CREDITUL SI DOBANDA
6.1. Continutul si trasaturile creditului
6.2. Formele creditului si titlurile de credit
6.3. Dobanda
Continutul si trasaturile creditului
Termenul de credit , abordat semantic are numeroase
sensuri economice, fiind utilizat deopotriva in activitatea comerciala,
bancara, in contabilitate, cat si in relatiile cotidiene, nu numai economice,
dintre oameni. Desigur, cea mai larga utilizare a creditului
apartine insa domeniului financiar-bancar si comercial.
In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare
prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o
"relatie baneasca ce apare in legatura cu acordarea de imprumuturi unor
pesoane juridice sau fizice, care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta" .
Caracterizand specificul creditului, Virgil Madgearu scria
ca, prin credit se intelege "schimbul de bunuri actuale contra bunurilor
viitoare, valorificarea unei obligatii viitoare pentru o afacere prezenta.
Deci, creditul este o afacere in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt
separate in timp" .
Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa intre
producator si consumator, intre oferta si cerere si intre cei doi agenti
economici reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta
relatie dintre cei doi parteneri definind intreaga relatie a procesului de
creditare.
Cu toata complexitatea si varietatea lor, relatiile de credit au o esenta
comuna data de trasaturile lor caracteristice
- subiectii relatiei de credit;
- promisiunea de rambursare;
- rambursabilitatea;
- dobanda;
- acordarea creditului;
- consemnarea si tranferabilitatea acestuia.
Subiectii relatiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana
fizica sau juridica care avanseaza imprumutul conditionat si pentru un interval de timp si debitorul, tot o persoana fizica sau
juridica care, in schimbul dreptului de folosinta asupra obiectului
imprumutului, se obliga sa restituie creditorului la scadenta suma avansata
impreuna cu dobanda.
Pe de alta parte, in calitate de creditori, firmele si populatia se afirma
diferentiat in diferite tari, tendinta fiind, in tarile dezvoltate economic, de
crestere a ponderii populatiei la procesul de creditare, ceea ce genereaza
profunde modificari in activitatea bancara, de transformare financiara a
disponibilitatilor monetare in economii financiare. In calitate de debitor,
alaturi de firme si, in mai mica masura, de populatie, se afirma cu putere
statul, ponderea acestuia in debitul national variind intre 20% si 40%, evident,
in functie de tara si timp.
Promisiunea de rambursare reprezinta elementul
esential al relatiei de credit, presupunand riscuri care necesita, in
consecinta, angajarea unor garantii.
In raporturile de credit riscurile probabile sunt
- riscul de nerambursare;
- riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau a incapacitatii de plata datorita conjuncturii,
dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiza temeinica a
imprumutatului din mai multe puncte de vedere: competenta profesionala,
situatie economica nationala si internationala, situatie financiara, volumul
datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoasterea legislatiei, legaturile
juridice cu alte intreprinderi, etc. De regula, prevenirea riscului se poate
realiza prin diversificarea sa (prin colaborarea cu
alte institutii de credit) si/sau prin garantarea imprumutului.
Riscul de imobiliz 353h76d are survine la banca sau la detinatorul de depozite, care nu
sunt in masura sa satisfaca cererile titularilor de
depozite, din cauza unei gestiuni nereusite a creditelor acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obtine prin administrarea
judicioasa a depozitelor si creditelor de catre banci, angajarea de credite pe
hartii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont si prin alte operatiuni.
Creditele care se acorda, de regula, prin banci, angajeaza fonduri ce nu apartin bancii. De aceea, in scopul gestionarii ferme
a fondurilor ce-i sunt incredintate spre pastrare, banca trebuie sa-si
intareasca pozitia sa de creditor prin garantii
personale si garantii reale.
Garantia personala reprezinta angajamentul unei terte persoane de a onora obligatiile debitorului in cazul in care acesta este
in incapacitate de plata. Garantia poate fi simpla si
solidara. In cazul garantiei simple, garantul are dreptul de a discuta
asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea primordiala a
debitorului si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa
raspunda numai pentru partea sa. In cazul garantiei solidare,
garantul poate fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent, sau chiar
inaintea debitorului, daca aparent prezinta conditii preferabile de
solvabilitate.
Garantia reala presupune afectarea unui lucru (al debitorului
sau al unei alte persoane) pentru asigurarea executarii obligatiei debitorului.
Garantiile reale pot fi asigurate prin
a) retinere care consfinteste dreptul creditorului de a pastra un bun al
debitorului atata vreme cat acesta nu a fost achitat integral;
b) gajare care invoca actul prin care debitorul remite creditorului un bun in
garantia creditului. Gajarea poate avea loc cu sau fara
deposedare. Daca gajarea are loc fara deposedare, creditorul primeste un titlu de recunoastere a gajului. Creditorul titular al
gajului are anumite drepturi:
- de preferinta, respectiv de a fi platit inaintea altora, in cazul vanzarii
bunului ce reprezinta garantia;
- de urmarire, daca se schimba proprietarul;
- de retinere, pastrarea obiectului gajului pana la achitarea obligatiunilor
debitorului;
- de vanzare, vanzarea prin justitie a bunului gajat in cazul incapacitatii de
plata a debitorului.
c) ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul
acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare si cu publicitate,
conferindu-i creditorului dreptul de preferinta si dreptul de urmarire;
d) privilegiul reprezinta dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea
prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra uneia din
parti sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului. Creditorul
privilegiat dispune de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire. Privilegiile pot fi generale si speciale, respectiv mobiliare si
imobiliare.
