CONCEPTE PRIVIND FINANTELE PUBLICE SI PROBLEMATICA ACESTORA

CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE sI PROBLEMATICA ACESTORA

1.1. Statul - premisa fundamentala a finantelor publice

Aparitia primelor institutii de tip statal în perioada tranzitiei societatii omenesti de la comunitatile de tip gentilic la societatea sclavagista, a constituit un factor obiectiv ce a dat nastere unor no 929e45j i procese economice si relatii sociale de redistribuire a produsului national între acestea si membrii colectivitatilor statale. Pe masura dezvoltarii institutiilor de tip statal si amplificarii sarcinilor asumate de stat, ajungând pâna la statul modern, acest gen de relatii s-a amplificat continuu pe fundalul manifestarii din ce în ce mai complexe a functiilor statului. În acest context, formele institutiilor statale incipiente (armata) s-au caracterizat prin continutul nematerial, necreator de valoare, al activitatilor desfasurate. Implicit, existenta si functionarea acestor institutii, presupunând consumuri de valori, a impus preluarea, în virtutea fortei publice, de valori create de membrii colectivitatii respective ce desfasurau activitati creatoare de produs national. Caracterul neproductiv al activitatilor desfasurate de institutiile statale reprezinta principala cauza a redistribuirii produsului creat în activitatile materiale private, respectiv al proceselor economice de repartitie a unei parti din produsul national prin intermediul institutiilor statului. Pe seama valorilor redistribuite de la membrii colectivitatilor institutiile de tip statal si-au putut desfasura activitatile proprii, cu impact asupra vietii sociale si economice a colectivitatii respective. În timp, s-a ajuns la asumarea de catre stat a unor noi sarcini, atât în planul sustinerii materiale, direct sau indirect, a unor membri ai colectivitatii, cât si în planul organizarii si coordonarii de activitati în sfera activitatilor materiale sau interventiei statului în reglarea activitatilor economice si sociale în vederea atingerii unor obiective de interes comun.

Tipuri de stat si impactul lor asupra finantelor publice

Asupra manifestarii finantelor publice un impact deosebit l-au avut formele de organizare statala corespunzatoare diferitelor trepte ale societatii omenesti, iar în lumea moderna se pot distinge urmatoarele tipuri de stat: - statul de tip protector (statul jandarm) - statul de tip socialist - statul de tip interventionist. Statul protector a fost tipic fazelor initiale ale societatii capitaliste, iar caracteristica sa esentiala consta în asumarea numai a unor sarcini traditionale, cum sunt apararea nationala, ordinea interna, relatiile diplomatice etc. La baza functionarii acestui tip de stat se afla doctrina liberala clasica, potrivit careia activitatile creatoare de bunuri trebuiau considerate a fi apanajul exclusiv al initiativei private. Deoarece economia functiona având la baza autoreglarea mecanismelor sale în virtutea legitatilor specifice economiei de piata, statul nu trebuia sa intervina în desfasurarea activitatilor economice, considerându-se ca orice interventie a sa ar avea efecte dereglatoare. Mai mult, statul era considerat un administrator mai prost al resurselor decât agentii economici privati, iar eventuala implicare în viata economica, inclusiv prin mobilizarea si redistribuirea de resurse financiare, devenea o sursa de ineficienta economica. 6

În conditiile specifice fazei initiale a dezvoltarii capitaliste pentru finantele statului problema principala era limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar asigurarii functionarii normale a institutiilor de stat. Cheltuiala publica era considerata un consum nerecuperabil de produs national, având impact negativ asupra dezvoltarii economice si sociale, cu atât mai mult cu cât resursele respective apareau pierdute pentru societate. Fara a se contesta ipostazele statului de creator si supraveghetor al aplicarii regulilor de conduita, care faceau din cheltuielile publice, un rau necesar, finantelor publice li se rezerva un rol relativ minor. Functionând ca stat protector, acesta trebuia sa asigure, deci, cadrul organizatoric adecvat desfasurarii activitatilor economice si sociale, protejând si agentii economici fata de eventualii factori perturbatori. În consecinta, cvasitotalitatea utilitatilor de bunuri si servicii trebuiau oferite si consumate în varianta privata, sub protectia statului. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, de domeniul asigurarii ordinii si protejarii cetatenilor, iar în raport cu economia era chemat doar sa stabileasca regulile jocului economic si sa supravegheze respectarea acestora, el a fost numit si stat jandarm. Din perspectiva finantelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) îi era caracteristica o sfera de manifestare mai restrânsa a acestora, dimensiunile proceselor de redistribuire a produsului creat în corespondenta cu consumurile si, implicit, cheltuielile publice fiind relativ reduse. Ipostaza statului jandarm, cu impactul sau asupra finantelor publice s-a dovedit a fi viabila o buna perioada de timp, în care economia si societatea capitalista, nu a cunoscut fenomene profund perturbatorii de tipul crizelor si somajului, care au aparut ulterior. Statul socialist, care a functionat în varianta cea mai concludenta în fostele tari socialiste din Europa si, mai ales, în fosta URSS, s-a bazat pe asumarea unor functii si sarcini economice si sociale foarte cuprinzatoare, pe fundalul desfiintarii proprietatii private si promovarii altui tip de proprietate, denumita generic socialista, care, în esenta, era una de stat. Instituirea acestui tip de proprietate asupra cvasitotalitatii bunurilor si concentrarea de catre partidul unic (comunist) a dreptului de decizie asupra desfasurarii tuturor activitatilor economice si sociale s-au concretizat în amplificarea fara limite a activitatii statului. În mod corespunzator, latura financiara a întregii activitati economice si sociale a devenit, în cea mai mare masura, de domeniul finantelor publice. Un asemenea tip de stat si-a asumat explicit o functie economica, autoritatile de partid si de stat dirijând întreaga activitate economica si sociala. S-au creat astfel economiile socialiste centralizate, în cadrul carora procesele si relatiile economice, inclusiv cele în forma baneasca, au devenit predominant relatii financiare publice, la care statul era participant omniprezent, atât direct, cât si prin multitudinea de entitati economice si sociale cu caracter public, de stat. În acest cadru de functionare a statului, cea mai mare parte a resurselor financiare se afla la dispozitia statului sau a întreprinderilor si institutiilor sale, fiind alocate si utilizate aproape în totalitate prin decizii cu caracter public (statal). Astfel, oferta de utilitati se asigura în cea mai mare masura de catre entitatile numite generic socialiste, fie ca erau întreprinderi producatoare de bunuri, comerciale etc. sau institutii publice din sfera activitatilor nemateriale. În conditiile respective, finantele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin: - sfera foarte larga de cuprindere, în baza proprietatii socialiste de stat; - constituirea de fonduri financiare la dispozitia statului si entitatilor socialiste cu o anumita autonomie functionala, care se baza pe relatiile de repartizare a produsului creat, reglementate de catre autoritatile statale; - distribuirea planificata a fondurilor (resurselor) financiare, corespunzator obiectivelor prevazute prin planurile centralizate.

