CREAŢIA MONETARĂ sI OFERTA DE MONEDĂ
Piata monetara reprezinta cadrul necesar în care se desfasoara zilnic raporturile dintre banci în legatura cu lichidarea soldurilor provenind din operatiuni reciproce.
Pe de o parte, bancile îsi acorda împrumuturi sau îsi ramburseaza credite acordate anterior. Pe de alta parte, din ordinul clientilor lor, titularii de depozite, bancile, efectueaza plati prin unele banci si sunt beneficiare de încasari de la aceleasi, sau alte banci. Astfel, din fiecare operatiune efectuata o banca devine creditoare sau debitoare fata de alta banca.
Moneda este creata de trei categorii de agenti economici: bancile comerciale, banca centrala si, în unele tari, Trezoreria publica. Creatia monetara consta în transformarea în instrumente de plata a unor creante fara putere circulatorie; aceste creante constituie "contraposturile monedei" .
Termenul de "contraposturi" (contrapar 333e44d tide) are în primul rând o semnificatie contabila. astfel, bilantul unei banci trebuie sa fie echilibrat. Însa, prin primirea unei depuneri, prin emiterea unui certificat de depozit etc., banca îsi mareste pasivul, iar ca urmare trebuie sa-si mareasca si activul cu o suma de egala valoare. Principala activitate a bancilor este acordarea de credite economiei, operatiune din care se nasc creante ale bancii asupra clientilor care beneficiaza de creditele respective. De aceea, de fiecare data când îsi maresc pasivul prin primirea de depozite în conturile clientilor, prin emiterea de certificate de depozit etc., bancile trebuie sa-si augmenteze creantele asupra economiei, adica creditele acordate clientilor din sectorul nebancar. Reciproc, de fiecare data când acorda un credit, sporindu-si, astfel, creantele asupra economiei, bancile trebuie sa-si mareasca pasivul. si, de fapt, prin creditele acordate, bancile alimenteaza disponibilitatile existente în conturile beneficiarilor creditelor respective.
În al doilea rând, termenul de "contraposturi ("contrapartide") are o semnificatie monetara. Creantele fara putere circulatorie, transformate în instrumente de plata si figurând în activul bilantului bancilor, constituie sursele creatiei monetare.
Bancile comerciale creeaza moneda scripturala prin monetizarea activelor care initial nu sunt moneda si pe care le achizitioneaza de la agentii nebancari care au nevoie de credite.
Acordarea unui credit de catre o banca determina cresterea concomitenta si cu aceeasi suma a activului si pasivului bilantului bancii în cauza. Astfel, activul se majoreaza deoarece creditul acordat da nastere unei creante asupra debitorului, aceasta creanta este pentru banca un activ financiar ca oricare altul pe care l-ar detine (titluri de stat, actiuni ale întreprinderilor, etc.). Pasivul se majoreaza deoarece creditul acordat determina cresterea disponibilitatilor existente în contul curent al beneficiarului creditului respectiv; aceste disponibilitati la vedere sunt moneda scripturala.
Rezulta ca orice credit acordat de bancile comerciale duce la cresterea masei monetare (scripturale); altfel spus, orice credit creeaza un nou depozit (la vedere).
Banca nu joaca acest rol de finantare monetara în toate cazurile. De exemplu, ea nu joaca acest rol în cazul în care finanteaza economia cu ajutorul capitalului propriu sau a1 capitalului împrumutat de pe piata financiara. Este necesar, deci, sa se faca distinctie între activitatea monetara a unei banci si activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un intermediar financiar simplu în cazul în care colecteaza resurse disponibile pe termen lung de la anumiti agenti ai economiei pentru a le împrumuta pe termen lung altor agenti. Însa, ea este, pe de alta parte, un centru creator de moneda, pe care o foloseste, de asemenea, pentru a finanta economia. Este însa evident ca în studiul contraposturilor monedei intereseaza numai aspectul monetar a1 activitatii bancare.
Creatia monedei scripturale are loc sub impulsul diferitilor agenti economic (întreprinderi, persoane particulare, Tezaurul public) care solicita credite sectorului bancar.
Acordând aceste credite banca achizitioneaza un activ nemonetar, de exemplu prin scontarea unei cambii, prin cumpararea de devize, sau de bonuri de tezaur si ea plateste aceste achizitii printr-o simpla inscriptie în contul vânzatorului.
În al doilea rând, are loc la initiativa bancilor, prin politica lor de credit.
Astfel, moneda scripturala este compusa din creanta asupra sistemului bancar, din care unele provin din depozite si altele din înregistrarile efectuate de banci în conturi, în functie de creditele acordate clientelei lor. Aceste tendinte se conjuga în evolutie, ceea ce explica dezvoltarea ampla a acestei metode.
Dupa cum s-a mai mentionat, activitatea bancara consta în principal în acordarea de credite agentilor din sectorul nebancar si nefinanciar al economiei, adica populatiei si întreprinderilor. Cu aceasta ocazie, bancile comerciale dobândesc titluri de creanta asupra economiei.
De asemenea, bancile desfasoara o activitate de intermediere a platilor internationale, ceea ce le pune în situatia de a deveni diverse monede straine (valute), pe care le utilizeaza pe piete straine. În modul acesta, bancile comerciale dobândesc creante asupra strainatatii.
În fine, bancile achizitioneaza titluri publice, în principal bonuri de tezaur, devenind, astfel, creditoare ale statului. Într-adevar, titlurile publice usor negociabile sunt pentru banci instrumente adecvate de gestionare a trezoreriei, deoarece pot fi vândute pe piata financiara sau pe piata interbancara, ori pot fi cedate bancii centrale - în cazul în care aceasta din urma decide sa puna în circulatie o cantitate suplimentara de moneda primara (centrala).
În statistica monetara actuala din România, aceste trei categorii de active sunt reflectate în urmatoarele doua posturi principale:
Active "externe", care cuprind disponibilitati banesti si titluri libelate în monede straine detinute de catre banci;
Active "interne", care cuprind:
a) creditele interne "neguvernamentale", adica creantele asupra economiei, materializate sau nu în titluri achizitionate de la întreprinderi si de la populatie;
b) credite interne "guvernamentale", adica creantele asupra statului, materializate sau nu în titluri publice, achizitionate de la Trezoreria publica.
