GRUP ªCOLAR ECONOMIC DE TURISM IAªI

Proiect pentru susþinerea
examenului de certificare a competenþelor
profesionale-Nivel III

Calificare: TEHNICIAN ÎN TURISM

TEMA: ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARÃ

PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ªI

PIERDERE

Iaºi

TEMA:

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARÃ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ªI PIERDERE

Cuprins

Argument

Capitolul I. Implicarea analizei financiare în procesul de fundamentare a deciziilor la nivel microeconomic

I.1. Rolul analizei financiare în procesul de conducere la nivel microeconomic

I.2. Necesitatea analizei contului de profit ºi pierdere

I.2.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

1.2.2. Analiza capacitãþii de autofinanþare

I.2.3. Analiza fluxurilor de numerar (cash-flow) ale întreprinderii. Delimitãri între cash-flow ºi profit

Capitolul II. Studiu de caz

Bibliografie

Anexe

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Situaþiile finaciare reprezintã cea mai importantã modalitate de a prezenta periodic terþilor informaþiile colectate ºi prelucrate de sistemul contabil. Acestea mai sunt cunoscute ºi sub denumirile de conturi anuale, documente contabile de sintezã sau bilanþ contabil. Se numesc anuale deoarece aceste informaþii de sintezã sunt publicate, de regulã, la sfârºitul exerciþiului financiar, care dureazã, de cele mai multe ori, un an. Însã, adesea, utilizatorii solicitã date privind performanþele întreprinderii ºi la intervale mai mici de timp. Astfel, sunt publicate de cãtre întreprinderi unele informaþii ºi la alte intervale: semestrial, trimestrial sau lunar (în cazul întreprinderilor cotate la bursele importante ale lumii).

Importanþa elaborãrii situaþiilor financiare este egalã atât pentru cei care le întocmesc, cât ºi pentru utilizatorii informaþiilor financiare.

Bilanþul contabil este considerat documentul ce descrie poziþia unei înteprinderi la un moment dat, indicând ºi mãrimea rezultatului. Apare însã necesarã prezenþa unui alt instrument de modelare coontabilã care sã explice modul de constituire a rezultatului ºi sã permitã desprinderea unor concluzii legate de performanþele activitãþii  înteprinderii. Acest instrument este cea de-a doua componentã a situaþiilor financiare ºi anume contul de profit ºi pierdere.

În prezentarea contului de profit ºi pierdere sunt conturate douã modele de expunere a cheltuielilor ºi veniturilor: unul ia în considerare natura economicã a acestora, celãlalt pleacã de la funcþiile sau activitãþile unei înterprinderi (deci de la destinaþia veniturilor ºi cheltuielilor).

Ca formã, contul de profit ºi pierdere se poate prezenta astfel:

-sub formã de tabel bilateral sau formã de cont (schema orizontalã);

-sub formã de listã (schema verticalã).

Contul de profit ºi pierdere sintetizeazã fluxurile economice, respectiv veniturile ºi cheltuielile perioadei de gestiune.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogãþire a întreprinderii legate sau nu de activitatea sa normalã ºi  curentã. Partea preponderentã a veniturilor o reprezintã cifra de afaceri realizatã de întreprindere în cursul exerciþiului.    

Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de înteprindere în cursul exerciþiului.

Dacã bilanþul contabil permite o  cunoaºtere a poziþiei financiare a întreprinderii, contul de profit ºi pierdere oferã informaþii asupra activitãþii înteprinderii, a modului cum aceasta îºi gestioneazã afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor ºi rezultatelor pe care le genereazã.

Directiva a IV-a europeanã privind documentele contabile de sintezã ale societãþilor de capitaluri instituie scheme obligatorii pentru prezentarea contului de profit ºi pierdere. Totuºi, datoritã diferenþelor de culturã ºi tradiþie contabilã din þãrile comunitare, obligativitatea prezentãrii standardizate a contului de rezultate se manifestã prin posibilitatea de opþiune între mai multe scheme de cont de profit ºi pierdere.

Organismul internaþional de normalizare contabilã (IASC[1]), considerã contul de rezultate ca un component al ansamblului de situaþii financiare destinate procesului de informare financiarã.

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizãrii constituirii ºi utilizãrii resurselor necesitã ca demersul analizei financire sã fie îndreptat nu numai cãtre modalitãþile de realizare a echilibrului financiar, ci ºi spre urmãrirea treptelor de acumulare bãneascã. Astfel se justificã analiza stãrii de performanþã financiarã a întreprinderii care se deruleazã pe baza contului de rezultate. Contul de rezultate (profit ºi pierderi) sintetizeazã rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare ºi de ieºire pe perioada consideratã. Din acest motiv, analiza performanþelor financiare efectuatã pe baza contului de profit ºi pierderi se mai numeºte ºi analiza rezultatelor întreprinderii.

În "Cadrul de pregãtire ºi prezentare a situaþiilor financiare" denumit uzual Cadru conceptual, IASC a definit elementele care mãsoara performanþa întreprinderii:

veniturile

cheltuielile

I.1. Rolul analizei financiare în procesul de conducere la nivel microeconomic

Pentru a participa la fundamentarea ºi adoptarea unei noi decizii financiare trebuie investigate realizãrile obþinute care, prin impactul exercitat asupra evoluþiei viitoare a firmei îl forþeazã pe manager sã procedeze la un nou efort de gândire capabil sã îi schimbe raþionamentul. Înregistrarea unui decalaj nefavorabil între realizãrile ºi obiectivele propuse anterior într-o strategie poate fi un factor cu impact negative asupra per 757l1114h spectivelor de evoluþie a firmei ºi pune sub semnul întrebãrii calitatea managementului financiar.

La evaluarea impactului pe care decalajul înregistrat îl produce asupra evoluþiei viitoare a întreprinderii, accentual cade pe analiza financiarã care s-a integrat în mecanismul de conducere ºi a devenit un instrument extreme de util pentru practica în domeniu. Analiza financiarã este axatã cu precãdere pe fluxurile financiare care se formeazã la nivelul unei întreprinderi, pe modul de gestionare ºi plasare a capitalurilor. Însã acest demers nu se rezumã doar la aplicarea mecanicã a unor formule, ci la formarea unui veritabil "instinct financiar" al managerului care, prin deciziile luate, valorificã întregul potenþial al firmei ºi asigurã funcþionarea eficientã a acesteia.

