Continutul, functiile si obiectivele finantelor intreprinderii

Continutul, functiile si obiectivele finantelor intreprinderii

Reafirmand caracterul istoric al finantelor, precizam ca evolutia si diversificarea lor a urmat cursul firesc al dezvoltarii societatii. S-au delimitat tipuri de relatii financiare distincte, care, in sens larg, formeaza asa numitele verigi ale sistemului financiar si de credit, asa cum sunt cunoscute in literatura de specialitate romaneasca:

finantele intreprinderilor;

bugetul de stat;

bugetul asigurarilor sociale de stat;

asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila;

relatiile de credit.

In aceasta prezentare, finantele intreprinderii reprezinta veriga primara a sistemului financiar intrucat, la nivelul intreprinderii se deruleaza cea mai mare parte a relatiilor financiare in general. Prin intermediul intreprinderilor (intelegand societati comerciale, bancare si de asigurari) se formeaza cea mai mare parte a veniturilor bugetare si ale bugetului asigurarilor sociale de stat si se deruleaza proportia covarsitoare a creditelor.

Intr-o alta prezentare, 'finantele constau in 3 domenii interdependente:

(1) pietele monetare si de capital sau finantele la nivel macroeconomic, care opereaza cu concepte macroeconomice;

(2) investitiile - se concentreaza asupra deciziilor individuale sau ale institutiilor financiare (cum ar fi fondurile mutuale si de pensii), de a alege dintre diferite valori mobiliare din care sa se formeze portofoliul;

(3) finantele manageriale sau corporationale - care implica managementul firmelor'[1].

Dar, avand in vedere scopul constituirii si utilizarii fondurilor pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societatii sau in vederea obtinerii si repartizarii de profit, finantele, in general, cuprind 2 ramuri importante: finante publice si finante private.

Finantele publice vizeaza aspectul mezo si macroeconomic, sunt asociate cu statul, unitatile sale administrativ-teritoriale, alte institutii de drept public si cuprind relatiile economice banesti aparute in procesul repartizarii PIB (produsului intern brut) prin care se formeaza si se utilizeaza resursele acestor entitati in vederea satisfacerii unor nevoi colective: actiuni social-culturale (invatamant, sanatate, arta, cultura, sport), apararea ordinii in statul de drept; apararea nationala; investitii economice in ramuri de interes prioritar pentru securitate si populatie.

Finantele private vizeaza aspectul microeconomic si sunt asociate cu intreprinderile economice, bancile comerciale, societatile de asigurari si alte forme juridice de drept comercial si cuprind relatiile economice banesti prin care se constituie si se utilizeaza capitalurile acestora in scopul cresterii valorii lor, obtinerii si repartizarii de profit. Continutul finantelor private este analizat pe 3 planuri:

practica financiara;

politica financiara;

teorie financiara.

Desi aspectele de practica si politica financiara dateaza de la aparitie si au urmat cursul devenirii intreprinderii moderne, teoria financiara are o statutare relativ mai apropiata in timp, fapt ce a condus la catalogarea finantelor private ca finante moderne.

Clasificarea finantelor in publice si private se face in functie de natura dreptului dupa care entitatile isi conduc activitatile, public sau comercial. Aceasta delimitare este posibila, in special, in tarile cu economie de piata, in care coexista proprietatea publica si cea privata, ambele avand contributia lor in realizarea PIB.

In literatura de specialitate finantele private sunt intalnite sub diverse titluri: 'Finante', 'Gestiunea financiara a intreprinderilor', 'Finantele intreprinderii', 'Finante de piata', 'Teorie financiara', 'Functia financiara', 'Politica financiara a intreprinderii', 'Analiza si diagnostic financiar', 'Politica si strategia financiara a intreprinderii', 'Decizii financiare pe termen lung', 'Decizii financiare pe termen scurt', 'Finante pe termen lung' etc., fiecare titulatura acoperind mai mult sau mai putin cam acelasi domeniu.

In vocabularul anglo-saxon, o singura expresie 'Finante' desemneaza in acelasi timp fenomenele financiare si doctrinele sau teoriile ce explica fenomenele financiare din intreprindere. Totusi, continutul acestei expresii prezinta doua nuantari: in sens larg si in sens restrans.

