Fiscalitatea persoanelor fizice si juridice

Universitatea europeana "dragan" din Lugoj

Facultatea de stiinte Economice

Master: Managment Financiar

Referat la disciplina: Fiscalitatea persoanelor fizice si juridice

Coordonator stiintific:

Conferentiar univ. dr. Carstea Valentin   Student:

Dezsö Tünde

Universitatea europeana "dragan" din Lugoj

Facultatea de stiinte Economice

Elemente fiscale

Coordonator stiintific:

Conferentiar univ. dr. Carstea Valentin   Student:

Dezsö Tünde

Cuprins

1. Aspecte teoretice privind fiscalitatea 4

Definutia si principiile fiscalitatii 4

3. Clasificarea fiscalitatii 6

3.1. Clasificari tehnice 6

3.2. Clasificari economice 7

3.3. Clasificari bazate pe conceptii functionale 8

Principiile fiscale 11

4.1. Principiile fiscalitatii conform lui Adam Smith 13

Principiile fiscalitatii conform codului fiscal 14

5. Presiunea fiscala 16

6. Curba ,,Laffer" 22

Bibliografie  24

1. Aspecte teoretice privind fiscalitatea

Organizare, conceperea si functionare sa conduce la mutatii în viata sociala, economica si politica. Din aceasta cauza, fiscalitatea trebuie analizata nu numai din perspectiva statica, ci si dinamica. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelasi timp generatoare si rod al politicii fiscale. Adica face sa functioneze diferite tehnici si mecanisme de prelevare a impozitelor si taxelor în scopuri politice, economice si/sau sociale.

Luarea în discutie a fiscalitatii este important&# 939r1718j 259; si necesara, întrucât, din modul în care acesta este construita si functioneaza, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscala, politica fiscala si eficienta implicarii puterii publice în viata economica si sociala a unei societati.

Fiscalitatea urmareste realizarea obiectivelor politicii economice si ale celei sociale ale statului. Atunci când devine frâna în realizarea acestor obiective, societatea reactioneaza pentru reformarea lui, pentru a reorienta spre ceea ce ea considera a fi telul ei.

Definutia si principiile fiscalitatii

Exista cel putin doua abordari :

A. Fiscalitatea este vazuta ca totalitatea impozitelor si taxelor dintr-un stat.

B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl defineste prin prisma relatiilor dintre elementele care formeaza acest sistem.

Prima abordare se bucura de concizie si expresivitate, permitând o analiza pragmatica mai usoara si mai eficienta a modului în care este constituita si functioneaza. Astfel, o prima definitie în cadrul acestei abordari considera fiscalitatea "totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoane fizice si juridice care alimenteaza bugetele publice".

O alta definitie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procura acestuia o parte covârsitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contributie specifica si un anumit rol regulator în economie

Dictionarul explicativ al limbii române defineste fiscalitatea astvel ; ,,Sistem de percepere a impozitelor si taxelor prin fisc. . Totalitatea obligatiunilor fiscale ale cuiva."

Pentru alti autori, "fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsa legatura între ele, ca si cu sistemul politic si aparatul socio-politic".

Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordari, unii autori considera ca sistemul fiscal "cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o multime de elementc(materie impozabila, cote, subiecti fiscali) între care se manifesta relatii care apar ca urmare a proiectarii, legiferarii, asezarii si perceperii impozitelor si care sunt gestionate conform legislatiei fiscale, în scopul realizarii obiectivelor sistemului".

Fiscalitatea este, în mod normal, expresia vointei politice a unei comunitati umane organizate, fixata pe un teritoriu determinat si dispunând de o autonomie suficienta pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezinta, sa se doteze cu o întreaga serie de reguli juridice si în special, fiscale.

1. Exclusivitatea aplicarii, care presupune faptul se aplica într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (central sau local).

2. Autonomie tehnica, adica un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic daca este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamna ca acesta contine toate regulile de asezare, lichidare si încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare.

Daca un sistem fiscal, prezentând cele doua caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplica, se va putea vorbi de autonomie fiscala completa sau de suveranitate fiscala.

Statul suveran din punct de vedere politic si fiscal poate deci sa exercite o putere fiscala absoluta în cadrul teritoriului sau. De asemenea, în situatii speciale, un stat poate sa decida ca pe teritoriul sau sa existe doua sau mai multe sisteme fiscale care sa se bucure de o autonomie mai mult sau mai putin extinsa si întretinând între ele relatii definite, daca este cazul, prin conventii sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate sa exercite nici o putere fiscala în exteriorul teritoriului sau.

