CREDITUL SI DOBANDA

CREDITUL SI DOBANDA



6.1. Continutul si trasaturile creditului
6.2. Formele creditului si titlurile de credit
6.3. Intermediarii financiari si potentialul de creditare
6.4. Dobanda

6.1. Continutul si trasaturile creditului

Termenul de credit , abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotriva in activitatea comerciala, bancara, in contabilitate, cat si in relatiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai larga utilizare a creditului apartine insa domeniului financiar-bancar si comercial.
In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relatie baneasca ce apare in legatura cu acordarea de imprumuturi unor pesoane juridice sau fizice, care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta" .
Caracterizand specificul creditului, Virgil Madgearu scria ca, prin credit se intelege "schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei ob 16216v2118q ligatii viitoare pentru o afacere prezenta. Deci, creditul este o afacere in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt separate in timp" .
Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa intre producator si consumator, intre oferta si cerere si intre cei doi agenti economici reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta relatie dintre cei doi parteneri definind intreaga relatie a procesului de creditare.
Sub un alt aspect, creditul a aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti economici, proces caruia nu-i poate face fata moneda lichida, din aceasta perspectiva creditul reprezentand o parghie a desfasurarii oricarui proces economic. La nivelul agentului economic se constata ca pe langa capitalul propriu, acesta contracteaza si imprumuturi, in particular bancare, sub forma creditului. Largirea si modernizarea productiei spre care tinde orice manager, crearea conditiilor pentru a rezista concurentei si, nu in ultimul rand, obtinerea unui profit care sa-i asigure desfasurarea normala a activitatii sunt de neconceput fara existenta creditului.
Depasind sfera de interese a agentului intern, creditul se extinde si in relatiile cu partenerii externi, in cele mai complexe sfere de activitate in care intervin diferiti agenti economici, chiar si la nivelul statului, confirmand adevarul (asa cum demonstreaza monetaristii) ca astazi omenirea traieste prin credit.
In practica monetar- financiara, creditul se confunda adesea cu banii si cu finantele. Ori, banii si respectiv, finantele au functii care le asigura relativa independenta, incat orice identitate intre cele trei notiuni nu poate fi decat generatoare de concluzii incompatibile cu rigorile stiintifice ale adevarului. In acest sens, subliniem ca numai in cadrul relatiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale si monetare, creditul se poate transforma fie in bani, fie in finante; in vreme ce finantele presupun capitaluri deja formate care se acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice, in urma carora apar capitaluri economice temporar disponibile.
Victor Slavescu, oferind o ampla motivare a creditului, accepta unele interferente ale sferei acestuia cu sfera notiunii de bani, surprinzand totusi elemente de continut specific ale acestui concept (scadenta, dobanda). Astfel, in opinia lui V. Slavescu, creditul si operatiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedeaza o suma de bani, efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic, in folosinta altui subiect economic, cu obligatia acestuia din urma de a restitui mai tarziu, la un termen fixat, suma primita, plus o suma de bani, care se cheama interes sau dobanda.
Cu toata complexitatea si varietatea lor, relatiile de credit au o esenta comuna data de trasaturile lor caracteristice:
- subiectii relatiei de credit;
- promisiunea de rambursare;
- rambursabilitatea;
- dobanda;
- acordarea creditului;
- consemnarea si tranferabilitatea acestuia.

Subiectii relatiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana fizica sau juridica care avanseaza imprumutul conditionat si pentru un interval de timp si debitorul, tot o persoana fizica sau juridica care, in schimbul dreptului de folosinta asupra obiectului imprumutului, se obliga sa restituie creditorului la scadenta suma avansata impreuna cu dobanda.
Dupa natura participantilor la procesul de creditare, acestia se pot grupa in trei categorii cu ampla cuprindere: firma, populatie, si stat. Intreprinderea si populatia apar frecvent atat in postura de debitor, cat si de creditor. Pe plan intern, de regula, statul este debitor, dar in raporturile internationale, statul poate sa apara atat ca debitor, cat si in postura de creditor (fig.1).











Fig. 1 Subiectii relatiei de creditare

Pe de alta parte, in calitate de creditori, firmele si populatia se afirma diferentiat in diferite tari, tendinta fiind, in tarile dezvoltate economic, de crestere a ponderii populatiei la procesul de creditare, ceea ce genereaza profunde modificari in activitatea bancara, de transformare financiara a disponibilitatilor monetare in economii financiare. In calitate de debitor, alaturi de firme si, in mai mica masura, de populatie, se afirma cu putere statul, ponderea acestuia in debitul national variind intre 20% si 40%, evident, in functie de tara si timp.
Promisiunea de rambursare reprezinta elementul esential al relatiei de credit, presupunand riscuri care necesita, in consecinta, angajarea unor garantii.
In raporturile de credit riscurile probabile sunt:
- riscul de nerambursare;
- riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau a incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiza temeinica a imprumutatului din mai multe puncte de vedere: competenta profesionala, situatie economica nationala si internationala, situatie financiara, volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoasterea legislatiei, legaturile juridice cu alte intreprinderi, etc. De regula, prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin colaborarea cu alte institutii de credit) si/sau prin garantarea imprumutului.
Riscul de imobilizare survine la banca sau la detinatorul de depozite, care nu sunt in masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereusite a creditelor acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obtine prin administrarea judicioasa a depozitelor si creditelor de catre banci, angajarea de credite pe hartii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont si prin alte operatiuni.
Creditele care se acorda, de regula, prin banci, angajeaza fonduri ce nu apartin bancii. De aceea, in scopul gestionarii ferme a fondurilor ce-i sunt incredintate spre pastrare, banca trebuie sa-si intareasca pozitia sa de creditor prin garantii personale si garantii reale.
Garantia personala reprezinta angajamentul unei terte persoane de a onora obligatiile debitorului in cazul in care acesta este in incapacitate de plata. Garantia poate fi simpla si solidara. In cazul garantiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea primordiala a debitorului si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa raspunda numai pentru partea sa. In cazul garantiei solidare, garantul poate fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent, sau chiar inaintea debitorului, daca aparent prezinta conditii preferabile de solvabilitate.
Garantia reala presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte persoane) pentru asigurarea executarii obligatiei debitorului. Garantiile reale pot fi asigurate prin:
a) retinere care consfinteste dreptul creditorului de a pastra un bun al debitorului atata vreme cat acesta nu a fost achitat integral;
b) gajare care invoca actul prin care debitorul remite creditorului un bun in garantia creditului. Gajarea poate avea loc cu sau fara deposedare. Daca gajarea are loc fara deposedare, creditorul primeste un titlu de recunoastere a gajului. Creditorul titular al gajului are anumite drepturi:
- de preferinta, respectiv de a fi platit inaintea altora, in cazul vanzarii bunului ce reprezinta garantia;
- de urmarire, daca se schimba proprietarul;
- de retinere, pastrarea obiectului gajului pana la achitarea obligatiunilor debitorului;
- de vanzare, vanzarea prin justitie a bunului gajat in cazul incapacitatii de plata a debitorului.
c) ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare si cu publicitate, conferindu-i creditorului dreptul de preferinta si dreptul de urmarire;
d) privilegiul reprezinta dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra uneia din parti sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire. Privilegiile pot fi generale si speciale, respectiv mobiliare si imobiliare.
Indiferent de garantiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul ca o buna garantie nu este decat o precautiune suplimentara si nu un suport al unui risc, mai mult decat probabil. Transformarea garantiilor in bani (exercitarea dreptului creditorului in cazul incapacitatii de plata a debitorului) presupune pentru creditor eforturi si cheltuieli suplimentare si nu in ultimul rand, prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor.
Rambursabilitatea. Prin natura sa, creditul este o finantare cu caracter temporar, rambursarea lui dupa o anumita perioada de timp fiind obligatorie. Termenele de rambursare sunt foarte variate si in functie de acestea creditele se pot clasifica in:
- credite pe termen foarte scurt pana la 24 de ore;
- credite pe termen scurt pana la un an;
- credite pe termen mediu pana la 5-7 ani;
- credite pe termen lung pana la 50 sau chiar 100 ani pentru (pentru constructie de locuinte).
Pentru creditele pe termen scurt, caracteristica este rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica de cele mai multe ori o rambursare esalonata, ceea ce arata ca, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.) odata cu platile cuvenite pentru dobanzi se ramburseaza o parte din imprumut.
Dobanda reprezinta caracteristica esentiala a creditului. In acordurile de credit s-a incetatenit clauza dobanzii fixe. Clauza dobanzii fixe, convenita in cadrul acordului de credit, este acceptabila pentru ambele parti, pentru intregul imprumut si pe toata durata creditului. Pe fondul presiunii inflationiste s-a instituit regimul dobanzilor variabile (sensibile), situatie in care dobanzile se modifica periodic (de regula semestrial) in functie de nivelul dobanzii pe piata (nationala sau internationala). In acordurile de credit se poate prevede aditionarea dobanzii cuvenite si plata integrala a acesteia la incheierea contractului.
Acordarea creditului. Creditul poate fi consimtit in cadrul unei tranzactii unice: acordarea unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui depozit. In ultima vreme s-a dezvoltat sistemul de credit deschis (linii de credit), in cadrul caruia imprumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor, cartile de credit fiind modalitatile cele mai raspandite pentru aceasta forma. In consimtirea tranzactiei, respectiv acordarea creditului, fiind un act de mare importanta, creditorul trebuie sa-si asigure o buna informare si documentare pentru evitarea riscului. Este vorba, in principal, de riscul in investirea de hartii de valoare, obligatiuni, de o mare audienta publica.
Consemnarea este o trasatura clasica a creditului si presupune inscrierea termenilor relatiei de creditare in documente. Exista insa si relatii de creditare neconsemnate care se incheie doar prin acord verbal intre cele doua parti si sunt bazate pe increderea personala, cum ar fi de exemplu acordarea de credit pe piata interbancara.
Transferabilitatea creditului presupune transferul titlului de credit. Acesta poate face obiectul unei operatii de vanzare cumparare prin care se realizeaza cesiunea creantei, adica cedarea dreptului de a incasa suma inscrisa in titlul de credit (suma totala de incasat la scadenta de la debitor). Vanzarea-cumpararea titlurilor de credit se poate face:
a) direct intre investitori sub forma transmiterii unor cecuri, andosarii, scontarii sau rescontarii unor cambii. Transmiterea prin andosare (sau gir) consta in inscrierea pe verso-ul cambiei a formulei "Platiti lui X la ordinul acestuia" dupa care urmeaza semnatura beneficiarului care a cedat dreptul de a incasa suma. Transmiterea prin scontare consta in cumpararea cambiei de catre o banca, la un pret numit valoarea actuala (Va) a cambiei si calculat ca diferenta intre valoarea nominala (Vn) si scont (S).
Va = Vn (1 ), unde t numarul de zile din momentul scontarii pana la scadenta;
s taxa scontului.
b) indirect, in cadrul pietelor financiare. Pe aceste piete, atat vanzatorul cat si cumparatorul sunt reprezentati de agenti. Pretul cursului de credit cursul acestuia se stabileste in functie de cerere si oferta, dar acestea depind in mare masura de nivelul ratei dobanzii pe piata pentru scadente similare, precum si de nivelul dobanzii la instrumentul respectiv, astfel:
C = Vn , unde C cursul instrumentului respectiv;
Vn valoarea nominala a instrumentului;
ri0 rata dobanzii la instrumentul care face obiectul tranzactiei;
rp0 rata dobanzii pe piata.
In functie de operativitatea cu care se face transferul lor, titlurile de credit pot fi mai mult sau mai putin lichide.

