolidate, elementele la care trebuie sã facã referire raportul de gestiune consolidat, controlul conturilor consolidate, publicare conturilor consolidate etc.

Directiva a VII-a vizeazã crearea unui cadru comunitar în materie de consolidare a conturilor si are urmãtoarele obiective

asigurarea la nivelul comunitãtii a comparabilitãtii si echivalentei informatilor din coturile consolidate, în scopul protejãrii actionarilor si tertilor;

eliminarea divergentelor nationale cu privire la elaborarea conturilor consolidate, astfel încât sã se permitã dezvoltarea unei piete comune pentru întreprinderi si crearea de conditii favorabile pentru functionarea unei piete comune a capitalurilor;

prezentarea unei imagini fidele a patrimoniului, a situatiei financiare si a rezultatului ansamblului societãtilor cuprinse în consolidare.

Desi Directiva a VII-a conform dispozitilor Tratatului de la Roma, a fãcut obiectul transpunerii în dreptul national al tãrilor membre ale uniunii europene, aceasta nu s-a tradus printr-o armonizare completã a regulilor si practicilor contabile nationale cu privire la conturile consolidate. Printre obstacolele ce au împiedicat realizarea unei armonizãri depline a conturilor consolidate amintim:

dificultãtile de transpunere a textului directivei în legislatia contabilã a tãrilor membre ale comunitãtii; deoarece nu existã o limbã oficialã în raport cu celelalate, transpunerea directivelor europene a fost interpretatã în diverse modalitãti de cãtre tãrile comunitãtii.

Influenta traditilor nationale diferite cu privire la drept si regulile fiscale a complicat adoptarea unor reguli contabile uniforme cu privire la conturile consolidate.

Elemente suficient prezentate în directivã.

Elemente ce apar în consolidare dar la care directiva nu face nici o referire,ca de exemplu:

a) metodele de conversie a conturilor entitãtilor strãine incluse în perimetrul de consolidare;

b) tabloul de finantare, care nu este inclus în componentã conturilor consolidate.

Optiunile existente în cadrul directivei; pentru a ajunge la un consens, o directivã trebuie sã fie flexibilã si sã permitã tratarea aceasi probleme în maniere diferite, astfel încât aceasta sã fie acceptatã de toate tãrile membre ale uniunii.

Elaborarea si punerea în aplicare a directivelor în legislatia tãrilor membre; elaborarea unei directive este un proces de lungã duratã iar introducerea acestora în legislatia tuturor tãrilor membre poate sã se intinta pe o perioadã destul de lungã. Directiva a VII-a publicatã în 1983 a fost introdusã în legislatia tuturor tãrilor membre ale uniunii pe parcursul a 7 ani, asa cum rezultã din urmãtorul tabel

La începutul anilor '90 a devenit tot mai evident faptul cã Directiva a VII-a nu mai satisface nevoile de informare financiarã la nivel international. Acest fapt s-a repercutat mai ales asupra marilor grupuri europene cu vocatie internationalã.Pentru a procura capitaluri de pe marile piete financiare ale lumii, aceste grupuri au fost nevoite sã satisfacã exigentele acestor piete în materie de informare contabilã.

Deoarece aceste exigente nu coincid totdeauna cu cele prevãzute de reglementare europeanã, grupurile s-au confruntat cu incompatibilitatea dintre Directiva a VII-a, care a stat la baza întocmirii propilor conturi consolidate, si referentialele contabile cu recunoastere internationalã (referentialul IASC si US GAAP).