In sens larg, finantele sunt definite ca alocari optimale de resurse financiare limitate unor utilizari multiple, atat in societati comerciale cat si necomerciale, respectiv in entitati avand ca scop realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale. Aceasta acceptiune privilegiaza componenta decizie in sensul selectarii dintre nevoi, respectiv utilizari multiple, pe acelea care sa asigure obiectivul strategic al intreprinderilor, respectiv consolidarea pietelor si cresterea valorii intreprinderilor. Atingerea obiectivului e conditionata de optimizarea acestei alocari. Desi, nu rezulta in mod explicit, aceasta conceptie isi propune sa aiba in vedere riscul, ca o componenta a rentabilitatii asteptate, intrucat alocarea resurselor urmareste realizarea unor fluxuri viitoare cu grad probabil de realizare.

In sens restrans, finantele urmaresc alocarea optima de resurse financiare proceselor de productie de bunuri si servicii economice in vederea maximizarii intoarcerii de bani din vanzarea lor pe piata. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse numai finantele societatilor comerciale, fiind innobilate cu denumirea de 'Finantele intreprinderilor'. Ca si in cazul acceptiunii in sens larg, in acceptiunea in sens restrans finantele intreprinderilor pun accentul pe notiunile de decizie si risc. Astfel, continutul lor are in vedere, in primul rand, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investitii si cea de finantare. Ambele vizeaza strategia intreprinderii: decizia de finantare prin selectarea surselor antreneaza un anumit cost pentru intreprindere si un anumit gen de risc (financiar, de faliment); decizia de investitii determina profilul si marimea intreprinderii. Aceasta determina marimea veniturilor viitoare si riscul de exploatare al intreprinderii. In interdependenta cu aceste decizii majore, in intreprindere este adoptata decizia de dividend cu rol deosebit in imaginea si valoarea de piata a intreprinderii, pe de o parte, si constituirea surselor de autofinantare, pe de alta parte.

In al doilea rand, domeniul finantelor cuprinde sfera gestiunii financiare pe termen scurt, referitoare la ciclul operatiunilor de exploatare, dimensionand prin acestea nevoia de fond de rulment si prin comparatie cu fondul de rulment, respectiv excedentul capitalurilor permanente fata de investitia in active imobilizate, echilibrul financiar al intreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusa si gestiunea trezoreriei si gestiunea riscurilor de curs de schimb si de dobanda.

Urmare a avantului luat de dezvoltarea pietelor financiare ca si de operabilitatea pe acestea a unor instrumente complexe menite sa asigure investitorul contra riscurilor financiare, intre finantele intreprinderii si finantele de piata s-a creat o stransa legatura, o parte din tehnicile, instrumentele financiare proprii pietei financiare facand obiectul de studiu si al finantelor intreprinderii. Este vorba de tehnica de arbitraj proprie pietei, care s-a folosit pentru prima data de economistii americani Modigliani si Miller in explicarea structurii financiare a intreprinderii, de mecanismul optiunilor, contractelor la termen sau tehnicii swap ce fac si obiectul teoriei financiare a intreprinderii.

Cum deciziile financiare sunt aplicate prin operatiuni corespunzatoare intr-un cadru organizat, ele dau nastere la multitudinea de fluxuri monetar-financiare care formeaza, in fapt, continutul 'finantelor intreprinderii'.

'Finantele intreprinderii' pot fi definite, deci, ca 'ramura a stiintei economice care studiaza ansamblul relatiilor economice banesti prin care se constituie si se utilizeaza capitalul intreprinderii in vederea obtinerii si repartizarii rezultatului final, respectiv profitului intreprinderii.'[2]

Surprinderea continutului finantelor intreprinderii se realizeaza prin prisma teoriei financiare si cel al practicii si politicii financiare a intreprinderii.

Sub aspectul teoriei financiare, stiinta finantelor intreprinderii are ca scop emiterea principiilor si legilor care determina si guverneaza fenomenul financiar la nivel de intreprindere. Prin studierea practicii financiare si interpretarea politicilor financiare aplicate, stiinta financiara a elaborat modele si tehnici noi menite sa asigure indeplinirea obiectivului de baza al functiei financiare care a cunoscut si el modalitati diferite de exprimare: maximizarea profitului si, apoi, maximizarea valorii firmei.

Sub aspectul practicii si politicii financiare, finantele intreprinderii privilegiaza aspectul gestiunii financiare a intreprinderii, ce va face obiectul prezentarii noastre in subcapitolul urmator.