6.2. Formele creditului si titlurile de credit

Intr-o economie de piata, relatiile de credit sunt considerabile, in dimensiunile lor si multiple in varietatea lor.
Clasificarea creditelor in forme distincte va aparea, in aceste conditii, discutabila, prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere. Totusi, gruparea operatiunilor de credit, functie de natura lor si de cadrul in care actioneaza, ofera posibilitatea caracterizarii fenomenului general si, totodata permite cuprinderea, in mare parte a raporturilor de credit semnificative.
Criteriile care permit delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:
- subiectii relatiilor de creditare: creditorul si debitorul;
- obiectul creditului si sfera de utilizare;
- sursa fondurilor imprumutate;
- durata relatiei de creditare.
Privite din perspectiva aceasta, raporturile de credit s-au structurat de-a lungul timpului in cinci forme fundamentale:
1) creditul comercial;
2) creditul bancar;
3) creditul obligatar;
4) creditul ipotecar;
5) creditul de consum.

Creditul comercial

Creditul comercial este cea mai reprezentativa forma a creditului in economia de piata si consta in acordul reciproc de amanare a platii de catre agentii economici cu prilejul vanzarii marfurilor. El apare din faptul ca unii agenti economici dispun de marfuri fabricate si pregatite pentru vanzare, in vreme ce alti agenti economici au nevoie de aceste marfuri, dar nu dispun, o perioada de timp, de mijloacele banesti pentru cumparare. In felul acesta creditul comercial favorizeaza desfacerea productiei respective inainte ca agentul economic cumparator sa dispuna de cantitatea de bani necesara si accelereaza circuitul si rotatia capitalului ocupat in sfera productiei si circulatiei. In economia contemporana, creditul comercial este o forma predilecta prin care furnizorul finanteaza activitatea cumparatorului, acoperind o parte semnificativa a resurselor financiare ale intreprinderilor: 10-15% in SUA; 20-22% in Franta; 30-35% in Japonia.
Motivatia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale partilor in cresterea fluiditatii schimburilor si in diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare si intretinere a depozitelor etc. Totodata el este si un mijloc de concurenta, deoarece acordarea de facilitati in domeniul creditului de catre furnizor, este o cale suplimentara de a atrage clientela. In acelasi timp, creditul comercial are anumite limite, volumul sau depinzand de marimea capitalului disponibil al intreprinderilor din productia si circulatia marfurilor si de regularitatea revenirii capitalurilor la intreprinzatorii respectivi. In sfarsit, in economia de piata, creditul comercial are o mare audienta si pentru ca el poate fi usor transformat in credit bancar, prin operatia de scontare a cambiilor sau a altor efecte de comert, de catre beneficiarii acestora, in scopul obtinerii inainte de scadenta a disponibilitatilor banesti cuvenite.
In desfasurarea raporturilor de credit comercial, intreprinderile apar in dubla ipostaza:
- pe de o parte, ele primesc credite in calitate de cumparator, ceea ce le asigura un aflux de resurse;
- pe de alta parte, ele acorda credite propriilor lor cumparatori.
Daca pe ansamblu putem vorbi, insa, de un transfer reciproc de resurse, care avantajeaza pe fiecare intreprinzator in parte, judecand la o scara mai restransa, pentru o parte din intreprinderi resursele primite de la furnizori sub forma de marfuri, sunt cedate in valori egale, clientilor prin produse livrate pe credit. Pentru aceste intreprinderi angajarea patrimoniului este neutra, pentru altele, angajarea patrimoniului poate fi pozitiva cand soldul general le este favorabil (ele beneficiind de un aflux de resurse), iar pentru altele, poate fi negativa cand soldul general le este nefavorabil; pentru acestia diferenta trebuie suplinita prin credit bancar. Asadar, intreprinderile pentru care angajarea patrimoniului este negativa (reflux de resurse) devin, in cadrul circuitului generat prin creditul comercial, intermediari ai creditului bancar. Ele obtin credite bancare pe care, in parte, le redistribuie (ca furnizor) clientilor prin intermediul creditului sub forma de marfuri. Aceasta operatiune de redistribuire a creditului sub forma marfurilor tine si de inadecvarea activitatii bancare la nevoile financiare ale economiei.
Se poate concluziona, fata de cele de mai sus, ca intr-o sfera larga a economiei nationale, creditul comercial suplineste importante fluxuri financiare, tocmai cu ajutorul intreprinderilor nonfinanciare si nonbancare care asigura circuitul, repartizarea si redistribuirea de fonduri financiare.
Inscrisurile de credit (cambia, trata, biletul la ordin, etc) au numeroase valente: usureaza acordarea creditelor, permit transferabilitatea creantelor, cedarea lor unui alt beneficiar (de regula banci sau societati financiare), aceasta insemnand, in final, transformarea creditului comercial in credit bancar. In aceasta situatie banca isi angajeaza resursele sale intr-un plasament de credit de la preluare (prin scontare mai ales) pana la scadenta, operatiune similara cu acordarea unui credit pe termen scurt. Apeland la scontare, valoarea actuala a creditului este de fapt pretul de cumparare a creantei de catre banca. Dobanda incasata pentru aceasta perioada revine bancii sub forma scontului. Deci, valoarea actuala este egala cu valoarea nominala a creantelor din care se va deduce scontul.