Suveranitatea fiscala implica faptul ca nu exista reglementari cu putere de obligativitate ca alte state, organizatii sau organisme internationale sa fie abilitate sa instituie impozite la scara internationala si nici sa emita reglementari cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele lumii.

Suveranitatea fiscala mai presupune si faptul ca fiecare stat suveran ar libertatea deplina în alegerea sistemului fiscal pe care sa-1 promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plata, în acordarea de facilitati fiscale, în sanctionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în solutionarea litigiilor dintre administratia fiscala si contribuabil etc.

În conditiile integrarii economice si ale mondializarii schimburilor economice care au loc astazi, impozitul nu poate ramâne insensibil la aceste fenomene. Din contra, fiscalitatea unui stat actioneaza asupra altora si viceversa, iar masurile luate de un stat sau altul de a modifica sau a pastra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveste economiile altor state. Se vorbeste de necesitatea adoptarii unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai adesea, se exprima prin necesitatea armonizarii sistemelor fiscale în diferite tari. O astfel de evolutie risca sa bulverseze fiscalitatile nationale, iar, pe termen lung, chiar autonomia si suveranitatea politica a statelor.

3. Clasificarea fiscalitatii

Clasificarea sistemelor fiscale este impusa, pe lânga necesitatea explicarii si chiar a extrapolarii evolutiei acestora, si de studiul comparativ al diferitelor sisteme fiscale. Ea este o necesitate atât din punct de vedere tehnic, cât si practic. Criteriile folosite în clasificarea sistemelor fiscale sunt diverse : preponderenta impozitelor analitice sau a celor sintetice ; preponderenta impozitelor reale sau a celor personale etc. Dintre aceste criterii se vor retine doua categorii de clasificari: tehnice si   economice.

Clasificari tehnice

Clasificarile tehnice ale sistemelor fiscale sunt cele considerate clasice. Ele au la baza natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal. Astfel, se poate vorbi de sisteme fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple; sisteme cu preponderenta impozitelor indirecte sau cu preponderenta impozitelor directe etc.

Desi impozitul unic este considerat de multi un capriciu financiar si o utopie, el ramâne totusi, o notiune foarte complexa si plina de învataminte. Expresia a fost adesea folosita în sens particular, acela de-a cauta o baza unica de impozitare, care sa permita evitarea cumularii impozitelor care cresc presiunea fiscala, dispersând efectele de sensibilitate si repartizând posibilitatile de frauda fiscala. Evolutia impozitelor pe cifra de afaceri exprima destul de bine aceasta vointa, pe de-o parte, de-a suprima sau reduce mult impozitele directe care s-au multiplicat pe întreg parcursul sec. XIX, iar pe de alta parte, sa-1 înlocuiasca cu un impozit general pe consum. Cea mai mare parte dintre promotorii unui impozit "unic" mentin alaturi de acesta alte impozite anexe sau satelite. Fiscalitatea scandinava, ca si cea americana se bazeaza, în mod esential, pe o impozitare dominanta pe venit.

Printre criticile care se aduc impozitului unic se afla, în primul rând, considerentul ca principiul unicitatii nu este prin el însusi un avantaj.

Impozitele pot fi în acelasi timp multiple si simple, iar un impozit unic presupune o foarte mare complexitate.

În unele sisteme fiscale sunt predominante impozitele directe, în timp ce în altele, predominante sunt cele indirecte.

Este dificil sa se asocieze unul sau altul din cele doua tipuri de impozite gradului de dezvoltare economica a unei tari. Cert este ca orice stat aflat în dificultate în ceea ce priveste veniturie fiscale apeleaza la anestezia fiscala a impozitelor indirecte, crescând ponderea acestor impozite în astfel de situatii.

Dintr-o analiza a structurii veniturilor fiscale ale tarilor membre OECD se desprinde concluzia ca impozitele directe sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia, Canada, SUA, Belgia. Fenomenul invers (preponderenta impozitelor indirecte) este caracteristic sistemelor fiscale din Portugalia, Franta, Grecia, si Irlanda. Tendinta din ultimii ani în sistemul fiscal românesc este de crestere pronuntata a ponderii impozitelor indirecte ca rezultat al imaturitatii sistemului, al unei politici fiscale haotice si fara perspectiva, precum si al unui aparat fiscal nemotivat, nestructurat si neadecvat în totalitate menirii sale.

Avantajele impozitelor directe sunt echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoasterea incidentei, flexibilitatea. Dezavantajele impozitelor directe privesc complexitatea, costul crescut al consimtirii la impozit, evaziunea fiscala, efecte nestimulative pentru munca, investire si economisire, precum si rezistenta la impozite a contribuabilului.