Analiza financiarã este o activitate complexã de diagnosticare a poziþiei (situaþiei) financiare, precum ºi a stãrii de performanþã financiarã a întreprinderii, la sfârºitul exerciþiului. Analiza financiarã urmãreºte "sã evidenþieze modalitãþile de realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt ºi pe termen lung), precum ºi treptele de acumulare bãneascã, de rentabilitate ale activitãþii întreprinderii". Pornind de la aceste preocupãri concrete, analiza financiarã recurge la instrumente de lucru specifice, prezentate în Tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1. Instrumente utilizate pe forme ale analizei financiare

Din Tabelul nr. 1 se desprinde faptul cã analiza financiarã se poate efectua fie pe baza bilanþului, fie pe baza contului de rezultate. Indiferent de formele sub care se desfãºoarã, analiza financiarã porneºte de la efectele obþinute (rezultatul procesului încheiat) ºi se îndreaptã cãtre eforturile depuse (elemente, factori); aºadar, drumul pe care-l parcurge analiza reprezintã inversul evoluþiei reale a fenomenului financiar.

De asemenea, analiza financiarã se deruleazã într-o succesiune de etape care îi asigurã un caracter complet ºi ºtiinþific. Aceste etape sunt urmãtoerele:

delimitarea obiectului analizei care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate; delimitarea obiectului se face în timp ºi spaþiu, cantitativ ºi calitativ, utilizând anumite metode de evaluare ºi calcul;

determinarea elementelor, factorilor ºi cauzelor fenomenului studiat.

Descompunerea în elemente presupune o analizã structuralã. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei cu acþiune directã la cei cu acþiune indirectã, pânã la stabilirea cauzelor finale, pe baza principiului descompunerii în trepte.

În legãturã cu noþiunile utilizate sunt necesare urmãtoarele precizãri:

elementele reprezintã pãrþi componente ale fenomenului analizat (de exemplu, costul produsului pe articole de calculaþie);

factorii reprezintã acele forþe motrice care provoacã sau determinã un fenomen (productivitatea muncii faþã de producþia exerciþiului);

cauzele reprezintã fenomene care, în anumite condiþii, provoacã ºi, deci, explicã apariþia unui alt fenomen (de exemplu, o mãsurã tehnico-organizatoricã conduce la reducerea pierderilor tehnologice);

cauzele finale reprezintã ultimele cauze descoperite în procesul de analizã, datoritã limitelor acesteia. Se numesc cauze finale datoritã faptului cã procesul de analizã reprezintã, dupã cum s-a mai precizat, inversul evoluþiei reale a fenomenului; însã, din punct de vedere al apariþiei si dezvoltãrii fenomenelor, ele sunt cauze primare;

stabilirea factorilor de influenþã presupune determinarea atât a corelaþiei dintre fiecare factor ºi fenomenul analizat, cât ºi a corelaþiei dintre diferiþi factori care acþioneazã. Este necesarã stabilirea raporturilor de condiþionare. Parcurgerea celor 3 etape conduce la elaborarea modelelor de analizã;

mãsurarea influenþelor diferitelor elemente sau factori. În aceastã etapã intervine analiza cantitativã pentru cuantificarea influenþelor, a mãsurãrii rezervelor interne, a aprecierii cât mai exacte a rezultatelor;

sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile ºi aprecierile asupra activitãþii din sfera cercetatã;

elaborarea mãsurilor clare de acþiune care se vor concretize în decizii de corectare (reglare) menite sã asigure folosirea optimã a resurselor, sã contribuie la sporirea eficienþei activitãþii în viitor. Orice decizie de acest tip reprezintã o funcþie de douã variabile: evaluarea scopului (dimensiunea ºi importanþa obiectivului de reglat) ºi probabilitatea realizãrii deciziei.

În acelaºi timp, analiza financiarã necesitã culegerea ºi prelucrarea unui ansamblu de informaþii care îmbracã forma indicatorilor. Aceºtia devin un instrument de lucru indispensabil muncii de analizã financiarã ºi, implicit, derulãrii actului decizional la nivel microeconomic. De aceea, în proiectarea ºi derulerea activitãþii financiare a întreprinderii, un accent aparte se pune tocmai pe sistemul de indicatori, precum ºi pe modalitãþile concrete de utilizare ºi control al acestora.

Nivelurile indicatorilor, fie proiectete, fie realizate, devin din punctual de vedere al practicii manageriale parametrii în cadrul cãrora se deruleazã activitãþile ºi procesele financiare. Managerul financiar trebuie sã lucreze cu indicatori reprezentativi cu ajutorul cãrora poate sã controleze evoluþia activitãþii financiare ºi sã contribuie la dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii. În consens cu aceasta, apare ºi necesitatea perfecþionãrii continue a tehnicilor de prelucrare a indicatorilor economico-financiari utilizaþi în procesul de fundamentare a deciziilor de corectare (reglare).

I.2. Necesitatea analizei contului de profit ºi pierdere

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizãrii constituirii ºi utilizãrii resurselor necesitã ca demersul analizei financire sã fie îndreptat nu numai cãtre modalitãþile de realizare a echilibrului financiar, ci ºi spre urmãrirea treptelor de acumulare bãneascã. Astfel se justificã analiza stãrii de performanþã financiarã a întreprinderii care se deruleazã pe baza contului de rezultate. Contul de rezultate (profit ºi pierderi) sintetizeazã rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare ºi de ieºire pe perioada consideratã. Din acest motiv, analiza performanþelor financiare efectuatã pe baza contului de profit ºi pierderi se mai numeºte ºi analiza rezultatelor întreprinderii.

Acest tip de analizã financiarã are douã componente majore: soldurile intermediare de gestiune (SIG) ºi capacitatea de autofinaþare, de real interes pentru managerii financiari. Astfel, indicatorii cunoscuþi sub denumirea de solduri intermediare de gestiune sunt utilizati efectiv de managerii financiari la întocmirea unor documente financiare de analizã ºi previziune ºi s-au transformat în veritabile instrumente de manager financiar, în contextul problemelor legate de asigurarea lichiditãþii anumitor firme româneºti. La rândul sãu, analiza capacitãþii de autofinanþare îl ajutã pe managerul financiar sã aprecieze independenþa financiarã a firmei ºi sã afle dacã poate finanþa prin efort propriu investiþiile viitoare.

