Evolutii si implicatii ale ratei dobanzii bancare in Romania in perioada de dupa 1991

Evolutii si implicatii ale ratei dobânzii bancare în România în perioada de dupa 1991

Indiferent de teoria monetara care înceraca sa explice impoetanta dobânzii, managementul ratelor dobânzii reprezinta opreocupare majora în practica bancara, atât pentru Bnaca Centrala, în stabilirea obiectivelor sale specifice privind rata dobânzii si influentarea în acest sens a tuturor ratelor dobânzii din economie, cât si pentru bancile comerciale, în stabilirea dobânzilor la depozitele atrase si creditele acordate.[1]

De-a lungul timpului în tarile socialiste s-au practicat dobânzi simbolice atât în cazul creditului pentru activitatea curenta a întreprinderii, cât si în relatiile cu populatia. În România s-au practicat pâna în anul 1967 dobânzi anuale de 1-2% la creditele pe termen scurt, dupa care, sub influenta exigentelor FMI, acestea au fost majorate la 4-5% si chiar 7-8 %. Fiind însa suportate prin costuri, care la rândul lor erau temei pentru majorarea 717n1317h preturilor, dobânzile nu au îndeplinit un rol real în reducerea apelului întreprinderilor la credite bancare. În conditiile în care relatiile tarii noastre cu FMI s-au înrautatit si statul a hotarât sa nu mai contracteze noi împrumuturi si sa restituie toate creditele externe angajate, politica dobânzilor a fost radical reconsiderata, în ideea lipsei lor de influenta reala. Astfel, în cadrul masurilor introduse din iulie 1986, menite sa contracareze fenomenul stocurilor supranormative, s-a trecut la înasprirea conditiilor de creditare, dar, paradoxal, si la reducerea nivelului ratelor dobânzii, în flagranta contradictie cu intentia de a promova politica de credit restrictiv.

În ceea ce priveste dobânzile bonificate la depunerile populatiei, acestea au fost considerate oficial "venituri fara munca", ce trebuie sa fie descurajate.

În conditiile tranzitiei la economia de piata, rolul dobânzii a fost în mare masura reconsiderat, aceasta corelându-se cu rata inflatiei. Trecerea la constituirea de depozite de catre întreprinderi si populatie, în conditii de liberalizare a nivelurilor de dobânzi si a sumelor minime necesare pentru constituirea de depozite la termen, a  potentat considerabil rolul dobânzilor în acumularea de disponibilitati, constituirea de resurse de finantare si combatere a inflatiei. Fenomenele de deteriorare a situatiei financiare a unor banci si a unor fonduri comune de investitii survenite în ultimul timp au contracarat în buna masura aceste evolutii pozitive.

Terapia antiinflatie prin manevrarea dobânzii, în sensul majorarii acesteia, este eficienta cu aplicare la populatie si întreprinderi private si cu eficienta scazuta în cazul întreprinderilor de stat, chiar daca acestea sunt liberalizate. În general, întreprinderile de stat, sensibile doar la masurile de autoritate, reactioneaza foarte putin sau chiar deloc la terapia prin instrumentele valorice de genul dobânzilor.

În România, pentru perioada de dupa 1989, o trecere în revista a comportamentului bancilor, din perspectiva managementului dobânzilor, trebuie facuta pe mai multe perioade, tinând cont de transformarile produse, de maturizarea pietei monetar-bancare, de cresterea concurentei în sectorul bancar, de excesul structural de lichiditate de pe piata.

Un moment de referinta, în aceasta evolutie, este anul 1993, când este definita politica monetara a BNR si totodata anul înfiintarii Trezoreriei Statului, fapt care a eliminat finantarea automata a deficitului public de catre Banca Centrala.

Dobânzile practicate de catre BNR pentru refinantarea sistemului bancar si implicit a economiei nationale au fost, cel putin în anumite perioade ale anilor 1994-1995 si cu deosebire la începutul anului 1997, excesiv de pozitive, acestea fiind considerate de unii specialisti "abuziv de pozitive" sau "aberante", depasind cu mult rata inflatiei, fiind prohibitive pentru majoritatea agentilor economici, asa cum rezulta si din tabelul 2.1.

Acest lucru a fost posibil si s-a amplificat în absenta predominarii economiei de piata si în conditiile unui sistem bancar preponderent etatist. Având în vedere contextul în care cationa Banca Centrala, în prezenta uni exces structural de masa monetara pe piata, poate fi de înteles necesitatea sterilizarii unei parti a masei monetare si limitarii expansiunii creditului, în lipsa alternativelor la acel moment, prin ridicarea dobânzilor de refinantare la un nivel la care economie sa reactioneze, acesta fiind pretul platit pentru limitarea cresterii inflatiei.