În noiembrie 1995, Comisia Uniunii Europene a prezentat Consiliului o comunicare pe tema: "Armonizarea contabilã - o nouã strategie fatã de armonizarea contabilã internationalã". Comunicarea ziva cãutarea de solutii care sã permitã marilor întreprinderi europene posibilitatea de a întocmi un singur set de conturi consolidate stabilite dupã norme contabile recunoscute pe plan mondial. Solutia aceasta nu este lipsitã de complexitate, "deoarece trebuie sã clarifice, pe de o parte, ce tip de societãti ar intra în aceastã categorie, iar pe de altã parte, ce norme contabile sã fie autorizate. Obiectivul pe termen scurt al Comisiei Uniunii Europene viza ca societãtile din Europa, care doresc sã-si coteze actiunile pe pietele internationale de capitaluri, sã întocmeascã un singur set de conturi consolidate, care sã fie în concordantã cu cadrul conceptul si cu normele IASC. Actualmente, Comisia Uniunii Europene, prin reprezentantii sãi, cu statut de observatori, în cadrul Consiliului si Comitetului permanent de interpretare ale IASC, sustine si participa la procesul de armonizare contabilã întreprins de cãtre IASC. Atitudinea europeaza fatã de normalizarea contabilã internationalã si preferina fatã de referentialul IASC în detrinetul celui american sunt justificate de dorinta "Europei de a evita cã normele americane sã devinã o "lingua franca" în materie de contabilitate în lumea întreagã".

Reglementãrile americane în materie de consolidare a conturilor

În contabilitatea americanã raportul dintre conturile individuale si conturile consolidate se caracterizeazã prin urmãtoarele aspecte:

prioritatea acordatã conturilor consolidate în raport cu conturile individuale, primele fiind utilizate pentru publicarea informatilor financiare, iar cele din urmã fiind folosite în special pentru scopuri fiscale;

unicitatea principilor ce stau la baza întocmirii si prezentãrii celor douã categorii de conturi: individuale si consolidate; aceasta se explicã prin faptul cã, în SUA, tara de drept cutumiar, practica contabilã urmãreste sã reflecte realitatea economicã a tranzactilor si evenimentelor, principiul piroritatii realitãtii economice în fata aparentei juridice fiind deopotrivã folosit la întocmirea celor douã categorii de conturi: individuale si consolidate.

Americanii sunt initiatorii practicilor de consolidare a conturilor, urmãtoarele informatii fiind relevante în acest sens:

în 1892, societatea National Lead publicã primele conturi consolidate;

în 1905, se desfãsoarã în SUA, Congresul international referitor la conturile consolidate;

în 1934, societãtile au obligatia de a include conturile consolidate în raportul anual.

Normele contabile americane constituie, în materie de consolidare a conturilor, un referential, care a inspirat atât normele emise de IASC, cât si doctrina contabilã a diferitelor tari. Aceastã situatie se poate explica prin anterioritatea si calitatea normelor americane, dar si puterea economicã a grupurilor din SUA care au impus filiale strãine în sistemul propriu de contabilitate.

De obicei îsi întocmesc propriile conturi pe baza doctrinei contabile americane, grupurile internationale ce sunt cotate în SUA, cele ce doresc sã se finanteze de pe piete financiare strãine ce recunoc referentialul contabil american, dar si grupurile ce intrã în concurentã cu grupurile americane.

Cu toate cã practica conturilor consolidate este foarte veche în SUA, reglementãrile cu privire la conturile consolidate nu sunt foarte numeroase.

În normele contabile americane, este recunoscutã o singurã metodã de consolidare, respectiv metoda integrãrii globale. Punerea în echivalentã a titlurilor, nu este consideratã o metodã de consolidare, ci doar o metodã de evaluare a titlurilor de participare detinute la întreprinderile asociate si la întreprinderile aflate sub control concomitent (joint-ventures). În ceea ce priveste consolidarea proportionala, chiar dacã este prezentatã în texte, aceasta nu este utilizatã decât exceptional în cazul joint-ventures fãrã personalitate juridicã proprie.

Normele ce se referã în special, la conturile consolidate sunt

. ARB 51 "Consolidate financial statements" (conturile consolidate) din 1959;

. APB 18 :The equity method of accounting for investments în common stock" (Metoda punerii în echivalentã), din 1971

. FAS 94 "Consolidation of all majority owned subsidiaires" (Consolidarea societãtilor controlate), din 1988;

. FAS 52 "Foreign currency translation", din 1981, utilizatã pentru conversia conturilor filialelor strãine;

. FAS 109 "Accounting for income taxes", din 1992, utilizatã pentru contabilizarea impozitelor amânate.