Bilantul monetar al unei banci comerciale arata, asadar, în principiu, astfel:
|
ACTIV |
PASIV |
|
Rezerve |
Depozite la vedere |
|
Active interne: |
Depozite la termen, conditionate, în valuta, etc. |
|
- creante asupra economiei | |
|
- creante asupra Trezoreriei publice |
Activitatea monetara a bancii centrale are si ea ca suport dobândirea de titluri de creanta. Astfel, banca centrala poseda o anumita rezerva de aur, care constituie unul din contraposturile creatiei sale monetare. Acest contrapost este a reminiscenta a unui vechi sistem de emisiune monetara, denumit "sistemul etalon-aur".
Într-o economie moderna, banca centrala emite moneda sa (moneda primara sau centrala) prin dobândirea de creante asupra bancilor comerciale si asupra Trezoreriei publice. Mai precis, banca centrala achizitioneaza, la rândul sau, titluri de creanta asupra economiei, asupra Trezoreriei publice si asupra strainatatii.
Bancile comerciale trebuie sa faca fata diminuarii resurselor lor si, deci, nevoilor de trezorerie pe care acest fenomen le provoaca. Cauzele aparitiei acestui necesar de lichiditati sunt urmatoarele:
bancile trebuie sa satisfaca cererile de retragere de numerar adresate lor de catre clienti;
ele trebuie sa efectueze decontarile cu alte banci dispuse de clienti;
bancile trebuie sa-si reconstituie rezervele de moneda primara (centrala).
Pentru a satisface acest necesar de lichiditati, bancile comerciale trebuie fie sa dispuna de moneda primara (centrala), fie sa o poata obtine de la banca centrala (institutul de emisiune). În mod practic, ele vând bancii centrale diverse categorii de titluri pe care le detin în portofoliu: titluri private, titluri publice, valute etc. Banca centrala achizitioneaza titlurile respective de la bancile comerciale si crediteaza contul acestora din urma deschis în propria sa contabilitate. Pe baza disponibilitatilor aparute în modal acesta în conturile bancilor comerciale deschise la banca centrala, bancile comerciale furnizeaza clientilor lor numerar (bancnote si monezi) sau efectueaza plati în moneda primara (centrala) catre alte banci comerciale, executând, astfel, ordinele de virament bancar dispuse de clienti.
În ceea ce priveste Trezoreria publica, aceasta este, dupa cum s-a mai mentionat, personificarea financiara a statului; ea colecteaza veniturile si efectueaza cheltuielile statului, trebuind, deci, sa faca fata inclusiv nesincronizarii încasarilor si platilor. Ca urmare, la fel ca oricare alt actor al vietii economice, Trezoreria publica poate înregistra un deficit temporar sau pentru întregul exercitiu bugetar. În cazul în care contul curent al Trezoreriei publice este în deficit, banca centrala trebuie, în schimbul privilegiului emisiunii care i-a fost acordat, sa alimenteze contul respectiv. Or, procedând în modal acesta, ea acorda un credit statului (`credit guvernamental'), materializat sau nu în titluri de creanta asupra Trezoreriei Publice.
Prin acordarea unui credit statului, banca centrala îsi sporeste cu aceiasi suma (de exemplu, 10 milioane u.m.) atât valoarea postului de pasiv numit "Contul curent al Trezoreriei publice", cât si valoarea postului de activ numit "Creditele guvernamentale". Regula "creditele fac depozitele" se aplica, asadar, si în cazul bancii centrale.
În concluzie, emisiunea de moneda primara (centrala), sub cele doua forme ale sale - numerar (bancnote si monezi) si moneda primara (centrala) scripturala - are drept contraparte creantele bancii centrale, materializate sau nu în titluri, asupra bancilor comerciale si asupra Trezoreriei publice.
În economiile moderne, gama creantelor, materializate sau nu în titluri, pe care banca centrala accepta sa le detina în portofoliu sau este foarte diversa.
În primul rând, banca centrala accepta sa achizitioneze de la bancile comerciale anumite titluri private, pe termen scurt sau pe termen mediu ("efecte comerciale": trate, bilete la ordin etc.). Achizitionarea de titluri private, cunoscuta sub denumirea de rescont, este una din operatiunile traditionale ale principalelor banci centrale ale lumii, care au permis acestora sa asigure o finantare monetara a activitatii productive. Astfel, în cazul Bancii Nationale a României, legea sa de înfiintare (11/23 aprilie 1880) definea acest asezamânt ca fiind "o banca de scont si circulatiune". În prezent, în majoritatea tarilor, ponderea acestei operatiuni este redusa (cea.2%).
În al doilea rând, banca centrala accepta sa achizitioneze de la bancile comerciale titluri publice pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligatiuni de stat etc.), deoarece, în modul acesta, se favorizeaza subscrierea titlurilor respective. Aceste titluri se adauga la creantele asupra statului nascute din creditele directe acordate de banca centrala Trezoreriei publice.
În al treilea rând, banca centrala achizitioneaza de la bancile comerciale instrumente de plata internationale (valute, devize) precum si titluri de creanta asupra strainatatii. Aceste operatiuni sunt generate de interventiile bancii centrale în spijinul cursului valutar al monedei nationale: banca centrala cumpara sau vinde pe piata valutara, în functie de situatia acestei piete, moneda straina, în schimbul monedei nationale, reglând, astfel, cursul valutar.
"Exteriorul" joaca, asadar, un anumit rol în emisiunea bancii centrale. în cazul în care balanta de plati externe a unei tari este excedentara, bancile comerciale dispun de valuta, procurata anterior de la clientii lor, pe care o vinde bancii centrale; aceasta din urma, pe de o parte, îsi sporeste rezervele valutare iar pe de alta parte, emite moneda primara centrala în folosul bancilor comerciale. Invers, în cazul în care balanta de plati externe este deficitara, banca centrala trebuie sa vânda valuta pentru a aproviziona bancile comerciale, ceea ce face ca o anumita cantitate de moneda primara (centrala) sa fie desfiintata.
Rezulta ca desi activitatea sa monetara este foarte specifica, banca centrala are în activul sau aceleasi genuri de creante, materializate sau nu în titluri, ca si bancile comerciale.
Configuratia actuala a bilantului unei banci centrale moderne este reflectarea monetara a. unui sistem de emisiune monetara care este el însusi produsul evolutiei istorice.
