Principiile recunoscute implicit in contabilitatea romaneasca

Principiile recunoscute implicit in contabilitatea romaneasca

Principiile inregistrarii si tinerii contabilitatii

Conform acestor principii, inregistrarea primara in scris a tuturor operatiunilor economico-financiare atunci cand acestea au loc, precum si tinerea contabilitatii (a registrelor contabile) sunt obligatorii. Indiferent daca sunt tipizate sau netipizate, cu regim special sau fara regim special, comune pe economie sau cu circuit intern intr-o intreprindere, documentele pe care se inregistreaza pentru prima data o operatiune economico-financiara capata caracterul de document justificativ si constituie singura baza profesionala si legala si dovada materiala a inregistrarii in conturi a operatiunii respective, mergand pana la documentele de sinteza si raportare financiar-contabila si fiscala a operatiunii respective.

Inregistrarile contabile se fac in scris cronologic, in registrul - jurnal   (in ordinea temporala a petrecerii evenimentului respectiv, adica operatiunea economico-financiara) si sistematic, in registr 545b15f ul Cartea Mare sau Maestru - Sah, in functie de metoda de inregistrare folosita (in conturile specializate, corespunzatoare tipului de operatiune). Registrele contabile au caracter de proba in justitie si se arhiveaza pentru cel putin 10 ani.

Principiile partidei duble

Este unul dintre cele doua principii fundamentale ale metodei contabilitatii financiare in partida dubla si ii confera acesteia diferenta specifica fata de contabilitatea in partida simpla. Desi are o istorie indelungata, milenara, acest principiu a fost conceptualizat si sistematizat de calugarul franciscan Luca Paciolo (1445 - 1514), matematician si prieten al lui Leonardo da Vinci, in lucrarea « Tractatus de computis et scripturis » (tratat de contabilitate in partida dubla), volumul doi al lucrarii sale enciclopedice «Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita», aparuta la Venetia in anul 1494.

Alte elemente despre acest principiu vor fi prezentate la capitolul 4.1.

Principiile cuantificarii (masurarii si evaluarii)

Contabilitatea financiara in partida dubla se bazeaza pe postulatul conform caruia moneda este numitorul comun al oricarei activitati economice, furnizand astfel o baza adecvata (stabila, unitara, transparenta si credibila) pentru analiza si masurarea in contabilitate. Acest principiu se bazeaza de asemenea pe caracteristicile unitatii monetare:

• Universalitate;
• Relevanta;
• Simplitate;
• Disponibilitate;
• Inteligibilitate;
• Utilitate.

Postulatul unitatii monetare impune ca existentele si fluxurile identificate si cuantificate de contabilitate sa fie exprimate in etalon monetar, si numai in secundar in unitati fizice sau conventionale, in special pentru verificarea indeplinirii cerintei de conservare a substantei patrimoniului. Se presupune ca unitatea monetara este stabila in timp, deci ca ea isi conserva valoarea.

Astfel, contabilitatea are in obiectul sau de cercetare (indiferent daca accentul cercetarii se pune pe patrimoniu sau pe pozitia si fluxurile financiare), doar a acelor elemente, operatiuni si tranzactii exprimate in etalonul monetar.

In realitate, moneda (etalonul monetar) isi arata si unele limite, de care economistii si profesionistii contabilitatii trebuie sa tina seama:

Nu reprezinta o masura stabila in timp, asa cum ar fi, de exemplu, metrul etalon din platina pastrat la Paris in conditii constante de presiune si umiditate. Dimpotriva, etalonul monetar este si unitate de masura a valorii, si unitate masurata, evolutia sa este permanenta pe ambele planuri intr-o permanenta interconditionare (reciproca): de exemplu, salariul este in acelasi timp pret (al utilizarii fortei de munca, adica unitate de masura) si cost (de productie, adica unitate masurata). Sau pretul de vanzare a unei marfi este venit pentru vanzator si cheltuiala pentru cumparator. La fel se pune problema cu orice tarif, dobanda, curs valutar, taxa, impozit, comision, rabat, adaus, etc. care sunt in acelasi timp venit si cheltuiala. Acesta este motivul principal pentru care se contesta stiintei economice (inclusiv contabilitatii) statutul de « stiinta »: nu are o unitate de masura fixa.