Reglementãrile franceze în materie de consolidare a conturilor

Spre deosebire de SUA, în Franta, normalizarea cu privire la consolidarea conturilor, este mult mai recentã. Astfel se pot distinge 3 etape în evolutia normalizãrii conturilor consolidate în Franta:

u Etapa primelor definitii referitoare la conturile consolidate:

În 1968, un grup de studiu, aflat sub autoritatea Consiliului National al Contabilitãtii, a prezentat un raport referitor la regulile de consolidare. Acest raport a fost aprobat prin decretul din 20 martie 1968, dar fãrã sã fie obligatoriu. De fapt, nu este vorba decât de recomandãri ce trebuiau sã fie adoptate în functie de particularitãtile fiecãrei societãti consolidante. De abia în 1971, Comisia Operatiunilor Bursiere (COB), obligã societãtile cotate la bursã, sã intocmeaza un bilant consolidat pe care sã îl includã în informatile destinate publicului,

Raportul prezentat de Consiliul National al Contabilitãtii a avut, în principal vocatia de a preciza terminologia si tehnicile specifice consolidãrii. Astfel au fost stabilite:

cele 3 metode de bazã ale consolidãrii (integrarea globalã, integrarea proportionala si punerea în echivalentã);

evidentierea distincta a intereselor minoritare în bilantul consolidat, atunci când metodã de consolidare este integrarea globalã;

aspectele cu privire la retratrarile si eliminãrile specifice conturilor consolidate;

notiunea de diferenta din prima consolidare.

u Etapa armonizãrii dispozitilor nationale cu cele europene

Directiva a VII-a europeanã, referitoare la conturile consolidate, marcheazã o a doua etapã decisivã în normalizarea conturilor consolidate. Dupã etapa primelor reflectii practice, armonizarea contabilã europeaza, se impune cu un obiectiv precis, respectiv coordonarea dispozitilor nationale ale tãrilor membre în materie de consolidare a conturilor cu scopul de a proteja interesele tertilor în cadrul societãtilor de capitaluri.

Transpunerea Directivei a VII-a s-a concretizat în Franta prin intermediul urmãtoarelor texte legislative:

Legea nr. 85-11 din 3 ianuarie 1985; integratã în Legea societãtilor comerciale din 24 iulie 1966. Aceastã lege defineste: notiunea de control, grupurile ce au obligatia de a prezenta conturi consolidate, raportul de gestiune al grupului, criterile de alegere a metodelor de consolidare si de excludere a anumitor societãti din perimetrul de consolidare, continutul conturilor consolidate si principile contabile ce trebuie sã fie respectate;

Decretul din 86- 221 din 17 februarie, cu privire la aplicarea Legii din 3 ianuarie 1985;

Decizia ministeriala din 9 decembrie 1986, care introduce în Planul Contabil General metodologia prevãzutã de Consiliul National al Contabilitãtii cu privire la conturile consolidate.

Prin includerea prevederilor Directivei a VII-a în legislatia Franceza, societãtile franceze au posilibitatea sã intocmeaza conturile consolidate prin utilizarea de metode de evaluare diferite de cele folosite pentru conturile individuale, dar mai apropiate de practicile internationale. Astfel societãtile franceze au posibilitatea sã opteze pentru:

întocmirea de conturi consolidate pe baza metodei costurilor istorice indexate;

evaluarea imobilizãrilor corporale si stocurilor pe baza valorilor de înlocuire (în locul costurilor istorice);

încorporarea cheltuielilor financiare în costul stocurilor, indiferent de duratã de fabricatie;

înscrierea la imobilizãri a bunurilor care fac obiectul unui contract de leasing financiar;

înregistrarea la rezultate a câstigurilor latente din diferentele de curs valutar.

Prin aceste optiuni complementare referitoare la conturile consolidate, care aproprie reglementarea contabilã franceza tot mai mult de contextul contabil international, se realizeazã o deconectare între conturile consolidate si conturile individuale. De asemenea, optiunile pe care le oferã normalizarea cu privire la conturile consolidate, creazã premisele ca lumea contabilã franceza sã descopere, notiunea de strategie contabilã si sã se lanseze în comentarii cu privire la împodobirea bilantului, modelarea rezultatului, contabilitate creativã, abuzul de drept contabil etc.

