Consideratii privind evolutia dobanzii la creditele de refinantare acordate de BNR

Consideratii  privind evolutia dobânzii la creditele de refinantare acordate de BNR

"Mecanismul de refinantare reprezinta un instrument de politica monetara prin care banca centrala îsi exercita functia de creditor de ultima instanta".[1]

Banca Centarla intervine deseori pe piata monetara, fie pentru preluarea excedentului net de lichiditati, fie pentru injectarea de lichiditati în scopul acoperirii deficitului net rezultat din operatiunile interbancare ale bancilor comerciale. Un alt obiectiv al interventiei Bancii Cnetrale îl reprezinta atingerea obiectivelor de politica monetara prin influentarea dobânzii.

Desi marja dintre rata dobânzii la depozitele atrase si cea la creditele acordate pe piata monetara este determinata liber pe piata, BNR poate prin intremediul sau sa determine, sa amplifice sau sa frâneze o anumita tendinta a dobânzii pe piata monetraa interbancara[2]

Refinantarea se concretizeaza în creditele pe termen scurt acordate de Banca Centrala, în conditiile stabilite de aceasta, având rolul de a alimenta bancile comerciale cu lichiditati. Pentru aceste credite, bancile comerciale sunt obligate sa-si constituie garantii, acestea fiind diferite în functie de tipul creditului acordat.

În primul semestru din anul 1991, au fost eliminate plafoanele de credite pentru bancile comerciale; de asemenea s-a trecut la sistemul de refinantare centralizata, bancile comerciale nu au mai primit credite de la BNR prin sucursalele din judete, ci numai un credit global, în cadrul plafonului stabilit de centrala.[3]

Regulamentul de refinantare, aprobat de Consiliul de Administratie al BNR si intrat în vigoare de la 1 octombrie 1991, prevedea trei tipuri de credite pe care Banca Centrala le putea acorda sistemului bancar :[4]

linia de credit, numita si credit structural, care se putae acorda pe o perioada pâna la 90 de zile, cu o dobânda stabilita de BNR; aceasta perioada reducându-se în 1992 la 30 de zile;

creditul pe termen fix sau creditul special, considerat instrument de ultima instanta si acordat în cazuri cu totul deosebite, în conditii restrictive si la un cost penalizator pentru bancile comerciale;

creditul de licitatie, devenind cel mai important instrument de politica monetara, fiind o forma de refinantare larg folosta în tarile lumii, rata dobânzii stabilindu-se în functie de cerere si oferta.

În 1995, BNR emite  un nou regulament de refinantare , care a instituit obligatia bancilor comerciale de a constitui garantii pentru creditele de refinantare si a introdus restrictii la creditele pe descoperire de cont, care preia denumirea de credit lombard.

Conform noului regulament de refinantare, s-au practicat patru categorii de credite acordate de BNR, si anume:[6]

Creditul structural a reprezentat o forma de refinantare prin care o banca era autorizata sa preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de BNR, pâna la un anumit plafon si în cadrul unui interval de timp prestabilit. Acest credit era garantat cu efecte de comert si alte titluri de valoare, acceptate de BNR. Rata dobânzii aferenta creditului structural, numita si taxa oficiala a scontului (taxa de rescont), era stabilita de BNR  si putea sa fie modificata fara preaviz;

Creditul de licitatie, care a prefigurat operatiunile de open - market, a reprezentat principala forma de refinantare a bancilor comerciale. Acest credit s-a acordat pe termen de maximum 15 zile calendaristice si era garantat cu titluri de stat si cu alte hârtii de valoare acceptate de Banca Nationala. Creditul de licitatie s-a acordat în cadrul unui plafon stabilit de BNR pentru ansamblul sistemului bancar, cu prilejul fiecarei sedinte de licitatie. Rata dobânzii pentru acest tip de credit era determinata în functie de cerere si oferta, fiind cel putin egala cu nivelul de pornire stabilit de BNR;

