ELEMENTE SPECIFICE FENOMENULUI FINANCIAR

ELEMENTE SPECIFICE FENOMENULUI FINANCIAR

CONŢINUTUL UNITĂŢII 1

1.1. Unele precizari privind capitalul întreprinderii

La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o conditie esentiala pentru desfasurarea activitatilor. Acest rol presupune abordarea capitalului sub doua aspecte:

ca resurse / fonduri / banesti;

ca mijloc sau factor de productie.

Capitalurile, ca resurse banesti, reprezinta un element principal al unei datorii în opozitie cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului bilantului, destinate a finanta pe o perioada durabila activul patrimonial.

Capitalurile, ca mijloc sau factor de productie exprima totalitatea resurselor materiale care prin asociere cu ceilalti factori de productie (natura si munca), participa la realizarea de bunuri si servicii cu scopul de a obtine profit. Prin extensie, capitalurile reflecta patrimoniul detinut de întreprindere la care se poate raporta un venit.

1.2. Continutul si structura capitalului

Capitalurile se formeaza la înfiintarea întreprinderii, se modifica prin cresterea sau diminuarea lor pe parcursul desfasurarii de activitati si se lichideaza la încetarea existentei întreprinderii.

În functie de provenienta si apartenenta capitalurile întreprinderii pot fi:

1. capitaluri proprii;

2. capitaluri împrumutate.

1. Capitalurile proprii se formeaza din contributii externe si contributii interne. Contributiile externe cuprind aportul proprietarilor si, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivitati si organisme specializate. Contributiile interne sunt resurse care se degaja, de regula, din capacitatea de autofinantare a întreprinderii.

Potrivit legislatiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intra:

- capitalul social;

- rezervele asimilate capitalurilor;

- fonduri, provizioane si rezultate asimilate capitalurilor.

2. Capitalurile împrumutate se formeaza când întreprinderea îsi epuizeaza resursele proprii si recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu si lung, precum si pe termen scurt.

Finantarea prin îndatorarea pe termen mediu si lung se face prin:

- creditul bancar pe termen mediu si lung;

- creditul obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu si lung se solicita de întreprindere si se acorda de catre bancile comerciale pe baza de programe bine definite, pe termene variabile.

Creditul obligatar reprezinta un împrumut pe termen lung prin emisiunea de titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie obligatiunile.

Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu si lung se obtine capitalul permanent.

Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu si lung de capitaluri, are nevoie si de resurse temporare pentru finantare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de productie cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clientilor sau de modul de gestionare a trezoreriei.

Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a creditului bancar pe termen scurt.

Creditul - furnizor ia nastere în momentul în care o întreprindere primeste valorile materiale de la furnizor fara ca acesta sa pretinda plata imediat.

Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creante comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.

Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obtine capitalul total al întreprinderii.

1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Capitalul total al întreprinderii, urmarit pe surse de provenienta, este reflectat în pasivul bilantului. Odata procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung si scurt în asa numitele active.

Plasamentele de capital pe termen lung se materializeaza în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.

Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durata îndelungata de imobilizare a capitalului, îsi recupereaza valoarea de intrare în mod diferit, dupa cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.

Activele imobilizate amortizabile - corporale si necorporale - cuprind: constructiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum si cheltuielile de constituire, de cercetare si dezvoltare, fondul comercial etc.

Activele circulante cuprind plasamentele de capital facute pe durate de timp, de regula mai mici de un an. Ele sunt usor transformabile în disponibilitati banesti care se pot folosi fie pentru onorarea obligatiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.

Activele circulante se deosebesc între ele atât dupa natura si permanenta lor în circuit cât si dupa rapiditatea transformarii lor în lichiditati. În functie de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în:

- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera carora intra stocurile de materiale pentru productie; stocurile de productie în curs de fabricatie; si stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezinta partea relativ constanta, stabila, a activelor circulante;

- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichiditati în termen scurt. Se includ aici, creantele rezultate din creditul comercial si portofoliul de titluri de valoare achizitionate pentru speculatii la bursa;

- disponibilitati banesti (lichiditati), reflectate în: soldurile conturilor deschise la banca; sumele existente în casierie; precum si în alte valori.