Creditul obligatar

Creditul obligatar exprima acea forma a relatiilor de credit in care, pe de o parte, intervin institutiile statale sau intreprinderile economice in calitate de debitori, care emit obligatiuni, iar pe de alta parte subscriptorii de obligatiuni, in calitate de creditori, care isi avanseaza capitalul in scopul obtinerii unei dobanzi.
Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei, care reprezinta o creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul). Altfel spus, obligatiunea este o promisiune scrisa a debitorului de a plati o suma de bani la o data stabilita, detinatorul incasand periodic dobanzile cuvenite in raporturile de credite.
In general, obligatiunea este caracterizata prin valoare nominala, curs, pret de emisiune, cupon, durata de maturitate si valoarea garantata la rambursare. In mod repetat, pentru a atrage subscriptia de economii ale publicului, pretul de emisiune al unei obligatiuni se situeaza sub valoarea sa nominala cu 10-15%. In acest caz, subscriptorii beneficiaza de o prima de emisiune. Daca valoarea de rambursare la maturitate depaseste valoarea nominala, intervine o prima de rambursare de aceeasi marime ca prima de emisiune.
Durata unui imprumut obligatar este variabila de la 5 la 30 ani. Durata medie inregistrata in ultimul deceniu, pentru emisiunile de credit public este de 8,7 ani in SUA, 9 ani in Canada, 6 ani in Franta si 7 ani in Marea Britanie.
Rata stabilita la data emisiunii, de regula, este mai mica decat rata dobanzii curente bancare cu aproximativ 20-30% si aceasta pentru ca pentru detinatorii de obligatiuni riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul unui imprumut obligatar este mai mare decat al creditului bancar pentru aceeasi durata, deoarece acesta (costul imprumutului obligatar) cuprinde in plus:
- cheltuielile de emisiune (cca 6% din valoarea totala a emisiunii);
- comisionul anual platit bancilor pentru obligatiunile rascumparate (0,5% din valoarea lotului de obligatiuni rambursate);
- comisionul bancar (1% din valoarea dobanzilor acordate anual investitorilor);
- rata dobanzii acordata investitorilor cu scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobanzilor.
Desfasurand o activitate de expertizare in favoarea investitorilor, institutiile de rating pot consolida buna apreciere a emitentilor de obligatiuni, promovand prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.
Obligatiunile se vand in mod curent intre intreprinderi si banci, intre banci si Banca Centrala, in cadrul operatiunilor de optimizare a plasamentelor pe care o urmareste fiecare. In plus, activele in obligatiuni constituie baza unor operatiuni de imprumut, detinatorii obtinand, astfel, in conditii avantajoase, importante disponibilitati lichide. Pe de alta parte, benficiind de calitatea de proprietar al acestor obligatiuni au si dreptul de a incasa la termenele stabilite, dobanzile ce li se cuvin.
Rata dobanzii care se cuvine creditorilor detinatori de obligatiuni poate fi fixa sau variabila. In functie de valoarea ei nominala, de capitalul avansat si de periodicitatea platilor dobanzilor, suma pe care creditorul o incaseaza se poate determina astfel:
a) cand dobanda se plateste anual, se foloseste relatia:
D =
b) cand dobanda se plateste semestrial, se foloseste relatia:
D =
unde: D dobanda
Vn valoarea nominala a obligatiunii
r0 rata anuala a dobanzii pentru obligatiunea respectiva, exprimata in procente.
Daca obligatiunea este nominala, atunci creditorul-detinatorul este inregistrat in evidenta debitorului emitent si plata dobanzii se face periodic la domiciliul creditorului (prin CEC) sau prin virament direct in contul sau bancar. Daca obligatiunea este la purtator, atunci ea este emisa/transmisa impreuna cu un set de tichete (cupoane) detasabile care trebuie prezentate la banca debitorului emitent pentru a se putea incasa dobanda.
Principalul emitent de obligatiuni este statul, administratia centrala si administratiile locale pentru acoperirea deficitelor bugetare, intreprinderile publice, bancile si, in mod exceptional, chiar si societatiel industriale si comerciale private pentru a finanta lucrari importante de investitii si sporirea capitalului fix si circulant (sub forma bonurilor si certificatelor de depozit).
Referitor la obligatiunile emise de catre intreprinderi se evidentiaza specificul acestora de a fi angajate primordial in sfera publica, fiind accesibile tuturor doritorilor de a investi. Aceste obligatiuni, de regula, sunt negociate la bursa de valori.
Dezvoltarea pe scara larga a creditului obligatar a reactivat si extins activitatea institutiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de imprumut.
Se poate conlcuziona ca obligatiunile, in sine, reprezinta fondul material al unor ample operatiuni bancare active, generand numeroase si variate operatiuni de credit bancar.

Creditul ipotecar

Creditul ipotecar priveste activitatile imobliliare si reprezinta una dintre cele mai importante forme de credit in cadrul unei economii care cultiva, dezvolta, sprijina si sustine proprietatea individuala.
Creditul ipotecar se bazeaza pe un acord realizat intre imprumutant si imprumutat, in care sunt prevazute urmatoarele:
- proprietatea folosita drept garantie;
- daca aceasta mai este grevata de alte ipoteci;
- conditiile si scadentele de rambursare;
- penalitatile pentru nerespectarea scadentelor de rambursare;
- circumstantele in care, prin nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea.
In functie de conditiile de rambursare se practica:
a) credite ipotecare cu rate fixe prin care se restrange o parte din capitalul avansat si din dobanda cuvenita creditorului; aceasta suma este constanta datorita ratei fixe a dobanzii si rambursarii esalonate, in transe identice a capitalului avansat. Aceasta este forma clasica a creditului ipotecar;
b) imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile folosit in perioadele de variabilitate accentuata a ratelor dobanzii;
c) credite ipotecare cu rambursare progresiva prevad rate initiale mai mici decat rata constanta si rate finale superioare. Ele sunt utilizate ca mijloc promotional pentru a atrage clientii cu venituri mici in prezent, dar cu bune perspective de ameliorare a situatiei financiare (mai ales tinerii casatoriti sau proaspat absolventi de institutii de invatamant superior).
d) credite ipotecare purtatoare de anuitati urmaresc valorificarea capitalului imobilizat in locuinte proprietate, fara a renunta la dreptul de proprietate si la uzufruct. Ca urmare, imprumutul obtinut prin ipotecarea unei parti a proprietatii serveste la achizitionarea unui contract de anuitati, aducand proprietarului un venit regulat, fiind considerat din aceste ratiuni ca un credit de perspectiva.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat in fluxuri distincte de constituire si redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, intr-o forma evoluata, a unei piete distincte (piata ipotecara), in cadrul careia operatiunile se desfasoara sub supravegherea unei institutii de credit specializate. Pe aceasta piata, obligatiile nu sunt decat obiectul gaj al operatiunii, creditele negociindu-se prin instrumente speciale, care leaga pe ofertanti de capitaluri (banci sau institutii) de utilizatorii creditului ipotecar (populatia sau intreprinderile).


Creditul de consum

In acest caz, relatia de credit se caracterizeaza prin obiectul creditului: finantarea cumpararii de marfuri si servicii de catre populatie.
Subiectii relatiei de credit sunt creditorul, respectiv:
- creditorul primar: reteaua de comercializare a bunurilor si serviciilor, achitarea contravalorii acestora facandu-se ulterior;
- creditorul secundar o banca care asigura refinantarea comerciantului prin preluarea creantelor acestuia asupra cumparatorilor-debitori;
si debitorul cumparator al marfurilor si serviciilor.
Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri si servicii, cu modificari substantiale in timp si diferente mari de la o tara la alta in functie de legislatie si amploarea sferei de consum.
Rambursarea creditului se poate face:
- neesalonat, in functie de posibilitatile cumparatorului pana la un termen maxim convenit. Aceasta este modalitatea clasica de rambursare in cadrul relatiei de credit primar cand obiectul creditului comercial il reprezinta mai ales bunurile de valoare redusa.
- esalonat cu plata obligatiilor la termene fixe, stabilite de comun acord cu cele doua parti. Aceasta forma de rambursare caracterizeaza indeosebi perioada de dupa primul razboi mondial si este motivata de caracterul de masa a productiei de bunuri si de necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea cumparatorilor. Este modalitatea actuala de rambursare cu cea mai mare frecventa.
Cea mai populara forma de credit de consum esalonat o reprezinta creditele de revolving (succesiv) acordate prin intermediul cartilor de credit eliberate de catre banci clientilor solvabili.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;
- permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa obtina imprumuturi, fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cartile de credit, la momentul oportun pentru el;
- cumparatorul-consumator are posibilitatea sa efectueze plata fie in totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale, periodice, dupa posibilitate.
Pe plan general, asa cum experienta a eviedentiat, creditul de consum a contribuit direct la cresterea nivelului de trai al populatiei, stimuland in acelasi timp, productia de bunuri de consum de nivel tehnic si oportunitate ridicata.
Pe de alta parte, creditul de consum, prin volumul sau, poate avea influente semnificative asupra echilibrului monetar deoarece permite consumul in prezent cu plata ulterioara. Astfel, in perioadele in care creditul de consum este in expansiune, diferenta (pozitiva) dintre valoarea bunurilor si serviciilor cumparate pe credit si valoarea ratelor scadente la creditele de consum contractate anterior, poate exercita presiuni inflationiste asupra nivelului general al preturilor daca volumul bunurilor nu creste corespunzator; creditul de consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.