Pe de alta parte, meritele impozitelor indirecte sunt universalitatea, posibilitatea limitata de evaziune, natura optionala, flexibilitatea, simplicitatea, costul scazut al consimtirii. Dezavantajele impozitelor indirecte constau în natura regresiva, distorsionarea preferintelor consumatorului, efectul inflationist.

3.2. Clasificari economice

Structura sistemelor fiscale nu este numai o problema legislativa, ci este dependenta de conditiile economice în care sistemul fiscal trebuie sa se aplice. Nivelul de dezvoltare economica, diversitatea modurilor de producere a avutiei influenteaza în mod necesar repartitia prelevarilor fiscale, evolutia tehnica si randamentul sistemului fiscal.

Particularitatea constanta a tarilor subdezvoltate o constituie o presiune fiscala redusa, combinata cu preponderenta impozitelor indirecte. Factorii dezvoltarii fiscale constau într-o serie de obstacole care tin atât de motive istorice, cât si economice sau sociologice. Precaritatea resurselor fiscale este, în plus, accentuata de evaziunea fiscala generalizata pe care o administratie slaba si adesea compromisa nu este în stare sa o stavileasca.

Spre deosebire de tarile subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, fiscalitatea

ocupa un loc considerabil în cadrul tarilor dezvoltate. Astfel, expansiunea fiscala este considerata a fi caracteristica esentiala care distinge economiile dezvoltate de economiile lumii a treia.

Totusi, complexitatea sistemelor fiscale dezvoltate sfideaza orice tentativa de clasificare satisfacatoare, deoarece exista anumiti factori care explica importanta si gradul de perfectionare a fenomenului fiscal în tarile dezvoltate. Acesti factori sunt înainte de toate de natura economica (nivelul productiei, ca si diversitatea structurii acesteia sunt la originea unei foarte mari productivitati a sistemelor fiscale dezvoltate). Alti factori tin de dezvoltarea tehnologica, de traditiile juridice si administrative care permit gestiunea sistemelor fiscale grele.

Clasificarea sistemelor fiscale în sisteme fiscale grele, care se caracterizeaza prin sarcini fiscale mari, apasatoare si sisteme fiscale usoare, care constituie opusul celor dintâi, apartine lui Maurice Duverger.

3.3. Clasificari bazate pe conceptii functionale

Aceasta clasificare are în vedere caracteristicile dominante ale sistemelor fiscale care au existat sau exista în lume. Clasificarea se poate face din doua puncte de vedere: a naturii impozitelor predominante si a intensitatii presiunii fiscale.

Dupa natura impozitelor predominante

Dupa natura impozitelor predominante se pot identifica:

Sisteme fiscale în care predomina impozitele directe.

Se includ aici structurile fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entitati administrativ - politice de tip statal si sistemele fiscale ale celor mai

avansate tari din punct de vedere economic, care au la baza impozitul pe venitul net si impozitul pe societate.

Sisteme fiscale în care predomina impozitele indirecte.

Acestea sunt specifice tarilor subdezvoltate, fostelor tari socialiste, tarilor aflate în perioade de criza economica sau de confruntari militare, tarilor a caror economii tind spre stadiul dezvoltat.

Sisteme fiscale cu predominanta complexa

Exista structuri fiscale în care principalele impozite dominante au ponderi apropiate în anumite perioade de timp. Acestea sunt specifice tarilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate si cu regimuri politice de tip social-democrat.

Sisteme fiscale în care predomina impozitele generale.

Acestea sunt specifice celor mai dezvoltate tari, în care predomina impozitele de tip general si în care exista un aparat fiscal si o contabilitate foarte bine organizata. Este vorba de tari care aplica:

impozitul pe venit, care este un impozit de tip general aplicat asupra
ansamblului veniturilor nete ale contribuabililor;

impozitul pe cifra de afaceri bruta sau TVA care sunt impozite de tip
general atunci când se loveste consumul fara a se face discriminari
privind natura bunurilor.

Sisteme fiscale în care predomina impozitele particulare

Sunt caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt asezate pe anumite categorii de venituri, sub forma indiciara sau forfetara si actualelor tari subdezvoltate în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite produse, destinate consumului intern sau exportului.

Dupa intensitatea presiunii fiscale

Dupa intensitatea presiunii fiscale, se pot identifica:

Sisteme fiscale grele.

Acestea sunt caracteristice tarilor dezvoltate, economic, în care participarea capitalului public comparativ cu cel privat în economia reala este redusa, iar serviciile publice sunt extinse. Desi nu îndeplinesc conditiile enuntate datorita randamentului redus al economiei, existentei unor organisme administrative de tranzitie, marilor necesitati financiare necesare reformelor, fostele tari socia­liste se caracterizeaza prin sisteme fiscale grele.