Instrumentul principal folosit de statul socialist în procurarea si distribuirea resurselor, inclusiv a celor financiare, era planul, respectiv planificarea si conducerea centralizata a ansamblului activitatilor economice si sociale. Statul interventionist s-a conturat în conditiile confruntarii societatii capitaliste cu fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice si somajului, care au bulversat economia si societatea, în ansamblu. Începuturile interventionismului statal se plaseaza în perioada primului Razboi Mondial, când în tarile beligerante a fost necesara concentrarea si coordonarea eforturilor de razboi, care nu puteau fi realizate decât de catre stat. Astfel, statele beligerante au fost puse în situatia de a concentra la dispozitia lor un mare volum de resurse si de a le dirija pentru a face fata efortului de razboi. O mare parte din aceste resurse trebuia procurata si alocata în forma baneasca, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finantelor publice. Dupa încheierea razboiului, refacerea infrastructurii si a economiei, ca si crearea premiselor pentru reluarea ascensiunii economice si sociale au fost asumate ca sarcini ce reveneau autoritatilor statale. În noile conditii, statul s-a implicat pregnant si prin decizii menite sa sustina reglarea si dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat actiunilor sale un caracter interventionist. Momentul culminant care a determinat nasterea doctrinei interventioniste este considerat cel al declansarii crizei economice mondiale din 1929-1933, când statul a trebuit sa abandoneze unele dintre tezele liberale de noninterventie în viata economica si sociala si sa se implice mult mai profund în redistribuirea, alocarea si folosirea resurselor. Confruntat cu dificultatile crizei economice, statul si-a extins activitatea, incluzând în sfera actiunilor sale si masuri de contracarare a factorilor perturbatori. Astfel, alaturi de sarcinile traditionale asumate anterior de stat, s-au conturat si altele noi, care vizau, mai ales, contracararea factorilor destabilizatori sau corectarea impactului negativ al dereglarii vietii economice si sociale. S-a nascut, în acest context, o noua doctrina privitoare la economie si stat, pledând pentru cresterea rolului statului în societate si economie, cunoscuta ca doctrina interventionista, care mai este numita, prin comparatie cu cea clasica, doctrina moderna. Potrivit noii doctrine, pentru a compensa imperfectiunile si a contracara disfunctionalitatile mecanismelor economiei de piata, este de admis implicarea autoritatilor statale, atât în activitatile economice pentru a influenta evolutia produsului intern brut (asigurându-i o tendinta de crestere echilibrata) cât si în plan social, pentru a ameliora situatia materiala a persoanelor afectate de producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea, somajul etc.) Suportul doctrinar al interventionismului statal este considerata opera lui J.M.Keynes, în special lucrarea intitulata "Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor". În functionarea statului interventionist se disting mai pregnant doua tipuri de interventionism care marcheaza si modalitatile de exprimare, respectiv masurile luate în planul finantelor publice, si anume: - statul interventionist compensator; - statul interventionist corector. Interventionismul compensator semnifica implicarea statului, cu mijloacele sale, în atenuarea ciclicitatii economice, prin promovarea de masuri de natura financiara si monetara menite sa impulsioneze activitatile economice în perioadele de declin sau sa atenueze ritmurile prea ridicate de crestere economica în perioadele de boom (economic).

Compensarea adusa astfel tendintelor ce apar în evolutia economiei s-a dovedit favorabila atenuarii oscilatiilor ciclice, evitând dereglarile profunde în plan economic si social. Asemenea 8

interventii presupun alocarea sau realocarea adecvata a resurselor, între care un rol major revine celor financiare, implicând participarea autoritatilor statale. Din perspectiva masurilor ce pot fi aplicate de catre statul interventionist compensator, doctrina keynesiana fundamenteaza necesitatea si posibilitatea implicarii statului în economie, atât prin dezvoltarea sectorului economic de stat, cât si prin influentarea evolutiei activitatilor economice private. În ambele cazuri, se presupune angajarea finantelor publice prin mobilizarea de resurse si distribuirea lor adecvata sustinerii economiei, apelând la instrumentele principale, cum sunt: impozitele, cheltuielile publice, bugetul public. Interventionismul corector reprezinta o varianta ulterioara de interventie a statului, în viata socio-economica, fiind considerat stat al bunastarii generale a cetatenilor sai. Acest tip de interventionism statal s-a conturat în contextul economic al societatii contemporane, în care fenomenele de tipul crizelor si somajului nu numai ca s-au atenuat semnificativ, dar au putut fi anticipate si controlate într-o anumita masura, iar preocuparile pentru protectia sociala, mai ales, a categoriilor sociale defavorizate s-au amplificat. S-a produs, astfel, o mutatie din perspectiva implicarii autoritatilor publice, în sensul accentului pus pe exercitarea unor influente indirecte asupra vietii economice si sociale si renuntarii sau diminuarii interventiilor directe. Instrumentele financiare publice sunt folosite acum pentru a influenta indirect evolutia fenomenelor economice si sociale, stimulându-le pe cele cu impact pozitiv si inhibându-le pe cele generatoare de efecte nefavorabile dezvoltarii. Noul tip de interventionism statal se manifesta în noile conditii, mai ales, prin redistribuirea resurselor între membrii societatii, ceea ce se poate înfaptui, de regula, prin metode specifice finantelor publice. Ca urmare, resursele financiare redistribuite prin impozite si cheltuieli publice au crescut considerabil, detinând proportii net superioare în PIB, fata de perioadele anterioare. Impactul acestuia se concretizeaza, totodata, într-o realocare a resurselor ce favorizeaza si corelarea cererii agregate cu oferta si cresterea economica. Pe de alta parte, ultimele decenii evidentiaza aparitia unor tendinte de reconsiderare a pozitiilor statului în societatea contemporana, în sensul diferentierii pozitiei sale de creator al regulilor jocului si arbitraj al aplicarii lor (stat arbitru) de cea de agent economic (actor sau jucator) participant direct la activitati economice. În prima ipostaza, statul poate desfasura activitatile traditionale având un rol relativ restrâns în viata economica si sociala, dar realizeaza coordonarea de ansamblu, stabilind regulile de joc pentru agentii privati si urmarind respectarea lor prin institutiile sale. În a doua ipostaza, el organizeaza si deruleaza activitati economice proprii, luând decizii cu caracter economic, care presupun si respectarea regulilor general aplicabile, stabilite în ipostaza de arbitru. În aceasta a doua situatie, finantele publice se dezvolta si printr-un segment specific, cel al finantelor întreprinderilor cu capital de stat, în cadrul caruia se realizeaza si o activitate financiara direct legata de procesele economice creatoare de bunuri materiale. Reflectarea ambelor ipostaze în planul finantelor publice semnifica, pe de o parte, amplificare proportiilor proceselor de procurare, alocare si utilizare a resurselor banesti la care participa autoritatile publice, iar pe de alta parte, cresterea complexitatii fenomenelor si tehnicilor financiare folosite, inclusiv a interdependentelor cu finantele private.