Creditul special s-a acordat bancilor comerciale solvabile, care se confruntau cu probleme de lichiditate, în vederea evitarii unei situatii de criza care sa afecteze întregul sistem, pe o perioada de maximum 30 de zile si era garantat cu titluri de stat, alte hârtii de valoare sau cu active reale aflate în patrimoniul bancilor comerciale. Acordarea acestui credit era conditionata de prezentarea unui program de redresare financiara, acceptat de BNR., iar rata dobânzii se stabilea de aceasta;

Creditul lombard sau creditul "de pe o zi pe alta" (day-to-day) a prezen-tat o forma de refinantare speciala, menita sa asigure efectuarea platilor zilnice ale unei banci comerciale aflate în criza de lichiditate. Prin prisma practicii, creditul lombard era reprezentat de soldul debitor înregistrat la sfârsitul zilei de contul curent al unei banci comerciale deschis la BNR. Acest sold se transfera automat în contul de credit lombard, iar marimea lui nu trebuia sa depaseasca 75% din fondurile proprii ale bancii comerciale beneficiare. Creditul lombard era garantat prin titluri de stat si alte hârtii de valoare acceptate de BNR, iar rata dobânzii era stabilita de BNR si modificata fara preaviz.

Creditele de refinantare acordate de BNR bancilor comerciale, au înregistrat mutatii[7] de la o perioada la alta.

Astfel, creditul structural a reprezentat pâna în 1997 principala forma de refinantare a bancilor comerciale. În marea majoritate a cazurilor, creditele structurale au fost acordate în baza unor legi ale Parlamentului sau a unor hotarâri de Guvern pentru sustinerea anumitor sectoare ale economiei, în special agricultura, energie si minerit. Din 1997, autoritatile au optat pentru o subventionare transparenta a economiei prin intermediul bugetului de stat si nu prin credite directionate acordate de banca centrala, astfel încât creditul structural a fost, de facto, abandonat.

Creditul lombard a înregistrat, din 1997, niveluri reduse, iar apelul bancilor la acest credit a încetat înainte de intrarea în vigoare a noului statut al BNR (statutul BNR din 1 iulie 1998), care a interzis creditarea pe descoperire de cont a bancilor.

În perioada 1997 - 1998, refinantarea s-a transformat dintr-un instrument prin care Banca Centrala injecta lichiditati în sistemul bancar într-un instrument de absorbtie monetara (prin sistarea acordarii de noi credite si rambursarea celor vechi).

În perioada urmatoare, 1999 - 2000, problemele din sistemul bancar românesc (Bancorex, Bankcoop, Banca Agricola, Banca Internationala a Religiilor) au determinat Banca Nationala sa revina la refinantare, în scopul prevenirii unei crize sistemice.

În anul 2000, a fost reluata refinantarea prin creditul special în favoarea Bancii Agricole aflata în proces de restructurare (2296 mld. lei), pentru Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, în scopul despagubirii persoanelor fizice care au detinut depozite la Bankcoop si Banca Internationala a Religiilor (3500 mld. lei) si catre CreditBank, în vederea restituirii depozitelor persoanelor fizice (393 mld. lei).

Analizând mecanismul de refinantare a bancilor comerciale de catre BNR, se pot sublinia urmatoarele aspecte:[8]

functionarea si eficienta mecanismului de refinantare au fost distorsionate prin faptul ca, în anumite perioade, atât volumul refinantarii, cât si rata dobânzii aferenta acesteia au fost influentate de hotarâri ale Guvernului sau legi ale Parlamentului si nu au fost stabilite, în mod independent, de autoritatea monetara. În aceste conditii, controlul lichiditatii din sistemul bancar a fost îngreunat, iar prin stabilirea pe cale administrativa (prin acte normative) a ratelor dobânzilor, acestea s-au situat, de multe ori, pe palierul real - negativ (ratele dobânzilor active ale BNR s-au situat, în perioada 1992 - 2000, sub rata inflatiei), ceea ce semnifica utilizarea redusa a ratei dobânzii în calitate de instrument de politica monetara si de credit;

