Inceputurile procesului de integrare europeana se plaseaza in deceniul al 6 lea, cand sunt semnate doua tratate esentiale in crearea unei comunitati economice:
- anul 1951, cand se semneaza, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economica a
Carbunelui si a Otelului (la care participa 6 tari: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);
- anul 1957, cand se semneaza, la Roma: Tratatul privind crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus in functiune un mecanism de cooperare economica, care ulterior a necesitat o coordonare a activitatii monetare.
Integrarea monetara in cadrul SME este initiata prin mecanismul "sarpelui m 929b13j onetar", (1972), continuata cu infiintarea SME (in 1979) si urmata de procesul infiintarii monedei unice EURO, cu incepere din anul 1993.
La 12 aprilie 1972, Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, tarile CEE la acel moment, semneaza la Basel un acord prin care convin ca, incepand cu 24 aprilie 1972, ecartul dintre doua monede europene participante sa fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuatie era limitata la ±1,125%.
Astfel este creat "sarpele monetar", denumirea este data de imaginea evolutiei cursului monedelor europene.
Acestea formeaza, in evolutia lor, o linie ondulata ("un sarpe") care se incadreaza intr-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international.
Sarpele in tunel se caracterizeaza printr-o fluctuatie a monedelor europene fata de $ SUA si intre ele, in anumite limite, respectiv: 4,5 % fata de $ si 2,25 % intre ele. Astfel, exista doua tipuri de marje fata de $ : inferioara si superioara, care formeaza un tunel, iar in interiorul acestuia exista o banda de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci cand cursul de piata al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesara interventia Bancii Centrale prin vanzarea sau cumpararea de devize cerute sau oferite excedentar.
Obligatia bancilor centrale participante de a mentine cursurile fixe si fata de monedele europene a determinat aparitia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare in dolari SUA (moneda internationala recunoscuta, care in orice caz s-ar fi regasit in rezervele lor valutare), ci si in monedele tuturor celorlalte tari membre ale mecanismului sarpelui monetar, dintre care unele de importanta nesemnificativa in comertul mondial si fara statut de monede internationale.
In data de 16 martie 1973, la Conferinta Monetara de la Paris, participantii la mecanismul sarpelui monetar convin asupra unor modificari in modul de functionare, impuse de recentele schimbari produse in sistemul monetar international. In conditiile renuntarii pe plan international la cursurile fixe si generalizarii cursurilor flotante (din martie 1973), se renunta la obligativitatea sustinerii cursului monedelor nationale fata de dolarul SUA - mai ales ca acesta fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 - dar ramane valabila obligatia fluctuarii concentrate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul in care fluctua "sarpele monetar" si incepe cea de-a doua etapa a sarpelui monetar, "sarpele fara tunel".
Intrucat mentinerea cursului monedelor nationale in limitele stabilite se facea uneori cu dificultate si cu pretul unor grave tensiuni monetare interne, cand revizuirile de paritati nu au fost suficiente, autoritatile monetare au fost nevoite sa apeleze chiar la masura extrema a retragerii monedei nationale din sistem.
Sarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care au ramas fidele sistemului. Marca germana a fost reevaluata de patru ori, guldenul olandez a facut obiectul a doua reevaluari, iar francul belgian a fost reevaluat o singura data.
Inainte de renuntarea la sarpele monetar, in sistem mai ramasera doar cinci monede comunitare: marca germana, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez si coroana daneza.
Absenta coordonarii intre tari a transformat sarpele monetar intr-un recul al integrarii europene, la disparitia sa tarile fiind mai departe de uniunea monetara decat fusesera cu cativa ani inainte.
In acest mod, se poate explica de ce in anul 1979, tarile europene incearca o alta modalitate de asigurare a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
Dificultatile "sarpelui monetar" au condus autoritatile monetare europene spre cautarea unei zone de stabilitate monetara. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 - 8 aprilie 1978, si cel de la Bremen din 6 - 7 iulie, acelasi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, in decembrie 1978, iar punerea in aplicare a fost decisa la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg si apoi Anglia.
Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU si pedefinirea cursurilor pivot ale monedelor fata de ECU, precum si pe un mecanism de interventii pe piata valutara.
Intre sarpele monetar si sistemul monetar european exista o serie de asemanari si deosebiri:
-asemanari :
presupun o participare voluntara;
principalul obiectiv este identic: crearea unei zone de stabilitate monetara;
obligatiile asumate de un stat membru sunt similare: mentinerea unui sitem de cursuri fixe prin interventia pe piata a bancilor centrale;
-deosebiri, care pun in evidenta superioritatea SME:
aparitia ECU si rolul central pe care il va juca in SME;
existenta unui indicator de divergenta care declanseaza interventiile bancilor centrale pe piata;
institutionalizarea si perfectionarea sprijinului destinat interventiei pe piata pentru mentinerea cursului in limitele prestabilite;
Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleza European Currency Unit si evoca o moneda franceza veche confectionata din aur, care a circulat in Franta, in secolul al XIII-lea si care era rezervata numai marilor demnitari.
Unitatea de cont europeana primeste numele de ECU si a reprezentat elementul central al SME. ECU devine instrument de reglementare intre bancile centrale, valoare de rezerva si valoare de schimb contra numerar, in cadrul noului mecanism de plati si credit.