Creditul bancar

Forma definitorie a creditului, creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi, angajand modalitati diferite, pe termen scurt si pe termen mijlociu si lung privind operatii bazate sau nu pe inscrisuri garantate sau negarantate.
Creditul bancar ca forma de suplinire si completare a celui comercial se delimiteaza de acesta acoperind o arie mai intinsa, fiind mai elastic si mai eficient. La baza formarii creditului bancar se afla disponibilitatile devenite temporar libere in urma rotatiei de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice.
Participantii la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, bancile care apar in calitate de creditori, iar, pe de alta parte, diferite persoane fizice/juridice care solicita credit, in calitate de debitori.
Raporturile de credit ale intreprinderilor cu bancile sunt de regula reciproce. Pe de o parte, intreprinderile avand conturi deschise la banci formeaza depozite, care pot fi folosite de catre acestea, ca resurse. Pe de alta parte, bancile acorda credite intreprinderilor pentru nevoile lor de productie sau pentru investitii.
Creditul bancar imbraca mai multe forme, astfel:
a) din perspectiva raportului banca-intreprindere avem:
- avansurile in cont curent sau creditele de casa (sau trezorerie). Ele reprezinta raporturile de credit intemeiate pe o deplina cunoastere a activitatii intreprinderii, motiv pentru care nu mai sunt consemnate prin inscrisuri relative la fiecare angajament si nici nu sunt garantate formal. Ele privesc nevoile curente de productie ale intreprinderii (cu caracter imprevizibil si greu de localizat in obiecte care sa reprezinte o garantie veridica). Aceste credite prezinta mai multe trasaturi:
- acordarea lor, de regula, nu este conditionata de termene de rambursare; ea se intemeiaza pe depozitele compensatorii;
- neavand la baza inscrisuri, ele nu au posibilitatea de recreditare. De aici si nivelul mai ridicat al dobanzilor, dar corelat de regula cu nivelul dobanzii de piata;
- linia de credit care confera intreprinderii un credit provizoriu, deoarece banca poate cere oricand acoperirea debitului;
- linia de credit confirmata este o forma mai favorabila intreprinderii si se realizeaza in baza unui acord scris in care posibilitatea de acordare a creditului se mentine pentru toata perioada inscrisa in acord;
- linia de credit revolving reprezinta un mod de obtinere de credite agreat de intreprinderi, intrucat rambursarile reduc nivelul creditului si permit in perioadele urmatoare obtinerea cu certitudine a unor noi credite;
b) avand in vedere scadenta de restituire, delimitam:
- credite pe termen scurt avand ca scop acoperirea unei penurii trecatoare sau permanente de fonduri determinata de decalajul intre momentul cheltuirii fondurilor proprii si cel al realizarii incasarilor;
- credite pe termen mediu si lung destinate finantarii investitiilor. Desigur, in functie de natura investitiilor, de riscurile pe care le contin si de perioada pentru care sunt acordate, unii specialisti considera acest tip de credit ca fiind un pariu pe rezultatele viitoare ale intreprinderii.
In concluzie, analizand cele cinci forme de credit, cu tipurile si categoriile lor, cu particularizarile lor proprii, rezulta ca, in general, raporturile de credit se desfasoara in mod necesar pe doua planuri:
- un plan este acela al mobilizarii resurselor banesti temporar disponibile la intreprinderi si populatie, realizandu-se astfel o sporire a capitalului destinat activitatii economico-sociale si o mai buna utilizare a factorilor de productie in vederea largirii si diversificarii productiei;
- al doilea plan priveste distribuirea resurselor banesti intre diferite intreprinderi si ramuri favorizand astfel desfacerile de marfuri pe o scara larga si, in general, tranzactiile comerciale.
In felul acesta, creditul se constituie intr-unul din mecanismele de baza ale vietii economice, cu efect multiplicator asupra intregii activitati economice.

Titlurile de credit

Titlurile de credit sunt instrumente financiare prin care se asigura consemnarea unor raporturi de credit. Ele sunt inscrisuri (documente scrise) avand forma si continut consacrate prin acte normative. Ele reprezinta o obligatie a debitorului de a plati, la vedere sau la termen, o suma de bani determinata, si eventual, o dobanda. Ele nu au valoare proprie, fiind concomitent un document (dovada) ce exprima relatii de credit si un simbol al banilor.
Dezvoltarea relatiilor de credit genereaza o mare varietate de titluri de credit, fiecare forma a creditului caracterizandu-se prin tipuri specifice de titluri de credit, astfel:
a) in functie de scadenta creditului pe care il consemneaza, titlurile de credit pot fi:
- titluri de credit pe termen scurt: cambia, certificatele de depozit, bonurile de tezaur, obligatiunile fara cupon;
- titlurile de credit pe termen mijlociu si lung: notele, obligatiunile, actiunile;
- titluri de credit fara scadenta: bancnotele.
b) in functie de modalitatea de identificare a beneficiarului de suma delimitam:
- titluri nominale pentru care precizarea beneficiarului (nume, prenume, domiciliu, numar de cont etc.) este obligatorie.
- titluri la purtator de care beneficiaza cel care le depune spre incasare la debitori sau la banca acestuia.