Indiferent de garantiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul
ca o buna garantie nu este decat o precautiune
suplimentara si nu un suport al unui risc, mai mult decat probabil. Transformarea garantiilor in bani (exercitarea dreptului
creditorului in cazul incapacitatii de plata a debitorului) presupune pentru
creditor eforturi si cheltuieli suplimentare si nu in ultimul rand, prelungirea
perioadei de imobilizare a fondurilor.
Rambursabilitatea. Prin natura sa,
creditul este o finantare cu caracter temporar, rambursarea lui dupa o anumita
perioada de timp fiind obligatorie. Termenele de rambursare sunt foarte variate
si in functie de acestea creditele se pot clasifica in
- credite pe termen foarte scurt pana la 24 de ore;
- credite pe termen scurt pana la un an;
- credite pe termen mediu pana la 5-7 ani;
- credite pe termen lung pana la 50 sau chiar 100 ani
pentru (pentru constructie de locuinte).
Pentru creditele pe termen scurt, caracteristica este
rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica
de cele mai multe ori o rambursare esalonata, ceea ce
arata ca, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.) odata cu
platile cuvenite pentru dobanzi se ramburseaza o parte din imprumut.
Dobanda reprezinta caracteristica esentiala a
creditului. In acordurile de credit s-a
incetatenit clauza dobanzii fixe. Clauza dobanzii fixe, convenita in cadrul
acordului de credit, este acceptabila pentru ambele
parti, pentru intregul imprumut si pe toata durata creditului. Pe fondul
presiunii inflationiste s-a instituit regimul
dobanzilor variabile (sensibile), situatie in care dobanzile se modifica
periodic (de regula semestrial) in functie de nivelul dobanzii pe piata (nationala
sau internationala). In acordurile de credit se poate prevede aditionarea
dobanzii cuvenite si plata integrala a acesteia la
incheierea contractului.
Acordarea creditului. Creditul poate fi
consimtit in cadrul unei tranzactii unice: acordarea unui imprumut, vanzarea
unei obligatiuni, angajarea unui depozit. In ultima vreme s-a
dezvoltat sistemul de credit deschis (linii de credit), in cadrul caruia
imprumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor, cartile de
credit fiind modalitatile cele mai raspandite pentru aceasta forma. In
consimtirea tranzactiei, respectiv acordarea creditului, fiind un act de mare importanta, creditorul trebuie sa-si asigure
o buna informare si documentare pentru evitarea riscului. Este
vorba, in principal, de riscul in investirea de hartii de valoare, obligatiuni,
de o mare audienta publica.
Consemnarea este o trasatura clasica a creditului si
presupune inscrierea termenilor relatiei de creditare in documente. Exista insa
si relatii de creditare neconsemnate care se incheie doar prin acord verbal
intre cele doua parti si sunt bazate pe increderea personala, cum ar fi de
exemplu acordarea de credit pe piata interbancara.
Transferabilitatea creditului presupune transferul titlului
de credit. Acesta poate face obiectul unei operatii de vanzare cumparare
prin care se realizeaza cesiunea creantei, adica cedarea dreptului de a incasa suma inscrisa in titlul de credit (suma totala de
incasat la scadenta de la debitor).
6.2. Formele creditului
si titlurile de credit
Intr-o economie de piata, relatiile de credit sunt considerabile, in
dimensiunile lor si multiple in varietatea lor.
Clasificarea creditelor in forme distincte va aparea,
in aceste conditii, discutabila, prin criteriile utilizate sau prin gradul de
cuprindere. Totusi, gruparea operatiunilor de credit, functie
de natura lor si de cadrul in care actioneaza, ofera posibilitatea
caracterizarii fenomenului general si, totodata permite cuprinderea, in mare
parte a raporturilor de credit semnificative.
Criteriile care permit delimitarea principalelor tipuri de credit sunt
- subiectii relatiilor de creditare: creditorul si debitorul;
- obiectul creditului si sfera de utilizare;
- sursa fondurilor imprumutate;
- durata relatiei de creditare.
Privite din perspectiva aceasta, raporturile de credit s-au structurat de-a
lungul timpului in cinci forme fundamentale
1) creditul comercial;
2) creditul bancar;
3) creditul obligatar;
4) creditul ipotecar;
5) creditul de consum.
Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai reprezentativa forma a
creditului in economia de piata si consta in acordul reciproc de amanare a
platii de catre agentii economici cu prilejul vanzarii marfurilor. El apare din
faptul ca unii agenti economici dispun de marfuri fabricate si pregatite pentru
vanzare, in vreme ce alti agenti economici au nevoie
de aceste marfuri, dar nu dispun, o perioada de timp, de mijloacele banesti
pentru cumparare. In felul acesta creditul comercial favorizeaza desfacerea
productiei respective inainte ca agentul economic cumparator sa
dispuna de cantitatea de bani necesara si accelereaza circuitul si rotatia
capitalului ocupat in sfera productiei si circulatiei. In economia
contemporana, creditul comercial este o forma
predilecta prin care furnizorul finanteaza activitatea cumparatorului,
acoperind o parte semnificativa a resurselor financiare ale intreprinderilor:
Motivatia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale partilor
in cresterea fluiditatii schimburilor si in diminuarea cheltuielilor de organizare,
amenajare si intretinere a depozitelor etc. Totodata el este
si un mijloc de concurenta, deoarece acordarea de facilitati in domeniul
creditului de catre furnizor, este o cale suplimentara de a atrage clientela.