I.2.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Structura contului de profit ºi pierdere pe cele trei tipuri de activitãþi (de exploatare, financiarã, extraordinarã) permite aprecierea performanþelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în practica financiarã recentã a Uniunii Europene. În unele þãri europene, stabilirea soldurilor intermediare de gestiune este obligatorie.

În România nu se prevede obligativitatea întocmirii unui document care sã redea soldurile intermediare de gestiune ºi nici nu existã la dispoziþia întreprinderilor o astfel de opþiune. Totuºi, structura actualã a contului de rezultate, acceptatã în þara noastrã, permite întocmirea soldurilor intermediare de gestiune, rãspunzând nevoilor întreprinderii în analiza performanþelor economico-financiare; unii dintre aceºti indicatori sunt utilizaþi la întocmirea unor documente financiare, din categoria cãrora se detaºeazã situaþia fluxurilor monetare degajate de firmã.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintã, în fapt, palierele successive în formarea rezultatului final. Construcþia indicatorilor se realizeazã în cascadã, pornind de la cel mai cuprinzãtor (producþia exerciþiului+marja comercialã) ºi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciþiului).

Tabloul SIG cuprinde urmãtorii indicatori: marja comercialã, producþia exerciþiului, valoarea adãugatã, excedentul brut (sau insuficienta brutã) de exploatare, rezultatul exploatãrii (profit sau pierdere), rezultatul curent (profit sau pierdere), rezultatul net al exerciþiului (profit net sau pierdere). Informaþiile necesare construirii acestui tablou provin din contul de rezultate, prezentate schematic în Tabelul nr. 2 din Anexa 1.

Dupã cum se observã în Tabelul nr. 2, soldurile intermediare de gestiune propriu-zise sunt cinci ºi anume: valoarea adãugatã, excedentul brut de exploatare (EB), profitul din exploatare, profitul curent ºi profitul net. Însã în determinarea valorii adãugate intrã doi indicatori importanþi: marja comercialã ºi producþia exerciþiului.

Marja comercialã (adauosul comercial) reprezintã excedentul vânzãrilor de mãrfuri faþã de costul de cumpãrare al acestora, astfel:

Marja comercialã = Venituri din vânzarea mãrfurilor - Costul mãrfurilor vândute

Marja comercialã vizeazã, în exclusivitate, întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercialã[2] a întreprinderilor cu activitate mixtã (industrialã ºi comercialã). Ea reprezintã principalul indicator de apreciere a performanþelor unei activitãþi comerciale. Marja comercialã raportatã la veniturile din vânzarea mãrfurilor reprezintã practice adaosul comercial practicat de firmã. În aceste condiþii, se poate identifica politica practicatã de firmã: preþuri mari-rulaj scãzut (încet) sau preþuri mici-vitezã mare de rotaþie a mãrfurilor.

Dacã cifra de afaceri este un indicator de volum al activitãþii, atunci mãrimea adaosului comercial generat de cifra de afaceri este indicatorul indispensabil în aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica a demonstrat cã douã întreprinderi cu activitate comercialã pot realize, cu aceeaºi cifrã de afaceri, marje comerciale diferite. Mãrimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcþie de tipul politicii de vânzare promovatã de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund, în general, întreprinderilor specializate în comerþ de lux sau comerþ tradiþional care asigurã service dupã vânzare. Dimpotrivã, întreprinderile care dispun de suprafeþe comerciale mari ºi practicã metode de vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.

Producþia exerciþiului este specificã activitãþii industriale ºi include valoarea bunurilor ºi serviciilor "fabricate" de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producþia exerciþiului va include trei elemente: producþia vândutã, producþia stocatã ºi producþia imobilizatã.

Producþia exerciþiului se diferenþiazã de cifra de afaceri. Astfel, la întreprinderile cu activitate mixtã, cifra de afaceri evidenþiazã vânzãrile de mãrfuri ºi producþia vândutã, în timp ce la întreprinderile industriale cifra de afaceri reflectã doar producþia vândutã.

Cifra de afaceri poate sã genereze o imagine deformatã asupra întreprinderii, deoarece ignorã anumite aspecte esenþiale privind activitatea acesteia. Se pot remarca decalajele între momentul fabricãrii ºi cel al facturãrii, care antreneazã variaþia stocurilor, precum ºi producþia imobilizatã care uneori poate înregistra valori semnificative.

Din acest motiv, producþia exerciþiului este un indicator mai util pentru manageri, deoerece oferã o imagine mai fidelã a activitãþii reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune. Are, însã, o anumitã dozã de ambiguitate, deoarece este constituitã din elemente eterogene, unele fiind evaluate la preþ de vânzare (cum este cazul producþiei vândute), iar altele la cost de producþie (producþia stocatã ºi producþia imobilizatã). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcþie de metoda reþinutã pentru evaluarea stocurilor. Datoritã acestui fapt, valoarea producþiei exerciþiului nu poate sã reflecte o realitate financiarã.

Prin urmare, valoarea adãugatã este primul sold intermediar de gestiune. Ea axprimã creºterea de valoare rezultatã din utilizarea factorilor de producþie, îndeosebi a forþei de muncã ºi capitalului, peste valoarea bunurilor ºi serviciilor provenind de la terþi, în cadrul activitãþii curente a întreprinderii. Valoarea adãugatã se calculeazã pornind de la producþia exerciþiului majoratã cu marja comercialã ºi diminuatã cu consumurile de bunuri ºi servicii furnizate de terþi pentru aceastã producþie:

Valoarea adãugatã Producþia Marja Consumuri

exerciþiului comercialã de la terþi

Marja comercialã -

Valoarea adãugatã prezintã o semnificaþie deosebitã în perspectiva distribuirii veniturilor. Ea reprezintã sursa de acumulãri bãneºti pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanþilor direcþi ºi indirecþi la activitatea sa economicã: salariaþi, creditori, acþionari, întreprindere. Fluxurile prin care sunt remuneraþi aceºti parteneri ai întreprinderii (stakeholders) care se deduc treptat din valoarea adãugatã sunt urmãtoarele:

cheltuielile de personal, ce asigurã remunerarea salariaþilor implicaþi în desfãºurarea procesului de producþie;

impozitele ºi taxele cuvenite statului în conformitate cu reglementãrile politicii fiscal-bugetare;

amortizarea, o cheltuialã calculatã de întreprindere în scopul asigurãrii resurselor financiare destinate reînnoirii capacitãþilor actuale de producþie;

cheltuieli financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru creditele pe care aceºtia le acordã în scopul finanþãrii afacerii;

profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se remunereazã proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceºtia le-au avansat în afacere.