Revenind la aspectul teoriei financiare a intreprinderii se poate aprecia ca au existat mai multe etape mari in dezvoltarea acesteia:[3]

► studiul empiric al fenomenelor financiare din intreprindere, etapa sesizata mai mult in SUA si care cuprinde perioada de la inceputul sec. al XX-lea si pana la jumatatea acestuia, in care prelevau aspectele juridice si descriptive ale acestora. Cercetatorii inceputului acestei perioade erau preocupati de gasirea modalitatilor de obtinere a capitalului, de sursele de capital care sa satisfaca nevoile in crestere determinate de avantul economic al activitatilor, iar, mai apoi, in conditiile manifestarii marii crize economice din anii 30 de gasirea surselor de supravietuire a intreprinderilor, de problemele de lichidare si faliment, de reorganizare prin fuziuni sau scindari de intreprinderi.

► studiul deciziilor de investitii - etapa pozitionata in anii 40 si 50 in care pentru functia financiara obiectivul de baza era maximizarea profitului intreprinderii. Aceasta etapa contine embrionii teoriei financiare microeconomice, cand in functie de obiectivul stabilit au inceput sa fie formulate ipoteze, sa fie elaborate modele si sa se verifice prin teste empirice explicatiile propuse;

► aplicarea rationamentelor stiintifice in studiul deciziilor de finantare a intreprinderii si al pietei financiare. Etapa se caracterizeaza prin teoriile fundamentale succesive ale lui Modigliani si Miller in domeniul finantelor intreprinderii in anii 1958, 1963 si 1970 cu privire la efectul structurii financiare a intreprinderii (raportul capitaluri imprumutate/capitaluri proprii) asupra valorii intreprinderii, in conditiile pietei perfecte si absentei impozitarii, respectiv in conditiile incidentei impozitului si, apoi, luarii in considerare a riscului de faliment. Rezultatele s-au contrazis de la un rationament la altul, de la neutralitatea structurii financiare fata de valoarea intreprinderii in conditiile absentei impozitarii, la cresterea valorii intreprinderii indatorate fata de cea neindatorata in conditiile aplicarii impozitarii si, din nou, la posibilitatea unei valori mai mici la intreprinderea indatorata decat la cele neindatorata cand costurile falimentului depasesc economia obtinuta la plata dobanzii datorita mecanismului de impozitare a profitului fiscal. De asemenea, in domeniul finantelor de piata este elaborata metoda normativa a lui Markowitz (in 1952) cu privire la constituirea portofoliului de investitii diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensarea rentabilitatii superioare celei scontate la unele active fata de rentabilitatile inferioare la altele si, ulterior, pornind de la aceasta metoda, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor financiare (Capital Asset Pricing Model -CAPM in engl. sau MEDAF in franceza) elaborat prin cercetari separate de W. Sharpe si J. Lintner in 1964 si 1965. Modelul comensureaza, in conditiile de echilibru ale pietei, prima de risc ce se adauga rentabilitatii fara risc pe piata (dobanda bonurilor de tezaur, dobanda la CEC - ca banca cu garantie integrala a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ financiar pe piata. In 1976, S. Ross elaboreaza modelul de evaluare prin arbitraj Arbitrage Pricing Theory (APT) care generalizeaza CAPM-ul, stabilind rentabilitatea titlului ca functie liniara de mai multi factori;

