EVOLUTIA SISTEMULUI BANCAR
'' Istoria sistemului bancar îsi găseste originile în trecutul îndepărtat, existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activităti care, într-o formă mai mult sau mai putin evoluată, se pot constitui ca primii pasi pe tărâmuri bancare.
Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat aparitiei si circulatiei monedei metalice.
După alti cercetători, notiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să prime 19519n1312t ască disponibilităti bănesti, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii si în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.
Primele dovezi ale unei activităti bancare se regăsesc în Orientul Apropiat si Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau deopotrivă, loc de rugăciune si loc de păstrare a banilor si tezaurelor. Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri si împrumuturi efectuate de temple. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu.
Detalii referitoare la depozite,
împrumuturi, dobânda percepută si rambursarea creditelor se regăsesc deja în Codul
lui Hamurabi, descoperit de
În secolul VI Î.H., orasele - stat si templele din Grecia Antică au început să emită monede proprii. Datorită faptului că, fiecare oras - stat îsi avea moneda proprie, a apărut necesitatea schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare.
În aceeasi perioadă, preotii ofereau împrumuturi tăranilor, iar unele persoane specializate în '' negotul cu bani '', ofereau aceleasi servicii altor categorii sociale. În timp, acesti '' creditori '', cunoscuti sub denumirea de trapeziti, au început să perceapă dobânzi foarte ridicate, creând multe nemultumiri în rândul populatiei.
Drept urmare, unele cetăti grecesti, au decis să creeze bănci publice. Aceste institutii erau conduse si conrtrolate de agenti publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.
În perioada timpurie a dezvoltării Imperiului Roman, romanii nu s-au arătat interesati în activităti specifice băncilor, însă, pe măsură ce au cucerit teritoriile grecesti si au văzut cum functionau băncilor, au înteles importanta lor. Foarte curând, după aceea, în întreg Imperiu Roman au apărut atât bănci de stat cât si private.
Pentru facilitătile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat. Exceptie făceau băncile din Roma, unde, pentru aceste taxe, a fost fixată o limită superioară. Este interesant de remarcat faptul că aceste bănci nu puteau să perceapă dobânzi, dar aveau permisiunea să perceapă comisioane pentru serviciile acordate. Totodată, băncile furnizau clientilor situatii ale conturilor pentru operatiunile efectuate. Din aceste informatii se observă că serviciile oferite clientilor erau în proces de diversificare.
În timp ce în Roma antică se desfăsurau astfel de activităti, trupele romane luptau si cucereau noi teritorii. Un grup foarte întreprinzător de persoane, comercianti de bani, însotea trupele oferind servicii de schimb valutar si credite pe termen scurt.
În secolul VI D.H., în Imperiul Bizantin, Justinian preia uzanta romană privind activitatea bancară, completând-o cu precizări suplimentare, cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.
În Evul Mediu, mânăstirile ca si templele din Egiptul Antic sau Grecia Antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activităti specific bancare. Desi, oficial, nu aveau voie să perceapă dobânzi, foloseau alte metode pentru a obtine profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru creditele bancare.
La sfârsitul secolului al XI-lea, activitătile în acest domeniu s-au restrâns datorită cruciadelor si pătrunderii în spatiul european a popoarelor migratoare.
Primele institutii de tip bancar efectuau preponderent operatiuni de transfer ( ceea ce azi se cunoaste sub denumirea de casă de compensare ), astfel încât sistemul de plăti să devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a fost Banca Venetiei, creată în 1171 si recunoscută oficial, în 1587, ca Banca di Rialto. În secolele următoare au apărut bănci similare si în alte centre comerciale: Geneva ( 1407 ), Amsterdam ( 1609 ), Hamburg ( 1619 ), si Rotterdam ( 1635 ).
Dezvoltarea comertului si a băncilor a condus la necesitatea existentei unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis la Anvers prima piată financiară, cunoscută ca bursă de valori si, imediat după aceea, a apărut si Bursa din Londra. În perioada aceea, exista o diferentă remarcabilă între operatiunile de pe pietele financiare si cele efectuate de bănci.
În acest timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversitatea si îmbunătătirea serviciilor oferite, cât si prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.
