BANCA NATIONALA A ROMANIEI DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL, PANA LA CRIZA ECONOMICA MONDIALA: 1918 - 1929

BANCA NATIONALĂ A ROMÂNIEI DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, PÂNĂ LA CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ: 1918 - 1929

'' După constituirea statului national unitar român, refacerea economiei era una din problemele cardinale ale natiunii. Desi marile puteri au recunoscut granitele de nord, de est si de vest ale României, acestea i-au impus obligatii financiare de peste 3 miliarde lei, motivând că trebuie să achite o parte din datoriile statului austro-ungar, în calitate de succesoare a acestuia si o serie de alte obligatii economice, în favoarea firmelor din cadrul marilor puteri. De asemenea, cheltuielile de 232o144c război, pierderile materiale si umane, marile distrugeri de război, jaful ocupantilor si dezorganizarea întregii vieti au generat o gravă criză economică cu profunde îimplicatii sociale si politice. Preturile au crescut de 4 -6 ori, fată de nivelul antebelic, iar inflatia a agravat situatia.

Refacerea economiei, în noile conditii, genera sarcini incompatibile mai mari ca în oricare altă perioadă din trecut. Pentru a se defini căile de dezvoltare si profilul economiei nationale, s-au desfăsurat aprinse confruntări de opinii în Parlament si presă. Ideea de fond privea utilizarea creditului autohton sau a celui străin. Disputa a fost dârza; în această problemă s-au confruntat opinii extreme chiar si în sânul Partidului Liberal, care a dominat economia în acea perioadă. I. Brătianu, de exemplu, era adept al capitalului national preponderent în economie, în timp ce Tancred Constantinescu sustinea avantaje si garantii de profit pentru capitalul străin, considerând că, fără acesta, economia românească nu se putea dezvolta.''

'' După primul război mondial, Banca Natională a României a fost prezentă în efortul general de refacere si însănătosire a economiei, prin activitatea de creditare si de mentinere a stabilitătii monetare. Astfel, la 12 mai 1919, a acordat statului un credit de 1,5 miliarde lei, fără dobândă, pentru retragerea biletelor de bancă, emise sub ocupatia germană de către Banca Generală Română, pe care, ocupantii au folosit-o ca bancă de emisiune. Ca acoperire, statul a cedat Băncii Nationale drepturile ce urmau a fi recunoscute asupra depozitelor de la Reichbank, care au garantat emisiunile Băncii Generale Române, precum si alte despăgubiri ce urmau a fi acordate de Conferinta de la Paris. Creditul a fost utilizat, însă pentru acoperirea altor cheltuieli, necesitate de organizarea si apărarea statului national unitar proaspăt constituit; la 16 octombrie 1919, a acordat statului un nou credit de 1 miliard lei, fără dobândă, Banca acoperind, din disponibilitătile sale, prezente si eventuale, în devize. Această conventie s-a modificat la 30 octombrie 1919, când statul a dat Băncii Nationale un bon de tezaur în aur, în valoare de 333 milioane lei, pentru acoperirea emisiunii determinată de creditul acordat.

În anii 1920 - 1921, banca Natională a acordat statului două împrumuturi pentru unificarea monetară si lichidarea haosului monetar:

- 5,0 miliarde lei, prin conventia din 11 iunie 1920;

- 2,5 miliarde lei, prin conventia din 5 ianuarie 1921.

Haosul monetar a fost provocat de circulatia a cinci monede ( cele ale Băncii Nationale, ale Băncii Generale, coroanele austro-ungare si rublele rusesti Romanov si Lwow ). Valoarea monedelor preschimbate a însumat 1,7 miliarde lei, necesitând o emisiune corespunzătoare de bilete ale Băncii Nationale, care, cu această ocazie, a fost autorizată să emită bilete de 1,2 si 5 lei, în sumă de 175 milioane lei, peste limita prevăzută de legea din 19 decembrie 1916.

Cu toate că preschimbarea monedelor străine s-a făcut cu întârziere, ceea ce a dat nastere la introducerea în tară, prin fraudă, a mari cantităti de ruble si coroane, al căror curs avantajos a dus la speculatii, totusi unificarea monetară a pus în ordine circulatia monetară si a favorizat dezvoltarea activitătii economice.

La 24 iunie 1920, în vederea însământărilor, statul a contractat cu Banca Natională un împrumut de 200 milioane lei, pentru a-l pune la dispozitia Casei Centrale a Băncilor Populare.

La 30 iunie 1921, Banca a acordat statului un împrumut de 200 milioane lei, primind gaj aurul de la Banca Austro- Ungară, iar la 30 iulie 1921, încă două împrumuturi, fiecare de 200 milioane lei. De asemenea, nevoile de credit ale provinciilor alipite au determinat o sporire considerabilă a creditelor; la sfârsitul anului 1921, acestea ajunseseră la 2,06 miliarde lei.