Titlurile de credit pe termen scurt

Acestea cuprind o gama larga de instrumente financiare cu scadente sub un an care circula prin andosare (gir) sau scontare.
a) Cambia reprezinta un titlu negociabil, dovedind existenta unei creante de o suma determinata, platibila imediat sau pe termen scurt. Utilizata in relatiile comerciale, semnificand generic efectele de comert, cambia poate fi de doua tipuri:
- Biletul la ordin cuprinde doua nume: al debitorului platitor si al creditorului beneficiar. Caracteristica principala a biletului la ordin este emiterea lui de catre debitor in favoarea creditorului. Biletul la ordin cuprinde anumite elemente obligatorii, fara de care el este nul. Acestea sunt:
- denumirea de "bilet la ordin" care trebuie sa fie inscrisa in text;
- data si locul intocmirii documentului;
- suma ("bun pentru n lei");
- obligatia de plata (voi plati contra acestui bilet la ordinul lui...)
- creditorul;
- scadenta si locul unde se va face plata;
- debitorul.
Biletul la ordin poate circula prin andosari succesive pana la scadenta si se poate sconta la banca.
- Trata (polita) cuprinde un ordin de plata neconditionat dat de creditor debitorului. Ea se adreseaza debitorului si contine formularea: "La data de....(scadenta), veti plati....(numele beneficiarului) suma.... (numele trasului, semnatura tragatorului si locul de plata)."
La circuitul tratei participa, de regula, trei persoane:
- creditorul numit tragator;
- debitorul numit tras;
- beneficiarul, care poate fi creditorul sau o terta persoana, fata de care creditorul are obligatia de plata.
Ca si in cazul biletului la ordin, continutul tratei rezulta din mai multe elemente obligatorii:
- denumirea de "cambie" inscrisa in textul titlului;
- ordinul sau mandatul neconditionat de a plati o suma de bani exprimata intr-o anumita moneda;
- numele trasului (cel care trebuie sa plateasca);
- scadenta si locul unde se facce plata;
- numele beneficiarului;
- data si locul unde a fost emisa trata;
- semnatura tragatorului sau a imputernicirii autentice, in cazuri speciale.
Pe langa cambia comerciala, asa cum s-a aratat pana aici exista si cambii financiare emise de industriasi sau comercianti, exclusiv in vederea obtinerii unui credit bancar.
O forma specifica a cambiilor financiare o reprezinta cambiile reciproce pe care, prin intelegere, agentii economici le trag si le accepta, indatorandu-se reciproc sa plateasca o anumita suma la termenul stabilit. Rolul lor este acela de a asigura prin scontare sau alte modalitati, mijloace de plata partilor implicate.
Informatizarea circuitului cambial a dus la crearea cambiei informatizate, in cadrul careia sunt inregistrate codificat carcteristicile cambiei, se transpun, apoi, pe benzi magnetice, fiind supuse, in final, proceselor de prelucrare si transmitere in informatica.
b) Cecul presupune ca si trata, prezenta a trei persoane: tragatorul (persoana care dispune plata), trasul (banca solicitata sa faca plata) si beneficiarul (persoana desemnata sa incaseze suma). Spre deosebire de cambie, cecul este intotdeauna platibil numai la vedere si nu poate fi tras decat asupra unei banci.
Cecul se prezinta sub mai multe forme:
- cecul de virament care serveste la trecerea sumei din contul curent al emitentului in contul curent al beneficiarului. El este folosit pentru achitarea facturilor, a unor impozite, taxe sau prime de asigurare;
- cecul certificat sau garantat este cecul prin care banca confirma existenta disponibilitatilor in cont si asigura pe beneficiar de plata cecului la prezentare;
- cecul barat prin doua linii paralele, trasate pe fata cecului; beneficiarul unui astfel de cec nu poate fi decat o banca sau un titular de cont la banca caruia a fost tras. Cecul barat poate avea doua forme particulare:
- cecul barat general, cand intre cele doua linii paralele de pe acesta nu figureaza nici o indicatie si ca urmare, respectivul cec se deconteaza la orice banca;
- cecul barat specializat, cand intre cele doua linii paralele se mentioneaza o anumita banca, incat un asemenea cec se deconteaza doar la respectiva banca;
- cecul de calatorie se prezinta ca o bancnota, cu o valoare nominala imprimata, dar care trebuie sa poarte semnatura titularului, data si locul platii. Cu ajutorul lui calatorii pot obtine de la o banca straina suma in valuta necesara pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie;
- cecul postal destinat sa faciliteze platile in localitatile unde nu exista filiale ale bancilor asupra carora este emis cecul, plata efectuandu-se la oficiul postal;
c) Certificatele de depozit sunt inscrisuri eliberate de banci prin care se atesta dreptul detinatorului de a incasa la scadenta o anumita suma de la banca emitenta. Aceasta suma reprezinta valoarea unui depozit la termen si dobanda aferenta. Pot fi nominale sau la purtator, cu dobanzi fixe sau indexate, in moneda nationala sau valuta. Au valori nominale mari, cu plafoane minime, fiind destinate mai ales investorilor institutionali. Cele mai multe certificate de depozit sunt negociabile, chiar si cele nominale, iar existenta unei piete secundare dezvoltate, in majoritatea tarilor, asigura instrumentului lichiditate sporita.
d) Bonurile de tezaur sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie si este cel mai reprezentativ instrument al pietei monetare datorita urmatoarelor trasaturi:
- risc al creditarii practic nul, deoarece debitorul emitent este statul. Acest fapt le face sa fie folosite drept garantie (mobiliara) pentru diverse tipuri de credite, drept mijloace de plata in locul numerarului (la opertiuni la termen) si drept plasament pentru excedentele temporare ale autoritatii locale.
- lichiditate maxima. Convertirea acestor active financiare in numerar se face rapid si cu cheltuieli minime. O aproximare corecta a gradului de lichiditate este data de diferenta dintre pretul cerut si cel oficial care este sub 1% (in SUA 0,02% - 0,04%).
- avantaj fiscal. Veniturile realizate din plasamente in bonuri de tezaur (diferenta dintre valoarea nominala si pretul la care pot fi dobandite) pot fi scutite de impozite si taxe (in SUA, de toate impozitele si taxele locale si statale).
- valoare nominala accesibila si investitorilor individuali.
e) Obligatiunile fara cupon sunt un titlu de credit pe termen scurt obtinut din titlul de credit pe termen lung. La origine se afla o emisiune obisnuita de obligatiuni de stat la care anual sau semestrial se incaseaza cuponul (renta).
f) Cartile de credit sunt un instrument de plata modern, care tinde sa inlocuiasca cecul, mai ales pentru plati curente de valoare medie. Cartea de credit reprezinta un titlu de credit fara scadenta precisa; ea se bazeaza pe o linie de credit revolving deschisa de banca, clientului sau. Ea se prezinta sub forma unui dreptunghi de plastic de format aproximativ A7 si include doua categorii de informatii:
- una formala: tipul de carte, numele titularului si numarul cartii;
- alta memorata (pe o banda magnetica): numarul contului bancar, eventual si disponibilul in cont. Aceste informatii nu sunt accesibile decat dupa introducerea unui cod secret (PIN), cunoscut si transmis titularului odata cu cartea de credit.
Cartea de credit permite (ca si cecul) efectuarea de plati in cadrul disponibilului din cont si in cadrul plafonului liniei de credit deschise. Sunt utilizate ca mijloace de plata atat pentru obtinerea de produse si servicii, cat si pentru obtinerea de numerar de la ghiseele bancare automate.
Exista doua tipuri de sistem de plata care folosesc ca suport cartile de credit:
- on-line care presupune existenta unei legaturi intre banca si magazin; la citirea cartelei se obtine practic acces la contul cumparatorului, putandu-se verifica si plafonul maxim de plata;
- off-line presupune prelucrarea informatiilor din carte la locul de vanzare cu ajutorul unui echipament care realizeaza citirea disponibilului din cartela, diminuarea acestuia cu valoarea corespunzatoare a cumparaturilor, precum si cresterea disponibilului magazinului intr-o cartela de debit: exista chiar posibilitatea inregistrarii tuturor incasarilor intr-o discheta (cartea de debit).
Cartea de credit se poate folosi pana la epuizarea totala a disponibilului, dupa care se poate reincarca sau se poate elibera o alta carte.
In viitor se preconizeaza folosirea de cartele cu dubla destinatie prin care sa se poata face atat incasarile, cat si platile, inlocuindu-se astfel atat cartile de credit, cat si cele de debit.

Titlurile de credit pe termen mediu si lung

Titlurile de credit pe termen mediu si lung sunt actiunile si obligatiunile. Acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de valori mobiliare, denumire care decurge din mobilitatea valorii titlurilor, din caracterul lor schimbator.
Actiunea este o hartie de valoare negociabila la bursa, care dovedeste participarea detinatorului la capitalul societatii pe actiuni care a emis titlul si pe baza careia detinatorul primeste o parte corespunzatoare din beneficiul acestei societati (sau suporta o pierdere) . Partea din beneficiu care revine unei actiuni poarta numele de divident. Actiunile sunt individualizate prin denumirea societatii. Pe actiune este inscrisa o suma care reprezinta valoarea nominala a actiunii, iar pretul la care ea este cotata la bursa este cursul actiunii. Cursul actiunii este influentat de urmatorii factori: dividentul, rata dobanzii, factori conjuncturali de natura economica sau politica.
Actiunile si obligatiunile, ca titluri pe termen lung, prezinta o serie de asemanari, cum sunt:
- ambele sunt hartii de valoare prin a caror emisiune este posibila finantarea unor nevoi pe termen lung;
- si actiunile si obligatiunile sunt emise, in general, cu ajutorul acelorasi intermediari financiari banci;
- ambele coteaza la bursa si au cursul sensibil la variatia ratei medii a dobanzii pe piata.
Dintre elementele de delimitare a celor doua titluri subliniem:
- actiunile sunt titluri de proprietate, in vreme ce obligatiunile sunt titluri de credit (obligatiunea avand de regula o scadenta);
- valoarea nominala a actiunilor este mai mica, in general, decat cea a obligatiunilor;
- obligatiunea aduce un venit fix si sigur in timp ce venitul care revine actionarilor este variabil ca marime si incert.
Din dorinta de a imbina avantajele relative ale celor doua titluri, au aparut cei doi hibrizi si anume actiunea preferentiala si obligatiunea convertibila. Ele nu au inlaturat insa titlurile originale, ponderea lor in totalul emisiunilor fiind in mod stabil, relativ redusa.

Titlurile de credit fara scadenta

Titlurile de credit fara scadenta sunt bancnotele. La originea acestora se afla biletul de banca. Bancnota sau biletul de banca este un ban de credit care a aparut si s-a dezvoltat odata cu relatiile de credit. In prezent, bancnotele emise de Banca Centrala sunt considerate doar mijloace de plata si trebuie sa fie acceptate de toti in schimbul unor marfuri, servicii sau pentru achitarea unei datorii. Au valori nominale (cupiuri) diferite, in functie de puterea de cumparare a banilor si nevoile circulatiei monetare.
6.3. Intermediarii financiari si potentialul de creditare