Moneda ECU era construita pornind de la un cos de monede al tarilor participante la sistem iar ponderea fiecareia in definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecarei tari si de volumul schimburilor comerciale.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit "pivot", intre fiecare moneda si ECU. Marja de fluctuare intre monede pe de o parte si intre acestea si ECU era de 2,25%.
Folosind metoda cursurilor incrucisate, plecand de la cursurile-pivot fata de ECU, se obtineau cursurile-pivot bilaterale ale fiecarei monede din sistem fata de celelalte monede participante.
Ansamblul cursurilor-pivot bilaterale era numit grila de paritati.
Aplicand marja de fluctuatie autorizata, de ±2,25% la cursul pivot bilateral, se obtin cursurile-limita de interventie pentru fiecare moneda fata de celelalte. Cursul efectiv, de piata, putea varia intre aceste limite.
ECU este, deci, o moneda cu valoare variabila, in functie de fluctuatia cursului de schimb al monedelor europene.
Marja de fluctuatie de ±2,25% nu a fost unica. Initial, s-a adoptat decizia ca tarile membre ale Comunitatii Europene care nu faceau parte din mecanismul sarpelui monetar la desfiintarea sa pot sa opteze temporar pentru o marja largita de ±6%, aceasta urmand sa fie redusa treptat, pe masura ce acest lucru va fi permis de situatia economica.
Lira italiana a beneficiat de o marja de fluctuatie de 6% pana in ianuarie 1990. Lira sterlina a acceptat sa participe la mecanismul de schimb in octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, in aprilie 1992.
Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, compozitia ECU a fost inghetata, numarul monedelor din cos ramanand limitat la 12 pana la trecerea la euro.
Creat, in Fondul european de cooperare monetara (FECOM) a constituit un organism de compensare multilaterala intre bancile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contributia bancilor centrale la fond era reprezentata de 20 % din rezervele in aur si $ ale tarilor respective.
Interventia bancilor centrale in cadrul SME se declansa in momentul in care o moneda atingea 75% din ecartul maxim autorizat, in raport cu definitia oficiala Acest nivel de interventie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenta, sau semnal de alarma
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul "sarpelui monetar", prin posibilitatea de realiniere a cursului si prin interventia fondului FECOM, in sustinerea cursurilor.
Desi a fost categoric mai elaborat, fiind superior sarpelui monetar - dovada si longivitatea sa - SME nu a fost scutit de crize, unele punandu-i in pericol chiar existenta.
Totodata, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU si $, de fiecare data cand necesitatile au impus asemenea redefiniri.
In cadrul functionarii sale, Sistemul Monetar European a manifestat o serie de limite,considerate drept costuri, care pot fi mentionate astfel:
-practicarea unor rate sporite ale dobanzii, ceea ce a franat accesul intreprinderilor la finantarea pe calea creditului, conducand la descalificarea unor importante proiecte de investitii;
-practicarea cursurilor de schimb fixe, ceea ce provoca reactii din partea autoritatilor monetare ale tarilor membre, atunci cand sporea oferta de moneda dintr-o tara, cu scopul relansarii economiei. Din acest motiv, relansarile monetare care antrenau devalorizari ale unei monede fata de celelalte erau realizate cu maxima prudenta, in vederea respectarii politicilor restrictive ale sistemului;
-alinierea politicilor economice ale tatilor membre la cea a Germaniei si trecerea de la sistemul de cursuri fixe ajustabile la cursuri fixe rigide au marcat o noua tendinta in evolutia SME, in anii '80. In anul 1987 au fost redefinite obligatiile tarilor europene in domeniul cursurilor, astfel ca moneda ECU a devenit un instrument de reglare intre bancile centrale. Ca urmare, pana in anul 1992, SME a cunoscut o perioada de stabilitate lipsita de ajustari monetare;
-criza economica si reunificarea Germaniei au antrenat, la inceputul '90, cresterea ratei dobanzii, marca s-a apreciat considerabil, iar lira italiana si lira sterlina au parasit temporar SME (in 1992), ceea ce a condus la largirea marjelor de fluctuatie la 15%(in august 1993). Ca urmare a acestei evolutii, tarile membre si-au manifestat dorinta de accentuare a coordonarii politicilor monetare si de reducere a marjelor de fluctuatie intre monede, ceea ce a permis conturarea ideii de moneda unica.
Functionarea sistemului a fost afectata de speculatiile care s-au manifestat in anii si In septembrie 992 lira italiana si lira sterlina parasesc sistemul, iar ulterior escudo-ul si peseta.
Slabiciunile SME au fost evidentiate de efectele reunificarii germane: marca germana, al carei curs a crescut foarte mult in raport cu toate monedele europene, dar si fata de dolarul SUA a fost "beneficiara", pe termen scurt, a crizei monetare amintite. In vara anului 993, atacurile contra francului francez au condus la incercari de salvare ale SME prin largirea marjelor de fluctuatie de la la 5%. In acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb intre monedele europene.
Din acest moment - la o asemenea marja de variatie "generoasa" - problemele SME au incetat, marja de variatie fiind ulterior permanentizata.
|