Concomitent, banca a dat sprijin larg activitătii economice în special la lichidarea datoriilor ale comerciantilor, datorii care crescuseră considerabil, ca urmare a deprecierii leului. Expresia acestui sprijin a fost cresterea portofoliului comercial de la 1,8 miliarde lei, la sfârsitul anului 1921, la 9,4 miliarde lei, la finele anului 1928. Banca a acordat importante credite industriei; la un moment dat, aceasta detinea 50% din portofoliu, din care o bună parte pentru operatiuni care necesitau credite pe termen lung. Pentru a degaja portofoliul său de imobilizări în astfel de credite, banca a sprijinit înfiintarea în 1923, a Societătii Nationale de Credit Industrial, la al cărui capital, Banca Natională a participat cu 30%.

Agricultura a primit sprijinul Băncii Nationale, mai ales prin intermediul creditului cooperatist, căruia i-a acordat aproape 2 miliarde lei, la sfârsitul anului 1928, cu un scont redus.

În urma inflatiei produse de masivele împrumuturi acordate si a deficitului balantei comerciale, cursul leului a scăzut, deprecierea fiind de 92,6 %, la sfârsitul anului 1921.

Cu toate că din 1922 s-au luat măsuri de încetarea a inflatiei, nemaiemitându-se bilete de bancâ pentru necesităti economice, leul a continuat să se deprecieze datorită dezechilibrului balantei comerciale. Pentru a opri deprecierea leului, prin legea din 23 februarie 1923, s-a restrăns dreptul de a face comert cu devize, autorizându-se numai un anumit număr de persoane si institutii de a practica acest comert, unele operatiuni fiind supuse autorizării prealabile a Oficiului de Control al devizelor de pe lângă Banca Natională. În anii următori legii, lueul a avut variatiuni în jurul unui nivel aproape stabil. Începând din 1926, s-a produs chiar o urcare a valorii leului, cursul lui variind în jurul cifrei de 160 lei pentru un dolar, fată de 210 lei în martie 1923.

În 1925, pentru oprirea emisiunilor pentru bilete de bancă în interesul statului si trecerea la lichidarea datoriei acestuia, s-a elaborat Conventia cu privire la '' lichidarea emisiunii de stat si circulatiei financiare'', stabilindu-se:

- crearea unui fond de lichidare alimentat din anumite venituri, pentru stingerea datoriei statului, într-un termen de 15 sau 25 ani;

- retragerea din circulatie a biletelor de bancă, emise pentru stat, în raport cu sumele vărsate la fondul de lichidare si tinând seama de nevoile economiei;

- limitarea emisiunilor Băncii Nationale la nivelul atins la sfârsitul anului 1924, până la reluarea convertibilitătii biletelor sale;

- întărirea acoperirii circulatiei monetare.

Fondul de lichidare a datoriei statului a fost alimentat cu regularitate, însumând 3,1 miliarde la sfârsitul anului 1928.

Biletele în circulatie s-au mentinut sub limita stabilită prin conventia din 1925, dar apropiată de ea, necesitătile pietei impunând o circulatie mai mare. Limita a fost suprimată, prin legea din 28 iulie 1928, care autoriza Banca Ntională să cumpere devize, în mod nelimitat, în vederea realizării stabilizării, de fapt, premergătoare stabilizării legale.

Prin altă conventie, din mai 1925, se prevedea prelungirea privilegiului de emisiune a biletelor de bancă pe încă 30 de ani ( adică până la 31 decembrie 1955 ) si în continuare din 5 în 5 ani, dacă, între timp, o lege nu ar dispune astfel. Prin această conventie, s-au adus si unele modificări legii de organizare a Băncii Nationale:

- sporirea capitalului de la 12 la 100 milioane lei;

- restabilirea participării statului la capitalul Băncii, acordându-i-se actiuni în valoare de 33,5 milioane lei;

- aprobarea ca, până la reluarea convertibilitătii, 50% din acoperire să fie constituită din devize aur;

- lărgirea sferei operatiunilor Băncii Nationale cu operatiuni pe warante;

- sporirea numărului directorilor si cenzorilor Băncii Nationale si prelungirea mandatului acestora;

- obligatia Băncii Nationale de a face operatiunile de trezerorii pentru stat, în mod gratuit.

Preocupată în această etapă de stabilizarea valorii leului, Banca Natională a actionat încontinuare, ceea ce a avut ca efect cresterea acoperirii în aur, de la 495 milioane lei, în 1921, la 571 milioane lei în 1928; devizele aur au crescut de 4,6 miliarde lei, la 6,6 miliarde lei, în aceeasi perioadă.''

În această perioadă, în timp ce Banca Natională a dus o politică ponderală, de acoperire a circulatiei monetare, sistemul bancar, desi avertizat de Banca natională la prudentă în acordarea creditelor nu a luat în consideratie semnalul dat, ceea ce a condus la criza sistemului bancar din 1931.