Prin raportarea mãrimii acestor fluxuri la valoarea adãugatã, din care au fost repartizate, se obþin procente pentru fiecare destinaþie. Evoluþia în timp a acestor procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din acelaºi sector de activitate reflectã, pentru întreprinderea analizatã, caracteristicile politicii sale privind remunerarea celor implicaþi în desfãºurarea propriei activitãþi. Acest tip de analizã va scoate în evidenþã cât ºi în ce mod este repartizatã valoarea creatã de întreprindere cãtre stakeholderi. Fluctuþiile înregistrate la nivelul procentelor de repartiþie au ca factori determinai. Fluctuþiile înregistrate la nivelul procentelor de repartiþie au ca factori determinanþi evoluþia sortimentelor de produse realizate, tehnologiilor, volumului de producþie, productivitãþii ºi a preþurilor. Aceste evoluþii vor induce schimbãri la nivelul ponderilor alocate din valoarea adãugatã.

În mod normal, nivelul alocãrilor ar trebui corelat cu gradul de eficienþã, respectiv cu politica de finanþare adoptatã de întreprindere. Astfel, un grad ridicat de finanþare a întreprinderii prin credite va implica în mod direct creºterea ponderii din valoarea adãugatã creeatã, distribuitã creditorilor. De asemenea, o pondere ridicatã a dividendelor acordate acþionarilor va fi consecinþa unei politici de cointeresare a acestora, pentru a nu-ºi vinde acþiunile. În ceea ce priveºte procentele din valoarea adãugatã alocate salariaþilor, acestea ar trebui corelate cu productivitatea muncii acestora.

Managerul financiar poate desprinde concluzii importante privind repartiþia valorii adãugate, fãcând urmãtoarele calcule:

Primul raport indicã ponderea din valoarea adãugatã distribuitã salariaþilor, al doilea aratã nivelul productivitãþii/salariat, iar al treilea nivelul productivitãþii unei unitãþi de capital (imobilizãri) folosite în exploatare. În condiþiile în care rezultatul raportului prezentat în relaþia (1) este mare, rezultatul raportului din relaþia (2) este redus, se poate afirma cã managementul întreprinderii se confruntã cu o problemã privind remunerarea factorilor de producþie. Astfel, are loc un transfer de valoare de la factorul de producþie capital cãtre factorul de producþie muncã, alterând capacitatea întreprinderii de a reînnoi ºi dezvolta dotãrile sale materiale.

Cel de-al patrulea raport mãsoarã gradul de integrare a întreprinderii. Astfel, cu7 cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integratã. Aceasta însamnã cã îºi asigurã prin efort propriu un numãr de faze de fabricaþie, mergând de la aprovizionare pânã la elaborarea de produse finite, fãrã a recurge la serviciile altor întreprinderi. Pe de altã parte, o creºtere a gradului de integrare va determina ºi o sporire a necesarului de fond de rulment de exploatare, pentru care managementul financiar va trebui sã caute surse de finanþare.

Al doilea sold intermediar de gestiune îl reprezintã excendentul brut al exploatãrii (EBE) sau, dupã caz, insuficienþa brutã de exploatare (IBE). EBE se stabileºte ca diferenþã între valoarea adãugatã (plus subvenþiile de exploatare) pe de o parte ºi impozitele, taxele ºi cheltuielile de personal, pe de altã parte:

EBE +

Excendentul brut al exploatãrii exprimã acumularea brutã din activitatea de exploatare, adicã din operaþii strict legate de producþia industrialã, de activitatea comercialã sau prestãri de servicii. EBE reprezintã resursa principalã a întreprinderii, deoarece exercitã o influenþã hotãrâtoare asupra rentabilitãþii economice ºi capacitãþii potenþiale de autofinanþare a investiþiilor (din amortizãri, provizioane, profit).

Rolul excedentului brut al exploatãrii în analiza financiarã poate fi urmãrit sub trei aspecte:

EBE este o mãsurã a performanþelor economice ale întreprinderii;

EBE este independent de politica financiarã a întreprinderii ºi, pentru a argumenta afirmaþia noastrã, vom lua în considerare politica de investiþii, politica de finanþare ºi politica dividendelor.

EBE nu þine cont de deciziile întreprinderii privind modalitãþile de calcul al amortizãrii, deci este independent de politica investiþionalã, nu este influenþat de vaniturile ºi cheltuielile financiare dependente de structura financiarã a întreprinderii, nu creeazã relaþii de dependenþã faþã de politica de finanþare. EBE nu þine cont de deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net, care fac obiectul politicii dividendelor ºi nici de politica fiscalã, întrucât nu ia în calcul impozitul pe profit ºi rezultatul extraordinar.

EBE reprezintã o resursã financiarã fundamentalã pentru întreprindere, care poate fi utilizatã pentru menþinerea sau creºterea capacitãþii de producþie a întreprinderii, acoperirea cheltuielilor financiare, plata impozitului pe profit ºi a dividendelor.

EBE Venituri din exploatare încasabile Cheltuieli de exploatare plãtibile

Al treilea sold intermediar de gestiune este rezultatul exploatãrii (profit sau pierdere) ºi priveºte activitatea de exploatare normalã ºi curentã a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizãrile (cele considerate normale) ºi provizionele pentru exploatare, acesta devine un rezultat net al exploatãrii ºi se simbolizeazã EBIT.

Rezultatul exploatãrii EBE (Venituri din provizioane pentru exploatare Alte venituri din exploatare) (Cheltuieli cu amortizãrile ºi provizionele pentru exploatare Alte cheltuieli de exploatare)

Rezultatul curent sau profitul înainte de impozit (EBT) este al patrulea sold intermediar de gestiune; el este determinat atât de rezultatul exploatãrii normale ºi curente, cât ºi de cel al activitãþii financiare, deci reprezintã rezultatul tuturor operaþiunilor curente ale întreprinderii.