In desfasurarea raporturilor de credit comercial, intreprinderile apar in dubla
ipostaza
- pe de o parte, ele primesc credite in calitate de cumparator, ceea ce le
asigura un aflux de resurse;
- pe de alta parte, ele acorda credite propriilor lor cumparatori.
Creditul obligatar
Creditul obligatar exprima acea forma a relatiilor de credit in care, pe de o
parte, intervin institutiile statale sau intreprinderile economice in calitate
de debitori, care emit obligatiuni, iar pe de alta parte subscriptorii de
obligatiuni, in calitate de creditori, care isi avanseaza capitalul in scopul
obtinerii unei dobanzi.
Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei,
care reprezinta o creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are
asupra emitentului (debitorul). Altfel spus, obligatiunea este
o promisiune scrisa a debitorului de a plati o suma de bani la o data
stabilita, detinatorul incasand periodic dobanzile cuvenite in raporturile de
credite.
In general, obligatiunea este caracterizata prin
valoare nominala, curs, pret de emisiune, cupon, durata de maturitate si
valoarea garantata la rambursare. In mod repetat, pentru a
atrage subscriptia de economii ale publicului, pretul de emisiune al unei
obligatiuni se situeaza sub valoarea sa nominala cu 10-15%. In
acest caz, subscriptorii beneficiaza de o prima de emisiune. Daca valoarea de rambursare la maturitate depaseste valoarea
nominala, intervine o prima de rambursare de aceeasi marime ca prima de
emisiune.
Durata unui imprumut obligatar este variabila de la 5
la 30 ani. Durata medie inregistrata in ultimul deceniu, pentru emisiunile de
credit public este de 8 ani in SUA, 9 ani in
Rata stabilita la data emisiunii, de regula, este mai
mica decat rata dobanzii curente bancare cu aproximativ 20-30% si aceasta
pentru ca pentru detinatorii de obligatiuni riscul asumat este minim. Cu toate
acestea, costul unui imprumut obligatar este mai mare decat al creditului
bancar pentru aceeasi durata, deoarece acesta (costul imprumutului obligatar) cuprinde
in plus:
- cheltuielile de emisiune (cca 6% din valoarea totala a emisiunii);
- comisionul anual platit bancilor pentru obligatiunile rascumparate (0,5% din
valoarea lotului de obligatiuni rambursate);
- comisionul bancar (1% din valoarea dobanzilor acordate anual investitorilor);
- rata dobanzii acordata investitorilor cu scopul de a exprima o apreciere
asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobanzilor.
Creditul ipotecar
Creditul ipotecar priveste activitatile imobliliare si reprezinta una dintre
cele mai importante forme de credit in cadrul unei economii care cultiva,
dezvolta, sprijina si sustine proprietatea individuala.
Creditul ipotecar se bazeaza pe un acord realizat intre imprumutant si
imprumutat, in care sunt prevazute urmatoarele
- proprietatea folosita drept garantie;
- daca aceasta mai este grevata de alte ipoteci;
- conditiile si scadentele de rambursare;
- penalitatile pentru nerespectarea scadentelor de rambursare;
- circumstantele in care, prin nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul
poate pierde proprietatea.
In functie de conditiile de rambursare se practica
a) credite ipotecare cu rate fixe prin care se restrange o parte din capitalul
avansat si din dobanda cuvenita creditorului; aceasta suma este
b) imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile folosit in perioadele de
variabilitate accentuata a ratelor dobanzii;
c) credite ipotecare cu rambursare progresiva prevad rate initiale mai mici
decat rata constanta si rate finale superioare. Ele sunt utilizate ca mijloc
promotional pentru a atrage clientii cu venituri mici
in prezent, dar cu bune perspective de ameliorare a situatiei financiare (mai
ales tinerii casatoriti sau proaspat absolventi de institutii de invatamant
superior).
d) credite ipotecare purtatoare de anuitati urmaresc
valorificarea capitalului imobilizat in locuinte proprietate, fara a renunta la
dreptul de proprietate si la uzufruct. Ca urmare, imprumutul obtinut prin
ipotecarea unei parti a proprietatii serveste la achizitionarea unui contract
de anuitati, aducand proprietarului un venit regulat, fiind considerat din
aceste ratiuni ca un credit de perspectiva.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au
organizat in fluxuri distincte de constituire si redistribuire, sub forma unor
fonduri comune de plasament sau, intr-o forma evoluata, a unei piete distincte
(piata ipotecara), in cadrul careia operatiunile se desfasoara sub
supravegherea unei institutii de credit specializate. Pe aceasta piata,
obligatiile nu sunt decat obiectul gaj al operatiunii, creditele negociindu-se
prin instrumente speciale, care leaga pe ofertanti de capitaluri (banci sau
institutii) de utilizatorii creditului ipotecar (populatia sau
intreprinderile).
Creditul de consum
In acest caz, relatia de credit se caracterizeaza prin
obiectul creditului: finantarea cumpararii de marfuri si servicii de catre
populatie.
Subiectii relatiei de credit sunt creditorul, respectiv
- creditorul primar: reteaua de comercializare a bunurilor si serviciilor,
achitarea contravalorii acestora facandu-se ulterior;
- creditorul secundar o banca care asigura refinantarea comerciantului prin
preluarea creantelor acestuia asupra cumparatorilor-debitori;
si debitorul cumparator al marfurilor si serviciilor.
Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri si
servicii, cu modificari substantiale in timp si diferente mari
de la o
Rambursarea creditului se poate face
- neesalonat, in functie de posibilitatile cumparatorului pana la un termen
maxim convenit. Aceasta este modalitatea clasica de
rambursare in cadrul relatiei de credit primar cand obiectul creditului
comercial il reprezinta mai ales bunurile de valoare redusa.