1.2. Continutul economic, trasaturile si sfera finantelor publice

Prin semnificatii si modul în care s-a conturat conceptul de "finante", rezulta ca esenta economica a finantelor rezida în procesele si relatiile banesti pe care le exprima, desi acceptiunea mai larga sau mai restrânsa data acestui concept, ca si sensurile multiple ale folosirii notiunii respective genereaza nuantari în interpretarea continutului lor. În acest sens, continutul economic si implicit trasaturile finantelor apar a fi, atât comune, cât si specifice unor componente circumscrise sferei acestora. Tipice, în abordarea cea mai restrictiva a conceptului de finante, sunt considerate procesele si relatiile economice la care participa statul, pe de o parte, si persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, pentru constituirea si distribuirea sau utilizarea de fonduri banesti necesare îndeplinirii functiilor si sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al finantelor, cunoscut sub denumirea de "finante publice", care prezinta si unele trasaturi specifice. Totodata, însa, în cadrul proprietatii private, crearea si functionarea entitatilor economico - sociale, respectiv a întreprinderilor, organizatiilor, asociatiilor, etc. si, în general, desfasurarea oricarei activitati, în conditiile dezvoltarii relatiilor marfa-bani, genereaza procese si relatii de constituire si distribuire sau utilizare de fonduri banesti corespunzatoare activitatilor desfasurate. Ele se manifesta între entitati ori persoane juridice sau fizice private, ca procese si relatii de procurare, alocare, cheltuire sau recuperare de resurse banesti. Aceste procese si relatii banesti, dând expresie aceluiasi continut economic comun finantelor, contureaza un alt domeniu mare de manifestare a acestora, denumit generic "finante private", caracterizate si prin unele trasaturi distinctive de cele publice. Structurarea pe cele doua mari domenii ale sferei de manifestare a finantelor are la baza diferentierea nevoilor de consum si ofertei de utilitati în doua mari categorii: publice si private. Evolutia societatii umane a impus o anumita separare (delimitare) aproximativa a nevoilor de consum de bunuri si servicii si a modalitatilor de satisfacere a lor pe doua paliere (private si publice), carora le corespund cele doua componente majore ale sferei finantelor. S-a constatat, astfel, ca nevoile individuale de hrana, îmbracaminte, încaltaminte, habitat, deplasare, informare, comunicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfacute, în mod convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se realizeaza, de regula, de o maniera privata, pe seama utilitatilor procurate si administrate, individual sau la nivel de microgrup (familie), implicând optiuni si decizii proprii, personale, sub incidenta preferintelor, posibilitatilor si conditiilor (concurentiale) existente pe piata reala (alimente, haine, locuinte, diverse servicii etc.). Pe de alta parte, traind în societate, indivizii se confrunta cu necesitatea unor activitati de interes mai larg, cu caracter social, care determina consumuri de bunuri si servicii, de o maniera colectiva, cum sunt cele pentru ordinea interna, apararea nationala, combaterea calamitatilor naturii, securitatea sociala etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existenta unor institutii publice adecvate, care prin activitatile specifice ofera populatiei asemenea bunuri si servicii, denumite generic utilitati publice. O trasatura definitorie pentru acestea este caracterul neconcurential si indivizibil al accesului la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor si serviciilor publice în comun de catre o multitudine de persoane.

În acelasi timp, satisfacerea unor asemenea nevoi prin oferta de utilitati publice nu contravine individualizarii consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educatie, ocrotire sanitara, asistenta sociala etc.) denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile îmbina trasaturi, 10

atât ale utilitatilor private, cât si publice. Sunt asimilate acestora si unele nevoi de utilitati cu caracter economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de retele rutiere si cai ferate, lucrari de irigare, desecare, împadurire, explorari geologice si exploatari miniere sau forestiere, crearea unor ramuri sau subramuri economice considerate de interes national), mai ales, atunci când sectorul privat întâmpina dificultati în asigurarea unei oferte adecvate, adesea indispensabile. Limitele în care nevoia totala de utilitati se acopera pe cale privata sau publica se pot modifica sub impactul cerintelor de optim sau mutatiilor de ordin politic, ideologic, etc. În principiu, însa, satisfacerea nevoilor de utilitati prin oferta privata, respectiv publica trebuie sa raspunda unor criterii de rationalitate, care în final se regasesc în dimensiunile PIB. Maximizarea PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre utilitatile private si cele publice, în societatea moderna, în care alaturi de sectorul privat al economiei fiinteaza si un sector economic public. Armonizarea ofertei de bunuri si servicii private cu cea publica apare, la rândul sau, ca premisa favorabila dezvoltarii economice si sociale, nivelul optim al acestora situându-se la confluenta utilitatilor marginale ale celor doua tipuri de oferta. Ea presupune evitarea, atât a unor actiuni publice ce asigura o utilitate inferioara celei marginale, cât si acoperirea prin oferta privata a unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfacute mai avantajos în varianta publica, luând drept criteriu al optiunilor, în acest sens, maximizarea utilitatilor totale oferite pentru satisfacerea cât mai deplina a cererii. În concordanta cu rationamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare si cheltuire a fondurilor banesti, în cadrul finantelor publice, respectiv al celor private, presupune maximizarea ofertei totale (private si publice) de utilitati, la o marime data a resurselor ce pot fi consumate, admitând relatiile urmatoare: (1.1.) (1.2.) în care: Ut = utilitati totale; Up = utilitati private; Us = utilitati sociale (oferite de stat); Cp = consumuri (nevoi) private; Cs = consumuri (nevoi) sociale. Sub aspectul posibilitatilor de asigurare a ofertei de utilitati (private si publice) într-o economie mixta, raportul de marime dintre acestea înregistreaza modificari importante, atât în timp, cât si în spatiu, sub influenta unei multitudini de factori obiectivi si subiectivi. Acest raport se afla si sub incidenta modului de functionare a mecanismelor economiei de piata care, în conditii specifice, face necesara sporirea sau restrângerea ofertei de utilitati publice, în corespondenta cu modificarile ce survin în oferta privata si cererea agregata. Mutatiile ce survin si întrepatrunderea dintre ofertele si cererile de utilitati private si publice se reflecta pregnant în derularea si interconditionarea fluxurilor financiar-monetare, ce au loc în cadrul economiei nationale, respectiv între cele doua mari domenii ale finantelor. Indiferent de acceptiunea data (larga sau restrânsa) si de domeniile de manifestare ale finantelor (publice sau private), în prim plan, se releva continutul lor comun, de procese si relatii de natura economica, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea si utilizarea resurselor banesti în activitatea economica si sociala. . Trasaturile finantelor publice Prin modul de manifestare si continutul lor economic, finantele prezinta anumite trasaturi distinctive, fata de celelalte categorii de procese si relatii economico-sociale. sptUUU spspUUCC