Rezultatul curent Rezultatul exploatãrii Venituri financiare Cheltuieli financiare

Al cincilea sold intermediar de gestiune este rezultatul net al exerciþiului ºi exprimã mãrimea absolutã a rentabilitãþii financiare cu care vor fi remuneraþi acþionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Rezultatul net EBT Impozitul pe profit

În concluzie, analiza performanþelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferã indicii cu privire la modul în care este creatã ºi transferatã valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntã managementul strategic al întreprinderii.

1.2.2. Analiza capacitãþii de autofinanþare

Alãturi de soldurile intermediare de gestiune, analiza stãrii de performanþã financiarã a întreprinderii utilizeazã ºi indicatorul "capacitatea de autofinanþare". Capacitatea de autofinanþare reflectã potenþialul financiar al firmei de a-ºi remunera capitalurile proprii ºi de a-ºi autofinanþa investiþiile. Capacitatea de autofinanþare reprezintã, de fapt, o resursã internã aflatã la dispoziþia întreprinderii, care se determinã la sfârºitul unui exerciþiu contabil ºi pe baza cãreia se creeazã planul de investiþii viitoare. Ea este destinatã sã asigure:

finanþarea unor nevoi ale gestiunii curente;

creºterea fondului de rulment, finanþarea totalã sau parþialã a noilor investiþii;

rambursarea împrumuturilor contractate;

remunerarea capitalurilor investite.

Pentru a determina capacitatea de autofinanþare (CAF), se pot utilize douã metode: metoda deductibilã ºi metoda adiþionalã.

Metoda deductibilã, numitã ºi metoda substractivã (a scãderii) ia în calcul toate încasãrile ºi plãþile potenþiale implicate de veniturile ºi cheltuielile realizate de întreprindere, astfel:

CAF Venituri încasabile Cheltuieli plãtibile

Dacã determinarea CAF se efectueazã pornind de la informaþiile incluse în noul tip de raportare a contului de profit ºi pierdere reglementat prin OMFP nr. 94/2001, pãstrând ideea de bazã a modului sãu de calcul, formula devine:

CAF EBE Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli de exploatare Venituri financiare Cheltuieli financiare Impozitul pe profit

Pentru ca mãrimea acestui indicator sã fie un reper în previzionarea capacitãþii de autofinanþare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul sãu veniturile încasabile, respective cheltuielile plãtibile cu caracter excepþional. Astfel se explicã faptul cã nu au fost luate în considerare veniturile ºi cheltuielile extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor ºi alte operaþii de capital, veniturile din subvenþii pentru investiþii, cheltuielile privind activele cedate ºi alte operaþii de capital.

La acelaºi rezultat se va ajunge ºi în cazul aplicãrii metodei adiþionale. În acest caz, perspective este alta: pornind de la profitul net realizat, sunt eliminate toate elementele de venituri calculate ºi sunt adãugate cheltuielile calculate pentru exerciþiul financiar respectiv (în general amortizãri ºi provizioane constituite).

CAF Profit net Venituri calculate Cheltuieli calculate

Pornind de la informaþiile reflectate de noua raportare a contului de profit ºi pierdere, relaþia de calcul devine:

CAF Rezultatul net al exerciþiului financiar Veniturile din vânzarea activelor ºi alte operaþii de capital Venituri din subvenþii pentru investiþii Ajustarea valorii imobilizãrilor corporale ºi necorporale Ajustarea valorii activelor circulante Ajustarea privind provizioanele pentru riscuri ºi cheltuieli Cheltuieli privind activele cedate ºi alte operaþii de capital

Aºadar, diferenþa dintre cele douã metode constã în faptul cã metoda deductibilã porneºte de la EBE, în timp ce metoda adiþionalã pleacã de la rezultatul net al exerciþiului. Analiºtii financiari recomandã metoda adiþionalã atunci când se iau în calcul amortizãrile ºi provizioanele, iar pe cea deductibilã atunci când se iau în calcul, veniturile din exploatare ºi cele financiare.

Indiferent de modul de calcul, CAF nu are decât un caracter potenþial, dacã nu este susþinutã prin mijloace financiare efective. Pentru faptul cã ea în calcul fluxurile de încasãri ºi plãþi potenþiale, în cazul unei economii cu mari blocaje financiare, acest indicator îºi pierde mult din puterea sa informativã.

Pe baza capacitãþii de autofinanþare se poate analiza gradul de independenþã financiarã a unei întreprinderi, prin calculul urmãtorilor indicatori:

capacitatea potenþialã de rambursare a cheltuielilor financiare;

rata de finanþare a investiþiilor anuale;

rata de acoperire a excedentului brut;

rata de acoperire a rezultatului ezerciþiului

Capacitatea potenþialã de rambursare a cheltuielilor financiare (Cp) aratã numãrul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare pe baza capacitãþii de autofinanþare degajatã de firmã. Indicatorul se determinã raportând cheltuielile financiare la capacitatea de autofinanþare:

Cp Cheltuieli financiare Capacitatea de autofinanþare

Este recomandabil ca valoarea indicatorului sã se apropie de zero, adicã perioada de timp în care sã se ramburseze cheltuielile sã fie cât mai micã.

Rata de finanþare a investiþiilor anuale (Rfi) aratã proporþia în care firma poate acoperi finanþarea investiþiilor anuale pe seama capacitãþii de autofinanþare, calculul efectuându-se astfel:

Rfi Capacitatea de autofinanþare Investiþii anuale

O valoare care depãºeºte 100% a acestui indicator aratã cã firma poate sã susþinã efortul investiþional în totalitate numai din surse proprii.

Rata de acoperire a excedentului brut (Reb) aratã mãsura în care fluxul potenþial de lichiditãþi din activitatea de exploatare participã la formarea fluxului total de disponibilitãþi al firmei. Indicatorul se determinã prin raportarea capacitãþii de autofinanþare (CAF) la excedentul brut de exploatare (EBE):

Reb CAF EBE

O valoare sub 100% a acestui indicator aratã cã suma cheltuielilor de naturã financiarã ºi extraordinarã este mai mare decât veniturile de naturã financiarã ºi extraordinarã. De obicei, acest lucru apare atunci când cheltuielile financiare cu dobânzile ºi dividendele de plãtit sunt mai mari decât veniturile financiare (dobânzi ºi dividende de încasat).