- esalonat cu plata obligatiilor la
termene fixe, stabilite de comun acord cu cele doua parti. Aceasta forma de
rambursare caracterizeaza indeosebi perioada de dupa primul razboi mondial si este motivata de caracterul de masa a productiei de bunuri
si de necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea cumparatorilor. Este modalitatea actuala de rambursare cu cea mai mare frecventa.
Cea mai populara forma de credit de consum esalonat o
reprezinta creditele de revolving (succesiv) acordate prin intermediul cartilor
de credit eliberate de catre banci clientilor solvabili.
Creditul bancar
Forma definitorie a creditului, creditul bancar cuprinde o sfera larga de
raporturi, angajand modalitati diferite, pe termen scurt si pe termen mijlociu
si lung privind operatii bazate sau nu pe inscrisuri garantate sau negarantate.
Creditul bancar ca forma de suplinire si
completare a celui comercial se delimiteaza de acesta acoperind o arie mai
intinsa, fiind mai elastic si mai eficient. La baza formarii creditului
bancar se afla disponibilitatile devenite temporar libere in urma rotatiei de
ansamblu a fondurilor participante la procesele economice.
Participantii la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, bancile care
apar in calitate de creditori, iar, pe de alta parte,
diferite persoane fizice/juridice care solicita credit, in calitate de
debitori.
Raporturile de credit ale intreprinderilor cu bancile sunt de
regula reciproce. Pe de o parte, intreprinderile avand conturi deschise
la banci formeaza depozite, care pot fi folosite de catre acestea, ca resurse.
Pe de alta parte, bancile acorda credite
intreprinderilor pentru nevoile lor de productie sau pentru investitii.
Titlurile de credit
Titlurile de credit sunt instrumente financiare prin care se asigura consemnarea
unor raporturi de credit. Ele sunt inscrisuri
(documente scrise) avand forma si continut consacrate prin acte normative.
Ele reprezinta o obligatie a debitorului de a plati, la
vedere sau la termen, o suma de bani determinata, si eventual, o dobanda.
Ele nu au valoare proprie, fiind concomitent un
document (dovada) ce exprima relatii de credit si un simbol al banilor.
Dezvoltarea relatiilor de credit genereaza o mare varietate de titluri de
credit, fiecare forma a creditului caracterizandu-se prin tipuri specifice de
titluri de credit, astfel:
a) in functie de scadenta creditului pe care il consemneaza, titlurile de
credit pot fi:
- titluri de credit pe termen scurt: cambia, certificatele de depozit, bonurile
de tezaur, obligatiunile fara cupon;
- titlurile de credit pe termen mijlociu si lung: notele, obligatiunile,
actiunile;
- titluri de credit fara scadenta: bancnotele.
b) in functie de modalitatea de identificare a
beneficiarului de suma delimitam:
- titluri nominale pentru care precizarea beneficiarului (nume, prenume,
domiciliu, numar de cont etc.) este obligatorie.
- titluri la purtator de care beneficiaza cel care le
depune spre incasare la debitori sau la banca acestuia.
Titlurile de credit pe termen scurt
Acestea cuprind o gama larga de instrumente financiare cu scadente sub un an care circula prin andosare (gir) sau scontare.
a) Cambia reprezinta un titlu negociabil, dovedind
existenta unei creante de o suma determinata, platibila imediat sau pe termen
scurt. Utilizata in relatiile comerciale, semnificand generic efectele de
comert, cambia poate fi de doua tipuri
- Biletul la ordin cuprinde doua nume: al debitorului platitor si al
creditorului beneficiar. Caracteristica principala a biletului la ordin este emiterea lui de catre debitor in favoarea creditorului.
Biletul la ordin cuprinde anumite elemente obligatorii, fara de care el este nul. Acestea sunt
- denumirea de "bilet la ordin" care trebuie sa fie inscrisa in text;
- data si locul intocmirii documentului;
- suma ("bun pentru n lei");
- obligatia de plata (voi plati contra acestui bilet la ordinul lui...)
- creditorul;
- scadenta si locul unde se va face plata;
- debitorul.
Biletul la ordin poate circula prin andosari succesive
pana la scadenta si se poate sconta la banca.
- Trata (polita) cuprinde un ordin de plata
neconditionat dat de creditor debitorului. Ea se adreseaza debitorului si
contine formularea: "La data de scadenta),
veti plati....(numele beneficiarului) suma.... (numele
trasului, semnatura tragatorului si locul de plata)."
La circuitul tratei participa, de regula, trei persoane
- creditorul numit tragator;
- debitorul numit tras;
- beneficiarul, care poate fi creditorul sau o terta persoana, fata de care
creditorul are obligatia de plata.
Ca si in cazul biletului la ordin, continutul tratei rezulta din mai multe
elemente obligatorii
- denumirea de "cambie" inscrisa in textul titlului;
- ordinul sau mandatul neconditionat de a plati o suma de bani exprimata intr-o
anumita moneda;
- numele trasului (cel care trebuie sa plateasca);
- scadenta si locul unde se facce plata;
- numele beneficiarului;
- data si locul unde a fost emisa trata;
- semnatura tragatorului sau a imputernicirii autentice, in cazuri speciale.
Pe langa cambia comerciala, asa cum s-a aratat pana
aici exista si cambii financiare emise de industriasi sau comercianti, exclusiv
in vederea obtinerii unui credit bancar.