Începând cu anul 1990, consolidarea conturilor devine obligatorie pentru toate grupurile franceze, cu exceptia celor de dimensiune micã. De asemenea COB precizeazã cã metodologia francezã de consolidare a conturilor trebuie sã fie cea utilizatã de grupurile franceze, chiar dacã existã si grupuri care aplica reguli strãine pentru consolidarea conturilor.

În aceste conditii, marile grupuri franceze, care se finantau de pe pietele strãine pe capitaluri si aveau concurenti internationali, au fost obligate sã întocmeascã douã jocuri de conturi consolidate, unul în concordantã cu regulile nationale si altul în concordantã cu un referential contabil de recunoastere internationalã.

În anul 1994, o anchetã a "Asociatiei directorilor de contabilitate, efectuatã în cadrul a 40 de grupuri cu o cifrã de afaceri de 1 400 miliarde de franci, a arãtat cã 21 de grupuri întocmeau conturile consolidate pe baza referentialului francez, 9 grupuri pe baza referentialului IASC si 10 grupuri pe baza normelor FASB".

De asemenea, rezultatele aceste anchete evidentiazã o diversitate de practici cu influente asupra transparentei situatilor financiare; în plus unele grupuri nu aplicau în totalitate normele la care fãceau referintã, ci numai pe acelea care le conveneau.

Pentru a pune capãt acestei situatii, legislatia franceza odatã cu instaurarea Comitetului Reglementãrii Contabile, a acceptat utilizarea referentialului contabil IASC pentru grupurile franceze cu activitate internationalã.

Astfel se pare cã "sistemul contabil francez se îndreaptã cãtre un triplu nivel de reglementare bazat, mai întâi, pe conturile individuale, apoi, pe conturile consolidate nationale pentru grupurile de dimensiune hexagonala si, în fine, pe o acceptare generalã a normelor contabile internationale, în cazul grupurilor ce depãsesc frontierele nationale.

u Etapa actualã a reformei contabile prin care se urmãreste compatibilitatea normelor franceze cu cele internationale

Reglementãrile contabile din 1999, referitoare la conturile consolidate ale societãtilor comerciale si întreprinderilor publice, constituie debutul unei altei etape importante a normalizãrii franceze. Separatã de Planul Contabil General "normalizarea referitoare la conturile consolidate atinge vârsta maturitãtii", datoritã grijii acordate pentru întocmirea unui cadru contabil coerent si în armonie cu normele contabile elaborate de cãtre IASC. De asemenea, calitãtilor informatiei financiare (transperenta, fidelitate si sinceritate) li se acordã o importantã sporitã.

Reglementãrile contabile din tara noastrã referitoare la consolidarea conturilor

Desi grupurile de societãti si-au fãcut aparitia în mediul economic din tara noastrã de câtiva ani buni, abia în anul 2 000 si-au gãsit loc în sistemul contabil din tara noastrã si normele cu privire la elaborarea si prezentarea conturilor consolidate. Este vorba de Ordinul ministrului finantelor numãrul 772 de aprobare a Normelor privind consolidarea conturilor.

Consideratã o continuare fireascã a procesului de armonizare a sistemului contabil din tara noastrã cu directivele contabile europene si cu normele contabile internationale, aparitia acestor norme este binevenitã, deoarece un sistem de contabilitate performant si în concordantã cu referentiale contabile recunoscute la nivel international, nu poate sã fie conceput în lipsa reglementãrilor cu privire la contabilitatea grupurilor de societãti.