Rata de acoperire a rezultatului exerciþiului (Rre) reprezintã raportul dintre capacitatea de autofinanþare ºi rezultatul exerciþiului:

Rre Capacitatea de autofinanþare Rezultatul exerciþiului

Este recomandabil ca valoarea acestei rate sã fie mai mare de 100%.

În practicã, doar o parte din resursele care reprezintã capacitatea de autofinanþare va rãmâne la dispoziþia întreprinderii pentru reinvestire. În mod firesc, din capacitatea de autofinanþare se plãtesc dividende acþionarilor, cota managerului, participarea salariaþilor la profit. Partea care rãmâne din capacitatea de autofinanþare dupã efectuarea acestor plãþi reprezintã autofinanþarea:

Autofinanþarea CAF Dividende Cota managerului Participarea salariaþilor la profit

Autofinanþarea este foarte importantã pentru întreprindere, din urmãtoarele considerente:

reprezintã o sursã de finanþare independentã ºi stabilã;

oferã firmei autonomie financiarã;

permite reducerea cheltuielilor financiare;

reprezintã un indicator pe baza cãruia se poate calcula rentabilitatea financiarã a întreprinderii.

În practicã, pentru analiza autofinanþãrii se folosesc urmãtorii indicatori:

rata autofinanþãrii investiþiilor anuale;

rata autofinanþãrii imobilizãrilor corporale ºi necorporale;

rata de autofinanþare a nevoilor globale de finanþare

Rata autofinanþãrii investiþiilor anuale (Rai) se determinã ca raport între autofinanþare ºi valoarea investiþiilor anuale, astfel;

Rai Autofinanþarea Investiþii anuale

Aceastã ratã mãsoarã capacitatea firmei de a-ºi acoperi investiþiile anuale din surse proprii. Se considerã favorabilã o ratã care se apropie cât mai mult de 100%. O ratã de peste 100% indicã faptul cã firma îºi poate acoperi integral planul de investiþii din surse proprii, fãrã a apela la împrumuturi.

Rata autofinanþãrii imobilizãrilor corporale ºi necorporale (Raim) aratã capacitatea firmei de a-ºi acoperi din surse proprii investiþiile în imobilizãri corporale ºi necorporale. Acestã ratã se determinã astfel:

Raim Autofinanþare Imobilizãri corporale Imobilizãri necorporale

La fel ca în cazul ratei anterioare, o valoare de peste 100% a acestui indicator asigerã acoperirea integralã a planului de investiþii din surse proprii.

Rata de autofinanþare a nevoilor globale de finanþare (Rang) aratã ce proporþie din nevoile de finanþare ale firmei pot fi acoperite din surse proprii. Rata se calculeazã ca raport între autofinanþare ºi nevoia de finanþare:

Rang Autofinanþare Nevoi de finanþare

În practicã se urmãreºte ca valoarea indicatorului sã se apropie de 100%.

I.2.3. Analiza fluxurilor de numerar (cash-flow) ale întreprinderii. Delimitãri între cash-flow ºi profit

Pentru a defini fluxurile de numerar ce decurg din desfãºrarea activitãþii întreprinderilor din þarã cu economie de piaþã, inclusiv din România, se foloseºte noþiunea anglo-saxonã de cash-flow. De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a cunoscut interpretãri ºi modalitãþi diferite de calcul.

Încã de la început, trebuie sã facem o delimitare între cash ºi cash-flow.

Cash-ul se referã la ansamblul de disponibilitãþi bãneºti, este asimilat cu trezoreria netã ºi cunoaºte douã forme:

cash efectiv care se referã la disponibilitãþile bãneºti în conturi bancare, curente ºi în casã;

cash echivalent care reprezintã disponibilitãþi cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament, respective titlurile financiare (acþiuni, obligaþiuni etc.) ºi titluri monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpãrate pentru valorificarea temporarã a excedentului detrezorerie.

La rândul sãu, cash-flow-ul (CF) este variaþia (fluxul) trezoreriei nete (TN) de la începutul pânã la sfârºitul exerciþiului financiar.

Abordarea termenului de cash-flow acoperã ºi alte noþiuni legate de surplusul monetar degajat de activitatea de exploatare a unei întreprinderi într-o periadã datã ºi anume:

cash-flow curent, calculate prin deducerea cheltuielilor curente de exploatare din veniturile curente de exploatare;

cash-flow brut, care este rezultatul brut înainte de deducerea impozitului pe profit;

cash-flow net, care este egal cu cash-flow-ul brut diminuat cu impozitul pe profit.

Aceste trei forme de cash-flow sunt prezentate în Figura nr. 1 din Anexa 2.

Cash flow-ul sintetizeazã variaþia rezultatelor operaþiunilor (de gestiune ºi de capital) ale întreprinderii, care sunt prezentate în Figura nr. 2 din Anexa 3.

Corespunzãtor celor douã tipuri de operaþiuni ale întreprinderii, rezultã douã forme de cash-flow:

cash-flow-ul din operaþiuni (activitãþi) de gestiune (CFgest);

cash-flow-ul din operaþiuni (activitãþi) de capital (CFkap), structurat la rândul sãu în cash-flow-ul operaþiunilor de investiþii (CFinv) ºi cash-flow-ul operaþiunilor de finanþare (CFfin).

Pe baza celor afirmate anterior, se pot scrie relaþiile:

CF CFgest CFkap; CFkap CFinv CFfin; CFD CFgest CFinv CFfin

unde: CFD = cash-flow disponibil

Managementul financiar a consacrat noþiunea de cash-flow disponibil (free cash-flow) ca fiind fluxul de numerar cel mai adecvat pentru esaluarea unei întreprinderi sau a unui proiect de investiþii. Cash-flow-ul disponibil (CFD) reprezintã fluxul de numerar rãmas la dispoziþia societãþii comerciale pentru remunerarea investitorilor de capital în întreprindere, respective acþionarii ºi creditorii.