Pentru ca un sistem fiscal sa fie considerat de tip "greu", trebuie sa îndepli­neasca urmatoarele conditii:

ponderea prelevarilor fiscale în ansamblul prelevarilor publice sa fie
mare (80-90%).

ponderea mare a prelevarilor fiscale în PIB (peste 25-30%).

Sisteme fiscale usoare.

Sunt specifice tarilor subdezvoltate sau aflate în perioade de tranzitie spre stadiul dezvoltat, precum si "oazelor fiscale".

În acestea ponderea prelevarilor fiscale în PIB este mai redusa (10-15%). Presiunea fiscala pe locuitor depinde de nivelul PIB si de modul de distribuire a venitului între participantii la realizarea acestuia.

Dupa orizontul de timp vizat.

Sisteme fiscale teoretico - proiective.

Sistemele fiscale reflecta în plan financiar structuri economico - sociale si orientari politice ale guvernelor.

Perfectionarea sistemelor fiscale actuale în concordanta cu dezvoltarea dina­mica a structurilor economice si sociale, în conditiile asigurarii resurselor necesare finantarii nevoilor sociale ale comunitatilor, a urmaririi realizarii echitatii si randamentului prelevarilor fiscale, se concretizeaza în aparitia unor lucrari teore­tice si proiecte guvernamentale, care abordeaza viitoarea configuratie a structu­rilor fiscale.

Se pot încadra în aceasta categorie, programele de reforma fiscala elabo­rate de guvernele tarilor europene în scopul armonizarii structurilor fiscale conform Directivelor CEE, programele de reforma fiscala elaborate de fostele tari socialiste, sistemul fiscal tripolar elaborat de Maurice Allais.

Dar pentru a proiecta, trebuie analizate elementele si relatiile care apar în interiorul sistemului, factorii care influenteaza asupra sa si modul în care sistemul fiscal poate sa fie modelat în vederea atingerii anumitor parametrii prestabiliti.

Fig. 1. Reprezentarea grafica a clasificarii sistemelor fiscale.

Principiile fiscale

Precizarea functiilor si obiectivelor sistemului fiscal ne permite si punerea în evidenta a principiilor care ar trebui sa se manifeste în acest domeniu. În functie de respectarea lor se poate obtine o eficienta si echitatea a politicii fiscale:

Principiul randamentului.

Impozitul este apreciat în functie de randamentul sau bugetar. Obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.

Principiul simplicitatii. (al lipsei de arbitrariu).

Impozitul trebuie sa fie usor de administrat, usor de înteles de catre contribuabil, sa fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare si care sa nu dea nastere la nici un arbitrariu.

Principiul flexibilitatii.

Impozitul flexibil se adapteaza rapid la necesitatile politicii conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi apreciata ca sensibilitatea bazei de impozitare la evolutia activitatii economice si se apreciaza ca, de exemplu, tehnica stopajului la sursa permite o adaptare mai rapida a veniturilor fiscale ale statului la conjunctura.

Principiul stabilitatii.

Prin acesta se ilustreaza regula potrivit careia "un impozit bun este un impozit vechi". Modificarile frecvente ale legislatiei fiscale sunt sursa de ineficacitate si, în plus, un impozit vechi este mai usor acceptat de catre contribuabili. Chiar daca acest este aparent contradictoriu cu cel precedent, este mereu de dorit o anumita stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, a le mentine încrederea în sistem si a permite ca deciziile lor sa fie luate în conditiile unei cât mai mari certitudini.

Principiul echivalentei.

Sarcina fiscala suportata de contribuabil trebuie sa fie corelata cu avantajele pe care le procura cheltuielile publice, prin accesul la bunurile si serviciile publice. Daca acceptam existenta unei echivalente certe între impozitul platit si bunurile si serviciile publice de care beneficiaza contribuabilii, atunci impozitul este din punct de vedere contabil, o cheltuiala. Daca, dimpotriva, nu acceptam decât într-o mica masura teoria echivalentei sau daca suntem în situatia de a considera ca sarcina fiscala suportata de contribuabil depaseste valoarea bunurilor si serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezinta mai degraba o participare la profit a statului si mai putin o cheltuiala.

Principiul neutralitatii

Impozitul nu trebuie sa contravina unei mai bune administrari în economie, el trebuie sa incite la o gestiune mai buna la nivelul contribuabilului. Se poate adauga si necesitatea ca impozitul sa se stabileasca dupa reguli unitare pentru toti, fara discriminari directe sau indirecte.