► reconsiderarea teoriilor neoclasice de finante ale intreprinderii prin luarea in considerare a inflatiei si avantului pietei financiare, fenomene caracteristice anilor 80, in atingerea obiectivului functiei financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la realitatea intreprinderilor manageriale in care se face distinctie neta intre proprietar si manager au fost puse bazele teoriei de agent de catre Jensen si Meckling (in 1976), care prin dezvoltari ulterioare realizeaza, pe de o parte, o conciliere a conflictelor dintre actionari si manageri, prin sporirea indatorarii in finantarea proiectelor de investitii in conditiile in care valoarea investitiilor managerilor ramane constanta, intrucat aceasta sporire reduce cash-flow-ul liber la dispozitia managerilor si creste riscul de faliment. Pe de alta parte, realizeaza concilierea intre actionari si obligatari in ceea ce priveste transferul de avere de la obligatari la actionari in situatia succesului unor investitii riscante daca dobanda obligatiunilor este mai mica decat cea in functie de riscul real prin folosirea unor instrumente hibride: obligatiuni convertibile, obligatiuni rambursabile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriptie, prin care obligatarii sa aiba posibilitatea controlului politicii de dividend, respectiv, platile de dividende sa nu se realizeze din imprumuturi. Totodata, prin lansarea notiunii de costuri de tranzactionare in 1988 de catre Williamson este abandonata notiunea de structura optimala, alegerea mijloacelor de finantare fiind subordonata naturii activului ce trebuie finantat. Astfel, activele vandabile, care pot fi revandute fara pierdere pot fi finantate prin datorii, iar activele specifice sa fie finantate prin capitaluri proprii. In aceasta acceptiune, indatorarea apare ca o cale normala de finantare, iar capitalurile proprii ca o solutie in extremis. Admitand realitatea existentei asimetriei informationale, in sensul ca managerii sunt mai informati decat actionarii sau alti investitori, in 1970 Akerlof, pe exemplul pietei autoturismelor de ocazie, a pus bazele teoriei semnalelor. In finante, managerii semnalizeaza investitorilor mai putin informati prin politica de indatorare si prin distribuirea de dividende. Pornind de la modelul de arbitraj a lui Ross, potrivit caruia managerii cunosc distributia rentabilitatii titlurilor, informatie necunoscuta de investitori, Leland si Pyle, in 1977, emit ideea ca relevarea calitatii firmei este semnalata prin proportia capitalurilor proprii detinute de manageri. Fiind cunoscuta aversiunea lor pentru risc, orice sporire a acestei parti le reduce satisfactia si cu cat proiectele de investitii sunt mai bune cu atat indatorarea va fi mai mare. Deci, semnalul transmis este rata de indatorare ridicata care permite managerilor ca actionari sa beneficieze de un efect de levier pozitiv. Modelul matematic de semnalizare care exprima interactiunea dintre decizia de investitii si de finantare a fost elaborat de Myers si Majluf. Depasind teoria neutralitatii politicii de dividende asupra valorii firmei elaborata de Modigliani si Miller, mai multi autori au demonstrat efectul de semnalizare al dividendelor, in sensul ca distribuirea constanta sau in crestere de dividende conduce la cresterea cursului actiunilor prin efectul sporirii cererii;

► recunoasterea reversibilitatii in deciziile financiare prin elaborarea teoriei optiunilor, ce se refera, in special, la structura financiara si decizia de investitii. In ceea ce priveste structura financiara si optiunile, capitalurile proprii ale intreprinderii pot fi interpretate ca o optiune de cumparare asupra activelor intreprinderii. Actionarii transfera proprietatea asupra activelor obligatarilor in schimbul unei optiuni de cumparare la o anumita scadenta, pastrandu-si puterea de decizie. Daca la scadenta valoarea intreprinderii este inferioara sumei imprumuturilor obligatare, actionarii lichideaza intreprinderea, iar in caz contrar, suprima optiunea rambursand imprumutul obligatar, devenind proprietarii intreprinderii.

In ceea ce priveste decizia de investitii si optiunile, in special investitiile in cercetare-dezvoltare ce nasc oportunitati de crestere asociate cu investitiile viitoare pe care le creeaza, atunci cand proiectul de investitii poate fi usor vandut in caz de evolutie conjuncturala nefavorabila, valoarea de vanzare este interpretata ca o optiune de vanzare.

Teoria optiunilor a fost elaborata mai intai de F. Black si M. Scholes prin asa numitul model optional in discontinuitate sau optiuni de tip european, in care optiunea de cumparare sau de vanzare poate fi exercitata numai la scadenta optiunii si apoi a fost perfectionata de J. Cox si S. Ross prin modelul optional in continuitate sau optiuni de tip american in care optiunile pot fi exercitate in orice moment din interval.

Din continutul si definitia finantelor intreprinderii se desprind si functiile acestora, si anume:

- functia de repartitie - se manifesta cu ocazia formarii capitalului si a fondurilor proprii ale intreprinderii, in primul rand, si in al doilea rand, cu ocazia stabilirii participarii intreprinderii la constituirea fondurilor comunitatii locale sau a bugetului central.