O forma specifica a cambiilor financiare o reprezinta cambiile reciproce pe
care, prin intelegere, agentii economici le trag si le accepta, indatorandu-se
reciproc sa plateasca o anumita suma la termenul
stabilit. Rolul lor este acela de a asigura prin
scontare sau alte modalitati, mijloace de plata partilor implicate.
Informatizarea circuitului cambial a dus la crearea cambiei
informatizate, in cadrul careia sunt inregistrate codificat carcteristicile
cambiei, se transpun, apoi, pe benzi magnetice, fiind supuse, in final,
proceselor de prelucrare si transmitere in informatica.
b) Cecul presupune ca si trata, prezenta a trei persoane: tragatorul (persoana
care dispune plata), trasul (banca solicitata sa faca
plata) si beneficiarul (persoana desemnata sa incaseze suma). Spre deosebire de
cambie, cecul este intotdeauna platibil numai la
vedere si nu poate fi tras decat asupra unei banci.
Cecul se prezinta sub mai multe forme
- cecul de virament care serveste la trecerea sumei din contul curent al
emitentului in contul curent al beneficiarului. El este folosit pentru
achitarea facturilor, a unor impozite, taxe sau prime de asigurare
- cecul certificat sau garantat este cecul prin care banca
confirma existenta disponibilitatilor in cont si asigura pe beneficiar de plata
cecului la prezentare;
- cecul barat prin doua linii paralele, trasate pe fata cecului; beneficiarul
unui astfel de cec nu poate fi decat o banca sau un titular de cont la banca
caruia a fost tras. Cecul barat poate avea doua forme particulare:
- cecul barat general, cand intre cele doua linii paralele de pe acesta nu
figureaza nici o indicatie si ca urmare, respectivul cec se deconteaza la orice
banca;
- cecul barat specializat, cand intre cele doua linii paralele se mentioneaza o
anumita banca, incat un asemenea cec se deconteaza doar la respectiva banca;
- cecul de calatorie se prezinta ca o bancnota, cu o valoare nominala
imprimata, dar care trebuie sa poarte semnatura titularului, data si locul
platii. Cu ajutorul lui calatorii pot obtine de la o banca straina suma in
valuta necesara pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie
- cecul postal destinat sa faciliteze platile in localitatile unde nu exista
filiale ale bancilor asupra carora este emis cecul, plata efectuandu-se la
oficiul postal;
c) Certificatele de depozit sunt inscrisuri eliberate de banci prin care se
atesta dreptul detinatorului de a incasa la scadenta o anumita suma de la banca
emitenta. Aceasta suma reprezinta valoarea unui depozit la
termen si dobanda aferenta. Pot fi nominale sau la
purtator, cu dobanzi fixe sau indexate, in moneda nationala sau valuta.
Au valori nominale mari, cu plafoane minime, fiind
destinate mai ales investorilor institutionali. Cele mai
multe certificate de depozit sunt negociabile, chiar si cele nominale, iar
existenta unei piete secundare dezvoltate, in majoritatea tarilor, asigura
instrumentului lichiditate sporita.
d) Bonurile de tezaur sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie si este
cel mai reprezentativ instrument al pietei monetare datorita urmatoarelor
trasaturi
- risc al creditarii practic nul, deoarece debitorul emitent este statul. Acest
fapt le face sa fie folosite drept garantie (mobiliara)
pentru diverse tipuri de credite, drept mijloace de plata in locul numerarului
(la opertiuni la termen) si drept plasament pentru excedentele temporare ale
autoritatii locale.
- lichiditate maxima. Convertirea acestor active
financiare in numerar se face rapid si cu cheltuieli minime. O aproximare
corecta a gradului de lichiditate este data de diferenta dintre pretul cerut si
cel oficial care este sub 1% (in SUA 0 % - 0,04%).
- avantaj fiscal. Veniturile
realizate din plasamente in bonuri de tezaur (diferenta dintre valoarea
nominala si pretul la care pot fi dobandite) pot fi scutite de impozite si taxe
(in SUA, de toate impozitele si taxele locale si statale).
- valoare nominala accesibila si investitorilor
individuali.
e) Obligatiunile fara cupon sunt un titlu de credit pe
termen scurt obtinut din titlul de credit pe termen lung. La origine se afla o
emisiune obisnuita de obligatiuni de stat la care anual sau semestrial se
incaseaza cuponul (renta).
f) Cartile de credit sunt un instrument de plata
modern, care tinde sa inlocuiasca cecul, mai ales pentru plati curente de
valoare medie. Cartea de credit reprezinta un titlu de
credit fara scadenta precisa; ea se bazeaza pe o linie de credit revolving
deschisa de banca, clientului sau. Ea se prezinta sub forma unui dreptunghi de
plastic de format aproximativ A7 si include doua categorii de informatii:
- una formala: tipul de carte, numele titularului si numarul cartii
- alta memorata (pe o banda magnetica): numarul contului bancar, eventual si
disponibilul in cont. Aceste informatii nu sunt accesibile decat dupa
introducerea unui cod secret (PIN), cunoscut si transmis titularului odata cu
cartea de credit.
Cartea de credit permite (ca si cecul) efectuarea de plati in
cadrul disponibilului din cont si in cadrul plafonului liniei de credit
deschise. Sunt utilizate ca mijloace de plata atat pentru obtinerea de
produse si servicii, cat si pentru obtinerea de numerar de la ghiseele bancare
automate.