Astfel, în secolul al XIX-lea, acest bilant cuprindea în activul sau aur si titluri private (în Franta) sau aur si titluri publice (în .Anglia). Aceasta, deoarece cele doua tari - cele mai dezvoltate din epoca - au adoptat principii diferite pentru emisiunea de moneda a bancii centrale (cunoscuta în epoca si sub denumirea de "moneda legala"). Astfel, Banca Frantei a acceptat sa achizitioneze titluri private de la bancile comerciale, pe când în Anglia legea nu permite Bancii Angliei decât cumpararea de aur si, într-un mod cu total si cu totul exceptional, cumpararea de titluri publice.
Aceste sisteme istorice influenteaza si în prezent creatia monedei primare (centrale). Astfel, bilantul Bancii Angliei sau bilantul "Sistemelor Rezervelor Federale"(organismul cu rol de banca centrala în S.U.A.), care se înscrie în aceeasi traditie, cuprinde în portofoliu mult mai multe titluri publice decât private. În Romania, unde atât titlurile private, cât si titlurile publice se folosesc pe scara redusa, bilantul Bancii Nationale cuprinde în activul sau în principal creditele acordate în mod direct statului si bancilor comerciale ("creditele de refinantare").
Un alt factor care influenteaza configuratia bilantului bancii centrale este conjunctura economica.
Astfel, existenta unei datorii publice importante, acoperite prin credite acordate de banca centrala, determina cresterea volumului portofoliului de efecte publice al acesteia si, în general, cresterea volumului creantelor bancii centrale asupra statului. Ca urmare, are loc o amplificare a creatiei de moneda primara (centrala) aferente. Este evident ca pentru ca masa monedei primare (centrale) aflate la dispozitia economiei sa se mentina în 1imite compatibile cu stabilitatea monetara, este necesar ca alte contraposturi ale monedei create de banca centrala sa se reduca.
Situatia este similara în ceea ce priveste portofoliul de creante externe, ale carei variatii trebuiesc si ele compensate prin variatii de sens invers ale altor contraposturi ale monedei primare. Problema este aici mai complicata, deoarece, desi este clar ca stabilitatea monetara a unei tari nu poate fi lasata la discretia variatiilor cantitatii de moneda nationala provocata de miscarile internationale de capitaluri, banca centrala a tarii în cauza axe putine mijloace de control asupra fluxurilor financiare internationale.
Concluzia este ca marimea si structura contraposturilor monedei primare (centrale.) sunt susceptibile de a se modifica în permanenta sub influenta evenimentelor extramonetare.
Expresia sintetica sistematica a contraposturilor "masei monetare în sens restrâns" - Ml si respectiv, a contraposturilor "masei monetare în sens larg" - ~`v1z este bilantul consolidat al sistemului bancar, în care diverse posturi sunt clasificate dupa un. dublu criteriu: tipul creantelor si natura institutionala a beneficiarilor- creditelor bancare din care s-au nascut creantele respective . Din aceasta cauza, nomenclatura exacta a contraposturilor masei monetare (în sens restrâns si în. sens larg) difera de la o tara la alta, în functie de conditiile concrete existente în domeniile amintite.
Pâna în anul 1914, problema contraposturilor monedei - cunoscuta în mod traditional sub denumirea de problema "acoperirii monedei" - s-a pus numai pentru bancnote. Odata cu aparitia elementelor cuprinse în agregatele monetare M1 si M2, problema a devenit valabila pentru toate aceste elemente, adica pentru toate resursele lichide ale bancilor (depozite la vedere, la termen etc.). De asemenea, prin aparitia elementelor cuprinse la ora actuala în agregatele M3, M4 etc., problema contraposturilor se pune pentru toate resursele lichide din economie, indiferent de organismul care le colecteaza: banci sau alte institutii financiare. Având în vedere ca resursele lichide ale bancilor si ale celorlalte institutii financiare constituie active lichide pentru agentii din sectorul nefinanciar, problema contraposturilor se pune, deci, pentru toate activele lichide din economie, indiferent de tipul de institutii financiare de la care provin aceste active: bancile (comerciale) sau institutiile financiare cu caracter nebancar. Problema este, asadar, mai generala decât simpla problema a "acoperirii monedei". Recenzarea tuturor acestor active lichide si a contraposturilor aferente permite evidentierea ponderii "finantarii monetare" si a "finantarii nemonetare" în totalul fondurilor utilizate în economie într-o anumita perioada.
Principala noutate adusa de aceasta optica este tratarea asemanatoare a bancilor comerciale si a celorlalte tipuri de institutii financiare care gestioneaza lichiditati. Se considera ca toate activele lichide create de suprastructura financiara dezvoltata a economiilor moderne au contraposturi similare cu cele mentionate în cazul agregatelor monetare Mi si M2. Caci, aceste active lichide însesi se aseamana foarte mult cu "moneda în sens strict" si cu "moneda în sens larg".
Principalul studiu prin care se demonstreaza ca suprastructura financiara dezvoltata a economiilor moderne creeaza o gama larga de active financiare cu grad mare de lichiditate - foarte asemanatoare cu moneda propriu-zisa - si ca intermediarii financiari nebancari (fonduri de investitii, societati de asigurare, Trezoreria publica etc.), care emit si gestioneaza activele lichide respective, joaca un anumit rol `"monetar", este "Raportul Radcliffe", elaborat în anul 1959 sub egida Bancii Angliei . Ideile cuprinse în acest studiu au fost ample discutate, contestate si aprobate; oricum, difuzarea lor a contribuit la adoptarea unor agregate monetare din ce în ce mai largi, precum si la extinderea controlului exercitat prin politica monetara asupra evolutiei agregatelor respective. Cu toate acestea, numerosi autori au respins ideea asimilarii per si simplu a activelor lichide cu moneda.
În primul rând, aparitia contraposturilor agregatelor M3, M4 etc., nu este legata de un mecanism de creatie comparabil cu cel descris pentru Mi, mecanism. care poate fi sintetizat prin regula: "creditele fac depozitele".