Calea cel mai frecvent adoptatã în determinarea cash-flow-ului disponibil este cea în cascadã. Se porneºte de la mãrimea cash-flow-ului rezultat din activitatea de exploatare, care se va diminua cu valoarea alocãrilor de numerar pentru menþinerea sau dezvoltarea capacitãþilor de producþie existente.

În condiþiile în care majoritatea intrãrilor ºi ieºirilor de numerar sunt implicate de activitatea de exploatare a întreprinderii, valoarea cash-flow-ului de exploatare (CFexpl) se determinã astfel:

CFexpl RE Amo Impozitul de profit

unde: Re = rezultatul din exploatare, Amo = amortizarea

În cazul în care ºi celelalte activitãþi ale întreprinderii (de investiþii sau de finanþare) aduc fluxuri importante de numerar, se determinã cash-flow-ului de gestiune (CFgest) ale cãrui destinaþii sunt urmãtoarele:

efectuarea plãþilor curente de gestiune;

achiziþia de noi active pentru autofinanþare ºi/sau pentru rambursarea creditelor;

remunerarea acþionarilor cu dividende ºi a creditorilor cu dobânzi.

Pornind de la utilizãrile sale prezentate anterior, CFgest se determinã astfel:

CFgest PN Dob Amo

unde: PN = profitul net (rezultatul exerciþiului); Dob = cheltuielile financiare anuale ale întreprinderii cu dobânzile de platã; Amo = cheltuielile anuale cu amortizarea activelor imobilizate din proprietatea întreprinderii.

În conþinutul cash-flow-ului disponibil se mai cuprind cash-flow-ul de investiþii ºi cash-flow-ul de finanþare (alãturi de cash-flow-ul de gestiune):

CFD CFgest CFinv CFfin

CFinv se referã, de regulã, la plãþi pentru achiziþia de active noi:

corporale, respective proprietãþi asupra terenurilor ºi construcþiilor, maºini ºi echipamente, inclusive prin autodotare;

necorporale, respective licenþe, brevete, mãrci;

financiare, respective participaþii directe, cumpãrarea de acþiuni ºi obligaþiuni emise de alte întreprinderi, acordarea de avansuri financiare cãtre filiale.

Activitatea de investiþii cuprinde totodatã încasãri din vânzarea (concesiunea) de active fixe: vânzãri de proprietãþi, maºini, echipamente, de acþiuni ºi obligaþiuni deþinute, precum ºi rãscumpãrãri ale obligaþiunilor deþinute sau ale avansurilor bãneºti acordate filialelor.

Cash-flow-ul din activitãþile de finanþare (CFfin) cuprinde atât fluxuri de venituri generatoare de încasãri, cât ºi fluxuri de cheltuieli generatoare de plãþi.

Încasãrile provin din:

operaþiuni de majorãri de capital social (prin emisiune de acþiuni noi);

majorãri de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligaþiuni ale întreprinderii).

Plãþile se manifestã sub forma:

rambursãrilor de împrumuturi pe termen mediu ºi lung;

rãscumpãrãri de pe piaþa bursierã ºi extra-bursierã a propriilor acþiuni pe baza profitului net.

O sintezã a fluxurilor de trezorerie prezentatã pe cele trei componente de bazã, cash-flow de exploatare, cash-flow de investiþii, cash-flow de finanþare, este prezentatã în Figura nr. 3 din Anexa 4.

Mãrimea cash-flow-ului disponibil este foarte importantã pentru acþionari ºi manageri, din moment ce sunt beneficiarii acestuia. Dacã valoarea cash-flow-ului disponibil este negativã, întreprinderea trebuie sã atragã noi resurse de la acþionarii sau creditorii sãi, pentru a-ºi finanþa investiþia. Aceasta este o situaþie normalã în momentele de dezvoltare a întreprinderii, când fluxurile rezultate din activitatea sa sunt insuficiente pentru a asigura autofinanþarea ºi remunerarea investitorilor sãi. Însã, în cazul unei întreprinderi ajunse la maturitate, obþinerea de cash-flow-uri disponibile negative poate indica probleme de gestiune sau de eficienþã a activitãþii sale.

În condiþiile în care evaluarea întreprinderii sau a proiectului de investiþii se face separat, din perspectiva acþionarilor sau a creditorilor, se dovedeºte foarte utilã defalcarea cash-flow-ului disponibil pe cele douã destinaþii principale de alocare (pentru acþionari ºi creditori), dupã cum urmeazã:

cash-flow-ul disponibil ce revine acþionarilor (CFDacþ) poate fi estimate astfel:

CFDacþ Div CPR Div (CPR1 CPR0)

Unde: Div = dividendele repartizate acþionarilor; ∆CPR = variaþia capitalului propriu ca rezultat al majorãrii sau reducerii capitalului social.

cash-flow-ul disponibil ce revine creditorilor (CFDcr) este reprezentat de:

CFDcr Dob DATfin

Unde: Dob = dobânzi plãtite creditorilor; ∆DATfin = variaþia mãrimii datoriilor financiare contractate de întreprindere de la terþi (în aceastã categorie nu intrã datoriile de exploatare).

Ca urmare, cash-flow-ul disponibil al întreprinderii este format din cash-flow-ul disponibil acþionarilor ºi cash-flow-ul disponibil creditorilor:

CFD CFDacþ CFDcr

Pornind de la valoarea acestor cash-flow-uri, poate fi estimatã valoarea întregii întreprinderi sau numai a capitalurilor proprii, respectiv numai a datoriilor sale.

În prezent, existã douã curente teoretice de explicare a cash-flow-ului: francez ºi anglo-saxon. În accepþiunea francezã, cash-flow-ul se explicã prin diferenþa între variaþia fondului de rulment ºi variaþia necesarului de fond de rulment:

TN FR NFR

Unde: ∆TN = variaþia trezoreriei nete; ∆FR = variaþia fondului de rulment; ∆NFR = variaþia necesarului de fond de rulment.

Astfel, se obþine variaþia trezoreriei nete care reprezintã, totodatã, relaþia echilibrului financiar al întreprinderii.