În secolele XVII si XVIII, activitatea bancară se dezvoltă în toate formatiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam ( 1609 ) si Banca Angliei ( 1694 ) au devenit modelul pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.
Dezvoltarea comertului si a transporturilor, în special a celor maritime, a determinat implicit, sporirea activitătilor bancare. Drept urmare, numărul băncilor a început să crească si din ce în ce mai multi oameni au început să le folosească serviciile. Tot în acest interval de timp, a început si specializarea băncilor, iar cambia a început să fie utilizată si în comertul maritim.
Pe măsură ce comertul între orasele unei tări, precum si cel international, a continuat să se dezvolte, băncile au început să răspundă noilor cerinte ale comerciantilor. Au fost stabilite relatii, între bănci, prin care să se asigure finantarea dezvoltării afacerilor si a comertului. După revolutia industrială din Anglia, sistemele de transport s-au îmbunătătit substantial, asigurând astfel, servicii eficiente. Acesta a fost unul dintre factorii care au impulsionat activitatea bancară, atât pe plan national, cât si international, schimbări ce au determinat necesitatea supravegherii si reglementării guvernamentale. Drept urmare, în această perioadă au apărut si băncile care îndeplineau functiile care astăzi pot fi echivalate cu acelea ale băncilor centrale.
În S.U.A., în 1791, Congresul a autorizat crearea si functionarea ''Primei Bănci a S.U.A.'' - '' The First Bank of the United States '' - care a imbinat rolul unei bănci centrale cu operatiuni specifice băncilor comerciale. În Franta, în 1776, după mai multe încercări de creare a băncii centrale, a apărut prima casă de scont. În 1800 a fost creată Banca Frantei.
Până în secolulal XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice:
* băncile de emisiune, care detineau monopolul emiterii de bancnote nationale;
* băncile comerciale, care activau ca institutii de intermedierie financiară,
* institutii financiare specifice, ca, de exemplu, casele de economii si cooperativele de credit.'' [1]
3.1. Momente din istoria sistemuli bancar românesc
'' Desi în 1989 existau numai patru bănci în România: Banca Natională a României, Banca Română de Comert Exterior, Banca de Investitii si Banca Agricolă, la care se adaugă C.E.C.-ul, sistemul bancar datează, totusi, de mult timp.
Primele dovezi ale desfăsurării unei activităti bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 - 1855 si reprezintă 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plăci păstrate până în prezent, a XIII-a contine detalii referitoare la contractul privind înfiintarea unei institutii bancare. Contractul era datat 28 martie 167 Î.H. si fusese semnat de Deusara. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau credite pe termen scurt, iar profitul se obtinea din dobânda percepută la împrumuturile respective.
În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut la începutul sec. al XIX-lea. Desi au existat si anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Natională a Moldovei, cu sediul la Iasi, care a fost astfel prima institutie bancară ce-si desfăsura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac si a fost concesionată acestuia.
În anul următor, banca a dat faliment, datorită lipsei de fonduri, recurgerii la credite din străinătate, precum si datorită faptului că, din capitalul subscris, a fost vărsată doar o mică parte.
După unirea Tării Românesti cu Moldova, în 1859, au început să functioneze si alte bănci. Ca urmare a legii adoptată la 24.11.1864, a fost fondată Casa de Depuneri si Consemnatiuni. această institutie, în 1880, a avut un rol foarte important, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
În 1865 a apărut la Bucuresti, sub denumirea de Banca România, o bancă care initial a avut atributii de bancă de emisiune si de scont. Ulterior, ca urmare a modificării statutului săa, a pierdut aceste privilegii, desfăsurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la nationalizarea sistemului bancar din România. în iunie 1948.
În aceeasi perioadă au apărut si alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integrla românesc, care si-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în 1873, ca si Banca Aurora, din Năsăud. în următorul an, a fost creat Creditul Financiar Urban si Rural.
