ALTE DOCUMENTE |
AUTOFINANŢAREA SAU FINANŢAREA INTERNĂ
Politica de autofinantare.
Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate,de la trebuinte de lunga durata si de o valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, pâna la trebuinte de scurta durata, al caror nivel variaza frecvent în cursul anului în functie de factorii interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.
Finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi se face, evident tinînd cont de caracterul permanent sau temporar al trebuintelor.
Finantarea pe termen lung a întrepriderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza în diverse forme, functie de conditiile concrete ale întreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung.
Autofinantarea este cel mai raspândit principiu de finantare si presupune ca întreprinderea îsi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finatare o parte a profitului obtinut în exercitiul expirat si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât si cresterea activului economic.
Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, distingem finantari din fonduri proprii si finantari prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate în doua parti: finantari interne (autofinantarea) si finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse).
Locul însemnat pe care îl ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare decurge din faptul ca creeaza avantaje atât pentru actionari, cât si pentru societatea comerciala ca persoana juridica. Actionarii sunt avantajati întrucît, capitalizând o parte a profitului, creste valoarea bursiera a întreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, prin urmare, creste avutia lor. In afara de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale de impozit, ceea ce creeaza posibilitati mai mari de reinvestire. Întreprinderea ca persoana juridica, este avantajata întrucât nu mai este nevoita sa apeleze nici la actionari, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodata creste autonomia financiara a întrepriderii fata de banci.
Politica de autofinantare a unei întreprinderi este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate însa în functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de îndatorare. Previziunile de finantare joaca rolul principal în politica financiara a întreprinderii.
Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze în aceasta directie pentru ca întreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere economica din surse interne, se poate usor scapa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se o aparenta înselatoare ca primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara arata însa ca, indiferent de provenienta, costul capitalurilor se egalizeaza, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decat celui împrumutat.
Nu se poate vorbi depre un optim general al politicii de autofinantare. Pe plan mondial, pâna la deceniul al 6-lea, o buna structura financiara se caracterizeaza printr-un nivel scazut al îndatoririi, punându-se accentul pe autofinatare si alte surse proprii, respectiv pe autonomia economico-financiara a întreprinderilor. În deceniul al 8-lea, o buna structura financiara se caracteriza printr-un nivel "normal" al îndatorarii, adica nu excesiv comparativ cu capitalul propriu, dar punandu-se accentul pe efectivul pozitiv de îndatorare. În anii '80 o buna structura financiara se caracterizeaza prin diminuarea progresiva a îndatorarii, cresterea autonomiei financiare si cresterea rentabilitatii pe aceasta baza.
Factorii de incidenta asupra autofinantarii
Autofinantarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciata decât în funcţ 929e45j ;ie de politica financiara globala a întreprinderii. În acest sens, în anumite împrejurari devine mai avantajos pentru întreprindere de a proceda la o finantare externa în locul autofinantarii. În acelasi timp trebuie spus ca daca marja bruta sau marja comerciala este importanta pentru a proceda la autofinantare, întrucât formeaza baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totusi nu se poate spune ca exista o legatura directa, determinata între ea si nivelul autofinantarii: o marja comerciala mare poate fi însotita de o autofinantare mica si invers, o autofinantare slaba nu înseamna totdeauna o marja comerciala neîndestulatoare.
Decizia de autofinatare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri, privind accesul pe piata financiara sau constrângeri juridice diverse.
Sub aspectul fiscalitatii se poate vorbii despre o relatie de tipul: fiscalitate mare - autofinantare ridicata si invers, în sensul ca o politica de impozite apasatoare incita intreprinderea sa procedeze la capitalizarea unei parti din profit, cât mai mare cu putinta gasind în aceasta destinatie conditii mai lejere de impunere (facilitati fiscale). În schimb, alte reglementari, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursari de credite, plati de dobânzi) pot influenta în sensul cresteri distribuirii de dividende mai curând decât al cresteri resurselor de autofinantare. În alta ordine de idei investitorii (actionarii) care sunt puternic impozitati pe veniturile obtinute din dividende vor vota în adunarea generala a actionarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valori intrepriderii, si a patrimonului fiecarui actionar.