Într-adevar, o banca comerciala creeaza ea însasi o parte din propriile sale resurse, caci, dupa cum s-a aratat, un depozit suplimentar rezulta dintr-o operatiune de creditare efectuata de catre banca respectiva. Spre deosebire de banci, institutiile financiare nebancare nu dispun decât de resursele provenite din atragerea de economii lichide de la agentii nefinanciari. De exemplu, deschiderea unui cont de economii rezulta din vointa unui agent nefinanciar si este evident ca nici o casa de economii nu are posibilitatea de a deschide, doar pentru ca ea doreste, conturi de economii suplimentare, de natura sa îi sporeasca resursele. Desigur, unele institutii financiare nebancare pot emite, pentru a-si spori resursele, certificate de investitor, obligatiuni etc., însa procedeele respective le permit doar sa colecteze disponibilitatile publicului, nu sa creeze resurse noi. Pentru a achizitiona hârtiile de valoare respective, agentii economici din sectorul nefinanciar sunt nevoiti fie sa vânda în prealabil alte hârtii de valoare, fie sa utilizeze "moneda în sens strict" pe care o detin. Deoarece toate tranzactiile, inclusiv achizitionarea de active lichide, provenite de la intermediarii financiari nebancari, necesita "moneda în sens strict" -M1, un activ lichid de tipul color cuprinse în diferentele (M3 - M,,), (M:~ - M3) etc., nu poate exista fara ca în prealabil sa exista o cantitate suficienta de. "moneda în sens strict" - M, (instrumente de plata), pe care bancile si numai bancile o pot crea. Ca urmare, toate institutiile financiare nebancare îsi bazeaza activitatea pe creatia monetara prealabila a bancilor, în timp ce bancile nu au nevoie de institutiile financiare nebancare pentru a crea moneda. În al doilea rând, lichiditatea unui activ financiar nu este comparabila cu lichiditatea "monedei în sens strict". Notiunea de "lichiditate" este destul de vaga si intuitiva, iar ca urmare se poate utiliza cu sensuri diferite, atât la nivelul microeconomic al unui activ particular sau al unui agent economic luat în mod individual, cât si la nivelul macroeconomic al economiei privite în ansamblu. La nivelul întregii economii, notiunea de "lichiditate" este în mare masura o iluzie. Într-adevar, în cazul în care toti agentii economici sau cea mai mare parte a acestora ar dori sa-si transforme activele lor lichide în moneda, o asemenea conversiune ar fi imposibila, caci nu. exista nici un mecanism economic sau monetar care sa oblige bancile sa creeze cantitatea de moneda respective.
Ajustarea s-ar face prin scaderea valorii activelor negociabile sau, în cazul unora dintre ele (economiile depuse pe librete, certificatele de depozit nominale etc.), ar aparea o criza de lichiditate, care nu s-ar putea solutiona decât prin masuri de natura sa. permita statului sa salveze institutiile financiare în cauza - masuri care sunt insa exterioare proceselor economica si monetare normale. Înseamna ca singurele active lichide cu adevarat convertibile în moneda sunt cele create de banci pentru clientii lor, precum si activele lichide pe care bancile se angajeaza în mod expres sa le transforme în moneda. Or, certificatele de investitor, obligatiunile la purtator etc., n fac parte din aceasta categorie.
Concluzia este ca activele lichide emise de institutiile financiare nebancare si, îndeosebi, activele negociabile (la purtator), sunt rezultatul unui proces de înlocuire de catre agentii din sectorul nefinanciar a monedei cu active "lichide"; institutiile financiare nu fac în acest caz altceva decât sa ofere o gama întreaga de "produse" financiare susceptibile sa îi intereseze pe agentii din sectorul nefinanciar. si nu pare sa existe o deosebire profunda de natura între un bon negociabil emis de o institutie financiara nebancara, o obligatiune de stat emisa de Trezoreria publica sau o obligatiune emisa de o întreprindere, desi doar primul figureaza în agregatul M3.
Distinctia dintre resursele monetare ale bancilor, pe de o parte, si celelalte resurse proprii sau împrumutate pe termen lung de pe piata financiara - ale bancilor si ale institutiilor financiare nebancare, pe de alta parte, permite relevarea a doua tipuri de finantare:
a) finantarea monetara, realizata de banci pe baza resurselor lor la vedere si pe termen scurt;
b) finantarea nemonetara, realizata de banci si de institutiile financiare nebancare pe baza resurselor lor stabile, proprii sau împrumutate pe termen lung. Ponderea acestor doua forme de finantare nu depinde de vointa institutiilor financiare (bancare sau nebancare), ci de comportamentele financiare si monetare ale agentilor economici. Mai precis, factorul care determina structura finantarii economiei de catre institutiile financiare (bancare si nebancare) este structura plasamentelor efectuate de agentii din sectorul nefinanciar.
În mod practic, pentru a calcula ponderea finantarii monetare (si cvasimonetare) asigurate de banci agentilor economici din sectorul nefinanciar, este suficient sa se evidentieze, în pasivul bilantului consolidat al sectorului financiar (resursele), urmatoarele doua categorii de elemente:
a) resurse stabile, constituite din fondurile proprii (emisiune de actiuni, profituri anterior acumulate etc.);
b) împrumuturi obligatare realizate pe pietele financiare
Pentru a învedera natura contraposturilor agregatelor M;, M4 etc., este suficient sa se generalizeze cele aratate în cazul agregatelor M1 si M2. Astfel, si în cazul institutiilor financiare nebancare, categoria "active externe" cuprinde, la el ca în cazul bancilor, soldul tuturor operatiunilor cu titluri efectuate de asezamintele financiare autohtone cu strainatatea. Disponibilitatile institutiilor financiare nebancare în strainatate, adica plasamentele acestora în. strainatate, sunt înregistrate în activul bilantului institutiilor respective, iar angajamentele, adica resursele atrase de institutiile financiare nebancare autohtone de la agentii economici straini (depozite, obligatiuni subscrise etc.), sunt înregistrate n pasiv.
De asemenea, categoria "credit intern net" cuprinde volumul tuturor finantarilor nemonetare realizate de organismele colectoare de lichiditati: case de economii, fonduri de investitii etc. Desigur, însa, ca aspectele concrete ale finantarii (durata, dobânzi, garantii, materializate sau nu în titluri etc.) difera de la o categorie de institutii financiare nebancare la alto (fonduri de investitii închise, deschise, societati le asigurare etc.), de la o tara la alta, de la o perioada de timp la alta etc.
În concluzie, studiul. contraposturilor monedei permite evidentierea a trei fenomene:
a) creatia monetara (contraposturile agregatului M1);
b) finantarea monetara si cvasimonetara (contraposturile lui M1 si M2);
c) finantarea nemonetara (contraposturile unor titluri cuprinse în M3, M4 etc. sau care, în mod obisnuit, nu sunt cuprinse în agregatele în care opereaza practica si analiza monetara). Problema creatiei monetare si a formarii ofertei de moneda - se încadreaza, desigur, în contextul mai general reprezentat de celelalte doua fenomene amintite.