Cea mai importantă bancă înfiintată în această perioada a fost Banca Natională, care din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Nationale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou si modern. Înfiintarea Băncii Nationale a României a creat premisele pentru aparitia si a altor bănci si pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Crearea băncii centrale în România a suscitat multe discutii referitoare la structura capitalului băncii si proportia capitalului străin maxim permis. În final, s-a decis ca majorarea capitalului să fie constituit din surse românesti, astfel încât să se asigure controlul asupra economiei nationale si, totodată, să nu existe posibilitatea ca sistemul său bancar să fie supus dominatiei străine.
Statutul prin care s-a creat Banca Natională a fost aprobat de Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880, Banca Natională s-a constituit ca importantă institutie destiantă creditării activitătilor economice si comerciale, scontării cambiilor si operatiunilor cu alte instrumente financiare. Ulterior, Banca Natională a acordat un sprijin semnificativ modernizării sectorului agricol. Au devenit evidente efectele benefice ale asistentei acordate de banca centrală dezvoltării pietei, prin intermediul creditelor. Rapid, au apărut si alte bănci noi. Banca centrală, prin emisiuni monetare, a ajutat noile bănci comerciale să sustină dezvoltarea economică.
Corespunzător dezvoltării economice a tării, la început, activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea si, implicit, cu dezvoltarea fortelor de productie, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile, pentru a satisface proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianti si de marii industriasi. Procesul de creare a noilor institutii de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, apartinând reprezentantilor burgheziei si mosierimii române, dar si prin infuzia de capital străin.
În noul context, în 1881, la Bucuresti, a fost înfiintată Bursa de valori si apoi Bursa de mărfuri.
La sfârsitul secolului al XIX-lea a început să se facă simtită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă, unele case bancare sau asociatii bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potential financiar, si-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.
După 1880, a crescut numărul si importanta băncilor românesti, de la numai 5 bănci existente între 1880 - 1890, la aproape 200 de bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre principalele bănci din această vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blak & Co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) erau finantate si prin capital străin. Alte patru bănci importante - Banca Agricolă (1894),Banca de Scont (1898 ), Banca Comertului din Craiova (1898) si Banca Românească (1911) - au fost create cu capital autohton participând apoi la formarea capitalului altor bănci, întreprinderi industriale si firme comerciale. Astfel, capitalul autohton căuta să câstige teren în concurentă cu capitalul străin, urmărind, în acest mod, dobândirea unei pozitii avantajoase pe piata financiară românească.
În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralitătii României, în această perioadă au apărut oportunităti noi de comert cu toate părtile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comertului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică a activitătii economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europă, specula si inflatia atingând, în această perioadă, niveluri record.
Treptat, tările din Europa au început să-si refacă economia, fenomen resimtit si în România. rezultatele acestui proces s-au regăsit imediat, si în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piată si prin intermediul creditelor acordate de către Banca Natională - au reusit să rambuseze sumele, în bani devalorizati.
După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci sau fuzionarea pentru a supravietui.
Ca si guvernele tărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere si control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, a fost înfiintat Consiliul Superior Bancar, al cărui presedinte era guvernatorul Băncii Nationale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia cât si pentru a îmbunătătii sistemul bancar.
Cele mai importante reglementări, cu incidentă asupra activitătii bancare, au fost:
* legea pentru lichidarea datoriilor agricole si urbane ( 7 aprilie 1934 );
* legea pentru înlesnirea si refacerea creditului ( 20 aprilie 1935 );
* legea pentru organizarea si reglementarea creditului ( 8 mai 1934 ).
Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar cca. 600 de bănci au fost lichidate sau au fuzionat. Astfel, dacă la aparitia legii pentru organizarea si reglementarea comertului de bancă ( 1934 ) existau 1204 bănci, în 1940 mai erau operationale doar 446 de bănci.
În anii ' 40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit român, Banca Comercială Română, Banca comercială Italiană si Română si Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau peste 50 % din totalitatea operatiunilor bancare din România.
Până în 1947, sistemul bancar român cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile detineau resurse importante si functionau conform standardelor internationale, iar personalul bancar era format din specialisti pregătiti în conditii de concurentă si standarde profesionale ridicate, asa cum erau stabilite de Banca Natională.
După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă si intrării României în zona de influentă sovietică.