acordarea de credite în baza unor acte normative si nu pe criterii de piata a favorizat, pe moment, anumite banci (cu capital de stat, în special Bancorex si Banca Agricola), care au beneficiat de resurse ieftine fara sa faca eforturi în acest sens;

mecanismul de refinantare a functionat corespunzator în situatiile în care banca centrala a actionat ca împrumutator de ultima instanta. Este vorba de criza de lichiditate cu care s-au confruntat bancile Dacia Felix, Credit Bank (în 1996) si Bancorex (în decursul anului 1999). Prin asigurarea lichiditatilor necesare bancilor amintite, Banca Nationala a preîntâmpinat aparitia panicii în rândul deponentilor, mentinând astfel stabilitatea sistemului bancar.

Conform Regulamentului nr. 1/2000, publicat în Monitorul Oficial cu nr. 142/2000, refinantarea înregistreaza o modificare esentiala în ceea ce priveste operatiunile de piata monetara efectuate de BNR si facilitatile de creditare si de depozit acordate de aceasta bancilor  comerciale, facilitatile permanente la care bancile au acces din propria initiativa se concretizeaza în facilitati de creditare si facilitati de depozit.

Facilitatea de creditare [9] (creditele lombard) vizeaza satisfacerea unor nevoi de lichiditate ale bancilor comerciale, pe termen foarte scurt. Împrumuturile se acorda pentru o singura zi (overnight), iar dobânda platita este prestabilita de catre Banca Centrala, în mod normal ea fiind limita superioara a dobânzilor overnight de pe piata intrebancara. Acest tip de credit este colateralizat, putând fi derulat doar pe baza garantarii în proportie de 100% cu active active eligibile desemnate de Banca Centrala.

Activele eligibile aduse în garantie sunt evaluate zilnic pe perioada derularii actiunii, la valoarea de piata din ziua anterioara datei de evaluare.

Activele eligibile pentru tranzactionare si pentru garantare trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:[10]

sa fie proprietatea bancii prezentatoare;

sa nu fie gajate sau sechestrate în favoarea unui tert;

sa aiba o scadenta ulterioara scadentei operatiunii efectuate;

sa aiba cupoane scadente ulterior scdentei operatiunii efectuate;

sa nu fie emise de banca prezentatoare.

Facilitatea de depozit da posibilitatea bancilor de a plasa overnight depozitele la Banca Centrala, în scopul valorificarii surplusului de lichiditate. Remunerarea depozitelor se face la o rata prestabilita de catre BNR, care constituie, de regula, limita minima a dobânzilor overnight pe piata monetara. Daca nivelul acestei dobânzi ar fi inferior celui al pietei, ar fi necesara prelungirea scadentei pentru a evita orientarea catre dezintermediere, înlocuind plasamentele interbancare prin recurgerea la aceasta facilitate. Exista astfel riscul ca bancile sa prefere plasarea excedentului de resurse la Banca Centrala, fara sa-si asume vreun risc, comparativ cu participarea pe piata interbancara. 

Tabelul 3.4. Facilitatile permanente acordate bancilor de catre BNR, în perioada

2002 - feb. 2006

Sursa : date preluate din buletinele lunare ale BNR din decembrie 2002-ianuarie 2006

Conform datelor din tabelul 3.4., se observa faptul ca dobânda perceputa de catre BNR la creditele acordate a înregistrat o scadere continuua, cel mai mare salt înregistrându-se în 2003 (o diferenta de 15 puncte procentuale fata de aceeasiperioada a anului precedent).

La depozitele atrase, cu toate ca dobânda a scazut în ultima perioada de cinci ori, volumul acestora a crescut de aproximativ 80 de ori, acest lucru atestând faptul ca bancile comerciale prefera plasarea exedentelor la Banca Centrala, în cazul existentei riscului pe piata monetara si nu pe piata interbancara