Creatia monetara a bancilor comerciale este rezultatul activitatii sucursalelor si filialelor acestor banci, a serviciului central de trezorerie al fiecarei banci, precum si a circuitului bancar în ansamblul sau.
Activitatea unei banci comerciale consta, în mare masura, în acordarea de credite economici, ceea ce, dupa cum am aratat, echivaleaza cu crearea concomitenta a unor resurse proprii ale bancii de egala valoare.
Este evident ca, deoarece este angajat într-o activitate productiva, client beneficiar al creditului are nevoie de fondurile împrumutate pentru a face anumite plati, si anume fie prin virament bancar sau cu ajutorul cecurilor, cât furnizorii sai etc., fie în numerar (bancnote, monezi), catre salariati etc. În ceea ce îi priveste, furnizorii, la rândul lor, folosesc sumele încasate pentru plata propriilor furnizori, a propriilor salariati s.a.m.d.
În modul acesta, destinatia finala a creditului bancar este de a servi integral pentru formarea veniturilor distribuite în economie, si anume dupa o lege de progresie geometrica simpla; într-adevar, în fiecare stadiu al productie plata diverselor venituri formate în stadiul respectiv constituie cea mai importanta categorie de cheltuieli efectuate de întreprinderi.
Modul de utilizare a monedei nou create de catre întreprinderile care beneficiaza initial de creditele bancare care dau nastere monedei respectiv precum si de catre populatie, care este beneficiara finala a întregii cantitati de moneda nou create, constituie, asadar, un factor esential de care depinde evolutia masei monetare. Problema actiunii acestui factor depaseste sfera de interes a activitatii unei sucursale sau filiale bancare, însa prezinta o importanta majora pentru gestionarea unei banci în ansamblul sau.
Întreprinderile si populatia, care intra în posesia monedei nou create utilizeaza aceasta moneda fie în forma scripturala în care se afla, fie modificând forma monedei, prin transformarea totala sau partiala în numerar (bancnote, monezi) a disponibilitatilor existente în conturile lor bancare. Într-adevar, unii agenti ai economiei (întreprinderile) vor plati prin viramente bancare, cu ajutorul cecurilor etc., furnizorii lor, care au cont deschis la aceea banca sau la alta banca, vor achita prin virament bancar impozitele si celelalte datorii catre bugetul statului etc., vor cere conversia disponibilitatilor pe care au în contul lor la banca în numerar, pe care îl vor folosi apoi pentru plata salariilor, dividendelor etc.; alti agenti ai economiei (populatia) vor utiliza numerarul respectiv primit de la întreprinderi cu titlul de salarii, dividende etc. pentru a efectua plati în chiar aceasta forma (numerar) catre alta indivizi, pentru a-si constitui rezerve banesti etc., ori vor depune numerarul la o banca - aceea sau alta - transformându-l din nou în moneda scripturala s.a.m.d.
Consecinta tuturor acestor modalitati de utilizare a monedei nou create, consecinta exercitata asupra bancii care a acordat initial creditul, este necesitatea ca banca respectiva sa recurga la rezervele sale lichide. Banca este nevoita apeleze la rezervele sale lichide fie pentru a furniza clientilor sai numerar (bancnote, monezi) solicitat, fie pentru a executa platile dispuse de clientela catre alte banci sau institutii financiare.
O anumita banca comerciala poate acorda credite fara a recurge la banca centrala, însa sistemul bancar comercial în ansamblul sau nu se poate dispensa de "ajutorul" bancii centrale. Regula "creditele fac depozitele" este adevarata, însa procesul de creatie monetara implica nu numai participarea bancilor comerciale, care acorda credite economiei, ci si participarea bancii centrale, care emite moneda primara, utilizata pentru constituirea rezervelor si efectuarea de plati catre alte circuite monetare decât circuitul bancar.
Banca centrala (institutul de emisiune) creeaza moneda primara în cele doua forme ale sale: 1 ) numerar (bancnote si monezi); si 2) moneda scripturala, existenta sub forma de depozite în conturile deschise la banca centrala pe numele bancilor comerciale. O parte din moneda scripturala existenta în aceste conturi, adica o fractiune din soldurile creditoare ale conturilor respective, reprezinta rezervele bancilor comerciale.
Banca centrala poate emite moneda primara fara legatura directa cu nevoile de trezorerie ale bancilor comerciale; aceasta este o creatie monetara exogena, dând nastere la asa-numita "moneda primara neîmprumutata" ("non borrowed reserves"). De asemenea, banca centrala poate emite moneda primara în functie de nevoile bancilor comerciale; aceasta este o creatie monetara endogena, dând nastere la asa-numita "moneda primara împrumutata" (borrowed reserves).
Exista doua cazuri în care alimentarea bancilor comerciale cu moneda primara este totalmente exogena. Primul este cel în care cheltuielile publice, în cel mai larg sens al termenului (cheltuieli de functionare si cheltuieli de investitii; cheltuieli ale administratiei centrale de stat si cheltuieli ale administratiei locale; cheltuieli ale statului ca persoana juridica si cheltuieli ale întreprinderilor de stat etc.), sunt finantate prin credite acordate în mod direct de banca centrala Trezoreriei publice, ori prin cumpararea de titluri publice de catre banca centrala. A1 doilea caz este cel în care balanta de plati externe - de asemenea, în cel mai larg sens al termenului (importurile si exporturile de marfuri; intrarile si iesirile de capitaluri etc.) - este excedentara.
In cazul în care bugetul consolidat al statului înregistreaza un deficit, banca centrala este adesea obligata sa intervina, fie prin credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin cumparare de titluri publice.
Creditele directe acordate Trezoreriei publice de catre banca centrala determina alimentarea contului Trezoreriei publice deschis la banca centrala. Ca urmare, Trezoreria publica va efectua volum sporit de plati, care vor majora încasarile agentilor economici. Moneda creata de banca centrala în favoarea Trezoreriei publice se va repartiza, deci, în bancnote si monezi, pe de o parte, si în disponibilitati în cont, pe de alta parte, în functie de preferintele agentilor economici. În masura în care aceasta moneda nou creata de catre banca centrala nu îmbraca forma numerarului (bancnote si monezi), ci ramâne în forma scripturala, ea alimenteaza depozitele existente la bancile comerciale, adica resursele sistemului bancar comercial. În modul acesta, creatia monetara a bancii centrale în folosul Trezoreriei publice "creeaza" depozite la bancile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea lichiditatii acestora din urma.