La 28 decembrie 1946, Banca Natională a fost etatizată devenind Banca Republicii Populare Române.Odată cu introducerea metodelor de conducere centralizată în economie,
s-a redus numărul băncilor.
Prin decretul 197/1948 s-a prevăzut ca toate băncile, private sau de stat, să fie lichidate sau dizolvate. Singurele exceptii au fost: Banca de Credit pentru Investitii ( Societatea Natională de Credit Industrial ), Casa de Economii, Cecuri si Consemnatiuni care, în octombrie 1949 , a primit denumirea de Casă de Economii si Consemnatiuni. Această institutie a detinut monopolul în domeniul depunerilor populatiei până la sfârsitul anului 1989.
În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investitii a devenit Banca de Investitii.
Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operatiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure institutii - Banca de Stat ( fosta Bancă Natională ) care functiona ca centru de încasări si control al numerarului. Această metodă de distribuire planificată a banilor a permis Guvernului să instituie propriul său sistem de conducere centralizată, supraveghere si control al economiei nationale.
Sistemul a functionat până în 1967 când au apărut bănci noi. A fost creată Banca pentru Agricultură si Industrie Alimentară si Banca Română pentru Comert Exterior, iar Banca Natională a fost reorganizată. Aceste schimbări au fost însotite de un grad de deschidere, dar conducerea centralizată a continuat să functioneze în acelasi mod.
Prin reglementările Băncii Nationale, rolul si functiile băncilor au fost strict limitate si priveau, în principal, atragerea disponibilitătilor de la populatie si din economie si distribuirea acestora, conform planului de credite, unor întreprinderi sau uonor persoane. Însă, băncile trebuiau să respecte anumite reglementări stricte, de exemplu, aveau voie să transfere fonduri către întreprinderi, numai în conformitate cu planul national unic. Ele functionau ca parte pasivă a afacerilor si erau, în principal, unităti administrative.
Sistemul centralizat elimina orice formă de concurentă între bănci, întrucât functionau si actionau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.'' [2]
'' Sistemul bancar în perioada anterioară anului 1990 era format dintr-un număr redus de bănci, toate fiind institutii de stat. În afară de Banca Natională, mai functionau, asa cum am văzut, Banca română de Comert Exterior, Banca pentru Agricultură si Industrie Alimentară, Banca de Investitii si Casa de Economii si Consemnatiuni, fiecare desfăsurând o activitate deosebit de specializată, pe sectoare economice. Aceasta conduce la concluzia că sistemul bancar din acea perioadă se caracteriza printr-o sectorizare accentuată:
* Banca Română de Comert Exterior derula operatiuni bancare pentru comertul exterior;
* Banca pentru Agricultură si Industrie Alimentară deservea, din punct de vedere bancar, domeniul productiei si prelucrării produselor agricole;
* Banca de Investitii îsi desfăsura activitatea în strânsă legătură cu finantarea si creditarea investitiilor;
* Casa de Economii si Consemanatiuni opera în sfera atragerii economiilor populatiei si acorda anumite împrumuturi persoanelor particulare. Banca Natională desfăsura o activitate specifică unei bănci centrale, dar, în acelasi timp, derula si operatiuni specifice unei bănci comerciale. Pe lângă functia de unică bancă de emisiune a tării, asigura îndeplinirea politicii statului si al creditului.
Băncile specializate detineau, fiecare, monopolul activitătii bancare pentru un anumit sector economic, sectorul '' clienti particulari '' nefiind inclus în activitatea bancară. Singura institutie ce opera în acest domeniu era C.E.C.''
'' Până la sfârsitul anului 1989, sistemul bancar a fost supus unui intens proces de restructurare, în vederea sustinerii tranzitiei la economia de piată. Restructurarea si dezvoltarea sistemului bancar rom'nesc este un proces amplu si complex desfăsurat, în principal, pe două laturi: cea institutională si cea functională.
Restructurarea institutională a sistemului bancar a cuprins, pe de-o parte reorganizarea Băncii Nationale si transformarea acesteia într-o adevărată bancă centrală iar pe de altă parte, dezvoltarea unei retele de bănci comerciale. Acest lucru s-a realizat atât prin modernizarea si dezvoltarea băncilor existente, cât si prin dezvoltarea băncilor existente, cât si prin înfiintarea de bănci noi cu capital de stat, privat sau mixt, dar si cu participare de capital străin.