Principiul echitatii.

Contributia fiecaruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie sa se faca în functie de capacitatile contributive. O problema o reprezinta determinarea si masurarea acestor capacitati contributive care depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice.

Principiul legalitatii.

Impozitul trebuie sa aiba mereu la baza o reglementare legala. Acest principiu trebuie corelat cu stabilitatea, cu simplicitatea si lipsa de arbitrariu astfel încât contribuabilul sa fie întotdeauna sigur ca gaseste în normele legale toate elementele de care are nevoie pentru a determina corect obligatiile de plata fata de buget.

În România se afla elaborat un sistem fiscal care se doreste performant. În ceea ce priveste impunerea agentilor economici, s-au propus si s-au realizat sau sunt în curs de realizare mecanisme care sa asigure:

tratamentul nediferentiat al agentilor economici, indiferent de forma de proprietate;

stimularea agentilor economici prin scutiri totale, partiale sau reduceri de impozite;

evitarea impunerii de doua sau mai multe ori a aceleasi baze impozabile;

încercarea de diminuare a sarcinii fiscale si, acolo unde este posibil micsorarea gradului de percepere de catre contribuabil a sarcinii fiscale;

stabilirea unei sarcini fiscale "reale", prin actualizarea la inflatie a elementelor luate în calculul profitului impozabil;

descurajarea unor activitati sau consumuri;

aducerea la un nivel cât mai redus a evaziunii fiscale.

Evitarea impunerii de doua sau mai multe ori a aceleasi baze impozabile este o preocupare care se manifesta mai ales la nivel international si rezolvarea ei este data de încheierea de conventii bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri sau a impunerii multiple. Trebuie marcata si preocuparea pentru evitarea impunerii multiple sau în cascada pe plan intern. Astfel, impozitul pe circulatia marfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adaugata care are specific faptul ca, din punct de vedere al întreprinderii, nu-si propune sa loveasca decât valoarea nou creata de aceasta. De asemenea, în reglementarile fiscale se fac precizari în directia evitarii impunerii multiple a profitului, stabilindu-se ca dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe profit la unitatea care le încaseaza, deoarece ele s-au platit dintr-un profit net, adica un profit care a suportat deja impozitul pe profit, ba chiar si impozitul pe dividende.

4.1. Principiile fiscalitatii conform lui Adam Smith

În Partea II DESPRE IMPOZITE în lucrarea sa ,,Avutia natiunilor" expune urmatoarele patru principii.

nainte de a patrunde în cercetarea diferitelor impozite este necesar ca discutarea lor sa fie precedata de urmatoarele patru maxime asupra impozitelor în general:

I. Trebuie ca supusii fiecarui stat sa contribuie, pe cît posibil, la sustinerea statului, în raport cu posibilitatile lor respective, adica în raport cu venitul de care, sub protectia acelui stat, ei se pot bucura. Toate aceste cheltuieli ale statului, care privesc pe cetatenii unei mari natiuni, la care toti sînt obligati sa contribuie în raport cu partea pe care o poseda . Acest principiu - justetea sau echitatea de impunere - este îndreptat împotriva privilegiilor detinute de unele clase si exprima cerintele ca toti supusii statului sa contribuie la acoperirea cheltuielilor publice pe masura veniturilor realizate.

II. Impozitul pe care fiecare persoana este obligata sa-1 plateasca trebuie sa fie bine precizat si nu arbitrar. Epoca de plata, modalitatea de plata, suma de plata, acestea toate trebuie sa fie clare si evidente, atât pentru contribuabil cât si pentru orice alta persoana. Cel de-al doilea principiu - al certitudenii impunerii. Siguranta pentru fiecare individ, cu privire la ceea ce trebuie sa plateasca este, în materie de impunere, de atâta importanta, încît un grad foarte mare de injiustete, - dupa cum se poate vedea, - constituie un rau mult mai mic decît un grad mai redus de nesiguranta.

III. Orice impozit trebuie sa fie perceput la timpul si în modul care
reiese a fi cel mai convenabil pentru conitribuabil ca sa-1 plateasca. Al treilea principiu- al comoditatii perceperii impozitelor- astfel ca la stabilirea modului si termenului de plata sa se tina seama de interesele contribuabilui, adica de interesele maselor care joaca rolul cel mai important în viata politica si economica a statului.