Trasatura definitorie a finantelor, în ansamblu, rezida în forma baneasca de exprimare a proceselor si relatiilor economice pe care le desemneaza acest concept, atât în acceptiunea larga, cât si în cea restrânsa, date acestora. Asadar, se cuprind în sfera finantelor procesele economice si relatiile sociale bazate pe folosirea banilor; ele având acelasi continut economic si aceasta trasatura comuna. Conform acestei trasaturi, se impune constatarea ca numai procesele economice care se realizeaza în forma baneasca au un continut financiar si se înscriu, deci, în categoria denumita generic "finante". În mod implicit, este de admis ca toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartitie a produsului national realizate în forma natural-materiala nu se încadreaza în sfera finantelor. Pe de alta parte, în conditiile exprimarii valorice prin bani, procesele economice în forma baneasca si cele în forma natural-materiala se conditioneaza reciproc, iar finantele apar ca parte integranta a activitatii economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat ca prin derularea continua a proceselor respective au loc miscari ale sumelor de bani, ce descriu fluxuri financiare, aflate în interactiune cu cele ale transmiterii valorii între participanti prin fluxurile reale (sub forma materiala a bunurilor si serviciilor). În concordanta cu aceasta caracteristica, procesele si relatiile economice cuprinse în sfera finantelor se concretizeaza, în principiu, prin formarea si utilizarea de fonduri banesti de catre persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire) si de iesire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcatuiesc fiecare fond banesc, financiar. O alta trasatura, ce caracterizeaza mai pregnant finantele publice, dar într-un mod aparte si pe cele private, consta în transferul de valoare care se produce între participantii la respectivele procese si relatii economice. Potrivit acestei trasaturi, manifestarea finantelor (în sens restrâns), concretizeaza, în principiu, un transfer din valoarea aflata, la un moment dat, la dispozitia unui participant, catre un alt participant la procesele si relatiile respective. Acest proces de transferare a valorii, pentru a avea continut financiar, se presupune a fi efectuat în forma baneasca. În mod obisnuit, un asemenea transfer antreneaza si modificarea marimii patrimoniului administrat de catre participantii la aceste procese si relatii. Modificarile în marimea patrimoniului pot avea loc în ambele sensuri, dupa cum participantii cedeaza sau primesc sume de bani în cadrul acestor raporturi financiare. Astfel, daca un participant acumuleaza resurse banesti suplimentare el îsi majoreaza fondurile financiare de care dispune, iar daca cedeaza sume de bani altor utilizatori îsi diminueaza aceste fonduri, înregistrând si modificari corespunzatoare ale patrimoniului administrat. De asemenea, este de remarcat ca transferul de valoare se realizeaza printr-o cedare-primire (între participanti) a unei sume de bani si reprezinta, implicit, un transfer de putere de cumparare. El are, deci, ca efect direct si imediat, reducerea disponibilitatilor banesti si a puterii de cumparare la persoana care cedeaza o suma de bani si cresterea acestei puteri de cumparare la cea care primeste suma respectiva. Spre deosebire, un transfer în forma naturala a bunurilor si serviciilor, nu are un continut financiar.

În fine, transferul de valoare caracteristic finantelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe principiul rambursabilitatii. Este evident ca, daca transferul are caracter definitiv, suma de bani si puterea de cumparare aferenta nu mai revin persoanei de la care s-a facut transferarea. Prin comparatie, atunci când suma respectiva urmeaza a se restitui persoanei de la care provine, transferul se realizeaza cu titlu rambursabil si apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare, dupa un interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o miscare a valorii 12

în sens invers, specifica relatiilor de credit, dar care se înscriu în categoria generala a finantelor, în sens larg. Fenomenul transferului de valoare prezinta însa anumite particularitati, în cele doua domenii ale finantelor. În domeniul finantelor publice, se pot distinge mai multe particularitati ale transferului de valoare. În primul rând, transferul are, de regula, un caracter definitiv, nerestituibil, atât dinspre persoanele fizice si juridice catre stat, cât si invers. În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regula, fie acumularea, fie distribuirea (utilizarea) de resurse (fonduri) banesti si se realizeaza, în principiu, fara o contraprestatie directa si imediata, din partea beneficiarului sumei de bani transferate. Caracterul de transfer fara contraprestatie presupune ca persoana de la care se face transferul nu obtine în schimb un echivalent în bunuri, servicii sau bani din partea persoanei în favoarea careia se face transferul. Cazul tipic al unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau juridice, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, cu prilejul constituirii si distribuirii fondurilor banesti administrate de catre autoritatile de stat, implicând, de regula, trecerea valorii dintr-o forma de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin transfer a unor venituri (impozite) de la persoanele fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fara obligatia statului de a oferi în mod direct persoanelor respective o valoare compensatorie. În mod asemanator, transferul în sens invers, de la fondurile financiare publice catre persoanele beneficiare de sumele de bani distribuite, nu implica o contraprestatie directa din partea acestora catre stat. Sub acest aspect, este de remarcat ca pentru aceeasi persoana, nu se stabileste vreo legatura între sumele transferate catre stat si cele de care beneficiaza ea din partea statului. Dar, în mod indirect si în momente diferite, este posibila, fie si partial, o compensatie valorica privind sumele de bani cedate de catre diferitele persoane si foloasele de care beneficiaza ele pe seama cheltuielilor facute de catre stat. În al treilea rând, transferul de valoare si de putere de cumparare vizeaza, în principiu, scopuri (nevoi) cu caracter colectiv. Asa, de pilda, transferurile banesti de la persoanele fizice si juridice la stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societatii. Se pot asimila acestora si transferurile de resurse banesti între persoanele fizice si juridice care vizeaza realizarea obiectivelor specifice si desfasurarea activitatii diferitelor colectivitati economice si sociale, cum sunt: întreprinderile, organizatiile, institutiile, etc. Fenomenul de transfer se realizeaza, de asemenea cu particularitati în sfera finantelor private, unde relatiile dintre participanti se bazeaza pe proprietate privata, personala. În mod deosebit, în cazul întreprinderilor private, miscarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea loc, fie prin raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operatiuni interne ce vizeaza constituirea (sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri banesti pentru propria activitate. În primul caz, transferul are loc în mod asemanator celui din domeniul finantelor publice, desi în principiu participantii sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizeaza un transfer veritabil de valoare dintr-o proprietate în alta, ci doar o dirijare interna a valorii catre anumite fonduri banesti proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de satisfacut. În acest caz, puterea de cumparare este afectata doar sub aspectul posibilitatii de acoperire a diferitelor categorii de cheltuieli (de functionare, de investitii) în interiorul entitatii respective. În plus, toate operatiunile de plati si încasari, implicând miscarea sumelor de bani, chiar cele legate de cumparari-vânzari de bunuri si servicii sunt asimilate celor financiare, incluzându-se în domeniul finantelor private.