- Constrângeri privind pe piata financiara. În cazul societatilor comerciale necotate la bursa, procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se poate realiza prin apel la piata de capital ramânând, în consecinta, alternativa creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii de capital prin fonduri proprii externe. Cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în natura sunt operatiuni care dureaza în timp, sunt operatiuni dificile si costisitoare ceea ce face în comparatie, autofinantarea sa apara preferabila.
- Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari destinatii: distribuirii de dividende si reinvestire (autofinantare).
Decizia adunarii generale de a distribuii dividende reduce suma destinata autofinantarii, dar se obtin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor actionarilor, fidelitatea lor fata de societate manifestata în detinerea durabila a actiunilor, fara intentia de a le vinde pe piata, ceea ce duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a întreprinderii însesi. Dimpotriva, decizia adunarii generale a actionarilor de a reinvestii profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce, prin jocul cererii si al ofertei, poate duce la scaderea cusului actiunilor si prin urmare a capitalizarii bursiere a întreprinderii.
Distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta, desigur, un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societati, însa dorinta de autonomie influenteaza catre o autofinantare mai pronuntata. În anumite tari, legile în vigoare impun întreprinderilor o autofinantare minimala, ceea ce restrânge marimea dividendelor.Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai în masura în care prezinta capacitatea de îndatorare, adica dispun de fonduri propii într-un anumit cuantum.
Costul beneficiilor reinvestite
Orice politica de autofinantare trebuie analizata în funtie de rentabilitatea pe care o degaja profitul reinvestit. Daca rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoprite prin autofinantare este mai mare decât remuneratia ceruta de actionari, autofinatarea are un efect pozitiv pentru întrepridere în sensul ca creste valoare financiara a acesteia. Astfel, autofinantarea contribuie la cresterea mijloacelor financiare ale întreprinderii, dar nu permite cresterea beneficiilor pentru reinvestire decât daca creste rata rentabilitatii noilor proiecte peste pretentiile de remuneratie ale actionarilor.
În principiu, costul autofinantarii este egal cu costul fondurilor proprii externe în sensul ca actionarii asteapta aceeasi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca si de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul cresterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinatarea apare, ca si fondurile proprii externe, un mijloc de finantare costisitor. Faptul ca societatea comerciala dispune liber de sumele obtinute prin autofinantare, ca nu varsa remuneratia catre actionari (fluxuri financiare negative) nu înseamna ca sumele respective sunt gratuite.
Pe o piata financiara perfecta, în care toate informatiile sunt disponibile, sumele din profit trecute în foduri de rezerva (autofinantare) sau distribuite ca dividende fac politica de finantare sa fie neutra: îndatorarea, autofinantarea, distrubuirea profiturilor n-au nicio importanta din punctul de vedere al bogatiei actionarilor.
Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comerciala, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de actionari, trebuie sa tinem seama de incidenta fiscala, adica de faptul ca societatea este impozitata pentru profitul reinvestit, iar, pe de alta parte, actionarii sunt impozitati pentru veniturile din dividende.
Prin urmare, în cazul distribuirii de dividende, actionarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel încat lor le ramâne un veni net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, în vederea achizitionarii de noi actiuni.
Daca societatea comerciala nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum mai redus, ea va putea reinvesti întreg profitul sau o parte a acestuia, formând o baza pentru venituri viitoare sporite.
Este necesar însa ca randament net pentru actionari,sa ramâna acelasi,fie ca se distribuie dividende, fie ca profitul se reinvesteste.Cu alte cuvinte, situatia trebuie sa fie aceeasi din punctul de vedere al patrimonului actionarului.
Capacitatea de autofinantare
Sursele destinate autofinantarii se formeaza în cadrul întreprinderii, reprezentând, deci, surse interne. În principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si financiare adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozitive si negative, respectiv dintre încasari si plati. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum si din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat în doua feluri: fie ca diferenta dintre totalul încasarilor din activitatea economico-finaciara si totalul cheltuielor efectuate, tinând cont ca amortizarea este o cheltuiala cuprinsa în costuri, nu ocazioneaza fluxuri de iesire; fie ca suma a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi platite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.
Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiunilor de încasari si plati efectuate de întreprindere, într-o perioada de timp, având în vedere si incidenta fiscala.
Pentru determinarea capacitatii de autofinantare, trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât si financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzari (cantitati x preturi) si previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), în timp ce variabilele financiare au in vedere politica de împrumut, promovata de întreprindere, care ocazioneaza cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încarca diferit costurile pentru anumiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite actionarilor, al participatiilor la beneficii sau al majorarii fondurilor de rezerva.
De regula, autofinantarea efectiva este mai mica decât capacitatea de autofinatare. Nu totalitatea capacitatii de autofinantare ramâne la dispozitia întrepriderii pentru necesitati de finantare interna, ci mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatiile la beneficii ale salariatilor.
Capacitatea de autofinantare este un indicator de mare expresivitate economica, reflectând forta financiara a unei societati comerciale, garantia securitatii si independenta acesteia. Întreprinderile cu o buna capacitate de autofinantare îsi micsoreaza riscul financiar, fiind în masura sa surmonteze greutatile în perioadele de criza economica, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor înalte.
Totodata capacitatea de autofinantare este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate, care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste încrederea partenerilor de afaceri, creând conditii mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adauga, de asemenea, ca o capacitate de autofinatare buna exprima si o capacitate de îndatorare buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
Aspectele pozitive incontestabile ale autofinantarii nu exclud însa anumite inconveniente ale acestei metode de finantare, în sensul ca autofinantarea constituie un obstacol în calea mobilitatii capitalului si ca sursele aferente comporta un cost relativ ridicat.
Corelatii dintre autofinantare, împrumut, amortizare si repartizarea profiturilor
Procesul de finantare interna (autofinantare) nu tine neaparat de vointa întreprinderii, a actionarilor ci si de anumite conditii interne si externe: de fiscalitate si de alte reglementari juridice, de politica adusa de banci fata de creditarea agentilor economici, de costul creditelor si desigur de gradul de rentabilitate ce se obtine si intentiile de crestere economica ale întreprinderii.
Corelatia dintre autofinantare si imprumut
Obligatiile societatilor decurgând din politica lor de indatorare se traduc în plati regulate de dobânzi care, împreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât structura financiara este mai indatorata cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul si, prin urmare, posibilitatile de autofinantare.
Sub aspect financiar legatura între autofinatare si îndatorare este mai complexa. Autofinantarea este aproape întotdeauna o conditie necesara în vederea obtinerii unui împrumut; ea constituie, în acelasi timp, o garantie si un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, bancile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare.
Cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la credite. Intreprinderile care folosesc credite spera sa obtina efecte de indatorare pozitive, astfel incat sa permita nu numai plati de principal si dobanda , dar sa ramana si un profit care sa poata fi utilizat, eventual, pentru finantarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilitatilor de autofinantare. O asemenea perspectiva este realizata in cazul in care rata rentabilitatii economice este mai mare decat rata dobanzii. Sub acest aspect imprumutul apare ca o autofinantare anticipata.
Corelatia dintre autofinantare si amortizare
Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate maresc costurile, micsoreaza beneficial si, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Tinand seama ca cheltuielile cu amortizarea nu genereaza fluxuri financiare negative, rezulta ca fondurile de amortizare obtinute prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire si, alaturi de economia de impozit pe profit ca urmare a micsorari bazei impozabile, sa mareasca gradul de autofinantare.
In realitate, amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu amortizarea, se micsoreaza profitul si invers, asa incat nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinantare decat acela pe care-l poate genera exploatarea.
In schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinantare, crescator sau descrescator, in functie de scopurile urmarite de intreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca si posibilitatea intreruperii sau incetinirii ritmului de amortizare creeaza posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.In cazul cresterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentand impozit pe profit si, prin urmare, cresc fluxurile de autofinantare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descresterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, in primii ani fluxurile de autofinantare vor fi mai mari - intemeiat atat de volumul fondului de amortizare, cat si de economia de impozit pe profit - in timp ce, catre sfarsitul duratei de functionare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinantare vor fi mai mici, ca urmare a scaderii fondului anual de amortizare si, totodata, a cresterilor varsamintelor in contul impozitului pe profit.
