FUNCTIILE EVAZIUNII FISCALE

FUNCŢIILE EVAZIUNII FISCALE

2.1 Functia generala a evaziunii fiscale

Împrejurarile si cauzele în care are loc fenomenul evaziunii fiscale a conduc la definirea unei functii generale ale acesteia, determinata de o singura variabila - politica fiscala.

Fenomenul de evaziune fiscala se afla sub incidenta a doua categorii de factori: endogeni, concretizati în autoritatile fiscale (Parlament, Guvern) si exogeni, exprimati prin variabile economice, sociale, culturale, psihologice.

În România fenomenul de evaziune fiscala este într-o forma destul de avansata, deoarece societatea româneasca se afla nu doar intr-un moment de cotituri în existenta sa, ci într-o mare criza de natura economica.

Evaziunea fiscala are o functie generala, propusa în literatura de specialitate cu un caracter empiric si a carui valoare variaza de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Aceasta functie este reprezentata astfel:

E = f(u,x,y) unde:

E = functia evaziunii fiscale

u = o marime reprezentativa a 929u209j gradului de inclinatie a contribuabilului spre evaziune fiscala (ce depinde, între altele, de cultura, starea de sanatate economica si sociala a comunitatii);

x = o marime reprezentativa a 929u209j politicii fiscale (marimea presiunii fiscale, permisivitatea legislatie fiscale, rigurozitatea aplicarii acesteia);

y = o marime reprezentativa a 929u209j variabilelor reale ale economiei ( P.I.B. U.M).

De la aceasta functie generala a evaziunii fiscale se pot ilustra si cazuri particulare:

v    Variabila "u" nu mai este variabila independenta în functia evaziunii fiscale, daca se presupune înclinatia contribuabilului spre evaziune fiscala, se adapteaza în mod spontan la orice modificare a politicii fiscale.

Deci se poate scrie u = u(x) iar functia evaziunii fiscale devine E =f(x,y) .(2).

Relatia (2) exprima relatia pe care o are fenomenul evaziunii fiscale o data cu variatia politicii fiscale, aceasta pentru ca variabilele reale "y" se presupune a fi întotdeauna constante pe perioade scurte de timp.

Este relatia de medie sau de lunga durata. În continuarea algoritmului de mai sus, putem renunta la a considera variabilele "y" ca variabile exogene, considerând ca ele depind de politica fiscala  "x".

Y = f(x)

Functia evaziunii fiscale va lua forma E = f(x) .(3).

Aceasta relatie (3) este variabila pentru o perioada lunga de timp.

Verificarea empirica a formulelor expuse ridica probleme statistice complexe, dar pe baza unor anchete statistice se poate observa o strânsa legatura între evaziunea fiscala si variabilele enuntate, cu ajutorul coeficientilor de corelatie.[1]

2.2 Functia evaziunii fiscale elaborata prin prisma comportamentului uman

Alaturi de functia generala a evaziunii fiscale, literatura de specialitate acorda o mare importanta unei alte functii a acesteia, elaborata prin prisma comportamentului uman.

Este necesar acest tip de abordare deoarece o analiza mai atenta a evaziunii fiscale se realizeaza printr-o abordare a comportamentului uman si aceasta din punct de vedere economic.

În sprijinul acestei abordari vin opiniile specialistilor cu privire la relatia dintre utilitatea marginala a banilor, impozite si evaziune fiscala.

În economia politica, legea utilitatii marginale crescânde precizeaza ca cu cât creste cantitatea dintr-un ban sau serviciu, cu atât va fi mai mica valoarea care se atribuie unitatilor aditionale din acest bun.

Aceasta lege se poate aplica si banilor (capitalului) dar nu în totalitate. Utilitatea marginala a banilor scade pe masura abundentei lor, datorita faptului ca banii au o caracteristica si anume aceea ca ei se pot economisi, se pot investi, ceea ce nu se întâmpla cu bunurile care pe masura acumularii lor duc la o satisfacere maxima a individului, pierzându-si din utilitate.

Exceptie fac si bunurile imobile. Aceasta caracteristica a banilor împreuna cu caracterul egoist al omului, care nu priveste cu ochi tocmai buni ceea ce i se ia prin constrângere, face ca evaziunea fiscala sa fie considerata daca nu legala, cel putin "morala", justificata.