Exista doua tipuri de sistem de plata care folosesc ca suport cartile de
credit:
- on-line care presupune existenta unei legaturi intre banca si magazin; la
citirea cartelei se obtine practic acces la contul cumparatorului, putandu-se
verifica si plafonul maxim de plata;
- off-line presupune prelucrarea informatiilor din carte la locul de vanzare cu
ajutorul unui echipament care realizeaza citirea disponibilului din cartela,
diminuarea acestuia cu valoarea corespunzatoare a cumparaturilor, precum si
cresterea disponibilului magazinului intr-o cartela de debit: exista chiar
posibilitatea inregistrarii tuturor incasarilor intr-o discheta (cartea de
debit).
Cartea de credit se poate folosi pana la epuizarea totala a disponibilului,
dupa care se poate reincarca sau se poate elibera o alta
carte.
In viitor se preconizeaza folosirea de cartele cu dubla destinatie prin care sa se poata face atat incasarile, cat si platile,
inlocuindu-se astfel atat cartile de credit, cat si cele de debit.
Titlurile de credit pe termen mediu si lung
Titlurile de credit pe termen mediu si lung sunt actiunile si obligatiunile.
Acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de valori mobiliare, denumire care
decurge din mobilitatea valorii titlurilor, din caracterul lor schimbator.
Actiunea este o hartie de valoare negociabila la bursa, care dovedeste
participarea detinatorului la capitalul societatii pe actiuni care a emis
titlul si pe baza careia detinatorul primeste o parte corespunzatoare din
beneficiul acestei societati (sau suporta o pierdere
Partea din beneficiu care revine unei actiuni poarta numele de divident. Actiunile sunt individualizate prin denumirea societatii. Pe
actiune este inscrisa o suma care reprezinta valoarea
nominala a actiunii, iar pretul la care ea este cotata la bursa este cursul
actiunii. Cursul actiunii este influentat de urmatorii
factori: dividentul, rata dobanzii, factori conjuncturali de natura economica
sau politica.
Actiunile si obligatiunile, ca titluri pe termen lung, prezinta o serie de
asemanari, cum sunt
- ambele sunt hartii de valoare prin a caror emisiune este posibila finantarea
unor nevoi pe termen lung;
- si actiunile si obligatiunile sunt emise, in general, cu ajutorul acelorasi
intermediari financiari banci;
- ambele coteaza la bursa si au cursul sensibil la variatia ratei medii a
dobanzii pe piata.
Dintre elementele de delimitare a celor doua titluri subliniem
- actiunile sunt titluri de proprietate, in vreme ce obligatiunile sunt titluri
de credit (obligatiunea avand de regula o scadenta);
- valoarea nominala a actiunilor este mai mica, in general, decat cea a
obligatiunilor;
- obligatiunea aduce un venit fix si sigur in timp ce venitul care revine
actionarilor este variabil ca marime si incert.
Din dorinta de a imbina avantajele relative ale celor
doua titluri, au aparut cei doi hibrizi si anume actiunea preferentiala si
obligatiunea convertibila. Ele nu au inlaturat insa titlurile
originale, ponderea lor in totalul emisiunilor fiind in mod stabil, relativ
redusa.
Titlurile de credit fara scadenta
Titlurile de credit fara scadenta sunt bancnotele. La originea acestora
se afla biletul de banca. Bancnota sau biletul de banca este
un ban de credit care a aparut si s-a dezvoltat odata cu relatiile de credit.
In prezent, bancnotele emise de Banca Centrala sunt considerate doar mijloace
de plata si trebuie sa fie acceptate de toti in
schimbul unor marfuri, servicii sau pentru achitarea unei datorii. Au valori nominale (cupiuri) diferite, in functie de puterea de
cumparare a banilor si nevoile circulatiei monetare.
6.3. Dobanda
S-a subliniat mai sus ca orice credit este purtator de
dobanda.
Dobanda este o categorie complexa cu multe intelesuri.
Ea este analizata, de regula, in legatura cu imprumuturile banesti si
considerata in sens restrans, dupa unii autori, ca reprezinta: plata pentru o
suma imprumutata , "recompensa pentru renuntarea la lichiditate pentru o
anumita perioada de timp" , "partea din plusvaloarea incasata de
creditor persoana fizica sau juridica de la
debitor, ca plata pentru capitalul de imprumut cedat" , "pretul pe
care oamenii il platesc pentru a obtine resursele acum in loc sa astepte pana
cand vor castiga banii cu care sa cumpere resursele; o prima platita pentru a
intra in stapanirea curenta a resurselor".
Fiind un concept care oglindeste numeroase aspecte din
activitatea economica, dobanda are atat in teorie, cat si in practica o
insemnatate deosebita, o foarte mare capacitate de a releva sintetic starea si tendintele
unei economii. Despre dobanda, Paul Samuelson spune ca este
"pretul specific" platit pentru "a treia mare categorie de
factori de productie: capitalul". Rezulta ca dobanda este
in mod evident determinata de conceptul de capital, fiind legata de elementele
de timp si de risc.
Avand ca punct de referinta aceste elemente, dobanda poate fi
considerata ca fiind pretul platit de debitor creditorului la scadenta pentru
folosirea unui capital o perioada de timp determinata.
Dobanda reprezinta, deci, suma ce revine
proprietarului la rambursarea imprumutului si totodata remunerarea riscului pe
care-l implica respectivul imprumut.