Elaborate pe baza prevederilor cuprinse în Directiva a VII-a europeanã si Standardele Internationale de Contabilitate (în cadrul acestui proiect se regãsesc influente din normele contabile internationale, IAS 21, IAS 22, IAS 27, IAS 28 si IAS 31), sunt structurate în 8 capitole, în cuprinsul cãrora se fac referiri la

semnificatia termenilor si expresilor utilizate în consolidarea conturilor (Capitolul I- Dispozitii generale);

grupurile care au obligatia de a prezenta conturile consolidate, scutirile de la întocmirea conturilor consolidate si excluderile din perimetrul de consolidare (capitolul II- Conditii pentru elaborarea conturilor consolidate);

elaborarea conturilor consolidate (Capitolul III)

metodele de consolidare (Integrarea globalã, integrarea proportionala si punerea în echivalentã) si procedeele de consolidare (consolidarea directã si consolidarea pe paliere) (Capitolul IV- Metode si procedee de consolidare);

raportul de gestiune consolidat (Capitolul V)

auditarea conturilor consolidate (Capitolul VI)

publicarea conturilor consolidate (Capitolul VII)

forma si continutul bilantului consolidat si contului de profit si pierderi consolidat (Capitolul VIII- Formatul conturilor consolidate)

Desi, din punct de vedere teoretic, aparitia acestor norme a însemnat noi pasi în modernizarea contabilitãtii, din punct de vedere practic contabilitatea consolidata este în stadiul de experiment, doar 5 grupuri de societãti fiind alese pentru întocmirea conturilor consolidate, începând cu situatile financiare ale anului 2001 (Societatea Nationalã a Petrolului, "Petrom" S.A. Bucuresti, Societatea Comercialã, "Oltchim" S.A. Bucuresti, Societatea Comercialã "Romtelecom" S.A. Bucuresti, Societatea Comercialã "Imsat" S.A. Bucuresti, Societatea Comercialã "Ana Group" S.A. Bucuresti).

De asemenea considerãm necesar cã faza experimentãrii normelor consolidate sã fie cât mai repede depãsitã si toate grupurile de societãti cotate la Bursa de Valori Bucuresti, sã fie obligate sã întocmeascã conturi consolidate.

Fãrã sã ignorãm importantã acestor norme în perfectionarea sistemului contabil romanesc, trebuie sã remarcãm câteva incoerente si deficiente ale acestora referitoare la: excluderile din perimetrul de consolidare, elementele componente ale conturilor (situatilor financiare) consolidate, obiectivul conturilor consolidate, lipsa unor concepte specifice consolidãrii conturilor, armonizarea cu normele contabile internationale etc.

Considerãm cã aparitia grupurilor trebuie sã fie însotitã de elaborarea unui cadru juridic coerent care sã vizeze aspecte specifice grupurilor de societãti, ca de exemplu: regimul fiscal, concurenta, protectia asociatilor minoritari etc. Astfel din punct de vedere fiscal, aparitia grupurilor de societãti, trebuie sã fie însotitã de reglementãri independente de cele prevãzute în dreptul societãtilor, reglementãri care sã vizeze: regimul de integrare fiscalã, regimul special al fuziunilor, circulatia fondurilor între societãtilor în cadrul grupului etc.

Adoptarea reglementãrii europene numãr 1 606 din 19 iulie 2002 a condus la obligativitatea aplicãrii Standardelor Internationale de Contabilitate începând cu data de 1 ianuarie 2005 pentru conturile consolidate ale tuturor societãtilor europene care fac apel la economisirea publicã.

România a început din 2006 sã aplice Standardele Internationale de Cotabilitate care vizeazã consolidarea pentru un numãr semnificativ de grupuri ce opereazã într-un fel sau altul în spatiul tãrii noastre.

CONCLUZII

În aceastã lucrare s-a încercat a se prezenta de o manierã cât mai clarã o parte din problematicã grupurilor de societãti a perimetrul de consolidare si a reglementãrilor contabile nationale si internationale.

Cazuistica grupurilor de societãti în abordarea contabilã româneascã are un caracter deficitar, iar în aceastã lucrare s-a încercat prezentarea problematicii grupurilor de societãti din perspective multiple nationale si internationale.

În primul capitol s-au explicat notiuni legate de grupuri: aparitie, tipologie, evolutie si importanta grupurilor multinationale.