De aceea apare permanenta tentatie se împotrivire prin forma "confiscarii" unei parti din veniturile obtinute.

Motivatiile sustragerii contribuabililor de la plata impozitelor sunt de ordin psihologic. Omul este constient de scurtimea vietii, mai ales a vietii active, si de aceea el nu poate renunta cu usurinta la ceea ce el considera ca i se cuvine, pentru niste scopuri publice pe care el nu le întelege iar alteori nici nu sunt evidente.

Aceasta eludare a banilor din sfera de cuprinderea a legii utilitatii marginale descrescânde, explica de ce marile evaziuni fiscale sunt înfaptuite tocmai de cei cu patrimonii personale mari, care gasesc o cale de a-si mari patrimoniul prin evaziune, expunându-se unor riscuri mari.

Dincolo de ilegalitatea acestui fenomen si de consecintele pe care le implica în planul politicii evaziunii fiscale, ca actiune a individului, evaziunea fiscala nu este lipsita de rationalitate. Multe din dificultatile cu care se confrunta oamenii pornesc de la relatia utilitate (placere) - cost.

Individul, persoana privata, îsi doreste sa obtina maximum de utilitate cu un minim de cheltuieli, pe de-o parte, iar pe de alta parte, persoana publica doreste sa obtina un maxim de utilitate, dar daca este posibil fara nici un cost, în speta, fara a plati impozite.

Lucrarea lui Gary Becker numita "Comportamentul uman, o abordare economica" le-a sugerat specialistilor o abordare a fenomenului de evaziune fiscala prin prisma comportamentului uman. Economistul american face o analiza a evaziunii fiscale drept "componenta a crimei economice" spunând ca ea este una din "marile industrii" tocmai prin nivelul pe care le atinge si a numarului autorilor implicati. O data cu cresterea rapida a taxelor, se înregistreaza o escaladare considerabila a fenomenului de evaziune fiscala.

Desi autorul foloseste termenul de crima, el declara ca analiza intentioneaza sa fie suficient de generala pentru a acoperii toate contraventiile, nu numai crimele - cum sunt omorul, jaful sau ultragiul fizic, care ocupa atâtea spatii în paginile ziarelor - dar si evaziunea fiscala (sublinierea noastra) asa-numitele crime ale "gulerelor albe", comertul ilicit si alte contraventii." Aceasta analiza era si este necesara pentru ca "privita în linii mari" "crima" este o activitate economica importanta sau "o industrie", desi este aproape total neglijata de economisti.

Gary Becker, în lucrarea precedenta, reprezinta un total al costurilor economice ale crimelor din S.U.A. din1965, de care autorul este constient ca sunt sub cele reale.

Tabelul nr.2 Costurile economice ale crimelor

Interpretarea tabelului:

Cheltuielile directe aferente economiei "negre" (aici este inclusa si frauda) s-au ridicat în anul 1965 la 8 miliarde U.S.D.

Costurile totale determinate de primul au fost de 21 miliarde de U.S.D.

Estimarea costului crimei la 15 miliarde U.S.D. poate reprezenta doar jumatate din pierderea neta a societatii, nu numai din cauza ca sunt omise costurile multor crime ale gulerelor albe (în special frauda), dar si pentru ca sunt omise mare parte din pierderi chiar si pentru crimele enumerate.

Evaziunea fiscala care este o parte integranta si de asemenea importanta a crimei, este una din marile industrii ale acesteia prin proportia veniturilor pe care la atinge si a numarului de autori implicatii. O data cu cresterea rapida a taxelor si cu alte legiferari, au crescut se pare mult mai repede evaziunea fiscala si alte tipuri de delicte ale gulerelor albe decât crimele. O dovada indirecta a cresterii numarului de crime este cresterea mare a banilor lichizi aflati în circulatie.

Metoda folosita în aceasta analiza care priveste evaziunea fiscala ca pe o crima, masoara pierderea sociala din astfel de infractiuni si determina acele cheltuieli de resurse si pedepse care minimalizeaza aceasta pierdere.