Daca se are in vedere faptul ca obiectul tranzactiei de imprumut il constituie banii priviti ca lichiditate, atunci cu
certitudine se poate spune ca dobanda reprezinta pretul renuntarii la
lichiditate cerut de cel ce acorda creditul sau pretul consimtit a fi platit de
cel ce se imprumuta pentru procurarea lichiditatii. Dobanda este
deci plata acordata pentru un imprumut de capital lichid, capital lichid care
la randu-i se transforma in capital fix, un stoc de bunuri de productie care
vor fi disponibile in viitor pentru a produce o cantitate sporita de bunuri de
consum.
Din punctul de vedere al bancii, se pot delimita doua categorii de dobanzi:
dobanda bonificata si dobanda perceputa.
Dobanda bonificata reprezinta remunerarea
disponibilitatilor banesti ale titularilor de conturi constituite ca depozite
la banca, nivelul dobanzii fiind dependent de rata inflatiei, rata dobanzii de
refinantare (taxa oficiala a scontului, in cazul rescontarii) si de ratele
dobanzilor practicate de celelalte banci.
Dobanda perceputa este dobanda incasata de
banci de la clientii lor in calitate de debitori, in raport cu creditele
acordate. Diferenta dintre cele doua asigura functionarea
bancilor comerciale, acoperirea cheltuielilor acestora si profitul.
Dobanda are un rol important in mecanismul de functionare a economiei,
indeplinind din acest punct de vedere mai multe functii, cum sunt:
a) influenteaza repartizarea factorilor de productie, orientandu-i catre
destinatiile care asigura folosirea lor cea mai eficienta;
b) instrument de stimulare atat a populatiei, cat si a intreprinderilor in
economisirea unei parti din venituri;
c) modalitate de a asigura bancilor recuperarea cheltuielilor efectuate si
realizarea unui profit normal;
d) parghie de redistribuire a venitului. Dobanda este
o parghie economica deosebit de importanta folosita de stat sau de diferite
grupuri in orientarea activitatii economice.
Factorii ce determina marimea si dinamica dobanzii
a) Un prim factor ce determina nivelul dobanzii il constituie raportul dintre
cererea si oferta de capital de imprumut (de credite).
Oferta de credite este asigurata de resursele temporare disponibile din economie,
cum sunt:
- sumele degajate in cadrul circuitului productiv al capitalului: capitalul
fix, capitalul circulant si rezultatele finaciare ;
- sursele banesti temporar disponibile ale institutiilor publice (bugetare);
- sursele banesti temporar disponibile ale statului (care apar datorita
decalajului existent intre momentul incasarii veniturilor bugetare si cel al
angajarii cheltuielilor bugetare);
- disponibilitatile banesti temporare ale populatiei.
Oferta de credite este corelata direct proportional cu
rata dobanzii cu cat mai ridicat este nivelul ratei, cu atat mai multi agenti
vor deveni creditori, iar tot mai putin debitori.
Cererea de credite este determinata de factori de aceeasi natura, respectiv
- nevoi temporare ale statului (deficit bugetar sezonier) sau ale populatiei
(contractare de credite pentru cumparari de bunuri de folosinta indelungata);
- nevoi de finantare pe termen lung ale statului (deficitul bugetului
administratiei centrale), populatiei (constructii sau cumparari de locuinte)
sau agentilor economici (investitii).
b) Productivitatea capitalului reprezinta un alt
factor ce influenteaza dobanda. Astfel, mobilizand un
capital suplimentar, intreprinzatorul trebuie sa evalueze realist
posibilitatile de rentabilitate, deci dimensiunile profitului, intrucat el va
trebui sa-l remunereze corespunzator pe furnizorul de capital. Angajandu-se in a plati o anumita dobanda, debitorul admite o
anumita diminuare a profitului sau net. Deci profitul
total=dobanda+profitul net.
Compromisul intre debitor si creditor trebuie sa
armonizeze nevoile de profit ale debitorului (imprumutatorului) si interesul de
economisire al creditorului.
Ca urmare, detinatorii de capitaluri, in calitate de creditori, trebuie sa aprecieze gradul real de productivitate a capitalului,
atunci cand isi formuleaza pretentiile cu privire la dobanda.
c) Lichiditatea semnifica faptul ca indiferent de conditiile in care se acorda
imprumutul, creditorii vor prefera acea forma care sa
le asigure lichiditatea, preferandu-se in acest sens termene scurte. Asadar,
stabilitatea nivelului dat al dobanzii in cadrul contractului de credit este si o expresie a compromisului intre creditori, care
doresc o lichditate cat mai ridicata, si debitori, interesati a plati cat mai
putin pentru aceasta.
d) Riscul nerambursarii ca factor al nivelului dobanzii
motiveaza politica personala a bancilor in acest domeniu. Ea este
si trebuie sa fie orientata si in functie de gradul de risc pe care-l presupune
fiecare credit acordat si de conditiile reale de rambursare de care dispune
fiecare debitor.
e) Dinamica ratei dobanzii se afla si sub influenta inflatiei. Desigur, aceasta nu se exercita in forma pura. De regula,
posesorii de capital reclama in utilizarea acestuia o dobanda nominala care sa acopere inflatia anticipata.
Din toate aceste aspecte se desprinde o concluzie generala: daca intr-o
Dobanda nominala si dobanda reala
Aprecierile privind nivelul dobanzii au valabilitate atata vreme cat
stabilitatea monetara asigura, la expirarea scadentei imprumutului, recuperarea
integrala a valorii avansate, respectiv o putere de cumparare echivelenta
momentului acordarii imprumutului. Ori, inflatia cu
toate consecintele sale afecteaza si acest proces si pune pe prim plan riscul
eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalului se refera, inainte de toate, la dimensiunea
pierderilor pe care creditorul le poate inregistra prin faptul ca valoarea
reala (la momentul de referinta) a ratelor de rambursare a imprumutului sa nu mai aiba capacitatea de acoperire integrala a
capitalului imprumutat, evaluat in aceeasi termeni.