Cumpararile de titluri publice de pe piata monetara de catre banca centrala constituie a doua modalitate prin care banca centrala poate ajuta Trezoreria publica. în economiile moderne, banca centrala nu cumpara, de regula, titluri publice în mod direct de la Trezoreria statului, însa ea poate achizitiona asemenea titluri de la bancile comerciale. Aceasta practica, dezvoltata mai ales în tarile anglo-saxone, este numita "open market".
Astfel, banca centrala initiaza cumpararea de titluri publice de pe piata monetara, adica de pe piata monedei primare. Deoarece aceasta piata este foarte sensibila, cererea de titluri din partea bancii centrale face ca pretul titlurilor publice aflate în patrimonial bancilor comerciale sa creasca imediat. Ca urmare, bancile comerciale vor încerca sa vânda titluri bancii centrale, ceea ce le permite sa-si procure moneda primara necesara pentru alimentarea rezervelor, operatiune care intereseaza si Trezoreria publica.
Într-adevar, bancile comerciale vor utiliza în mod cent lichiditatile suplimentare, obtinute de la banca centrala, pentru a acorda noi credite întreprinderilor Ai a achizitiona noi titluri de la Trezoreria publica. Ca urmare, în cazul în care Trezoreria publica intentioneaza sa lanseze noi titluri de stat, faptul ca banca centrala a efectuat deja cumparari de titluri de la bancile comerciale îi va permite sa plaseze mai usor la banci noile titluri.
Pe de alta parte, creditele acordate de bancile comerciale întreprinderilor sau Trezoreriei publice vor permite beneficiarilor creditelor respective sa efectueze diverse plati, ceea ce face ca moneda nou creata de banca centrala sa ajunga în final în posesia agentilor economici.
În ambele cazuri, bancile comerciale ajung, asadar, în posesia unor resurse suplimentare, ceea ce le incita sa-si sporeasca propriile credite acordate economici. Cresterea volumului creditelor acordate de bancile comerciale economiei echivaleaza, însa, cu cresterea propriei creatii monetare, care se releva, astfel, a fi prelungirea creatiei monetare a bancii centrale.
Excedentul balantei de plati cu strainatatea influenteaza ere r monetara a bancii centrale în mod asemanator.
Astfel, în cazul în care operatiunile comercial si financiare efectuate strainatatea dau nastere unui excedent al balantei de plati externe, bancile comerciale beneficiaza de un aport de valuta provenita din exterior. Într-adevar, o mare parte din operatiunile în valuta ale rezidentilor se deruleaza prin banci, care beneficiaza în modul acesta de intrari de monede straine (valute) si de titluri de creanta asupra strainatatii (devize).
Bancile comerciale pot sa pastreze aceasta valuta, ori pot sa o vânda pe piata valutara altor banci sau bancii centrale, care cumpara valuta în cadrul operatiunilor sale de sustinere a cursului monedei nationale si al operatiunilor de gestionare a rezervei valutare oficiale etc. În situatia în care banca centrala cumpara valuta, ea cedeaza în schimb moneda nationala, care alimenteaza rezervele bancilor comerciale. Ca urmare, la fel ca în cazul anterior, bancile comerciale vor fi incitate sa acorde noi credite, ceea ce va face ca în final sa beneficieze de noi depozite (resurse), corespunzator pozitiei lor pe piata. Lichiditatea banci comerciale este, deci, si în acest caz, ameliorata, iar aceasta fara ca bancile comerciale sa fie nevoite sa împrumute direct resurse de la banca centrala.
Creatia monetara initiata de banca centrala în cele doua cazuri prezentate mai sus este calificata ca fiind exogena, caci nu are legatura directa cu necesarul de moneda si de credite al economiei.
În situatia în care aprovizionarea exogena cu moneda primara a banci comerciale este insuficienta, acestea sunt nevoite sa împrumute lichiditati de banca centrala. Aceste împrumuturi de refinantare pot fi contractate fie în mod direct, fie indirect, prin tranzactiile efectuate pe o piata controlata de banca centrala: piata monetara. Astfel, în primul rând, bancile comerciale pot resconta parte din portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi, adica pot vinde titlurile respective bancii centrale. .Dobânda practicata în aceste operatiuni este fixata unilateral de banca centrala si se numeste "taxa de rescont". De regula, operatiunile de rescont sunt limitate la anumite categorii de titluri, iar volumul lor este plafonat. De asemenea, bancile comerciale pot împrumuta în mod direct de la banca centrala resursele lichide de care au nevoie (asa numitele credite de refinantare), sub forma de credite în cont.
În al doilea rind, banca centrala poate interveni pe piata monetara, cumparând de la bancile comerciale titlurile private -- rescontabile sau nu - pe care acestea din urma le detin în portofoliu. Este evident ca în cazul în care cumpara titluri de la bancile comerciale, banca centrala alimenteaza sistemul bancar comercial cu lichiditati suplimentare. Dobânda practicata în aceste operatiuni este o dobânda variabila, în functie de situatia pietei.
Denumirile de "moneda primara împrumutata" ("borrowed reserves") si "moneda primara neîmprumutata" ("non borrowed reserves") s-au impus ca urmare a practicii din S.U.A., unde cele doua tipuri de operatiuni-descrise mai sus se disting destul de net. Astfel, în aceasta tara, toate operatiunile de·cumparare de titluri publice de pe piata monetara, numite operatiuni de "open market", se efectueaza la initiativa bancii centrale, procurând bancilor comerciale "rezerve neîmprumutate" ("non borrowed reserves"). Spre deosebire de acestea, operatiunile de rescontare a titlurilor private la banca centrala ("discount window"), efectuate de bancile comerciale, sunt considerate a fi la originea "rezervelor împrumutate" ("borrowed reserves") ale acestora din urma.