Analiza creditului din perspectiva formelor si functiilor sale evidentiaza faptul ca anumiti agenti economici (sa spunem si populatia, dar nu neaparat si nu numai) dispun de capacitati de finantare, in vreme ce alti agenti economici (de exemplu intreprinderile) au nevoie de finantare. Echilibrul intre capacitatile de finantare si nevoile de finantare se realizeaza printr-un ansamblu de operatiuni care impreuna formeaza operatiunile de intermediere financiara. Cu alte cuvinte, operatiunile de intermediere financiara se deruleaza intre doua planuri:
- pe un plan se afla oferta, respectiv capacitatea de finantare a agentilor economici care au excedent de resurse in raport cu cererea lor curenta;
- pe un alt plan se afla cererea, respectiv forma de indatorare a agentilor cu deficit de resurse financiare curente.
Rezulta ca in economie actioneaza trei mari categorii de participanti intermediari , respectiv:
a) agentii economici excedentari care economisesc si cauta plasament pentru aceste economii. In aceasta categorie se plaseaza si populatia (menajele).
b) agentii economici deficitari ale caror nevoi (cheltuieli) de dezvoltare, in principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii. In aceasta categorie, la modul general se plaseaza intreprinderile non-financiare;
c) agentii economici cu situatii alternative (uneori excedentara, alteori deficitara). In aceasta ipostaza se afla administratia si exteriorul (acesta din urma ca expresie a interventiei agentilor economici externi pe piata interna).
Raportandu-ne la neokeynesism si la monetarismul modern desprindem ecuatia general acceptata: economii=investitii, ecuatie care exprimand orientarea fluxului economic general evidentiaza faptul ca in economie functioneaza doua mecanisme extreme esentiale: unul tine de imprumutatorul final, iar altul tine de imprumutatul ultim. Intre acesti participanti la redistribuirea capitalului in economie se produc mai multe circuite.
Un prim circuit este reprezentat de datoria primara. In cadrul acestui circuit intreprinderile non-financiare, pe de o parte, emit actiuni si obligatiuni pe care le vand familiilor, mobilizand astfel o parte din capitalul suplimentar de care au nevoie, pe de alta parte, intreprinderile non-financiare solicita imprumuturi pe termen mijlociu si lung pentru acelasi scop.
Un alt circuit este reprezentat de datoria secundara. Datoria secundara este alcatuita din ansamblul titlurilor de creanta pe termen scurt, mediu si lung, emise de intermediarii financiari in contrapartida titlurilor datoriei primare pe care acestia le cumpara.
In cadrul intermediarilor financiari se disting, in principal, in functie de aportul lor la creanta monetara, doua categorii:
a) intermediarii bancari (respectiv bancile comerciale si banca de emisiune) care pot crea moneda. Intermediarii financiar-bancari sunt cei care transforma activele financiare in active lichide, dezvoltand preferintele pentru lichiditati ale clientilor lor. Pe de alta parte, intermediarii financiar-bancari sunt si cei care transforma economiile pe termen scurt in imprumuturi pe termen mediu si lung, rezolvandu-se astfel si contradictia dintre preferinta populatiei pentru depozite pe termen scurt si dorinta intreprinderilor de a beneficia de imprumuturi pe termen lung in masura sa le asigure finantarea investitiilor.
b) intermediarii nebancari. Este vorba in acest caz de organisme specializate in colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, companii de asigurari). Ele nu au putere sa creeze moneda, ele emit, de regula, cvasimoneda si uneori si active financiare specifice: valori mobiliare.

Potentialul de creditare

Potentialul de creditare reflecta volumul maxim al creditelor, pe care institutiile bancare le pot acorda solicitantilor cu conditia sa se pastreze lichiditatea creditelor.
Potentialul de creditare priveste atat potentialul de creditare al fiecarei banci, cat si potentialul de creditare global al sistemului bancar.
a) potentialul de creditare al unei banci. Acesta se poate exprima fie static, fie dinamic.
Privit static, potentialul de creditare al unei banci se refera la volumul de credite pe care banca il poate acorda la un moment dat. Cantitativ, acest potential reprezinta diferenta dintre resursele bancii respective (totalul pasiv al bilantului) si rezervele obligatorii pastrate in cont la Banca Centrala.
Din perspectiva statica, potentialul de creditare al unei banci depinde de urmatorii trei factori:
- volumul resurselor de care aceasta dispune. Aceste resurse trebuie considerate atat ca dimensiune, cat si ca structura (depozitele la vedere, depozitele la termen, fondurile proprii, imprumuturi la Banca Centrala);
- volumul rezervelor obligatorii. In cazul cresterii coeficientului acestor rezerve, o parte din resurse devin indispensabile pentru credite;
- volumul rezervelor lichide facultative, create de banca pentru intarirea lichiditatii si prevenirii riscurilor.
Privit in dinamica, potentialul de creditare al unei banci exprima volumul maxim al creditelor pe care aceasta le poate acorda intr-o anumita perioada de timp.
Alaturi de factorii ce influenteaza potentialul de creditare al unei banci exprimat static, analiza in dinamica a acestuia trebuie sa ia in considerare si urmatoarele aspecte:
- la nivelul bancilor deoarece acestea, de regula, nu detin potential de creditare nefolosit are loc fenomenul de multiplicare a creditelor care la randu-i depinde de:
- gradul de ramanere in banca a fondurilor luate cu imprumut de catre banca;
- gradul de reconstituire a resurselor bancii;
- viteza de multiplicare a creditului.
- la nivelul bancilor, aparitia si disparitia resurselor sunt fenomene cu caracter permanent si concomitent si nu acte izolate si accidentale.
b) potentialul de creditare global al sistemului bancar.
Factorii care determina acest potential, ca natura, sunt identici cu cei ce determina potentialul de creditare al unei banci, semnificatia si variabilitea lor prezentand diferente determinate mai ales de dimensiunea la scara a fenomenului. Asemenea diferente descind din mai multe aspecte, cum sunt:
- compensarea la nivelul intregului sistem bancar a transferurilor de resurse dintre banci determina un grad de ramanere a fondurilor imprumutate in cadrul sistemului foarte mare;
- viteza de multiplicare a creditelor este redusa pentru ca intervalul in care se realizeaza transferul resurselor de la o banca la alta este mic.
- gradul de remanenta a imprumuturilor si viteza de multiplicare sunt mult mai stabile decat la nivelul unei singure banci, datorita tot efectului de compensare.
Un loc aparte in dimensionarea si evolutia potentialului de creditare revine Bancii Centrale. Explicatia tine, pe de o parte, de faptul ca Banca Centrala este unicul creator de moneda primara (inclusiv moneda divizionara) si ca urmare ea nu va putea deveni niciodata lipsita de lichiditate. Pe de alta parte, detinerea de moneda primara de catre banci trebuie inteleasa ca fiind conditia esentiala de care depind posibilitatile lor de a-si onora obligatiile de plata. Apoi, pentru ca Banca Centrala poate crea, dupa dorinta, moneda primara, face ca potentialul sau de creditare sa fie nelimitat si, ca urmare, si potentialul de creditare global al sistemului bancar (incluzand si Banca Centrala) este tot nelimitat. De altfel, aceasta este principala caracterisitica a sistemelor monetare contemporane, bazate pe circulatia banilor simbol; cresterea masei banesti, in cadrul acestor sisteme, neavand nici o limita intrinseca.
























6.4. Dobanda


S-a subliniat mai sus ca orice credit este purtator de dobanda.
Dobanda este o categorie complexa cu multe intelesuri. Ea este analizata, de regula, in legatura cu imprumuturile banesti si considerata in sens restrans, dupa unii autori, ca reprezinta: plata pentru o suma imprumutata , "recompensa pentru renuntarea la lichiditate pentru o anumita perioada de timp" , "partea din plusvaloarea incasata de creditor persoana fizica sau juridica de la debitor, ca plata pentru capitalul de imprumut cedat" , "pretul pe care oamenii il platesc pentru a obtine resursele acum in loc sa astepte pana cand vor castiga banii cu care sa cumpere resursele; o prima platita pentru a intra in stapanirea curenta a resurselor".
Fiind un concept care oglindeste numeroase aspecte din activitatea economica, dobanda are atat in teorie, cat si in practica o insemnatate deosebita, o foarte mare capacitate de a releva sintetic starea si tendintele unei economii. Despre dobanda, Paul Samuelson spune ca este "pretul specific" platit pentru "a treia mare categorie de factori de productie: capitalul". Rezulta ca dobanda este in mod evident determinata de conceptul de capital, fiind legata de elementele de timp si de risc.
Avand ca punct de referinta aceste elemente, dobanda poate fi considerata ca fiind pretul platit de debitor creditorului la scadenta pentru folosirea unui capital o perioada de timp determinata.
Dobanda reprezinta, deci, suma ce revine proprietarului la rambursarea imprumutului si totodata remunerarea riscului pe care-l implica respectivul imprumut.
Daca se are in vedere faptul ca obiectul tranzactiei de imprumut il constituie banii priviti ca lichiditate, atunci cu certitudine se poate spune ca dobanda reprezinta pretul renuntarii la lichiditate cerut de cel ce acorda creditul sau pretul consimtit a fi platit de cel ce se imprumuta pentru procurarea lichiditatii. Dobanda este deci plata acordata pentru un imprumut de capital lichid, capital lichid care la randu-i se transforma in capital fix, un stoc de bunuri de productie care vor fi disponibile in viitor pentru a produce o cantitate sporita de bunuri de consum.
Din punctul de vedere al bancii, se pot delimita doua categorii de dobanzi: dobanda bonificata si dobanda perceputa.
Dobanda bonificata reprezinta remunerarea disponibilitatilor banesti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la banca, nivelul dobanzii fiind dependent de rata inflatiei, rata dobanzii de refinantare (taxa oficiala a scontului, in cazul rescontarii) si de ratele dobanzilor practicate de celelalte banci.
Dobanda perceputa este dobanda incasata de banci de la clientii lor in calitate de debitori, in raport cu creditele acordate. Diferenta dintre cele doua asigura functionarea bancilor comerciale, acoperirea cheltuielilor acestora si profitul.
Marimea si dinamica dobanzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
a) masa sau suma alocata a dobanzii (D);
b) rata dobanzii (d )
D= , iar d= , in care c reprezinta capitalul avansat.