Fata de unele particularitati ale transferului de valoare, evidentiate mai sus, rezulta ca anumite procese si relatii economice, desi se realizeaza în forma baneasca, dar presupun schimburi

de echivalente, cum este si vânzarea-cumpararea marfurilor pe bani, nu s-ar încadra în acceptiunea restrictiva a notiunii de finante. În acelasi timp, însa, în acceptiunea larga, sfera finantelor tinde a se suprapune pe cea a folosirii banilor, în toate functiile acestora. În acest sens, toate operatiunile banesti efectuate de entitati (persoane) private sau publice pot fi si sunt considerate, mai ales în practica, de domeniul activitatilor financiare. Componente principale ale sferei finantelor Ansamblul proceselor si relatiilor economice în forma baneasca constituie sfera larga a finantelor care înglobeaza, în prim plan, atât finantele publice cât si finantele private. În cadrul acesteia se diferentiaza mai multe componente sau categorii financiare, cu particularitati de manifestare imprimate de formele de proprietate, specificul activitatilor, caracterul definitiv sau temporar al transferului de valoare etc. Cele mai importante componente ale sferei finantelor sunt: finantele statului - reflectate prin bugetul de stat - si finantele locale - reflectate prin bugetele entitatilor administrativ-teritoriale (locale) - fiecare dintre acestea încadrând categorii financiare specifice, concretizate prin venituri si cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocatii, credite bugetare, subventii, etc.); creditul; asigurarile; finantele întreprinderilor (firmelor) etc. Finantele statului, respectiv bugetul de stat concentreaza relatiile financiare ce se desfasoara între stat si persoanele fizice si juridice în cadrul proceselor de constituire si distribuire/utilizare a fondurilor banesti destinate îndeplinirii functiilor si sarcinilor statului. Resursele banesti vehiculate prin relatiile aferente acestei componente a finantelor se administreaza de catre stat prin autoritati publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizarii unor actiuni publice de interes general, ale colectivitatilor statale. Finantele locale, respectiv bugetele locale înglobeaza ansamblul relatiilor si proceselor financiare la care participa autoritatile publice locale, pe de o parte, si persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, în ipostaze de contribuabili la constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii si utilizarii fondurilor banesti administrate prin bugetele locale. Prin relatiile financiare publice locale se vehiculeaza resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate a fi în interesul specific al colectivitatilor umane din perimetrul teritorial al fiecarei entitati administrativ-teritoriale (locale). Creditul reprezinta o alta componenta a finantelor, desemnând acele procese si relatii financiare, ce se desfasoara pe principiul rambursarii (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul lor) si al platii de dobânda de catre beneficiar (debitorul) în favoarea partii care cedeaza temporar dreptul de folosinta a sumei respective (creditorul). Ca relatie financiara, creditul presupune, adesea, participarea unor institutii financiar-bancare (denumite generic intermediari financiari) specializate în redistribuirea resurselor banesti între detinatorii de disponibilitati si utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer temporar de valoare, grefat pe miscarea în forma baneasca a valorii în ambele sensuri, între creditor si debitor. Asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila reprezinta o componenta distincta a finantelor ce consta în procese si relatii financiare generate de necesitatea prevenirii si combaterii efectelor distructive ale unor fenomene sau evenimente cu caracter aleatoriu si cu impact negativ asupra vietii si activitatii umane, cunoscute sub denumirea generica de riscuri. Ele exprima, deci, raporturi economice, în forma baneasca, între participantii la contractul de asigurare - reprezentati prin societati sau organizatii de asigurare private sau cu capital de stat, pe de o parte, si asigurati, care pot fi persoane fizice si juridice, pe de alta parte. 14