În periaoda 1997-începutul anului 2000 BNR a fost nevoita sa aiba o pzitie de "captivitate" fata de banci, pentru a impune un contrpl monetar riguros. Astfel, ratele dobânzilor bonificate de Banca Centrala si cele la certificatele de trezorerie nu au constituit variabile relevante ale politicii monetare, influentând în mica masura preturile pietei depozitelor si creditelor în moneda nationala, situându-se mult deasupra ratelor dobânzilor la creditele bancare.[3]

Contractia creditului bancar, dezintermedierea financiara accentuata, demonetizarea economiei au fost factori ce au diminuat eficacitatea transmiterii impulsurilor politicii monetare.[4] Totusi, prin masurile luate,BNR a reusit în perioada respectiva sa previna actiunile speculative vizând moneda nationala, pe care unele banci le initiau ca mijloc de presiune asupra ratelor dobânzii Bancii Centrale si ale certificatelor de trezorerie.

Tabelul 2.1. Evolutii ale ratei dobânzii la creditele de refinantare în perioada 1992- 2006 (dec./dec.)

procente -

Linie de credit pâna la 31 iulie 1995;

Taxa oficiala a scontului pâna la 1 februarie 2002;

Credit pe termen fix pâna la 31 iulie 1995;

Credit overdraft pâna la 31 iulie 1995;

Credit special pâna la 31 iulie 1995.

Sursa : Rapoartele anuale si buletinele lunare ale BNR, 1997-2006

Aceasta practica a bancilor a devenit mai evidenta si cu impact mai profund în momentul în care Ministerul de Finante a fost nevoit sa se împrumute de pe piata interna, accesul la finantarile externe fiind suspendat pentru o periaoada. Conjunctura creata, coroborata cu gradul de risc mai ridicat presupus atunci de acivitatea de creditare bancara, a dus la propagarea efectului de avictiune, bancile preferând plasarea lichiditatilor în titluri de stat, în detrimentul creditarii economiei.

În aceste conditii, Trezoreria Statului alimenta profitul bancilor prin remunerari "aberante" ale titlurilor de stat. Evolutia ratele dobânzilor la titlurile de stat emise s-au situat, conform datelor din rapoartele BNR, a fost urmatoarea: în 1998 între 47-206%, în 1999 între 48-105%, în 2000 între 39,88-92,5%, în timp ce rata inflatiei a fost de 40,6; 54,8 si respectiv 40,7%.

Din anul 2001, în conditiile în care s-a largit foarte mult accesul Ministerului Finatelor Publice la surse de finantare externe si la cele interne nebancare, s-a putut impune reducerea ratelor dobânzii la titlurile de stat pe termen scurt.  Dobânzile mai mici, comparativ cu perioada anterioara au determinat scaderea atractivitatii acestor titluri, bancile fiind, astfel, determinate sa plaseze lichiditatile detinute în economie, prin credite acordate sectorului nebancar.

În semestrul I 2004, procesul de întarire a politicii monetare initiat în ultima parte a anului 2003 a continuat, desi cu o intensitate mai scazuta, BNR pastrând constant nivelul nominal al ratei dobânzii de politica monetara (21,25 la suta), în pofida declinului aproape continuu al ratei anuale a inflatiei. Retinerea Bancii Centrale de la initierea coborârii ratei dobânzii în acest context a reflectat cu precadere preocuparea acesteia pentru prevenirea dezvoltarii potentialului inflationist al cresterii neasteptat de viguroase a ambelor componente ale absorbtiei interne. De altfel, natura conflictuala a acestui cadru macroeconomic, caracterizat prin derularea simultana a fenomenului de dinamizare fara precedent a cererii interne - având ca rezultanta pe termen scurt adâncirea dezechilibrului extern - si a dezinflatiei, s-a mentinut si chiar s-a adâncit treptat în anul 2004. Înasprirea conditiilor monetare prin majorarea componentei reale a ratei dobânzii BNR din prima parte a anului a fost motivata, în principal, de necesitatea temperarii vitezei de crestere a creditului neguvernamental, care, în contextual producerii unei relative relaxari a politicii veniturilor, devenise nesustenabila din perspectiva obiectivului dezinflatiei. Consecventa politicii ratei dobânzii de politica monetara a avut ca efect potentarea preluarii majorarilor operate de banca centrala în ultima parte a anului precedent de catre ratele dobânzilor la creditele în lei acordate populatiei.

Îmbunatatirea conditiilor de creditare, semnalele din partea Bancii Centrale de reducere a dobânzii de referinta în contextul scaderii ratei inflatiei, reducerea costului de finantare a deficitului si a serviciului datoriei externe au determinat înscrierea ratelor de dobânda pe un trend descendent (garficul 2.1.).

Graficul 2.1. Evolutia ratelor de dobânda*

Din septembrie 2004 cifrele sunt aferente randamentului obligatiunilor de stat cu dobânda si nu certificatelor de trezorerie cu discont.

Sursa Florian Neagu, Angela Margarit, Mihai Copaciu, Irina Racaru, Romulus Mircea, Arpad Andrassy, Creditul neguvernamental în România: perspective si impicatii, caiet de studii nr.15/februarie 2006, p.13,www.bnr.ro

Analiza dobânzilor practicate atât pe piata interbancara, cât si de Ministerul Finantelor Publice prin intermediul randamentelor certificatelor de trezorerie cu discont arata ca evolutia ratei dobânzii în economia româneasca a fost una coordonata, determinata atât de necesitati ce tin de politica monetara, cât si de cea fiscala. [6]