În alte tari, distinctia dintre cele doua tipuri de operatiuni este mai putin neta. În România, de exemplu, atât titlurile private, cât si titlurile publice se folosesc pe scara redusa. Ca urmare, în perioada 1991-1998, bancile comerciale au obtinut lichiditati de la banca centrala exclusiv sub forma creditelor directe: a) credite structurale; b) credite de licitatie; c) credite speciale; d) credite lombard. În prezent, în contextul evolutiilor înregistrate în ultima perioada de piata monetara interbancara si de piata secundara a titlurilor de stat, operatiunile de refinantare a bancilor comerciale la banca centrala sunt de doua tipuri: a) credite directe (credite speciale si credite lombard); b) operatiuni de piata (open market). În aceste conditii, caracterul exogen al creatiei monetara a Bancii Nationale a României a fost în perioada 1991-1998 mai putin net decât în cazul tarilor anglo-saxone, deoarece aceasta creatie monetara a fort mai legata de nevoile de lichiditati ale bancilor comerciale, decât de nevoile '1'rezoreriei publice. Oricum, în cazul României, pâna acum a fost dificil, deci, sa se deosebeasca "rezervele împrumutate" de "rezervele neîmprumutate". Situatia este similara si cu alta tari (de exemplu, Franta).
Se poate totusi considera în mod conventional ca acele interventii alt bancii centrale care constau în cumparari de efecte publice pe piata monetari sunt la originea unei emisiuni de "moneda primara neîmprumutata" ("nor borrowed reserves"), iar acele interventii care constau în cumparari de efecte private sunt la originea "monedei primare împrumutate" ("borrowed reserves").
Una din problemele cele mai controversate ale analizei creatiei monetara este cea a initiativei acestui proces. Mai precis, problema care se pune este a sti daca oferta de moneda este declansata de o nevoie a economiei, pe care bancile comerciale o sesizeaza si la care ele reactioneaza, ceea ce le oblige sa recurga la rândul lor, la banca centrala, pentru a-si asigura lichiditatea, ori oferta de moneda este exogena si, deci, controlata în întregime de banca centrala, care furnizând lichiditati bancilor comerciale, determina accelerarea sau încetinirea întregii creatii monetare.
În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între bancile comerciale si banca centrala: primele accepta sa acorde credite economiei, iar cea din urma accepta sa emita moneda primara în folosul bancilor comerciale sau al Trezoreriei publice. Moneda scripturala, creata de bancile comerciale si moneda primara, creata de banca centrala sunt, asadar, forme monetare strâns legate.
"Multiplicatorul depozitelor si al creditelor" este un concept si un instrument analitic care a dominat mult timp analiza ofertei de moneda. În prezent, el este adesea contestat ca explicafic a procesului de creatie monetara, însa continua sa fie folosit pe scara destul de larga atât în teoria monetara, cât si în analiza monetara aplicativa. Caci, în pofida limitelor sale, "multiplicatorul depozitelor si al creditelor" are avantajul ca evidentiaza faptul ca si atunci când bancile comerciale acorda credite pe baza resurselor lor prealabile ("depozitele fac creditele"), se ajunge, pâna la urma, în situatia în care are loc fenomenul invers ("creditele fac depozitele").
Sa presupunem ca initial are loc o crestere a depozitelor bancare, si anume în mod independent de activitatea bancilor comerciale. Exista doua împrejurari care pot duce la aparitia acestei cresteri "exogene" a depozitelor: 1 ) finantarea de catre banca centrala a deficitului Trezoreriei publice; aceasta din urma îsi achita 1'urnizorii, creditorii etc., ceea ce alimenteaza, la rândul sau, conturile bancare ale agentilor economici respectivi; si 2) intrarile de valuta, provenite de la cumparatorii straini de marfuri autohtone, care achita în modal acesta bunurile exportate de tara în cauza; valuta este vânduta bancilor, care, la rândul lor, o vând bancii centrale; pe de alta parte, bancile comerciale alimenteaza contul clientilor lor cu echivalentul în moneda nationala al valutei cumparate de la acestia.
Sa mai presupunem ca agentii economici mentin un raport constant între numerar (bancnote, monezi) si moneda scripturala (depozite) si ca bancile comerciale constituie doar un volum de rezerve lichide egal cu volumul obligatoriu (altfel spus, bancile comerciale nu dispun de rezerve facultative).
Mecanismu1 procesului de multiplicare poate fi descris dupa cum urmeaza:
Bancile comerciale, care înregistreaza în evidentele lor aparitia unui nou depozit, îsi constituie rezervele obligatorii aferente;
Deoarece rezervele obligatorii reprezinta doar o fractiune din depozitele suplimentare, bancile comerciale pot utiliza diferenta pentru a acorda noi credite;
Creditele duc la creatia de moneda scripturala suplimentara, pe care beneficiarii creditelor respective o mentin partial în aceasta forma, iar partial o transforma în numerar (bancnote, monezi);
Bancile comerciale înregistreaza, deci, aparitia unui nou val de depozite; ele trebuie sa constituie rezerve obligatorii si pot sa acorde cu împrumut diferenta s.a.m.d.
Procesul se amortizeaza însa în timp, caci fiecare val de credite creeaza bancilor un volum de resurse din ce în ce mai mic.
Analiza "multiplicatorului depozitelor si al creditelor" prezinta numeroase avantaje:
Releva rolul creator de moneda al bancilor comerciale, rol care nu apare cu claritate în comportamentul fiecarei banci în parte, ci doar în însusi procesul de expansiune a creditului bancar. Intr-adevar, analiza multiplicatorului arata ca creditele acordate de fiecare banca sunt limitate de resursele bancii respective, însa aceste resurse dau nastere, la fel ca si creatia initiala de moneda primara a bancii centrale, nu numai la creditele proprii ale bancii în cauza, ci si la creditele acordate de alte banci clientilor lor. Puterea de a crea moneda a bancilor comerciale apare, asadar, cu toata claritatea.
Învedereaza ca importanta expansiunii monetare depinde în principal de gradul de maturitate monetara a agentilor economici. De exemplu, sistemul bancar englez a dobândit o mare putere în secolul al XIX-lea, în cadrul unui sistem de credit national si international a carui formare a fost în contradictie cu mecanismul de emisiune a monedei legale existent la aceea data în Anglia, mecanism care era foarte legat de aur. Or, publicul englez a acceptat, cu mult timp înainte de cel din alte tari, platile fara numerar, ceea ce a adus la un coeficient "e" mic si, deci, la un multiplicator mare.