Prin intermediul acestei functii se realizeaza repartitia unor acumulari anterioare in procesul formarii capitalului intreprinderii sau se realizeaza repartizarea rezultatelor intreprinderii, pentru autofinantare (formarea fondului surselor proprii de finantare, fondul de participare a salariatilor la profit, de finantare a unor activitati sociale, etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale si central);

- functia de control - se manifesta in procesul utilizarii capitalului si stabilirii obligatiilor bugetare. Prin intermediul functiei de control se urmareste eficienta formarii capitalului sub raportul costului finantarii, precum si eficienta cheltuirii capitalului, cu incadrarea in prevederile bugetului de venituri si cheltuieli si asigurarea integritatii patrimoniului. Controlul se exercita sub toate formele sale, preventiv, concomitent si ulterior pentru a se preintampina cheltuielile neeconomicoase sau nelegale sau pentru a se recupera de la cei vinovati de gestiune necorespunzatoare, daunele aduse intreprinderii.

Vazand continutul si functiile finantelor intreprinderii, pentru stabilirea locului functiei financiare a intreprinderii este necesara precizarea obiectivelor acesteia.

Numeroasele fluxuri si relatii care caracterizeaza intreprinderea moderna au determinat abordarea sistemica a acesteia, fiind considerata ca sistem economico-social ce corespunde mai multor subsisteme: de productie, cercetare - dezvoltare, comercial, financiar, al resurselor umane.

Privite ca subsisteme, functiile intreprinderii si relatiile dintre ele reprezinta module de sustinere a structurii organizatorice si de armonizare a tuturor activitatilor pentru realizarea obiectivului acesteia. Avand in vedere multiplele responsabilitati pe care le presupune functionarea intreprinderii in economia de piata, in conditiile unei autonomii depline, are loc o diversificare si imbogatire a continutului functiilor, precum si o mai buna individualizare a acestora.

Urmarind evolutia logica a activitatilor dintr-o intreprindere, se poate aprecia ca aceasta indeplineste cinci functii de baza, care reprezinta tot atatea sectoare de management in cadrul managementului acesteia, astfel:

functia de cercetare - dezvoltare vizeaza innoirea tehnologica si a gamei de produse si servicii. Evolutia progresului tehnic a determinat, la intreprinderile mari cu obiect de activitate produse si servicii complexe, individualizarea in cadrul acestei functii a aceleia de mentenanta, care urmareste mentinerea in stare optima de functionare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt dotate intreprinderile. De asemenea, trecerea societatii la epoca post - industriala si cresterea constientizarii oamenilor asupra efectelor nocive, daunatoare societatii si vietii, ale unor activitati poluante, au pus in fata intreprinderilor problema protectiei si conservarii mediului inconjurator si deci, individualizarea unei functii aparte ;

functia comerciala cu importanta hotaratoare in economia de piata urmareste largirea si diversificarea pietelor pentru produsele si serviciile intreprinderii. Prin elaborarea studiilor de marketing, prin activitatile de promovare, ofertare si reclama, functia comerciala sta la baza fundamentarii strategiei si politicii de dezvoltare a intreprinderii ;

functia de productie integreaza activitatile prin care are loc transformarea stocurilor de valori materiale in produs finit, conform prevederilor contractuale si a cerintelor inscrise in documentatia de executie si in standardele de calitate ;

functia de personal (managementul resurselor umane) concentreaza activitatile prin care se asigura resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ, ca numar - si calitativ, pe meserii, niveluri de calificare si profesii;

functia financiara presupune informarea corecta si sistematica privind potentialul de productie si desfacere al intreprinderii si a modului de gestionare a resurselor intreprinderii.

Fara indoiala, scopul final al activitatii intreprinderii, preocuparea primordiala a managerilor acesteia este maximizarea valorii intreprinderii si, implicit, obtinerea unei rentabilitati cat mai ridicate. Acesta este obiectivul principal al functiei financiare intrucat intreprinderea este in cele din urma o suma de investitii, iar investitorii pretind maximizarea valorii investitiei.

Mult timp, functia financiara a avut ca sarcina de baza tinerea evidentei cu scopul de a asigura 'cea mai buna reglementare posibila a platii datoriilor contractate si nascute din activitatea de productie'[4]. Dar evolutia intreprinderii de la unitate de productie de marime mica cu actionar, in general, individual, la unitate mare, de forma sociala cu actionari diversi care folosesc munca unor categorii sociale diverse, a transformat si functia financiara dintr-o simpla tehnica derivata din contabilitate in, 'finantele intreprinderii', ramura a stiintei economice care studiaza ansamblul relatiilor economice banesti prin care se constituie si utilizeaza capitalul intreprinderii in vederea obtinerii si repartizarii rezultatului final, respectiv profitului intreprinderii.