Internationalizarea pietelor de capitaluri prezintã avantaje atât pentru întreprinderi, cât si pentru investitori, datoritã numãrului tot mai mare al oportunitãtilor de investitii ce li se oferã. Pentru a interveni pe pietele internationale de capitaluri, investitorii trebuie sã detinã informatii suficiente si comparabile cu privire la diferitele oportunitãti de investitii. Astfel ei pot sã evalueze si sã analizeze remuneratile si riscurile diferitelor plasamente.

Capitolul al II-lea lãmureste într-o oarecare mãsurã notiuni legate de determinarea perimetrului de consolidare al procentajului de control, procentajul de interes si stabilirea metodelor de consolidare. De asemenea se face referire la excluderea si neexcluderea din perimetrul de consolidare privind aspectele teoretice. În acest sens am prezentat câteva probleme legate de costul de achizitie al titlurilor si diferenta de achizitie.

În cel de al III-lea capitol este dezbãtut procesul de intrare în perimetrul de consolidare ca si prima consolidare a unei întreprinderi consolidate exclusiv de mai multe exercitii. În acest sens am prezentat câteva probleme legate de costul de achizitie al titlurilor si diferenta de achizitie.

În ultima parte a acestul capitol sunt prezentate reglementãrile contabile nationale si internationale privind consolidarea conturilor (reglementãrile americane, reglementãrile franceze si cele nationale).

Literaturã în domeniu ca si legislatia nationalã si internationalã sunt încãrcate în ceea ce priveste problematicã grupurilor de societãti. Din pãcate, legislatia nationalã este inconsistenta în anumite lãturi care privesc perimetrul de consolidare al conturilor. Fãrã a avea intentia sau dorinta de a prezenta integral în aceastã lucrare elementele necesare cunoasterii tuturor aspectelor legate de perimetrul de consolidare a conturilor, totusi am încercat sã surprind aspectele esentiale.

Întrucât lucrarea pune accentul pe aceste aspecte fãrã a aprofunda unele probleme de continut consider cã problematicã perimetrului de consolidare, nu a fost epuizatã. Parcurgerea tuturor problemelor legate de acest subiect necesitã o abordare mai amplã, un studiu mai atent a diferitelor configuratii si situatii apãrute în evolutia societãtilor de grup pe plan international.

BIBLIOGRAFIE

1. M. Sacarin "Grupurile de societati si repere ale   interpretarii conturilor consolidate", Editura Economica, Bucuresti, 2002.

2. M. Sacarin "Contabilitatea grupurilor multinationale",   Editura Economica, Bucuresti, 2001.

3. L. Malciu, N. Feleaga "Reglementare si practici de consolidare a conturilor", Editura CECCAR, Bucuresti, 2004.

4. N. Feleaga "Sisteme contabile comparate" Editia a II-a, volumul 3, Editura Economica, Bucuresti, 2000.

5. Adriana Tiron Tudor "Consolidarea conturilor", Editor Tribuna   Economica", Bucuresti, 2000.

6. Bârsan si colectiv "Societatile comerciale", Editura sansa Bucuresti, 1995.

7. C. Iacob, D. Goagara  "Contabilitatea societatilor de grup", Editura Sitech, Craiova, 2005.

8. J. Richard, J.M. Bailly "Comptabilite et analyse financiere des groupes", Editura Econ, Paris, 1997.

9. J. Richard  "Manuel de consolidation", La Villeguerin   Edicion, Paris, 1992.

10. P. Dufins "Comptes consolides, Paris, 1992.

11. M. Trasca, C. Iacob "Contabilitatea societatilor de grup, Tribuna   Economica, Bucuresti, 1996.

12. J. Montier "La diversite de la notion de groupe, Revue   Francaise De Comptabilite nr. 271, 1995.

"Ordinul Ministrului Finantelor Publice, Nr. 1752 din 17/11/2005, publicat in Monitorul Oficial, partea I Nr. 1080 din 17/11/2005, pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene.

"Standardele internationale de   contabilitate", 2000, 2001

15. V. Munteanu, A. Ţurcan "Standardele internationale de contabilitate", 2000, 2001.

16. Malciu L. "Contabilitate aprofundata, Editura   Economica, Bucuresti, 2000.

17. Malciu L., Feleaga N. "Politici si optiuni contabile", Editura Economica, 2002.