În accepþiunea anglo-saxonã, cash-flow-ul este suma cash-flow-urilor rezultate din operaþiuni de gestiune, de investiþii ºi de finanþare (dupã cum s-a arãtat anterior):

CF CFgest CFinv CFfin

Prezentarea conþinutului cash-flow-ului conduce ºi la diferenþierea acestuia de profitul net. O delimitare între cash-flow ºi profit net are la bazã argumentele urmãtoare:

profitul net exprimã un potenþial de obþinere a unor încasãri prezente ºi viitoare, în timp ce cash-flow-ul este o certitudine; el reprezintã rezultatul echilibrului dintre încasãri ºi plãþi, de la începutul pânã la sfârºitul anului. De exemplu, vânzarea produselor ºi serviciilor obþinute din exploatare se înregistreazã la venituri în

momentul livrãrii, dar încasarea va avea loc mai târziu ºi este incertã. Astfel, o întreprindere poate avea "teoretic" profit (pe hârtie), dar acesta se va materializa în cash-flow numai în mãsura în care clientul este bun platnic ºi respectã angajamentele.

De asemenea, alãturi de venituri ºi cheltuieli monetare (cu o scadenþã sigurã a încasãrilor ºi plãþilor), se înregistreazã în contul de profit ºi pierderi venituri ºi cheltuieli nemonetare (venituri anticipate, amortizãri ºi provizione calculate), care nu angajeazã cu certitudine fluxuri de lichiditãþi (cash-flow).

pe termen scurt, profitul net este rezultatul operaþiunilor de gestiune (de exploatare, financiare, extraordinare); spre deosebire, cash-flow-ul este generat atât de operaþiuni de gestiune, cât ºi de operaþiuni de capital (investiþii, dezinvestiþii, finanþãri, rambursãri). Operaþiunile de capital nu se în contul de profit ºi pierdere, dar ele influenþeazã substanþial mãrimea cash-flow-ului, a cãrui dimensiune o depãºeºte pe cea a profitului. Aºadar, numai în condiþii de creºtere "0" a întreprinderii ºi de reînvestire a amortizãrii anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul.

SC Viitorul SRL a fost înmatriculatã la Registrul comerþului pe 24.04.2005 având numãrul de ordine J43/265/2005 ºi CUI RO1992608. Obiectul principal de activitate al firmei este transportul rutier de mãrfuri. Pe lângã activitatea de bazã, firma realizeazã ºi activitatea de închirieri. Referitor la gestiunea ºi activitatea firmei menþionez urmãtoarele:

contabilitatea societãþii este organizatã conform Lg. 82/1991, cu modificãrile ulterioare;

sunt respectate principiile ºi metodele de contabilitate, prevãzute de reglementãrile legale în vigoare.

Contul de profit ºi pierdere la data de 31.12.2006

1) Marja comercialã = Venituri din vânzarea mãrfurilor - Costul mãrfurilor vândute

Marja comercialã 2005 = 12.600 -12.549 = 51

Marja comercialã 2006 = 1.534.050-1.473.771 = 60.279

2) Valoarea adãugatã Producþia Marja Consumuri

exerciþiului comercialã de la terþi

Marja comercialã -

Valoarea adãugatã 2005 = 51 + (953.267 + 0 + 0) - (185.282 + 108 +281.868) = 486.060

Valoarea adãugatã 2006 = 60.279 + (2.654.315 + 0 +0) - (449.332 + 0 + 710.458) = 1.554.804

EBE +

+

EBE 2005 = (486.060 + 0) + (3.748 + 100.756 + 33.968) = 624.532

EBE 2006 = (1.554.804 + 0) + (11.328 + 236.370 + 75.305) = 1.877.807

Rezultatul exploatãrii EBE (Venituri din provizioane pentru exploatare Alte venituri din exploatare) (Cheltuieli cu amortizãrile ºi provizionele pentru exploatare Alte cheltuieli de exploatare)

Rezultatul exploatãrii 2005 = 624.532 + (0 + 380.674) - (256.574 + 617.807) = 130.820

Rezultatul exploatãrii 2006 = 1.877.807 + (0 + 482.065) - (1.021.147 + 1.073.245) = 265.480

5) Rezultatul curent(EBT) Rezultatul exploatãrii Venituri financiare Cheltuieli financiare

Rezultatul curent 2005 = 130.825 + 9.678 - 51.239 = 89.264

Rezultatul curent 2006 = 265.480 + 41.128 - 299.944 = 6.664

6) Rezultatul net EBT Impozitul pe profit

Rezultatul net 2005 = 89.264 - 12.855 = 76.409

Rezultatul net 2006 = 6.664 - 21.565 = -14901

7) CAF EBE Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli de exploatare Venituri financiare Cheltuieli financiare Impozitul pe profit

CAF 2005 = 624.532 + 380.674 - 617.807 + 9.678 - 51.239 - 12.855 = 332.983

CAF 2006 = 1.877.807 + 482.065 - 1.073.245 + 41.128 - 299.944 - 21.565 = 1.006.246

Avram, V. -Managementul procesului de creare a valorii în contextul guvernãrii întreprinderii, Editura Economicã, Bucureºti, 2003

Bãrbulescu, C. -Pilotajul performant al întreprinderii, Editura Economicã, Bucureºti, 2000

Brezeanu, P. -Diagnostic financiar, Editura Economicã, Bucureºti, 2003

Dragotã, V. º.a. -Managementul financiar, vol. I ºi II, Editura Economicã, Bucureºti, 2003 

Gearbã, R. -Management financiar, Editura Rentrop & Straton, Bucureºti, 2003

Manolescu, Gh. -Managementul financiar, Editura Economicã, Bucureºti, 1995

Mihai, E. -Dreptul concurenþei, Editura All Beck, Bucureºti, 2004

Onofrei, M -Finanþele întreprinderii, Editura Economicã, Bucureºti, 2004

Stancu, I. -Finanþe, Editura Economicã, Bucureºti, 2002

Verboncu, I. -Diagnosticarea firmei. Teorie ºi practicã, Editura Tehnicã, Bucureºti, 2004

Anexa 1

Tabelul nr. 2. Structura simplificatã a contului de profit ºi pierdere

Anexa 2

Cash-flow  brut

Cash-flow net

Autofinan-þare brutã

Autofinan-þare netã

Figura nr. 1. Reprezentarea modalitãþilor de calcul ale cash-flow-ului

Anexa 3

Figura nr. 2. Conþinutul operaþiunilor de gestiune ºi de capital

Anexa 4

Figura nr. 3. Fluxurile de lichiditãþi (cash-flow) ale întreprinderii