IV. Orice impozit trebuie sa fie astfel conceput încât sa scoata si sa înstraineze din buzunarele populatiei cît mai putin posibil, peste atît cât poate aduce în tezaurul public al statului. Un impozit poate fie sa scoata din buzunarele populatiei, fie sa faca sa ramîna afara din buzunarele popu­latiei mult mai mult decît aduce el în tezaurul public, în urmatoarele patru cazuri ; mai întâi, perceperea lui poate cere un mare numar de functionari, ale caror salarii pot absorbi cea mai mare parte din totalitatea impozitului si ale caror întretinere poate constitui un adaos de impozit asupra populatiei. În al doilea rând, impozitul poate frâna activitatea economica a contribuabi­lilor si-i poate descuraja de la ocupatiile lor în anuimite ramuri de afaceri, care pot asigura existenta si ocupatie pentru o mare parte din populatie. În timp ce, pe de o parte, impozitul obliga populatia la plata, în acelasi timp el poate micsora sau distruge unele fonduri, care ar face-o sa fie în masura de a plati mai usor. În al treilea rînd, prin amenzi si alte penalitati pe care le suporta acei nefericiti contribuabili, ce încearca fara succes sa se sustraga de la plata, acestia pot fi adesea ruinati si astfel sa se puna capat beneficiului, pe care societatea lar putea obtine din utilizarea capita­lurilor acelor contribuabili. Un impozit nejudicios îndeamna la frauda ; iar penalitatile asupra fraudei se maresc în proportie cu tendinta de evaziune. Legea, contrar tuturor principiilor elementare de justitie, mai înitîi creeaza tentatia si apoi pedepseste pe acei ce se supun ei ; iar pedeapsa creste, de obicei, în raport chiar cu circumstanta care ar trebui sa o atenueze si anume nu tentatia de a comite delictul. Impozitele la stat adesea sunt mult mai pagubitoare pentru populatie decît profitabile pentru stat.

Justetea evidenta a principiilor de mai sus, ca si utilitatea lor, le-au recomandat, mai mult sau mai putin, atentiei tuturor natiunilor. Toate natiu­nile au cautat, pe cât au putut, sa puna impozite cât mai just repartizate, cât mai sigure, cât mai convenabile pentru contribuabil, atât ca termen cât si ca modalitate de plata, si - în raport cu venitul pe care-l aduc statului - cât mai putin apasatoare pentru populatie. ⁶

4.2. Principiile fiscalitatii conform codului fiscal

Legea nr.571 din 22 decembrie 2003 în capitolul II la art. 3 bazeaza fiscalitatea pe urmatoarele principii:

a) neutralitatea masurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori si capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând conditii egale investitorilor, capitalului român si strain;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care sa nu conduca la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea si sumele de plata sa fie precis stabilite pentru fiecare platitor, respectiv acestia sa poata urmari si întelege sarcina fiscala ce le revine, precum si sa poata determina influenta deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscala la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferita a veniturilor, în functie de marimea acestora;

d) eficienta impunerii prin asigurarea stabilitatii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi sa nu conduca la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice si juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptarii de catre acestea a unor decizii investitionale majore.⁷

Fig. 2. Principiile fiscalitatii.

5. Presiunea fiscala

Presiunea fiscala în termeni de flux, reprezinta cuantumul monetar a obligatiei fiscale, pe care o suporta venitul la nivel individual, sectorial si global.

În tarile care utilizeaza Sistemul Economic al Conturilor Nationale, fluxurile fiscale pot fi evaluate si analizate într-o maniera complexa, plecând de la nivel micro-economic pâna la nivel macro-economic inclusiv.

Sistemul Economic al Conturilor Nationale (SECN) constituie un sistem integrat de reflectare a activitatilor din economie în termeni de flux, constituind un instrument utilizat pentru fundamentarea deciziilor de politica macroecono­mica. Acesta asigura informatii cu privire la realizarea si utilizarea veniturilor, acumularea de capital, nivelul proceselor de economisire, investitii, consum, constituind baza informationala pentru determinarea nivelului si continutului agregatelor macro-economice de productie si venit.

În acest scop, subiectii sunt grupati în sectoare institutionale, iar operatiunile din economie în trei categorii: operatiuni asupra bunurilor si serviciilor, operatiuni de repartitie, operatiuni financiare. În cadrul acestor categorii, operatiunile sunt reflectate pe tipuri omogene de operatiuni.

Pentru reflectarea ansamblului operatiunilor efectuate de subiectii sectoare­lor institutionale se utilizeaza un ansamblu de conturi specifice (cont de productie, cont de exploatare, cont de venit, cont de utilizarea venitului, cont de capital, cont financiar), soldul unui cont care apare în partea de "Utilizari" preluându-se în contul urmator în partea "Resurse" în ordinea indicata, cu exceptia contului financiar care are la baza un principiu de înregistrare diferit.