Unele fapte sau evenimente sunt foarte greu cuantificabile prin intermediul acestui etalon, daca ar fi sa ne referim in special la elementele necorporale, sau unde elementele de subiectivitate, estetica, impresie, arbitrariu, irational si optiune personala au o pondere mare, de exemplu.

In situatia in care intreprinderile realizeaza tranzactii cu strainatatea, stiut fiind ca valoarea relativa (cursul valutar) variaza de la o tara la alta si de la o zi la alta, aceasta imprejurare ocazioneaza problema prelucrarii contabile a operatiilor, tranzactiilor si elementelor patrimoniale exprimate in monede straine.

Celelalte aspecte, privind evaluarea in contabilitate, au fost abordate la capitolul 4.1.3.

Principiile observarii

Observarea este unul din procedeele metodei contabile, care desi este folosit de toate stiintele,[2] are pentru contabilitate o importanta fundamentala si reprezinta o conditie sine-cva-non pentru respectarea tuturor celorlalte principii contabile, precum si a cerintei ca inregistrarile si raportarile contabile sa ofere o imagine clara, sincera si fidela asupra patrimoniului, rezultatelor si pozitiei financiare: nici o operatiune economico-financiara nu se inregistreaza de catre un operator pentru prima oara (pe un document primar justificativ) decat daca si in masura in care respectivul operator a observat, a luat la cunostinta in mod nemijlocit si indubitabil cu simturile sale (si in special cu vazul) ca respectiva operatiune a avut intr-adevar loc, asa cum a consemnat-o. Importanta respectarii acestei conditii este majora: toti cei care avizeaza, aproba sau inregistreaza datele din acel document, se bazeaza pe acuitatea spiritului de observatie si pe corectitudinea primului operator, in functie de aceasta judecandu-se si angajandu-se raspunderea celor implicati.

Principiile responsabilitatii

Ca principii ale responsabilitatii sunt considerate:

a.      Principiul justificarii faptelor (verificabilitatea): acest principiu a operat in mod explicit si practic in sistemul contabil romanesc dinainte de 1989, el fiind chiar supralicitat prin prioritatea acordata functiei contabilitatii de instrument de verificare, control (« controlul prin leu ») si proba judiciara. Este opusul principiului pragului de semnificatie (importantei relative), fiind de provenienta franceza.

Aplicarea principiului justificarii faptelor are in vedere doua caracteristici ale ale informatiei contabile, respectiv: verificabilitatea si obiectivitatea (fiabilitatea) acesteia. O data respectate cele doua caracteristici, se poate asigura o baza comuna pentru concordanta concluziilor desprinse de doi sau mai multi specialisti care au operat, in mod separat, asupra aceleiasi baze documentare. Din acest principiu decurge necesitatea consemnarii fiecarei operatiuni in scris, intocmai si atunci cand ea se produce, precum si detinerea, pastrarea, clasificarea si arhivarea in bune conditiuni a documentelor contabile justificative, primare, de sinteza si de raportare.

Rolul acestui principiu creste in conditiile in care prezentul si viitorul contabilitatii romanesti solicita auditarea si certificarea conturilor anuale de catre profesionistii contabili (cenzori, experti contabili, auditori interni sau financiari, etc.)