În vederea determinarii modului optim de combatere a evaziunii fiscale este utila dezvoltarea unui model care sa tina seama de urmatoarele elemente: pagube, costul descoperirii evaziunii fiscale, numarul de infractiuni.

a)     Pagubele = constau în sume de bani care ar trebui sa ajunga la buget si care sunt sustrase de contribuabili. Aceste pagube sunt produse prin comiterea evaziunii fiscale. Marimea pagubelor provocate de evaziunea fiscala tinde sa creasca proportional cu volumul activitatii (evaziunii fiscale) potrivit relatiei:

H = H'(A) unde

H' = > 0

H - marimea pagubei provocate societatii

A - nivelul activitatii (evaziunii fiscale)

În alta ordine de idei, valoarea sociala a câstigurilor contraventiilor din evaziune fiscala tinde sa creasca cu numarul de contraventii:

G = G(A) unde

G- valoarea câstigurilor obtinute din evaziune.

Pe baza celor precizate mai sus se poate determina pierderea societatii din evaziune fiscala potrivit relatiei:

b) Costul descoperirii evaziunii, arestarii si condamnarii (pedepsirii) evazionistilor.

Descoperirea evaziunii fiscale (care poate fi contraventie sau infractiune) si pedepsirea infractorilor (contravenientilor) are loc cu atât mai usor cu cât se cheltuieste mai mult pentru fisc, politie, justitie, si echipamente specializate.

Deci,

C = C'(I)

I = F(u,m,a,)

C' = dC, dI >0

Unde:

C = costul descoperirii evaziunii fiscale, arestarii si condamnarii evazionistilor

F = functia care rezuma "gradul de înzestrari" în lupta împotriva evaziunii fiscale;

u = consumul de energie umana;

m = consumul de energie materiala;

c = consumul de capital.

Rentabilitatea activitatii de descoperire a evaziunii fiscale, de arestare si condamnare a infractorilor va cu atât mai mare cu cât vor costa mai putin fiscul, politia, judecatorii, avocatii si cu cât va fi mai dezvoltat gradul de înzestrare determinat de tehnologie.

c) Numarul de infractiuni este, în opinia specialistilor, invers proportional cu cresterea probabilitatilor de condamnare a unei persoane.

Numarul de infractiuni intra în relatia urmatoare:

A = A(p,f,w)

Unde :

A - numarul de infractiuni de evaziune fiscala pe care le comite o persoana într-o anumita perioada;

p - probabilitatea per infractiune ca acea persoana sa fie condamnata;

f - pedeapsa per infractiune;

w - variabila care cuprinde toate celelalte influente (venitul din alte activitati legale sau nu, frecventa arestarilor, înclinatia persoanei de a comite o ilegalitate).[3]

2.3 Functia evaziunii fiscale în România

În perioada 1990-1995 indicatorul P.I.B. nu a cunoscut oscilatii deosebite.

P.I.B. anual situându-se constant sub cel realizat în 1990 (luat ca baza), conform Anuarului Statistic al României (87,1% în 1992, 79,3% în 1993).

Evaziunea fiscala, pâna în 1990 a fost un fenomen aproape necunoscut, dupa aceasta data apare o înflorire continua. În perioada de declin a productiei reale, evaziunea fiscala a cunoscut totusi un curs ascendent. Despre o înclinatie a contribuabilului român spre evaziune fiscala putem vorbi la o cota foarte redusa, datorita rautatii acestei "stari de spirit" pentru el. În aceasta perspectiva, variabila, cea mai semnificativa de care depinde amploarea evaziunii fiscale este politica fiscala în care includem marimea presiunii fiscale adoptate de stat, permisivitatea legislatiei fiscale, rigurozitatea aplicarii acestora si severitatea sanctiunilor.

" Slabiciunile" politicii fiscale de pâna astazi în România sunt: o presiune fiscala relativ ridicata si neadaptata fiecarui factor de activitate ( o fiscalitate diferentiata fiind în opinia noastra strict necesara în conditiile lipsei initiale de capital si a duratei diferite de rotatie a acestuia), o legislatie dezlânata, incoerenta si cu vadite portite de evaziune (legea 12/1991 privind impozitul pe profit), o aplicare timida si oscilanta a acestei legislatii, lipsa unor instrumente de procedura fiscala (lipsa unui Cod fiscal).[4]