Corelatia dintre autofinantare si repartizarea profitului
Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mari actionarilor are drept efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de societate, insa micsoreaza posibilitatile de autofinantare.
Beneficiul unei societati comerciale pe actiuni, fie ca se distribuie sub forma de dividende, fie ca se constituie fond de rezerva (posibilitati de autofinantare) este proprietatea actionarilor. De aceea, politica fata de repartizarea profiturilor este, in ultima instanta, o politica de lichiditate: daca se constituie fond de rezerva, cresc lichiditatile intreprinderii si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci a posibilitatilor de autofinantare.
Din punct de vedere al repartizarii profiturilor sub forma dividendelor, se contureaza doua curente: actionari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat si care, practic, sunt in dezacord cu politica conducerii societatii comerciale de autofinantare ca mijloc de crestere economica; in speranta unor profituri viitoare consistente, fara a pierde, totodata, posibilitatea obtinerii unor lichiditati imediate, putand vinde la bursa actiunile pe care le detin.
In situatia nerepartizarii de dividende, intr-un an sau altul, pot aparea nemultumiri in masa actionarilor si care se pot concretiza in tendinta de vanzari la bursa a actionarilor. Daca procesul de vanzare capata amploare sau se generalizeaza, consecinta este scaderea cursului actiunilor la bursa. In aceasta situatie se creeaza doua aspecte neplacute:
a) imposibilitatea pentru societatea comerciala de a efectua cresteri de capital prin emisiune de noi actiuni din cauza cursului bursier scazut. Cum pretul de emisiuni al actiunilor trebuie sa se situeaze intre valoarea nominala si cursul zilei, un curs scazut ar determina si un pret de emisiune scazut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cat un curs este mai scazut, cu atat mai multe actiuni trebuie emise in vederea cifrei propuse de crestere a capitalului social, insa numarul crescut al actionarilor atrage remuneratie in viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, daca admitem ca nivelul scazut al cursului este o consecinta a politicii de autofinantare, se poate spune ca aceasta face crestere de capital mai costisitoare;
b) cursul scazut al actiunilor, determinat de politica de autofinantare si de dividende, atrage atentia investitorilor straini care, prin cumparari masive la bursa in perioade optime, pot prelua controlul asupra societatii comerciale.
Finantarile prin sistem leasing constituie în economia româneasca o adevarata gura de oxigen pentru agentii economici pentru care investitiile reprezinta o cerinta esentiala pentru dezvoltarea activitatii lor. si cum 99% din activitatile din economie necesita investitii pentru a se dezvolta, finantarile în sistem leasing vor cunoaste o crestere constanta.
Leasing-ul s-a impus si
la noi în
Leasingul presupune existenta a trei terte persoane: furnizorul, societatea finantatoare (societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finantarii). Societatea de leasing cumpara de la furnizor bunul solicitat de utilizator si îl cedeaza acestuia din urma pe o anumita perioada de timp contra unor redevente lunare. Aceasta reprezinta în esenta operatiunea de finantare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operatiune îi va aduce si alte avantaje cum ar fi:
Îi permite realizarea de investitii atunci când nu dispune de lichiditatile necesare. si cum investitiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obtinut poate acoperi redeventele lunare.
Îi permite sa-si foloseasca fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducatoare de bani.
Îi permite sa fie în pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfârsitul contractului de leasing poate returna bunul societatii finantatoare si sa închirieze altul ale carui caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o eficienta mai mare în exploatare.
Îi permite sa beneficieze de amânarea platii taxelor vamale pâna la sfârsitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.
Îi permite sa beneficieze de facilitatile fiscale Întreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru IMM.
Leasingul este de doua feluri: financiar si operational. Procedural, este vorba de acelasi lucru, însa exista aspecte care diferentiaza cele doua tipuri de operatii, si anume:
|
În cazul leasingului financiar, bunul finantat este evidentiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finantarii). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislatiei în vigoare. În cazul leasingului financiar, redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix si din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator. |
În cazul leasingului operational, redeventa este compusa din cota de amortizare calculata conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redeventa lunara este considerata cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal. În cazul leasingului operational, bunul ramâne evidentiat în contabilitatea societatii finantatoare; |
În leasingul financiar, bunul finantat este
evidentiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul
finantarii). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta
mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibila din
punct de vedere fiscal, potrivit legislatiei în vigoare.
Redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix si din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator.
Leasing-ul financiar
Conform IAS 17, "Leasingul financiar este operatiunea de leasing care transfera, în mare masura, toate riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi, sau nu, transferat, în cele din urma". IAS furnizeaza unele exemple de indicatii care pot sugera clasificarea unui leasing ca fiind leasing financiar.
De exemplu, un vehicul are o durata de exploatare determinata de numarul de kilometrii parcursi. Valoarea justa a vehiculului este de 40.000 milioane lei. El parcurge, în mod obisnuit, 100.000 km înainte de a fi casat. Se ia în considerare un anumit aspect al contractului, si anume cumulul de km pentru care vehiculul a fost închiriat de locatar, care este:
30.000 km.
50.000 km.
75.000 km.
La punctele a) si b) se poate spune ca nu au fost transferate în mod substantial beneficiile. În cazul c), acest lucru este mai putin evident, dar se poate argumenta ca procentul de 75% poate fi considerat substantial.
Contractul mai prevede, de asemenea, ca în cazul a) avem un leasing financiar, iar în cazul c) un leasing operational. Aceste declaratii sunt nerelevante deoarece au doar forma legala si nu substanta economica.
Ambele contracte de la cazurile a) si b) au optiuni de cumparare exercitabile de catre locatar. Acest lucru pare sa satisfaca problema transferarii riscurilor si beneficiilor. Cazul a) stabileste un pret de 20.000 milioane lei, iar cazul b) un pret de 30 milioane lei. Este foarte probabil ca în cazul a) societatea sa achizitioneze activul la sfârsitul termenului de leasing, probabilitate neexistenta în cazul b). Cazul a) poate fi considerat un leasing financiar.
În fine, în cazul c), locatorul accepta sa repare, sa întretina si sa furnizeze un alt vehicul în cazul în care cel existent se va defecta. Locatorul are, de asemenea, dreptul ca în orice moment sa înlocuiasca activul cu unul similar, daca ofera indicatii stricte ca va face acest lucru. Acest lucru face mai putin probabila clasificarea cazului c) în categoria leasing-ului financiar.
Concluzia exemplului de mai sus este aceea ca toti termenii unui contract de leasing trebuie luati în considerare împreuna. Este, prin urmare, o problema de rationament profesional atât pentru administratorii locatarului, cât si pentru cei ai locatorului. Trebuie retinut ca este posibila contabilizarea operatiunii de leasing drept leasing operational de catre una din partile contractante, respectiv drept leasing financiar de cealalta parte contractanta.
Paleta definitiilor pe care le putem întâlni este foarte larga. Chiar si cartile de specialitate accesibile în mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar gresit, fara a surprinde în fapt esenta fenomenului. Exista pareri ca leasingul este o operatiune de finantare, altii o asimileaza cu o vânzare în rate sau cu un contract de locatie pura. Ei bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operatiuni, dar poate avea forme foarte apropiate de oricare dintre ele.
Definitia corecta a leasingului este urmatoarea:
Leasingul este operatiunea prin care o parte, denumita locator, transmite celeilalte parti denumita utilizator, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, dreptul de posesie si folosinta al unui bun al carui proprietar este, pentru o perioada determinata de timp.
Elementele cele mai importante care decurg din aceasta definitie si care delimiteaza leasingul de alte operatiuni înrudite, sunt urmatoarele:
Locatorul ramâne proprietarul bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, pe toata perioada de derulare a contractului; aceasta implica si faptul ca, în cazul neachitarii ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-si retrage bunul.
Utilizatorul are dreptul sa beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele folosirii bunului, asumându-si în acelasi timp si riscurile exploatarii acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, mentionam o alta caracteristica importanta a leasingului, si anume flexibilitatea. În general, contractele care se încheie sunt croite pe obiectul de leasing si pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenta ratelor, valoarea reziduala pot fi liber negociate de cele doua parti, astfel încât termenii contractului sa corespunda cel mai bine intereselor si mai ales posibilitatilor acestora. Prezentam în continuare câteva situatii mai des întâlnite.