Procesele si relatiile financiare aferente se concretizeaza prin constituirea si utilizarea unui fond banesc numit fond de asigurare (pentru bunuri, persoane si raspundere civila), acestea îmbracând forme specifice dintre care cele mai cunoscute sunt primele de asigurare (platite) si despagubirile primite de catre asigurati. Aceasta componenta a finantelor se remarca si prin faptul ca îmbina caracteristici ale bugetelor publice cu cele ale creditului, în functie de producerea evenimentelor fata de care iau nastere relatiile de asigurare. Astfel, daca evenimentele (riscurile) asigurate se produc, generând pagube si nevoia de "despagubiri", procesele si relatiile ce compun aceasta categorie financiara se aseamana mai mult cu cele de "credit", întrucât fata de miscarea initiala a valorii, de la asigurat la asigurator (sub forma contributiilor sau a primelor de asigurare), se realizeaza si o miscare inversa ocazionata de plata despagubirilor (sumelor asigurate), ceea ce semnifica si o restituire a contributiei platite, ce poate fi asimilata rambursarii unui împrumut (credit). Asigurarile sociale sunt, de asemenea, o componenta a finantelor si reprezinta un grup de procese si relatii financiare generate de necesitatea protectiei unor categorii de persoane care, din diverse motive obiective, îsi pierd capacitatea de munca si nu pot obtine venituri din munca prestata. Participantii la aceste relatii sunt autoritati de stat specializate în domeniu, sindicate sau organizatii private, care administreaza fonduri banesti pentru asigurari sociale, pe de o parte, si persoane fizice, în calitate de persoane asigurate, care contribuie (partial) cu resurse banesti la constituirea acestor fonduri si beneficiaza se sumele alocate din fondurile respective. Este semnificativ si faptul ca în sistemul public de asigurari sociale constituirea fondurilor se realizeaza în buna masura prin relatii financiare de forma contributiilor ce se platesc de catre angajatorii de persoane în diverse activitati (agenti economici, institutii, organizatii publice sau private) dar si de angajati (salariati). La rândul lor, destinatiile ce se dau fondurilor de asigurari sociale se concretizeaza prin cheltuieli specifice, dintre care cele mai reprezentative ( prin proportii si arie de cuprindere) sunt pensiile si ajutoarele /indemnizatiile banesti acordate persoanelor fizice beneficiare. Finantele întreprinderilor (firmelor) constituie o componenta fundamentala a finantelor (în ansamblu) si cea mai reprezentativa a finantelor private. Ea înglobeaza relatiile economice prin care sunt procurate, distribuite si utilizate resursele banesti în desfasurarea activitatii întreprinderilor sau organizatiilor economice si se concretizeaza prin procesele de constituire de fonduri banesti la nivelul acestora sau de formare si utilizare a capitalului lor. Între formele tipice pe care le îmbraca acestea se disting: aportul de capital (în bani) adus de actionari inclusiv de catre stat (prin cumpararea actiunilor emise de firma); plasamentele de capital în proiecte de investitii, respectiv pe piata financiara; repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de dividende etc. Dar, în acceptiunea larga, pot fi luate în considerare si veniturile, cheltuielile si celelalte procese sau relatii în forma baneasca generate de crearea, functionarea si eventual lichidarea întreprinderii. O componenta distinctiva a finantelor se considera a fi finantele menajelor (gospodariilor), cuprinzând relatiile financiare la care participa entitatile de tip familii sau alte comunitati restrânse, celibatari care realizeaza venituri si le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile si serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea si plasamentele de resurse banesti. Desigur, manifestarea concomitenta a diferitelor componente ale finantelor implica si posibilitatea interactiunii sau întrepatrunderii lor, respectiv existenta unor zone de interferenta în care se regasesc tipuri de procese si relatii financiare apartinând diverselor categorii financiare.

În mod obisnuit, însa, finantele publice sunt asociate cu existenta si functionarea statului, inclusiv a unitatilor administrativ-teritoriale si, în general, a institutiilor de drept public, iar problematica lor vizeaza procurarea resurselor banesti necesare functionarii entitatilor publice, efectuarea de cheltuieli pentru înfaptuirea de obiective si actiuni de interes public, inclusiv contractarea de împrumuturi si datorii publice. În mod implicit, problematica lor include si asigurarea echilibrului financiar macroeconomic, folosirea eficienta a resurselor, sustinerea dezvoltarii economiei si sociale. Prin comparatie, finantele private sunt asociate cu activitatea economico-financiara bazata pe proprietatea privata a firmelor, întreprinderilor (societatilor comerciale), organizatiilor, societatilor de asigurare, a celor de investitii, a bancilor si altor entitati private. Ele abordeaza procesele si relatiile de formare a resurselor banesti necesare acestora, cheltuielile, împrumuturile contractate, creantele de încasat si obligatiile de plata aferente activitatii lor, inclusiv rezultatele financiare, distributia profitului, echilibrul financiar microeconomic etc. Lumea finantelor private, în acceptiunea sa moderna, este reprezentata prin ansamblul de operatori (agenti) economici si sociali care realizeaza gestiunea financiara a patrimoniilor individuale sau a patrimoniului întreprinderilor, având la baza exprimarea si evaluarea prin bani a tuturor resurselor angajate în fiecare activitate, iar domeniul principal de manifestare a ei este cel al pietelor financiare si al evaluarii activelor ce se schimba pe aceste piete

1.3. Conceptii asupra problematicii finantelor publice

Finantele, în ansamblu, si cele publice, în special, si-au conturat o problematica de cercetare specifica, axata pe modalitatile de asigurare si folosire a resurselor destinate functionarii normale a diferitelor entitati, inclusiv a institutiilor de stat, vizând direct procesele si relatiile banesti de procurare, mai ales, sub forma de contributii ale mentorilor colectivitatii, respectiv de alocare si utilizare a lor eficienta, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor efectuate. Preocuparile de cercetare asupra problematicii finantelor publice au evoluat sub impactul doctrinelor economice dominante, inclusiv al conceptiilor privitoare la aparitia, existenta si functionarea statului. În acest context, principalele conceptii referitoare la problematica sau domeniul de cercetare al finantelor publice pot fi încadrate în doua orientari majore, si anume: conceptia clasica si conceptia moderna.

1.3.1. Conceptia clasica

Conceptia clasica asupra finantelor publice s-a format în contextul doctrinei economice liberale, ce a dominat perioada de început a dezvoltarii capitaliste, conturâdu-se în secolul al XIX-lea. Conform acestei doctrine, se sustinea necesitatea liberei initiative private în economie si evitarea oricarei interventii din partea statului, considerat un factor perturbator al activitatii economice. În acord cu dictonul "laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui meme", doctrina liberala pleda pentru asigurarea unui cadru economic si social care sa nu stânjeneasca initiativa privata si în acelasi timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele traditionale (ordine interna, aparare nationala, relatii diplomatice, educatie). În concordanta cu aceste sarcini, statul era privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de functionare a institutiilor sale erau concepute la un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftina. Prevala, deci, teza limitarii cheltuielilor la nivelul strictului necesar functionarii normale a statului, ca obiectiv determinant în domeniul finantelor publice. 16