Ansamblul operatiunilor de acelasi fel efectuate de ansamblul sectoarelor sunt reflectate cu ajutorul unor conturi de operatiuni (conturi-ecran, contul operatiunilor asupra bunurilor si serviciilor, contul operatiunilor de repartizare, conturile operatiunilor financiare).

Reflectarea sintetica a activitatilor din economia nationala, se realizeaza prin intermediul unor tabele de tip "input-output": Tabelul Operatiunilor Financiare", "Tabelul Economic de Ansamblu" si "Tabelul de Intrari-Iesiri".

Acest sistem complex de informare permite cunoasterea modului de formare a fluxurilor fiscale globale care finanteaza institutia bugetara, analizarea efectelor acestora, utilizarea sistemului fiscal ca instrument de reglare a ciclurilor economice, luarea deciziilor de politica fiscala si a tuturor celorlalte politici macroeconomice.

Presiunea fiscala în termeni de flux, se determina pe baza informatiilor din conturile specifice sectoarelor si a unor infomatii din "Tabelul Economic de Ansamblu".

Conturile utilizate în acest scop sunt :

Contul de venit al agentului economic.

Contul de venit al unei gospodarii familiale.

Conturile de exploatare ale sectoarelor institutionale (societati si cvasi-
societati nefinanciare, institutii de credit, întreprinderi de asigurari).

Conturile de venit ale sectoarelor institutionale (pentru toate sectoarele).

Contul de venit al agentului economic si conturile de venit ale urmatoarelor sectoare institutionale: societati si cvasi-societati nefinanciare, institutii de credit, întreprinderi de asigurari, au o structura identica.

Contul de venit al unei gospodarii familiale, apare în sisteme fiscale care utilizeaza pentru impunerea persoanelor fizice tehnica impunerii venitului net. În acest caz contul are aceeasi structura cu contul de venit al sectorului gospodarii.

Contul de venit al sectorului "administratii publice" are o structura specifica.

Prin agregarea conturilor subiectilor din economie la nivelul sectoarelor institutionale, se determina fluxurile de resurse si respectiv de utilizari ale acestora. In urma acestor operatiuni de agregare la nivel de sector institutional, fluxurile intrasectoriale dispar, ca urmare a operatiunilor de consolidare a infor­matiilor (se compenseaza tranzactiile similare legate de o anumita activitate dintre subiectii economici din cadrul sectorului). În conturile sectoarelor se reflecta numai fluxurile intersectoriale dintre subiectii economici.

Pe baza suportilor informationali prezentati, se determina presiunea fiscala în termeni de flux la nivel individual, sectorial, global.

Presiunea fiscala individuala în termeni de flux se poate analiza pe baza urmatorilor indicatori:

."Fluxul prelevarilor directe de la agentul economic" global si în
structura. Acesti indicatori reflecta cuantumul obligatiei fiscale care
influenteaza dimensiunea "Venitului disponibil brut." Cum la nivelul
agentului economic nu exista consum final, "Venitul disponibil brut"
este egal cu "Economisirea bruta". Termenul de "brut" indica faptul ca
"Venitul disponibil brut" cuprinde amortizarea care constituie o sursa
a autofinantarii. Fluxul global al prelevarilor directe influenteaza
participarea agentului economic la procesul de economisire si respectiv
de investitii din economie. Agentul economic poate sa apara ca subiect
al ofertei sau al cererii de capital financiar.

Analiza în structura a "Fluxului prelevarilor directe" permite cunoasterea cuan­tumului prelevarii care afecteaza produsul averii si, respectiv, substanta averii. Informatiile sunt preluate din "Contul de venit al agentului economic"

."Fluxul prelevarilor directe de la o gospodarie" global si în structura,
se determina pe baza informatiilor din "Contul de venit al unei
gospodarii"). Acest indicator reflecta cuantumul obligatiei fiscale, prelevate asupra veniturilor totale personale (totalul veniturilor din Contul de venit) ale unei gospodarii. Fluxul global al prelevarilor directe influenteaza direct asupra dimensiunii si structurii consumului si indirect asupra aparitiei, evolutiei si destinatiei economisirii. Analiza în structura reflecta cuantumul prelevarilor care afecteaza veniturile factorilor si substanta averii.

La nivelul unei gospodarii fluxul prelevarilor indirecte suportate de membrii acesteia nu se poate cuantifica. Fluxul prelevarilor indirecte la nivelul agentului economic, constituie o obligatie suportata de consumatorii finali si deci nu prezinta relevanta pentru analiza presiunii fiscale la acest nivel (al agentului economic).