In aceste conditii, creditorul nu renunta a-si valorifica capitalul prin
imprumuturi, dar, va cauta prin atuurile creditului,
sa-si asigure o compensare corespunzatoare, pentru eventualele pierderi cauzate
de deprecierea monetara sau cresterea nivelului dobanzii.
Ţinand seama de contextul inflationist existent in mai toate tarile, se
impune constatarea ca dobanda capata o semnificatie mult mai profunda daca se
iau in considerare cele doua ipostaze ale sale
- dobanda nominala, exprimata ca atare prin rata curenta de piata. Ea exprima
raportul de schimb dintre banii de azi si cei de
- dobanda reala, ca diferenta intre dobanda nominala si gradul de eroziune al
capitalului, determinat de evolutia procesului inflationist. In acest context,
dobanda reala este direct proportionala cu dobanda
nominala si invers proportionala cu gradul de depreciere monetara.
Teorii asupra dobanzii
Dupa cum sunt luati sau nu factorii monetari in judecatile asupra continutului
si impactului asupra economiei, teoriile privitoare la dobanda se structureaza,
in principal, in doua mari grupe
- teorii pure sau ale capitalului real care nu tin seama de implicatiile
factorilor monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii;
- teorii monetare care considera factorii monetari raspunzatori de formarea
dobanzii.
1) Teoriile pure sau ale capitalului real care nu tin seama de
implicatiile factorilor monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii
Este vorba aici de: teoria productivitatii si a folosirii capitalului, teoriile
privind costul formarii capitalului, teoria raritatii capitalurilor, teoria
riscului, dobanda ca impozit asupra profitului.
a) Teoria productivitatii si folosirii capitalului considera capitalul ca fiind
inzestrat cu o putere (capacitate) care atunci cand este
folosit poate genera un prisos, un "ceva" mai mare decat s-a
consumat. Partea negativa a teoriei consta in incapacitatea de a explica aceste
valante ale capitalului atunci cand este utilizat.
b) Teoriile privind costul formarii capitalului au comun faptul ca explicarea
dobanzii se face cu ajutorul abstinentei. Astfel teoriile asteptarii si
sacrificiului (Marshall si McVane) considera structura capitalului ca fiind o
acumulare in timp a rezultatelor, o amanare a consumurilor catre un viitor
indepartat in scopul obtinerii unor rezultate superioare; teoriile profitului
(Fisher, Zeiter, Bokn Bowerk) isi sprijina motivaiile pe factorul timp,
considerand mai avantajos a amana folosirea capitalului pentru ca satisfactia
sa fie mai mare.
c) Teoriile raritatii capitalurilor (
d) Teoriile riscului (Galliani) leaga existenta si dimensiunea dobanzii de
existenta unui risc de piedere totala sau partiala a capitalului, scapand, cu
sau fara voie, din judecati ca riscul nu constituie cauza esentiala a dobanzii.
2) Teorii monetare asupra dobanzii
Este vorba, cu deosebire, de teoria fondurilor de imprumut si teoria
preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.
a) Teoria fondurilor de imprumut (Hicks, Robertson, Ohlin). In opinia
sustinatorilor aceste teorii, dobanda este determinata
de echilibrul dintre partea de venit a unei tari folosita pentru investitii si
cea pentru consum, sau dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut. In teermeni stiintifici, dobanda reprezinta remunerarea facuta
pentru fondurile imprumutate.
b) Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes care invoca mai multe
aspecte:
- economiile sunt o functie a veniturilor, iar fiecare variatie a cererii de
economii constituie cauza unei modificari de acelasi sens a ofertei de
economii;
- functia monetara este considerata ca determinanta pentru dobanda;
- rata dobanzii se stabileste pe baza echilibrului dintre cererea si oferta de
moneda; cererea de moneda desconspirand preferinta pentru lichiditate;
- originea preferintei pentru lichiditate o reprezinta cunoscutele motive
tranzactionale, de precautie si de speculatie;
- motivul esential al preferintei pentru lichiditate este cel speculativ. Ca
urmare, dupa Keynes, caracteristic unei economii monetare este
tendinta de descrestere a ratei dobanzii.
Asadar, o cantitate mare de lichiditate si cu un cost redus este posibila in
conditiile unei rate reduse a dobanzii si invers, o lichiditate mai mica
cantitativ, dau cu un cost mai mare isi are originea intr-o rata a dobanzii mai
mare.
Relatia dintre dobanda nominala si cea reala este un
element esential al teoriilor contemporane asupra dobanzii, avand ca sustinator
pe Milton Friedman. Teoriile contemporane pornesc de la constatarea ca rata
dobanzii nominale isi mentine tendinta de crestere, chiar in conditiile in care
rata de crestere a masei monetare revine la nivelul anterior, iar preturile
inceteaza a mai creste.
In momentul in care rata de crestere a masei monetare depaseste rata de
crestere a produsului intern, cererea de bunuri si servicii devine excedentara
si anticipa inflatia. Ca urmare, deponentii vor solicita o dobanda nominala cel
putin egala cu rata reala a dobanzii, majorata cu rata anticipata a inflatiei. La randul lor, debitorii vor fi dispusi sa plateasca dobanzi majorate, deoarece stiu ca sporirea
preturilor le va accesa plata acesteia.
|