Reforma sistemului bancar a început în 1990/1991, prin elaborarea si adoptarea unei noi legislatii bancare si a băncilor comerciale. Noua legislatie bancară se referă, în principiu, la Legea privind activitatea bancară ( nr. 34/1991 ) si Legea privind Statutul Băncii Nationale ( nr. 31/1991 ). De asemenea, o importantă deosebită o detine Legea societătilor comerciale ( nr. 31/1990 ) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăti comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de Banca Natională pe baza criteriilor stabilite prin reglementări si norme speciale. În acelasi timp, au început să apară noi bănci, finantate prin aport de capital privat. Aceste reglementări oferă servicii atât statului, cât si agentilor economici privati.
Aceste reglementări degreva Banca Natională de toate activitătile specifice băncilor comerciale, acestea fiind preluate de o bancă nou înfiintată - Banca Comercială Română.
Conform legislatiei, celelalte bănci sunt constituite ca societăti comerciale a căror activitate are ca obiective principalele atragerea de fonduri de la public si agenti economici, acordarea de credite si efectuarea unei game largi de servicii bancare.
Desi legislatia a deschis portile competitiei pentru sistemul financiar si a pus bazele unui sistem bancar orientat spre cerintele, pozitia detinută de băncile cu traditie continuă să fie dominantă.
Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piată si pentru a încuraja initiativa privată. În vederea sustinerii băncilor în realizarea obiectivelor mentionate si asigurării realizării standardelor internationale bancare, Ronmânia a primit sprijinul tărilor cu sisteme bancare dezvoltate. România a primit sprijinul tărilor cu sisteme bancare dezvoltate. România si-a îmbunătătit practica bancară cu noi tehnici si instrumente, obiectivul principal al acestor îmbunătătiri este de a constitui o retea de bănci comerciale eficiente si viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare sustinerii cresterii economice într-o economie de piată.''
În anul 1998, întreaga evolutie a sistemului bancar românesc s-a derulat pe fundalul adoptării legislatiei specifice în domeniu si anume: Legea bancară ( nr.58/1998 ), Statutul Băncii Nationale ( nr.101/1998 ) si Legea falimentului bancar ( nr. 83/1998 ).
Sistemul bancar românesc a suportat si în acest an socurile unei piete volatile si extrem de frământate. Degradarea situatiei financiare a multor agenti economici s-a răsfrânt direct asupra băncilor creditoare, prin cresterea volumului creditelor neperformante si a dobânzilor neîncasate. Un element extrem de important îl constituie decizia de privatizare a Băncii Române pentru Dezvoltare si Banc Post, proces aflat deja în faza finală.
În 1998, mediul economic si financiar international si intern a fost caracterizat de sincope, contradictii, de lipsa unui program guvernamental cu priorităti duse la îndeplinire, ceea ce a determinat difersificarea nevoilor clientilor si accentuarea concurentei pe piata bancară.
Pentru băncile care îsi desfăsoară activitatea în România, anul 1998 a însemnat confruntarea cu o serie de măsuri restrictive care au constituit tot atâtea probleme de rezolvat. Apoi problemele cu care se confruntă diferitele sectoare din economie se răsfrâng si asupra băncilor. Consider că un punct important care rămâne de realizat este o concurentă adevărată între băncile de stat si cele cu capital privat. Probabil că demararea în acest an a procesului de privatizare în domeniul bancar este un pas hotărâtor în acest sens.
Este cunoscut faptul că băncile au accentuat indicele de prudentialitate în aplicarea propriilor politici de creditare, luând în calcul dificultătile reale si potentiale pe care agentii economici pot să le înregistreze în returnarea creditelor acordate si a dobânzilor aferente acestora.
În prezent, sistemul bancar românesc este puternic afectat de situatia financiară a partenerilor săi de afaceri - agenti economici si populatie - în ambele ipoteze, de furnizor de resurse si beneficiar al acestora. Ca atare, o ameliorare semnificativă a sistemului bancar nu se va putea obtine decât pe fondul unei restructurări a sectorului real.
|