1.4. Capitalul propriu 1.4.1. Capitalul social

1.4.1.1. Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii si este dat de totalitatea sumelor puse la dispozitie în mod permanent, de catre proprietari sau asociati, sub forma de aport. Aportul asociatilor în bani constituie modalitatea cea mai raspândita de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social exprima sumele afectate definitiv functionarii societatilor comerciale.

Capitalul social al societatilor comerciale este reprezentat de actiuni. Actiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tiparite de valoare egala, prin care se atesta dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisa pe titlu, conferindu-i detinatorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul social trebuie sa fie subscris de catre mai multe persoane, el este divizat în fractiuni egale, pentru a permite fiecaruia sa subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau potrivit dorintelor sale. Actiunile pot face obiectul operatiunilor de bursa, fiind cotate în functie de cerere si oferta.

Actiunea da dreptul posesorului sa primeasca la sfârsitul anului (dupa depunerea bilantului), o cota parte din profitul net al întreprinderii, numita dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de marimea profitului net al întreprinderii cât si de hotarârea adunarii generale a actionarilor în ceea ce priveste politica dividendelor. Pe considerentul ca dividendul nu este o marime fixa, actiunile mai poarta si denumirea de titluri cu venit variabil.

Capitalul social al unei societati comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de societate si/sau statutul societatii, iar orice modificare produsa în marimea lui implica o schimbare corespunzatoare a acestor acte. Detalii privind statutul societatilor comerciale, contractul de societate precum si alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.

La constituire, capitalul social este diferit ca marime în functie de tipul de societate comerciala si anume: societate în nume colectiv; societate în comandita simpla; societate în comandita pe actiuni; societate pe actiuni; societate cu raspundere limitata.

În timp, capitalul social poate suferi modificari prin majorare sau diminuare cu influente corespunzatoare asupra patrimoniului întreprinderii.

1.4.1.2. Modificarea capitalului social

Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum si acoperirea unor pierderi rezultate din activitati de exploatare sau operatiuni financiare, necesita capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operatiune realizata prin:

▪ aporturi noi în numerar si/sau în natura;

▪ încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;

▪ conversiunea obligatiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;

▪ plata dividendelor în actiuni sau conversiunea partilor de fondator în actiuni;

▪ fuziunea.

Cresterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin doua modalitati, si anume:

- subscrierea de actiuni suplimentare numai de catre actionarii vechi, caz în care se procedeaza la o crestere a valorii nominale a actiunilor deja existente. Aceasta varianta se înfaptuieste, de regula, cu greutate întrucât nu toti actionarii consimt sa-si aduca aportul lor la majorarea de capital.

- emisiunea de noi actiuni la care sa poata subscrie atât vechii actionari cât si altii noi. Modalitatea în cauza este mai des practicata deoarece elimina neajunsurile variantei precedente si ocroteste, în acelasi timp, actionarii vechi.

▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operatiune fara fluxuri monetare, în sensul ca nu aduce disponibilitati banesti suplimentare. Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de actiuni suplimentare care se repartizeaza gratuit actionarilor existenti în proportia participarii lor la constituirea capitalului social, fie prin cresterea valorii nominale a actiunilor existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii si nici la schimbarea echilibrului financiar.

Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporarii rezervelor prin marirea valorii nominale a actiunilor existente nu schimba numarul actiunilor si, în consecinta, dreptul fiecarui actionar asupra capitalului social ramâne acelasi. Totodata, pretul (cursul) actiunilor la bursa nu ar trebui sa se modifice deoarece dividendul pe o actiune, indiferent de valoarea ei, ramâne acelasi. Cresterea capitalului social ca urmare a încorporarii rezervelor prin emisiunea de actiuni suplimentare si distribuirea lor gratuita are drept consecinta diminuarea partii pe care fiecare actiune o detine în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, cresterea numarului actiunilor conduce la o scadere a cursului acestora la bursa.

▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligatiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauza sau a datoriilor ajunse la scadenta, în actiuni. Operatiunea se realizeaza de regula, prin emisiunea de noi actiuni. Convertirea titlurilor de credit si a unor datorii în actiuni nu este o operatiune directa de finantare deoarece se realizeaza transformarea unei datorii în capital neexigibil fara sa aduca lichiditati suplimentare. Produce în schimb, modificari în structura financiara a întreprinderii.

▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în actiuni sau conversiunea partilor de fondator în actiuni, se face cu aprobarea adunarii generale a actionarilor prin cresterea valorii nominale a actiunilor, de regula, si mai rar prin emisiunea de noi actiuni.

▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societati comerciale de catre alta societate care subzista singura.

Capitalul social al întreprinderii poate sa fie si micsorat. Asemenea operatiune are loc atunci când aportul actionarilor se diminueaza prin rascumpararea actiunilor sau prin scaderea pierderilor din capital.

1.4.2. Rezervele de capital si destinatia lor

Rezervele constituie o componenta a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.

Rezervele de capital, dupa modul de constituire pot fi:

- rezerve legale;

- rezerve statutare;

- alte rezerve .

Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Asa de exemplu, Fondul de rezerva constituit la nivelul fiecarei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 si legea bugetara anuala. Cu alte cuvinte, legislatia nu numai ca nu interzice, dar obliga întreprinderile sa-si constituie astfel de rezerve.

Fondul de rezerva, prevazut de lege, se constituie în procent de pâna la 5% din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societatilor comerciale si regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societatilor comerciale cu capital integral sau partial strain. Fondul de rezerva legal mai este alimentat si din excedentul obtinut din vânzarea actiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominala, daca acest excedent nu este întrebuintat la plata cheltuielilor de emisiune, precum si din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.

Rezervele statutare se formeaza în masura în care sunt prevazute în statutul societatilor comerciale si sunt în concordanta cu permisibilitatea legislatiei în materie. În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama costurilor si privesc rezervele pentru: reparatii, indemnizatii de concediu, finantarea operatiilor în perioada de garantie, reduceri de preturi, urmarirea debitorilor pentru cumparari de marfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri.

Rezervele din reevaluare se formeaza în urma reevaluarii activelor întreprinderii. Alte rezerve se constituie din reevaluari si, în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.

Rezervele de capital sunt rezultatul exercitiului de exploatare al întreprinderii, al operatiilor ce se deruleaza în întreprindere si în afara ei.

Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exercitii financiare, precum si pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legala nu se consuma, ea poate fi încorporata în capitalul social, situatie în care se vor emite actiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit actionarilor existenti. Pe masura consumarii rezervelor, reîncep prelevarile pentru refacerea lor.

1.5. Tipuri de fonduri, provizioane si rezultate -

modalitati de constituire si folosire

Alaturi de capitalul social si rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri si provizioane care se folosesc la finantarea permanenta. Marimea lor, în constituire si dimensionare, este prevazuta fie de legea anuala a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societatii sau bugetul propriu de venituri si cheltuieli.

Sursa de constituire a fondurilor este diferita dupa cum si destinatia lor. În sfera fondurilor precizate prin legislatie, intra: fondul de participare la profit; fondul de cercetare-dezvoltare; fondul de premiere; fondul pentru actiuni social-culturale; fondul cresterii surselor proprii de finantare; fondul de investitii; alte fonduri.

Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezinta rezerve pentru activitatea viitoare si au un pronuntat caracter fiscal.

La nivelul întreprinderii se pot constitui urmatoarele tipuri de provizioane:

provizioane pentru riscuri si cheltuieli; provizioane pentru deprecierea stocurilor si productiei în curs; provizioane pentru deprecierea creantelor; alte provizioane.

Rezultatele activitatilor privesc rezultatul reportat si rezultatul exercitiului

Toate fondurile, provizioanele si rezultatele exercitiului constituite în calitatea lor de resurse, reprezinta, incontestabil, capitaluri la dispozitia întreprinderii. Acestea, indiferent de destinatia speciala a lor, atâta timp cât nu a aparut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreuna cu capitalul social la finantarea activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adaugând capitalului social: rezervele, fondurile, provizioanele si rezultatele exercitiului se formeaza capitalul propriu.