Exista forme de leasing în care, la sfârsitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a opta fie pentru achizitionarea bunului la o valoare reziduala, fie pentru prelungirea contractului, fie pentru renuntarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte din categoria operatiunilor de leasing financiar.
Probabil ca aceste forme de leasing sunt cele mai populare. În esenta, locatorul apare ca finantator al utilizatorului, datorita faptului ca este foarte probabil - înca de la începutul contractului - ca utilizatorul va opta pentru achizitionarea definitiva a obiectului de leasing. În aceasta situatie, locatorul nu are interesul ca la sfârsitul contractului sa ramâna în posesia bunului si ne putem astepta ca si ratele de leasing sa reflecte acest lucru. Locatorul îsi va acoperi în timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate de operatiune, iar valoarea reziduala va fi mult mai mica decât valoarea de piata a bunului la sfârsitul contractului.
Exista si situatii în care existenta unei piete second-hand sau faptul ca locatorul este specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a ratelor si o crestere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator.
În oricare dintre situatii, locatorul va trebui sa analizeze foarte bine afacerea si clientul cu care opereaza.
Un alt factor important în derularea operatiunii de leasing este furnizorul. În general, si acesta îsi asuma responsabilitati legate de derularea contractului, mai ales în ceea ce priveste exploatarea (asistenta tehnica, instruirea personalului etc., contract de buy-back). Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul ca este posibil ca furnizorul sa-si asume si rolul de locator. Aceasta situatie poate fi interesanta pentru producatorii sau distribuitorii care pot sa-si asigure ei însisi finantarea, facilitându-si astfel desfacerea produselor.
Exemple în acest sens, chiar pe piata româneasca, sunt distribuitorii de autoturisme sau de utilaje si echipamente specializate - pornind de la computere pâna la tractoare. În principiu, aceasta forma de leasing este cea mai ieftina pentru utilizator, întrucât producatorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul si piata de desfacere, ceea ce diminueaza în mare masura riscurile asumate de locator. Nu este exclus ca în viitorul foarte apropiat, sub presiunea pietei, si producatorii sau distribuitorii români de instalatii sau echipamente pentru industria alimentara sa-si desfaca produsele sub forma de leasing.
Din punctul de vedere al locatorului, este esential faptul ca contractul de leasing îi protejeaza dreptul de proprietate si deci poate actiona direct asupra bunului în cazul în care utilizatorul nu se achita de obligatiile contractuale. De asemenea, obiectul finantarii fiind legat direct de contract si fiind personalizat, exista posibilitatea urmaririi afacerii în intimitatea ei si este mult mai usor de luat o decizie în caz de insolvabilitate temporara a utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regasesc la utilizator. Acesta poate sa plateasca dreptul de folosinta si, în cele din urma, sa achizitioneze un bun investitional pe masura ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate si cadentate încât sa permita plata ratelor si chiar obtinerea unui profit fara a supune utilizatorul la sarcini împovaratoare. De exemplu, pentru activitati sezoniere - cum ar fi industria zaharului - ratele pot fi orientate spre sfârsitul perioadei de productie, când veniturile înregistrate din vânzarea produselor vor permite achitarea obligatiilor de plata. În aceste cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotriva, pentru activitati unde încasarile sunt ritmice si se întind pe tot parcursul anului - cum ar fi panificatia, industria laptelui - ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se încheie pe o perioada de cel putin un an. Nu exista o cerinta expresa ca contractul sa fie încheiat în forma scrisa, dar Ordonanta nr. 51 reglementeaza clauzele obligatorii într-un contract de leasing, astfel ca forma scrisa trebuie subînteleasa.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adica poate fi pus în executare contra utilizatorului fara nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) daca utilizatorul refuza sa înapoieze bunul, în urmatoarele situatii:
la sfârsitul perioadei de leasing, daca acesta nu a formulat optiunea cumpararii bunului sau a prelungirii contractului;
în cazul rezilierii contractului din vina exclusiva a utilizatorului.
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse înregistrarii în Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare, în conditiile Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate fata de terti, dar interesul unei astfel de înregistrari este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca în cazul leasing-ului imobiliar).
Achizitionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele TI) prin leasing financiar intra sub incidenta legislatiei referitoare la amortizare (în principal, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale si necorporale, astfel cum a fost modificata si republicata), astfel încât deductibilitatea ratelor de leasing va fi tratata diferentiat. Astfel, o parte a ratei este deductibila ca dobânda, o alta parte ca prima de asigurare si o alta parte ca pretul de achizitionare a bunului, acesta din urma fiind determinat conform legislatiei referitoare la amortizare.
Ordonanta nr. 51 contine si unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, bunurile care sunt introduse în tara de catre utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societati de leasing, persoane juridice straine, sau de societati de leasing persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, bunul se încadreaza în regimul vamal de admitere temporara, pe toata durata contractului de leasing, cu exonerarea totala de la obligatia de plata a sumelor aferente drepturilor de import. Daca utilizatorul opteaza pentru cumpararea bunului la sfârsitul perioadei de leasing, el va fi obligat sa achite taxa vamala calculata la valoarea reziduala a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare, care nu poate fi mai mica de 20% din valoarea de intrare a bunului (pretul platit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie sa cumpere bunul într-o perioada de 7 ani de la data încheierii contractului.
Breviar contabil
a) Înregistrarea în contabilitate a imobilizarilor corporale primite conform contractului de leasing, inclusiv a dobânzilor aferente:
212 "Mijloace fixe" = 167"Alte împrumuturi si datorii asimilate"
471 "Cheltuieli înregistrate în avans" = 687 "Dobânzi aferente altor
împrumuturi si datorii asimilate"
Debit cont 8036 "Redevente, locatii de gestiune, chirii si alte datorii asimilate" cu valoarea imobilizarilor corporale conform documentelor.
b) Amortizarea imobilizarilor corporale achizitionate în sistem de leasing se face conform duratelor normale de functionare legale în vigoare.
În cazul leasing-ului financiar - amortizarea se înregistreaza astfel:
681 "Cheltuieli de exploatare privind = 281"Amortizari privind imobilizarile
amortizarile si provizioanele" corporale"
c) Înregistrarea obligatiei de plata a ratelor facturate de proprietarul bunurilor:
% = 404 "Furnizori"
167 "Alte împrumuturi si datorii asimilate"
1687 " Dobânzi aferente altor împrumuturi si datorii asimilate"
4426 "TVA deductibila"
si concomitent
666 "Cheltuieli privind dobânzile" = 471 "Cheltuieli înregistrate în avans"
Reglementarile în vigoare cu privire la operatiunile de leasing
Ordonanta nr. 51/28.08.1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing;
Legea nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing;
Modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing;
Norme privind înregistrarea în contabilitate a operatiunilor de leasing;
Propunere de ordonanta de modificare a Legii nr. 99/1999 privind activitatile de leasing si societatile de leasing;
Ordonanta nr. 51/1997 republicata privind operatiunile de leasing si societatile de leasing.
Legea nr. 414/26.06.2002 privind impozitul pe profit (M.O. 456/27.06.2002);
HG nr. 859/16.08.2002 pentru aprobarea instructiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit (MO 640/29.08.2002);
OMFP 1784/2002 pentru aprobarea precizarilor privind unele masuri referitoare la închiderea exercitiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care, potrivit prevederilor Legii contabilitatii nr. 82/1991, republicata, au obligatia sa întocmeasca situatii financiare anuale (M.O. 21/16.01.2003);
HG 22/16.01.2003 privind unele modificari si completari ale metodologiilor contabile si fiscale (M.O. 44/24.01.2003);
OG 36/30.01.2003 privind corelarea unor dispozitii din legislatia financiar - fiscala (M.O. 68/02.02.2003).
În general, în derularea unui contract de leasing, sunt implicate, în diverse etape ale procesului de finantare, cel putin cinci parti: societatea de leasing, clientul sau utilizatorul final, furnizorul bunului achizitionat, banca finantatoare si, nu în ultimul rând, societate de asigurare.