Acesti indicatori exprima, de fapt, marimea dobanzii simple, adica a platii pentru serviciul adus de un capital in conditiile in care dobanda nu este capitalizata. In practica, dobanda simpla este mai rar folosita, dar ea constituie punctul de plecare pentru calculul dobanzii compuse.
Dobanda compusa presupune capitalizarea ei, ajungandu-se sa se calculeze dobanda la dobanda si sa devina capital avansat pentru perioada urmatoare.
D=(1+d)n, in care d rata dobanzii anuale, iar n numarul de ani.
sau
D=Sn c; Sn=c(1+d)n, in care
Sn suma ce revine proprietarului dupa n ani de folosire a capitalului si este formata din capitalul avansat (c) si dobanda cuvenita.
Aici se cuvine sa subliniem si o alta fateta a dobanzii. Astfel, daca pentru resursele imprumutate se considera justificata dobanda, atunci, judecand economic, ea se cuvine la fel de necesar si pentru resursele proprii folosite in calitate de capital. Nici un posesor de economii nu si le-ar utiliza pentru investitii proprii daca n-ar spera sa obtina un echivalent cu dobanda pietei. Or, tocmai aceasta speranta il motiveaza sa economiseasca si sa investeasca. Venitul cuvenit posesorului capitalului, la nivelul dobanzii pietei se justifica prin faptul ca, prin utilizarea capitalului in prezent, are loc sporirea productiei, cresterea productivitatii si castigurilor viitoare.
Dobanda nu este, deci, numai o caracteristica a capitalului imprumutat, ci a oricarui capital, prin a carui folosire sporesc resursele viitoare. Daca posesorul capitalului este si intreprinzator, el isi va insusi in mod direct, din vanzarea marfurilor, remuneratia capitalului echivalenta cu dobanda pietei ca parte a profitului normal, minim sau necesar; daca el il da cu imprumut, va primi dobanda, ca venit indirect, printr-un act de imprumut de la debitor.
Pentru debitor, dobanda este un cost, o plata inclusa in costul de productie. El plateste dobanda pentru a intra in stapanirea curenta a resurselor, care este mai de pret decat stapanirea viitoare a acelorasi resurse.
Dobanda are un rol important in mecanismul de functionare a economiei, indeplinind din acest punct de vedere mai multe functii, cum sunt:
a) influenteaza repartizarea factorilor de productie, orientandu-i catre destinatiile care asigura folosirea lor cea mai eficienta;
b) instrument de stimulare atat a populatiei, cat si a intreprinderilor in economisirea unei parti din venituri;
c) modalitate de a asigura bancilor recuperarea cheltuielilor efectuate si realizarea unui profit normal;
d) parghie de redistribuire a venitului. Dobanda este o parghie economica deosebit de importanta folosita de stat sau de diferite grupuri in orientarea activitatii economice.

Factorii ce determina marimea si dinamica dobanzii

Ca element al contractului de credit, nivelul dobanzii este acceptat, de fiecare data, de creditor si debitor in urma actiunii de negociere; fiecare parte urmarind motivarea deciziei adoptata in contextul unui ansamblu eterogen de factori care exercita o ampla influenta asupra dinamicii dobanzii. Desigur, dinamica dobanzii este abordata aici sub aspectul ratei.
In acest sens, distingem ca marimea ratei dobanzii oscileaza intre o limita maxima si alta minima. Ambele sunt greu de determinat cu precizie pentru ca sunt conditionate atat de factori obiectivi, cat si subiectivi. Limita maxima, teoretic poate prelua toate formele de venit care se constituie prin utilizarea unui capital, asigurand o rata a dobanzii care, tot teoretic, poate atinge 100%. Limita minima, considerata si ea in aceeasi optica, poate fi egala cu 0. Este foarte greu de crezut daca cele doua limite se realizeaza practic vreodata, pentru ca la stabilirea dobanzii intervin intotdeauna calcule si judecati subiective care-l determinape proprietarul de capital sa aprecieze suficienta dobanzii.
Rata dobanzii se modifica in timp in sus sau in jos; de asemenea, ea difera pe tari si chiar uneori pe zone economice din (aceeasi tara) diferite tari.
Aceste modificari si deosebiri au implicatii ample asupra economiilor nationale si economiei mondiale avantajeaza sau dezavantajeaza pe debitori sau creditori, amplifica sau restrang fluxurile de capital internationale, prilejuieste operatii speculative etc.

a) Un prim factor ce determina nivelul dobanzii il constituie raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut (de credite).
Oferta de credite este asigurata de resursele temporare disponibile din economie, cum sunt:
- sumele degajate in cadrul circuitului productiv al capitalului: capitalul fix, capitalul circulant si rezultatele finaciare ;
- sursele banesti temporar disponibile ale institutiilor publice (bugetare);
- sursele banesti temporar disponibile ale statului (care apar datorita decalajului existent intre momentul incasarii veniturilor bugetare si cel al angajarii cheltuielilor bugetare);
- disponibilitatile banesti temporare ale populatiei.

Oferta de credite este corelata direct proportional cu rata dobanzii cu cat mai ridicat este nivelul ratei, cu atat mai multi agenti vor deveni creditori, iar tot mai putin debitori. (fig.1)


Rata dobanzii (%)


Curba ofertei de credite






Oferta de credite

Fig.1 Variatia ofertei de credite in functie de nivelul ratei dobanzii

Cererea de credite este determinata de factori de aceeasi natura, respectiv:
- nevoi temporare ale statului (deficit bugetar sezonier) sau ale populatiei (contractare de credite pentru cumparari de bunuri de folosinta indelungata);
- nevoi de finantare pe termen lung ale statului (deficitul bugetului administratiei centrale), populatiei (constructii sau cumparari de locuinte) sau agentilor economici (investitii).
Cererea de credite variaza invers proportional cu nivelul ratei dobanzii, cuba ei avand panta negativa. (fig.2)



Rata dobanzii (%)


Curba cereriide credite






Cererea de credite

Fig.2 Variatia cererii de credite in functie de nivelul ratei dobanzii

b) Productivitatea capitalului reprezinta un alt factor ce influenteaza dobanda. Astfel, mobilizand un capital suplimentar, intreprinzatorul trebuie sa evalueze realist posibilitatile de rentabilitate, deci dimensiunile profitului, intrucat el va trebui sa-l remunereze corespunzator pe furnizorul de capital. Angajandu-se in a plati o anumita dobanda, debitorul admite o anumita diminuare a profitului sau net. Deci profitul total=dobanda+profitul net.
Compromisul intre debitor si creditor trebuie sa armonizeze nevoile de profit ale debitorului (imprumutatorului) si interesul de economisire al creditorului.
Ca urmare, detinatorii de capitaluri, in calitate de creditori, trebuie sa aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci cand isi formuleaza pretentiile cu privire la dobanda.
c) Lichiditatea semnifica faptul ca indiferent de conditiile in care se acorda imprumutul, creditorii vor prefera acea forma care sa le asigure lichiditatea, preferandu-se in acest sens termene scurte. Asadar, stabilitatea nivelului dat al dobanzii in cadrul contractului de credit este si o expresie a compromisului intre creditori, care doresc o lichditate cat mai ridicata, si debitori, interesati a plati cat mai putin pentru aceasta.
d) Riscul nerambursarii ca factor al nivelului dobanzii motiveaza politica personala a bancilor in acest domeniu. Ea este si trebuie sa fie orientata si in functie de gradul de risc pe care-l presupune fiecare credit acordat si de conditiile reale de rambursare de care dispune fiecare debitor.
e) Dinamica ratei dobanzii se afla si sub influenta inflatiei. Desigur, aceasta nu se exercita in forma pura. De regula, posesorii de capital reclama in utilizarea acestuia o dobanda nominala care sa acopere inflatia anticipata.
Din toate aceste aspecte se desprinde o concluzie generala: daca intr-o tara, intr-o anumita perioada se doreste stabilizarea ratei dobanzii la o anumita marime trebuie actionat de o asemenea maniera incat sa se compenseze variatiile in cererea de moneda, de capitaluri prin modificarea cantitatii de moneda in circulatie. In plus, cand economiile tarilor sunt larg interdependente, pentru dinamica ratei dobanzii trebuie avut in vedere si factorul extern. In principal este vorba de raportul de schimb si de paritatea ratelor dobanzii, deoarece toate relatiile economice internationale se realizeaza pe baza lor.