Totusi, obiectivitatea datelor contabile nu trebuie absolutizata. Intocmirea documentelor de sinteza presupune, intre altele, alegerea duratelor de amortizare a imobilizarilor, a metodelor de evaluare a elementelor patrimoniale, a marimii provizioanelor si regularizari diverse, operatiuni care nu au la baza fundamentari stiintifice deterministe, ci estimari in care intervin subiectivitatile judecatilor profesionale. Chiar standardele internationale de contabilitate permit, dupa cum am vazut, alegerea (argumentata) a tratamentului contabil in situatii date.

b.      Importanta relativa sau pragul de semnificatie (prezentat la capitolul 2.9). Este totusi considerat si un principiu de responsabilitate, desi diametral opus principiului justificarii faptelor, deoarece factorilor de decizie le incumba o grea raspundere atunci cand hotarasc pragul de semnificatie pentru anumite informatii, precum si modul de agregare, de prezentare si de interpretare a acestora in situatiile financiare. Principiul importantei relative nu este un principiu al obiectivitatii, al conformitatii, al regulii, ci unul al derogarii, al exceptarii, al discernamantului subiectiv, si cu atat mai mult supus controlului si « cenzurii » profesionale.

c.       Buna informare a utilizatorilor (Principe de Bonne Information in franceza, Full Disclosure Principle in engleza): este consecinta directa a respectarii regulii ca inregistrarile si raportarile contabile sa ofere o imagine clara, sincera, fidela si completa (Image Fidele in franceza, True and Fair View in engleza) asupra patrimoniului, pozitiei financiare si rezultatului entitatii. O atare informare trebuie sa fie suficienta, semnificativa si inteligibila. Aceasta regula reprezinta transpunerea in contabilitate a unei idei de viata si de judecata (mai ales) din Regatul Unit, care include doua aspecte diferite :

• sinceritatea (True): reprezinta grija de a intocmi o informare, de a prezenta o situatie care sa fie cat se poate de apropiata de realitate, fara a ne preocupa de receptarea, de intelegerea si de consecintele ei;
• fidelitatea, loialitatea (Fair)[3]: incumba grija suplimentara a unei bune receptari a mesajului de catre tertii utilizatori.

Astfel, sinceritatea apare numai ca o etapa, cantitativa (conformitatea simpla) si intre atatea altele, pe drumul cautarii unei imagini a intreprinderii care sa satisfaca si criteriul calitativ de fidelitate. Apeland numai la sinceritate, nu am obtine decat un rezultat partial, incomplet, adeseori inoportun sau inadecvat, posibil inselator si ca atare nerelevant.

Prin prisma posturii de criteriu calitativ, fidelitatea convine mai mult decat cea de realitate, pentru ca aceasta din urma este insuficienta, mai ales cand apare intr-un context neadecvat. Fidelitatea este nu numai realitatea descrierii, ci si prezentarea neinselatoare, facuta cu loialitate si buna-credinta, a acestei realitati.

Caracteristica de imagine fidela creeaza o relatie de incredere in comunicarea dintre producatorii de informatii contabile si utilizatorii acestora. A cere sa se precizeze daca fidelitatea este obiectiva sau subiectiva este un lucru inutil, caci atunci ar fi vorba despre doua situatii de subiectivitate care unesc o baza de obiectivitate. Exista mai intai un grad inevitabil de subiectivitate datorata subiectivitatii inerente a celui care intocmeste conturile: el le-a intocmit in functie de adevarul pe care l-a construit, plecand de la observarea faptelor reale. Operatiunile si evenimentele nu pot sa fie prezentate prin ele insele, ele sunt expuse asa cum au fost percepute de preparatorul de conturi. Dincolo de perceptia lui, sa mai adaugam maretia omului, vocatia sa de demiurg: in speta, dorinta preparatorului de conturi de a-si impune aptitudinile de creatie. Totusi, necesitatea de conformitate cu regulile ii limiteaza contributiile proprii si ii impun un nivel acceptabil de obiectivitate.

In sfarsit, a doua situatie de subiectivitate este data de perceptia utilizatorului de conturi, care construieste la randul sau adevarul, in conformitate cu faptele pe care le-a discernut prin intermediul lecturarii situatiilor contabile.

Rezulta ca imaginea fidela este o « subiectivitate obiectivata», o actiune comuna a producatorilor si beneficiarilor de informatii contabile, un concept viu, activ si dinamic, care da (to give) o asemenea imagine privind intreprinderea.