Asa cum remarca Aldo Levy[5], in Franta, dar si in celelalte tari occidentale functia financiara a intreprinderii a evoluat mult, in special, in ultimul deceniu, datorita evolutiei pietei de capitaluri si 'mondializarii' productiei. Astfel, managerul financiar isi mentine rolul sau dublu in asigurarea finantarii fiecarei actiuni, operatiuni si in cautarea surselor de finantare cele mai ieftine, dar orizontul sau s-a imbogatit prin multiplicarea posibilitatilor de optiune pentru obtinerea resurselor. Pe langa finantatorii traditionali, banci si institutii de credit, a luat o deosebita amploare piata financiara, iar instrumentele prin care se asigura capitalurile folosite de aceasta, s-au diversificat. Piata capitalurilor, candva monopolul bancilor centrale, a altor banci si institutii financiare autorizate s-a scindat in: piata interbancara rezervata bancilor prin care se acopera nevoile de lichiditati ale acestora si o piata deschisa, piata financiara pe care sunt negociate titluri de valoare si prin care se formeaza cea mai mare parte a capitalului intreprinderii. Mai mult, pe langa instrumentele clasice ale pietei financiare, actiuni si obligatiuni, se asista la sfarsitul unei standardizari si aparitia unor instrumente hibride. De aceea, gestiunea resurselor financiare s-a modificat mai mult pentru operatiunile de finantare si de investitii decat pentru operatiunile specifice de gestiune, determinate de modificarea conjuncturala a fluxurilor de trezorerie decalate, care antreneaza nevoia de fond de rulment, (de finantare a activitatii de exploatare, sau imediate), respectiv a incasarilor din realizarea productiei. Functia financiara, respectiv managerul financiar trebuie deci sa gireze intr-un mediu turbulent, incert, riscurile de capital, de dobanda si ale cursurilor de schimb. Multiplicarea ratelor de referinta si fluctuatia lor, datorata miscarilor de pe pietele internationale, au determinat intreprinderile sa se asigure contra riscurilor majore: riscurile de dobanda prin schimbarea finantarilor contractate la anumite dobanzi contra altora, la dobanzi mai favorabile si riscurile de curs de schimb prin prevederea efectuarii decontarilor amanate la cursul zilei decontarii, sau folosirea in decontarile internationale de titluri negociabile in mai multe valute, pentru a nu suporta socul modificarii drastice a cursului unei singure valute.

In al doilea rand, tendinta de mondializare a productiei, respectiv tendinta intreprinderilor de a-si fabrica productia in tari straine, la cel mai mic cost, sau de a se finanta pe piata internationala la cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managerul financiar. Intrucat rentabilitatea si riscul evolueaza in acelasi sens, este evident ca riscul global pe un ansamblu de activitati multinationale diversificate este inferior sumei riscurilor pentru fiecare din activitati luate separat si de aceea are loc dezvoltarea de activitati tot mai complexe. Rentabilitatea pentru investitiile internationale trebuie sa cuprinda o prima de risc specifica care sa ia in considerare urmatorii factori :

◘ stabilitatea sistemului politic si deci si legislativ al tarii in care se realizeaza investitia;

◘ dificultatile inerente contextelor juridice diferite si ale controlului societatilor straine;

◘ diferentele de curs valutar intre valuta tarii mama, moneda de tranzactie si a cea a tarii in care se investeste.

De asemenea, in afara asocierilor internationale, tendinta unor mari intreprinderi de a-si asigura controlul pe un anumit segment de piata, determina realizarea de mari grupuri industriale, de holding-uri, caz in care finantele devin un factor de integrare. In acest caz, la nivel de grup, functiei financiare ii revin urmatoarele sarcini pentru desfasurarea unei politici unitare :

- organizarea evidentei contabile si fiscale, conform aceleiasi metodologii, pentru a armoniza la esalon de grup procedurile contabile si de control intern sau extern;

- alocarea si controlul folosirii resurselor financiare deoarece reprezinta decizii strategice referitoare la dezvoltarea grupului.