Arata rolul autoritatii monetare, care, pe de o parte, emite moneda primara, iar pe de alta parte, stabileste coeficientul rezervelor obligatorii, având astfel, atât puterea de a declansa procesul de creatie monetara, cât si puterea de a-i modula amploarea.
Cu toate acestea, valoarea explicativa a conceptului si instrumentului analitic reprezentat de "multiplicatorul depozitelor si al creditelor " a fost puternic contestata, mai ales în ceea ce priveste aptitudinea sa de a constitui o explicatie exhaustiva a creatiei monetare:
1) Dupa cum s-a aratat, la originea procesului de creatie monetara se afla 0 operatiune a bancii centrale, care sporeste cantitatea de moneda pusa la dispozitia populatiei. La rândul sau, populatia îsi sporeste depozitele constituite la banci, care reactioneaza la amintita crestere a depozitelor.
Prezentarea de mai sus estompeaza insa rolul bancilor comerciale, deoarece insista asupra automatismului procesului, neglijând comportamentul bancilor, care este mult mai complex decât sugereaza simpla descriere de mai sus a reactiei mecanice la cresterea depozitelor. Într-adevar, bancile pot decide sa acorde sau nu credite, în functie de conditiile de pe piata creditului, conditii care pot sa fie sau sa nu fie avantajoase pentru ele. Cu alte cuvinte, un anumit rol în procesul de creatie monetara joaca si rata dobânzii, ceea ce în analiza efectuata cu ajutorul multiplicatorului se estompeaza.
2) Este putin realist sa se considere ca activitatea de creditare este Boar rezultanta automatica a situatiei trezoreriei bancilor comerciale. În realitate, banci1e comerciale raspund cererilor clientilor lor si au o-anumita marja de manevra în alegerea cailor prin care îsi procura lichiditatile. Ca urmare, în numeroase cazuri, moneda (scripturala) creata de bancile comerciale este cea care declanseazy recursul la moneda primara, nu invers.
3) În fine, însasi existenta unui proces presupune ca acesta se desfasoara în timp. Ţinând seama de interesul bancilor comerciale de a avea un bilant echilibrat, precum si de faptul ca ele încearca în primul rând sa detina un volum cât mai redus de lichiditati neproductive, înseamna ca între rezervele si depozitele bancilor comerciale exista întotdeauna o relatie destul de stricta. Or, multiplicatorul este o masura a intensitatii acestei legaturi la un moment dat, nu o explicatie a creatie monetare realizate într-o perioada de timp. Cu alte cuvinte, conceptul si instrumentul analitic reprezentat de "multiplicatorul depozitelor si al creditelor" constituie o abordare statica, nu dinamica, a creatiei monetare Elaborarea unei explicatii dinamice a procesului de creatie monetara necesita adoptarea unor ipoteze mai complexe cu privire la comportamentul bancilor.
O banca comerciala trebuie sa aiba o activitate rentabila. Ea urmareste sa obtina profit, iar în acest scop opereaza cu scadentele creditelor pe care le acorda, cu termenele depozitelor pe care le primeste, cu dobânzile respective, cu taxele si comisioanele percepute etc. Bancile comerciale nu au, deci, un comportament pasiv fata de banca centrala.
Bancile comerciale acorda credite economiei, pentru care percep o anumita dobânda; de asemenea ele angajeaza credite de refinantare de la banca centrala (prin vânzarea unor titluri; în mod direct; sub forma de credite în cont; etc.), care le permit sa-si procure lichiditatile necesare si pentru care platesc o anumita dobânda.
Activitatea unei banci comerciale este rentabila doar în cazul în care valoarea dobânzilor încasate de aceasta este mai mare decât valoarea dobânzilor platite. Ca urmare, analiza microeconomica, bazata pe marimi marginale, poate fi extinsa si la cazul unei banci comerciale. În termenii acestei analize, costurile marginale sunt la început descrescatoare, iar apoi crescatoare, pe când veniturile marginale sunt constante, deoarece depind de pretul existent pe piata, pret care, în cazul unei banci comerciale, este reprezentat de rata dobânzii
Trezoreria publica are o certa putere monetara. Analiza acestei puteri se confrunta însa cu doua dificultati.
Prima se refera la definirea relatiilor dintre Trezoreria publica, în calitatea sa de personificare financiara a statului, pe de o parte, si sistemul bancar, în calitatea sa de centru creator de moneda, pe de alta parte. Într-adevar, principala functie a Trezoreriei publice este realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor statului; acest rol este important, însa este unul pur fiscal, nu monetar. În caz de deficit bugetar, acest rol fiscal dobândeste totusi si un aspect monetar. Într-adevar, în acest din urma caz, Trezoreria publica determina, prin împrumuturile pe care le contracteaza, atât o creatie de moneda primara, cât si o creatie de moneda scripturala. Cu toate acestea, ar fi eronat sa se considere ca, în cazul respectiv Trezoreria publica este ea însasi centrul creator al formelor monetare amintite. Chiar daca nici banca centrala si nici bancile comerciale nu au posibilitatea sa refuze finantarea monetara solicitata de Trezoreria publica, obiectivele, criteriile de actiune si functiile bancii centrale si ale bancilor comerciale, pe de o parte, si obiectivele, criteriile de actiune si functiile Trezoreriei publice, pe de alta parte, sunt net diferite. Astfel, în timp ce Trezoreria publica încearca sa acopere în bune conditiuni cheltuielile statului, banca centrala are misiunea de a proteja valoarea interna si externa a monedei nationale. În ceea ce priveste bancile comerciale, ele se preocupa în primul rând de propriul lor profit. În plus recursul Trezorerie publice la banca centrala este limitat, de regula, de prevederi legale destul de stricte.
În consecinta, modelul ofertei de moneda trebuie sa permita deosebirea clara a rolului Trezoreriei publice ca debitor si rolul sistemului bancar ca producator de moneda.
A doua dificultate tine de faptul ca, în unele tari (SUA, Franta etc.), Trezoreria Publica deschide anumite tipuri de conturi asemanatoare cu conturile bancare la vedere (de exemplu, conturile de cecuri postale, conturile speciale d trezorerie, deschise unor regii publice autonome etc.) sau emite ea însasi unele tipuri de semne monetare. Depozitele existente în conturile respective sunt depozite la vedere si, deci, fac parte din masa monetara, la fel cum fac parte din masa monetara si categoriile de numerar emise de Trezoreria publica.
|