În consecinta, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activitati cu caracter economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea apareau inferioare celor din activitatea economica privata, datorita incapacitatii acestuia de a asigura o gestionare eficienta. În aceste conditii, dimensiunile proprietatii de stat în economie s-au situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care initiativa privata nu manifesta interes sau nu dispunea de potential financiar. Ipostaza statului jandarm, fara o participare semnificativa la viata economica, a imprimat stiintei finantelor publice orientarea spre a gasi modalitati adecvate finantarii institutiilor sale neproductive. Ca urmare, în conceptia clasica, se considera ca problematica de studiat trebuia sa se refere direct la modalitatile de procurare si utilizare economicoasa a resurselor financiare publice. În mod corespunzator, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finantat, stabilirea sarcinilor fiscale pe contribuabili si urmarirea încasarii impozitelor, întocmirea si executia bugetului de stat etc. De altfel, între primele masuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii în finantele publice, vizând direct cunoasterea cât mai precisa si controlul cheltuielilor si veniturilor publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat si elaborarea principiilor bugetare. În raport cu aceasta conceptie, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizarii cheltuielilor de finantat cu veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contributii obligatorii), a reprezentat "cheia de bolta" a finantelor publice. În acelasi timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursa bugetara extraordinara) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul exceptional. În aceasta viziune, faptul ca bugetul trebuia sa fie echilibrat avea o semnificatie chiar mai profunda decât egalitatea dintre venituri si cheltuieli, si anume, aceea a unui principiu politic în sens deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el devenind un mijloc de constrângere a actiunilor statului. Totodata, în conceptia clasica, modul de abordare a problematicii finantelor publice avea un pronuntat caracter juridic si mai putin unul economic. Identificarea si reglementarea modalitatilor si formelor concrete de procurare a resurselor banesti la dispozitia statului, precum si a tehnicilor privind alocarea si utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru stiinta finantelor. În aceasta optica, activitatea financiara implicând prezenta statului a fost interpretata ca reprezentând si gospodaria financiara sau economia financiara a statului. Prin urmare, în conceptia clasica, statul, avea doar un rol protector în societate si trebuia sa stabileasca regulile de baza ale jocului pentru toti actorii economici si sociali, acestea decurgând din necesitatea apararii a doua drepturi fundamentale: proprietatea si libertatea individuala; el era doar un consumator de resurse, pentru ca, sub acest aspect, "nu reprezinta decât o prapastie imensa (o gaura) care înghite o parte din venitul unei tari, fara speranta de a-l mai regasi", echivalând cu o pierdere pentru societate. Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia ca indivizii, neplatind impozite, ar putea valorifica sumele ramase la dispozitia lor într-o maniera mai rationala si mai productiva. Deosebit de relevanta pentru conceptia clasica asupra finantelor este celebra sintagma, apartinând lui Gaston Jčze (considerat parintele stiintei finantelor): "Exista cheltuieli publice; ele trebuie acoperite". Asadar, problema esentiala a stiintei finantelor publice consta în gasirea modalitatilor concrete de a acoperi cheltuielile finantate de stat, ceea ce echivala si cu a asigura functionarea normala a institutiilor publice.

La rândul sau, Adolph Wagner, sustinea ca: "stiinta finantelor este stiinta economiei administrate de stat sau de catre un corp public în vederea procurarii si întrebuintarii bunurilor, în special a banilor, care le sunt necesare functiilor lor de comunitati economice obligatorii". În plus, el considera ca obiect de studiu al finantelor publice si realizarea unei mai juste repartizari a veniturilor între membrii societatii, economia financiara având datoria de a înlatura unele stari economice si sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finantelor spre cautarea unor solutii care sa permita o mai echitabila distribuire a resurselor în societate. Un alt reprezentant al conceptiei clasice, Paul Leroy Beaulieu, facând trimitere la necesitatea corelarii cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma ca: "stiinta finantelor publice este de fapt stiinta veniturilor publice si a utilizarii acestora pentru acoperirea cheltuielilor publice". În acelasi context, se cuvine a fi mentionata conceptia lui Ion Ionescu de la Brad, care considera, îndreptatit, ca finantele publice trebuie sa raspunda la întrebarea, "cum sa se aseze, sa se strânga si sa se întrebuinteze darile catre stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare. Indiferent de unghiul de abordare, conceptia clasica asupra stiintei finantelor publice s-a subordonat conceptelor liberale despre economie si stat, dominante în prima faza a dezvoltarii societatii capitaliste.

1.3.2. Conceptia moderna

Cristalizarea conceptiei moderne a avut loc în contextul nasterii doctrinei economice interventioniste, care a devenit tipica pentru societatea moderna. Debutul acestei conceptii, în cadrul doctrinei interventioniste, axata pe implicarea statului în viata economico-sociala, se situeaza la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului razboi mondial. Abordarile doctrinare cu caracter interventionist s-au amplificat mult, însa, pe fundalul crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidentiat limitele initiativei private în rezolvarea unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate si disfunctionalitati majore ale mecanismelor economiei de piata, confruntata cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea fenomenelor de criza si somaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice liberale, dupa ce se constatase ca prezenta statului a fost indispensabila în rezolvarea unor probleme fundamentale pentru tarile beligerante în primul razboi mondial. Or, în conditiile razboiului, alaturi de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfasurare a ostilitatilor, prin restructurarea ei si dezvoltarea productiei de razboi. În acele conditii, statul s-a dovedit singurul în masura sa asigure concertarea eforturilor si reorientarea resurselor, actionând, mai ales, prin mijloace financiar-monetare. Ulterior, pentru înlaturarea efectelor dezastruoase ale razboiului si combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestarii ciclitatii economiei s-a recurs la noi masuri de interventie statala, ca alternativa viabila la dereglarile aparute în functionarea mecanismelor pietei. În noile conditii, s-a abandonat teza statului-jandarm (menit sa îndeplineasca sarcini traditionale) în favoarea celei a statului-providenta sau al bunastarii (welfare). În aceasta viziune statul nu se mai limita la finantarea actiunilor neproductive, ci îsi manifesta pregnant prezenta în economie, fie direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin sustinerea si influentarea întreprinzatorilor de o maniera convergenta politicilor de stabilizare si crestere economica. 18