Intrucat obiectivul de baza al functiei financiare este maximizarea valorii intreprinderii, managerul financiar trebuie sa aiba in permanenta o viziune a marimii acesteia. Pe termen lung, obiectivul intreprinderii este de a obtine o rentabilitate suficienta pentru capitalurile investite de actionari. Daca se are ca obiectiv cresterea, dezvoltarea, intreprinderea capata pozitie pe piata in momentul in care profiturile anuale obtinute ii permit si distribuirea indestulatoare pentru actionari, dar si capitalizarea care sa sporeasca patrimoniul sau mai rapid decat concurenta. Finantele, evidentiind o evaluare permanenta a diferitelor sectoare, stau la originea politicii de diversificare a intreprinderii, validand sau sanctionand un anumit sau alt tip de activitate. Pe termen mediu, managerul financiar trebuie sa urmareasca respectarea urmatoarelor cerinte:

asigurarea unui nivel rezonabil de indatorare in functie de specificul fiecarei intreprinderi;

politica de distribuire a dividendelor sa fie rezultatul unei strategii continue si coerente;

in perioada de inflatie, intreprinderea sa-si limiteze sever suma lichiditatilor care costa scump datorita erodarii monetare si sa-si sporeasca la maxim coeficientul de indatorare, deoarece rambursarea se face in moneda depreciata;

sa afecteze capacitatea de autofinantare si indatorare sectoarelor de activitate in plina dezvoltare, in detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul in ce priveste capacitatea de productie si nivelul de calitate;

strategia financiara sa aiba drept vector calauzitor 'profitul net pe actiune', sustinut printr-o politica corespunzatoare de distribuire de dividende, o politica chibzuita de indatorare si o politica de capitalizare argumentata actionarilor, indicator care sa conduca la cresterea prestigiului intreprinderii.     Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii intreprinderii, functiei financiare ii revin si alte obiective, si anume:

■ organizarea evidentei contabil-financiare, care are drept scop inregistrarea si raportarea activelor, pasivelor, veniturilor si cheltuielilor intreprinderii. Acestea se finalizeaza in raportul financiar periodic, ce are drept scop comunicarea informatiilor financiare celor interesati, in special, actionarilor intreprinderii, dar si altor persoane fizice si juridice: furnizori si beneficiari efectivi sau potentiali, prin publicarea oficiala a bilantului;

■ organizarea evidentei fiscale pentru impozitele pe care trebuie sa le plateasca intreprinderea. Este foarte importanta stabilirea reala a bazei impozabile prin respectarea reglementarilor fiscale si preintampinarea evaziunii fiscale, rol deosebit in aceasta privinta avand exactitatea datelor din evidenta contabila;

■ asigurarea integritatii patrimoniului intreprinderii prin efectuarea periodica a inventarierii acestuia, ocazie cu care se constata starea lui, diferentele cantitative si se urmareste recuperarea contravalorii acestora de la cei vinovati. Aceasta presupune tinerea corespunzatoare a contabilitatii de gestiune, a registrelor financiar-contabile si a contabilitatii analitice pe feluri de valori materiale, pe creante si obligatii fata de clienti, debitori si respectiv fata de furnizori si creditori. Legat de organizarea evidentei contabil-financiare si de gestiune se poate vorbi si de o contabilitate manageriala care asigura fluxul de informatii catre managerii intreprinderii, in principal, in ceea ce priveste analiza evolutiei, dinamicii costului de productie si eficientei economice;

■ organizarea activitatii financiar-contabile prin intocmirea unei scheme organizatorice a sistemului financiar-contabil care sa asigure culegerea, prelucrarea si circulatia informatiilor financiar-contabile in mod operativ si cu cele mai mici costuri.

Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar, se poate constata rolul sau deosebit in cadrul functiilor intreprinderii si mai ales in perfectionarea activitatii financiare prin alegerea celor mai potrivite metode de inregistrare a datelor, prin perfectionarea sistemului de indicatori economico-financiari care sa caracterizeze activitatea intreprinderii. Oportunitatea investitiilor, supravegherea indicatorilor de performanta financiara, echilibrul bugetar in caz de evenimente neprevazute sunt atributii proprii functiei financiare. Toate planurile de finantare, bugetul de venituri si cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul managementului financiar.

Scopul managementului financiar este acela de a apara un actionariat stabil, de a nu determina disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciaza mersul si dezvoltarea intreprinderii prin stabilirea unui raport adecvat intre resursele imprumutate externe si cele interne create sau aduse de actionari, raport ce influenteaza rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe actiuni si implicit cursul actiunilor.

Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implica si in gestiunea resurselor umane, contribuind la mentinerea unui climat sanatos de munca, la stabilitatea personalului si, in principal, a specialistilor intreprinderii.