Alegerea bunului si a furnizorului
În functie de necesitatile clientului, acesta decide atât asupra caracteristicilor bunului cat si asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (pret, caracteristici tehnice, amanunte privind livrarea, conditii de instalare si punere în functiune, în cazul echipamentelor) vor fi negociate de utilizator direct cu furnizorul ales, urmând a respecta în contractul de vânzare cumparare si în contractul de leasing, toate aspectele negociate.
Obtinerea ofertei si solicitarea de leasing
Pe baza preturilor negociate cu furnizorul întocmeste o oferta generala de finantare, în care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea asigurarii, etc. În urma transmiterii solicitarii de leasing, oferta transmisa initial poate suferi modificari în functie de clasa de risc în care se va încadra clientul. Analiza riscului are la baza atât documentele financiare puse la dispozitie de catre client (bilant, balanta, cont de profit si pierderi) cât si alte documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activitatii companiei, business-plan, etc.).
Analiza si aprobarea solicitarii de leasing
Evaluarea solicitarii de leasing se realizeaza de catre specialisti într-un interval de timp ce nu depaseste 48 ore. În functie de complexitatea proiectului supus finantarii, societatea de leasing poate solicita clientului informatii suplimentare referitoare la unele aspecte analizate, raspunsul final al evaluarii urmând a fi prelungit în functie de furnizarea informatiilor solicitate.
Încheierea contractului
În cazul unui raspuns afirmativ, se va încheia un contract de leasing, financiar sau operational, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul bunului, cât si clauze specifice politicii societatii de leasing privitoare la modalitatea de plata a ratelor, asigurarea efectuarii platilor, etc.
Bunul ce urmeaza a fi achizitionat urmeaza a fi asigurat de catre societatea de leasing, pe toata derularea contractului de leasing, în optiunea pentru toate riscurile, în conditiile stabilite cu societatea de asigurari si banca finantatoare, iar prima de asigurare va fi achitata de catre utilizator.
În cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va calcula la valoarea DDP a bunului.
Livrarea bunurilor
Obligatia livrarii bunurilor revine în întregime furnizorului, operatiunea fiind asistata de specialistii societatii de leasing
Pot obtine finantare pentru achizitionarea de bunuri în leasing atât persoane juridice, înfiintate în baza Legii 31/1990 republicata, cât si persoane fizice sau persoane fizice autorizate.
Bunurile finantate pot fi noi, din import sau achizitionate de pe piata româneasca, sau second-hand, caz în care se va efectua o evaluare suplimentara de catre specialistii societatii de leasing.
Pot fi finantate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cât si echipamente medicale, telecomunicatii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor achizitionate va fi cuprinsa între 3.000 euro si 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia între 12 si 48 luni, în functie de necesitatile clientului si rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei
În functie de personalitatea juridica a solicitantului (persoana juridica, persoana fizica autorizata, persoana fizica) sunt necesare diferite tipuri de documente menite sa reliefeze bonitatea si capacitatea de plata a acestuia.
În principal, documentele solicitate sunt:
Cererea de Finantare sau Formularul de Comanda, documente tipizate;
Documente financiare, care sa prezinte situatia financiara din ultimii doi ani de activitate;
Documente legale (certificat de înregistrare, cod fiscal, certificat constatator, act constitutiv si acte aditionale, etc.)
Declaratie angajament a utilizatorului;
Factura proforma , cu o descriere detaliata a bunului si a caracteristicilor tehnice, a modalitatilor de plata si livrare, pretul si moneda de plata;
Credem ca - cel putin în ceea ce priveste leasingul - experienta economiilor dezvoltate poate fi un exemplu de urmat. Nu întâmplator, boom-ul economic din Statele Unite, si mai târziu din Europa de Vest s-a datorat în mare masura încurajarii leasingului. Stimulentele, mai ales de natura fiscala, acordate firmelor de leasing au determinat efervescenta fenomenului, astazi vorbindu-se de o adevarata industrie a leasingului. Trebuie bine înteles faptul ca de facilitatile de orice natura acordate leasingului vor beneficia în cele din urma utilizatorii.
Din nefericire, în România nu se poate vorbi de un cadru legal si fiscal stimulativ în tratamentul leasingului; fara a exagera lucrurile, am dori sa sugeram ca schimbarea acestei stari de fapt ar putea fi una din caile redresarii economice.
|