Dobanda nominala si dobanda reala

Aprecierile privind nivelul dobanzii au valabilitate atata vreme cat stabilitatea monetara asigura, la expirarea scadentei imprumutului, recuperarea integrala a valorii avansate, respectiv o putere de cumparare echivelenta momentului acordarii imprumutului. Ori, inflatia cu toate consecintele sale afecteaza si acest proces si pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalului se refera, inainte de toate, la dimensiunea pierderilor pe care creditorul le poate inregistra prin faptul ca valoarea reala (la momentul de referinta) a ratelor de rambursare a imprumutului sa nu mai aiba capacitatea de acoperire integrala a capitalului imprumutat, evaluat in aceeasi termeni.
In aceste conditii, creditorul nu renunta a-si valorifica capitalul prin imprumuturi, dar, va cauta prin atuurile creditului, sa-si asigure o compensare corespunzatoare, pentru eventualele pierderi cauzate de deprecierea monetara sau cresterea nivelului dobanzii.
Ţinand seama de contextul inflationist existent in mai toate tarile, se impune constatarea ca dobanda capata o semnificatie mult mai profunda daca se iau in considerare cele doua ipostaze ale sale:
- dobanda nominala, exprimata ca atare prin rata curenta de piata. Ea exprima raportul de schimb dintre banii de azi si cei de maine. Daca rata nominala a dobanzii (de pe piata) este de 15% pe an, inseamna ca un leu de astazi echivaleaza cu 1,15 lei peste un an.
- dobanda reala, ca diferenta intre dobanda nominala si gradul de eroziune al capitalului, determinat de evolutia procesului inflationist. In acest context, dobanda reala este direct proportionala cu dobanda nominala si invers proportionala cu gradul de depreciere monetara. Astfel rata reala a dobanzii se poate obtine din relatia:


rr = - 1 , in care: rr - rata reala a dobanzii,
rn - rata nominala a dobanzii,
ri - rata inflatiei.
Considerand o rata a inflatiei de 2% si o rata nominala a dobanzii de 10%, vom avea:
rr = - 1 = - 8,34%
Deci, in cazul in care rata inflatiei are valori scazute (sub 1%) atunci numitorul poate fi aproximat cu 1, iar rata reala cu diferenta dintre rata nominala si rata inflatiei.
Daca insa rata inflatiei ar fi de 50% pe an, iar rata nominala a dobanzii ar fi de 20% pe an rezulta o rata reala a dobanzii egala cu 20%, respectiv:
rr = - 1 = - 20%
Din punct de vedere teoretic orice rata a inflatiei pozitiva implica un proces de erodare a dobanzii sau chiar a capitalului avansat.
In primul exemplu, a avut loc un proces de erodare a dobanzii incasate (diminuarea acesteia de la 10% la ť8% real), iar in cel de-al doilea exemplu procesul de erodare a afectat chiar capitalul avansat. Erodarea capitalului are loc ori de cate ori rata reala a dobanzii este negativa sau este relatia:
< 1.
Ţinand seama de aceste influente si de probabilitatea redusa a anticiparii corecte a ratei inflatiei, rata nominala a dobanzii poate fi fixa sau variabila. Rata fixa a dobanzii se practica in perioade de stabilitate monetara si se stabileste prin contractul de imprumut inca din momentul acordarii creditului. Nivelul ei nu se modifica decat in mod cu totul exceptional inainte de scadenta. Rate variabile ale dobanzii sunt practicate in perioade de instabilitate monetara. Folosirea unor asemenea rate trebuie inteleasa ca o masura de protectie pentru creditori (cand ratele dobanzii sunt in crestere), dar si pentru debitori (daca pe piata tendinta este de scadere a nivelului ratei dobanzii).
Cum procesul inflationist exista, rata reala a dobanzii devine un indicator foarte important pentru agentii economici


Teorii asupra dobanzii

Dupa cum sunt luati sau nu factorii monetari in judecatile asupra continutului si impactului asupra economiei, teoriile privitoare la dobanda se structureaza, in principal, in doua mari grupe:
- teorii pure sau ale capitalului real care nu tin seama de implicatiile factorilor monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii;
- teorii monetare care considera factorii monetari raspunzatori de formarea dobanzii.

1) Teoriile pure sau ale capitalului real care nu tin seama de implicatiile factorilor monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii;
Este vorba aici de: teoria productivitatii si a folosirii capitalului, teoriile privind costul formarii capitalului, teoria raritatii capitalurilor, teoria riscului, dobanda ca impozit asupra profitului.
a) Teoria productivitatii si folosirii capitalului considera capitalul ca fiind inzestrat cu o putere (capacitate) care atunci cand este folosit poate genera un prisos, un "ceva" mai mare decat s-a consumat. Partea negativa a teoriei consta in incapacitatea de a explica aceste valante ale capitalului atunci cand este utilizat.
b) Teoriile privind costul formarii capitalului au comun faptul ca explicarea dobanzii se face cu ajutorul abstinentei. Astfel teoriile asteptarii si sacrificiului (Marshall si McVane) considera structura capitalului ca fiind o acumulare in timp a rezultatelor, o amanare a consumurilor catre un viitor indepartat in scopul obtinerii unor rezultate superioare; teoriile profitului (Fisher, Zeiter, Bokn Bowerk) isi sprijina motivaiile pe factorul timp, considerand mai avantajos a amana folosirea capitalului pentru ca satisfactia sa fie mai mare.
c) Teoriile raritatii capitalurilor (Cassel, Child, Sargent), considerand ca dobanda decurge din raritatea capitalurilor, constata ca si dobanda poate influenta acumularea capitalului si deci rata raritatii acestuia.
d) Teoriile riscului (Galliani) leaga existenta si dimensiunea dobanzii de existenta unui risc de piedere totala sau partiala a capitalului, scapand, cu sau fara voie, din judecati ca riscul nu constituie cauza esentiala a dobanzii.
2) Teorii monetare asupra dobanzii
Este vorba, cu deosebire, de teoria fondurilor de imprumut si teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.
a) Teoria fondurilor de imprumut (Hicks, Robertson, Ohlin). In opinia sustinatorilor aceste teorii, dobanda este determinata de echilibrul dintre partea de venit a unei tari folosita pentru investitii si cea pentru consum, sau dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut. In teermeni stiintifici, dobanda reprezinta remunerarea facuta pentru fondurile imprumutate.
b) Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes care invoca mai multe aspecte:
- economiile sunt o functie a veniturilor, iar fiecare variatie a cererii de economii constituie cauza unei modificari de acelasi sens a ofertei de economii;
- functia monetara este considerata ca determinanta pentru dobanda;
- rata dobanzii se stabileste pe baza echilibrului dintre cererea si oferta de moneda; cererea de moneda desconspirand preferinta pentru lichiditate;
- originea preferintei pentru lichiditate o reprezinta cunoscutele motive tranzactionale, de precautie si de speculatie;
- motivul esential al preferintei pentru lichiditate este cel speculativ. Ca urmare, dupa Keynes, caracteristic unei economii monetare este tendinta de descrestere a ratei dobanzii.
Asadar, o cantitate mare de lichiditate si cu un cost redus este posibila in conditiile unei rate reduse a dobanzii si invers, o lichiditate mai mica cantitativ, dau cu un cost mai mare isi are originea intr-o rata a dobanzii mai mare.
Relatia dintre dobanda nominala si cea reala este un element esential al teoriilor contemporane asupra dobanzii, avand ca sustinator pe Milton Friedman. Teoriile contemporane pornesc de la constatarea ca rata dobanzii nominale isi mentine tendinta de crestere, chiar in conditiile in care rata de crestere a masei monetare revine la nivelul anterior, iar preturile inceteaza a mai creste.
In momentul in care rata de crestere a masei monetare depaseste rata de crestere a produsului intern, cererea de bunuri si servicii devine excedentara si anticipa inflatia. Ca urmare, deponentii vor solicita o dobanda nominala cel putin egala cu rata reala a dobanzii, majorata cu rata anticipata a inflatiei. La randul lor, debitorii vor fi dispusi sa plateasca dobanzi majorate, deoarece stiu ca sporirea preturilor le va accesa plata acesteia.