În consonanta cu noua doctrina, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de produs national. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil sa orienteze si sa sustina evolutia ascendenta a societatii spre realizarea unor obiective de interes larg, ce corespund aspiratiilor de progres si civilizatie. Doctrina interventionista a implicat, firesc, si domeniul finantelor publice, generând un interventionism financiar prin care statul se angajeaza cu mijloacele de care dispune pentru contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vietii economico-sociale (crize, somaj) si stimularea factorilor de dezvoltare a societatii si de crestere economica. Confruntat cu realitatea dificultatilor de realizare a autoreglarii economiei prin mecanismul pietei libere, statul interventionist îsi asuma sarcini multiple ce vizeaza si corectarea unor imperfectiuni în functionarea acestuia. În acelasi timp, evolutia societatii a impus ca necesara asumarea de catre stat a unor sarcini noi, mai ales, în sfera protectiei sociale, care au determinat, pe de o parte, cresterea cheltuielilor statului, iar pe de alta parte, cautarea solutiilor de procurare a unor resurse suplimentare acoperitoare. În acest context, s-au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru actiuni economice, inclusiv cu dezvoltarea sectorului economic de stat, subventionarea întreprinderilor private sau protectia categoriilor sociale defavorizate etc., odata cu amplificarea celor traditionale. Concomitent, s-au produs mutatii si în sfera formarii resurselor financiare publice, prin admiterea apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii inflationiste de moneda, pentru a favoriza interventia (reglatoare) a statului în viata economica si sociala. La baza conceptiei moderne interventioniste, sta doctrina elaborata de J.Keynes, prin cea mai importanta opera a sa, "Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor si a banilor", în cadrul careia stimularea investitiilor, atât în sectorul public, cât si în cel privat, prin instrumente de domeniul finantelor publice, pentru a asigura o folosire mai completa a fortei de munca, ocupa un loc prioritar. Doctrina Keynesista acorda un rol deosebit statului si folosirii mijloacelor sale, în primul rând celor financiare, pentru influentarea evolutiei societatii, inclusiv a economiei. Pe acest fundal, conceptia moderna asuma studiul folosirii tehnicilor financiar-monetare în scop reglator (fata de evolutia vietii social-economice) ca un domeniu nou al stiintei finantelor (publice). Prin urmare, mentinând problematica finantelor publice afirmata de conceptia clasica, abordarile moderne adauga, ca obiect al stiintei finantelor, studierea posibilitatilor de folosire a instrumentelor financiare în scop reglator (interventionist), în economie si societate. Domeniul de cercetare al finantelor publice, în conceptia moderna, include, deci, atât modalitatile de fundamentare si finantare a cheltuielilor publice, respectiv modalitatile de procurare a resurselor financiare acoperitoare lor, cât si pe cele de interventie prin finante în viata economica si sociala pentru corectarea dezechilibrelor si asigurarea mersului ascendent al societatii. În ultimele decenii, însa, s-au produs unele reconsiderari ale acestei conceptii, pe fundalul neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea interventionismului statal si combaterea inflatiei generate de finantarea deficitelor bugetare. Dintre autorii cu contributii majore la crearea conceptiei moderne asupra finantelor publice se pot remarca: - J. M. Keynes, care prin continutul lucrarilor sale abordeaza plenar problemele financiar-monetare în contextul cerintelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele conceptiei moderne privind finantele publice;

- Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre conceptia clasica si cea moderna asupra problematicii finantelor publice, le defineste domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind "stiinta care studiaza activitatea statului în masura în care el utilizeaza tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.". În mod sintetizator, el afirma ca aceasta stiinta cuprinde, în conditiile societatii moderne, doua domenii de studiu: 1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar; 2. folosirea mijloacelor financiare în scop interventionist. De asemenea, M.Duverger apreciaza ca, potrivit conceptiei moderne, finantele publice sunt o ramura a stiintelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru a interveni în domeniul economic, pentru regularizarea productiei si a schimbului, pentru a asigura echilibrul preturilor si mentinerea puterii de cumparare a monedei etc. Asadar - conchide M. Duverger, "în viziune moderna, finantele publice sunt integrate în mecanismele economiei si adaptate la acestea", ceea ce le confera un rol major în influentarea evolutiei economiei si societatii, în ansamblu. - James Buchanan, care, la rândul sau ajunge la constatarea ca finantele publice studiaza activitatea economica a guvernului considerat ca entitate (social-economica). El apreciaza ca stiinta finantelor publice, atât la nivele simple cât si mai complexe, trebuie sa cuprinda doua stadii (formulate sub forme ale unor întrebari) si anume: primul, semnifica ce încerca sa faca guvernul si cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate comportarea si conditiile indivizilor în economia privata sau de piata. J. Buchanan evidentiaza, de asemenea, accentul pus (în conceptia moderna) pe abordarea problematicii finantelor publice prin prisma eficientei economico-sociale a actiunilor ce se întreprind. Aceasta directie de abordare presupune ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de catre organele de stat, finantele publice sa ofere tehnicile adecvate studierii nivelului de eficienta în diferite variante de realizare a obiectivelor, urmând a se opta pentru cele mai avantajoase. În acest sens, el constata ca "optiunea publica, teoria si analiza elaborarii deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finantele publice". - William Shultz si Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor financiare, concluzioneaza ca "stiinta finantelor publice se ocupa cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor si efectelor dobândirii si cheltuirii fondurilor de catre organele guvernamentale si ale administrarii datoriei publice". Un impact major asupra evolutiei conceptiilor contemporane cu privire la finantele publice îl are doctrina "supply-side economics", îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunându-se interventionismului keynesian, pledeaza pentru restrângerea rolului statului si cheltuielilor (consumurilor) publice si implicit limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop interventionist, atribuind o importanta sporita monedei si politicilor monetare. Pe un plan mai larg, se poate constata ca în abordarea problematicii finantelor, atât în conceptiile clasice, cât si în cele moderne, latura sociala a acestora (vazuta prin prisma relatiilor dintre participantii la procesele financiare) este luata în considerare într-o masura mai redusa, accentul fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxista asumata de statul totalitar socialist, s-a remarcat prin definirea si interpretarea finantelor, în primul rând, ca relatii sociale, subestimând latura lor tehnica.

De asemenea, între conceptiile moderne asupra finantelor se pot distinge si cele axate pe latura psihologica a problematicii lor, respectiv pe studierea reactiilor indivizilor si a 20

comportamentului lor, ca si a institutiilor statului, în contextul procurarii si utilizarii resurselor financiare publice. Totodata, se remarca accentuarea tendintei de abordare a problematicii finantelor prin metode de cercetare si modelare matematica a fenomenelor financiare. Ramura a stiintelor economice, finantele studiaza procesele si relatiile de constituire, repartizare si utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele si tehnicile de realizare a acestora la nivelul statului si celorlalte entitati publice si private. În mod implicit, ele cerceteaza formele, metodele si tehnicile utilizabile în dimensionarea si efectuarea operatiilor banesti legate de functionarea acestor entitati, dar si modalitatile de folosire a instrumentelor financiare pentru influentarea evolutiei economiei si societatii, în ansamblu. Corespunzator sferei proprii de manifestare, finantele publice ca domeniu de cercetare studiaza procesele si relatiile economice implicate în formarea, alocarea si utilizarea resurselor financiare publice, respectiv tehnicile si instrumentele specifice înfaptuirii lor, inclusiv incidenta acestora si modalitatile de influentare asupra celorlalte laturi ale activitatii economico-sociale.