Presiunea fiscala sectoriala în termeni de flux se poate analiza pe baza urmatorilor indicatori:

. "Fluxul prelevarilor directe din sector", global si în structura. Acesta
se determina în mod distinct pentru:

sectorul Societati si cvasi-societati nefinanciare, sectorul institutii de credit, sectorul întreprinderi de asigurari.

sectorul Gospodarii.

sectorul Administratia Publica

Pentru subiectii economici grupati în primele trei sectoare institutionale informa­tiile sunt furnizate de "Contul de venit a sectorului".

. "Fluxul global al prelevarilor directe din sector" (primele trei sectoare) reflecta cuantumul obligatiei fiscale prelevate de la toti subiectii din cadrul sectorului. Acesta constituie factorul de natura fiscala care amputeaza "Venitul disponibil brut" al sectorului, influentând procesul de economisire si respectiv de investitii din economie. Cunoasterea venitului disponibil brut pe sectoare permite prognoze asupra evolutiei raportului cerere-oferta pe pietele bunurilor de investitii si pe pietele de capital, precum si prognoze privind fluxurile de venituri pentru sectorul gospodarii.

Analiza în structura permite cunoasterea cuantumului prelevarii care afecteaza produsul averii si respectiv substanta averii, constituind baza informationala pentru promovarea unei politici de stimulare a activitatilor specifice unor sectoare, în functie de interesele economiei, printr-un ansamblu de masuri specifice: deduceri, exonerari, reduceri. Este posibila cunoasterea costului fiscal a unor asemenea decizii ale puterii publice.

La nivelul sectorului "Gospodarii" se poate analiza:

"Fluxul prelevarilor directe din sectorul gospodarii" stabilit pe baza informatiilor din "Contul de venit a sectorului gospodarii". Acesta reflecta cuantumul obligatiei fiscale prelevata în mod direct asupra veniturilor realizate de persoanele fizice (populatie) si care influenteaza direct asupra venitului disponibil al populatiei, destinat consumului si economisirii. Analiza în structura reflecta creantele fiscale ale statului stabilite asupra veniturilor persoanelor si asupra dreptului de proprietate (pe averea propriu-zisa, pe circulatia si pe cresterea averii), dar suportate din totalul veniturilor personale.

"Fluxul prelevarilor indirecte asupra consumului final" se stabileste
pe baza informatiilor din "Contul de exploatare" a sectoarelor agentilor
economici si din "Contul operatiunilor asupra bunurilor si serviciilor"
(pentru TVA) cuprins în structura "Tabelului Economic de Ansamblu".
Acesta reflecta cuantumul obligatiei fiscale prelevata în mod indirect
prin intermediul preturilor si tarifelor sau, altfel spus, partea din venitul
utilizat ca si consum final, redistribuita prin intermediul prelevarilor
fiscale indirecte. Analiza în structura permite cunoasterea cuantumului
fiecarui tip de prelevare în parte si efectuarea de prognoze în corelatie
cu structura consumului pe feluri de bunuri si servicii. Desi teoretic se
poate propune, practic e dificil de evaluat în mod distinct fluxul impozite-­
lor indirecte aferente bunurilor si serviciilor care formeaza consumul
privat al gospodariilor, administratiilor publice si respectiv private.
Exista însa încercari prin care se urmareste evaluarea prin prevederi statistice a impozitelor indirecte incluse în pretul bunurilor si serviciilor cumparate de administratii.

La nivelul sectorului "Administratii publice" , se pot analiza:

Fluxul prelevarilor fiscale directe încasate de administratiile publice.

Fluxul prelevarilor fiscale indirecte încasate de administratiile publice.

Fluxul prelevarilor fiscale totale încasate de administratiile publice.

Acestea sunt reflectate în "Contul de venit al sectorului Administratia publica" si se regasesc în Bugetul administratiei centrale si în Bugetele administratiilor locale.

Contul de venit al sectorului Administratia publica prin structurarea sa pentru fiecare administratie locala, la nivel central si prin agregare pentru ansamblul sectorului "Administratia publica" permite, cunoasterea fluxurilor prelevarilor fiscale, care constituie intrari de resurse financiare preluate di­rect, sau prin transfer (redistribuire) de la nivelul central la nivelele locale. Aceste fluxuri constituie fluxuri de resurse pentru sectorul "Administratia publica" care se transforma în utilizari de venit pentru administratii si institutii publice, influentând asupra agentilor din economia reala.

Fluxul prelevarilor fiscale se poate analiza: la nivel de administratii si pe total administratii, pe grupe de impozite si total impozite, iar în cadrul grupelor pe feluri de impozite.

În toate cazurile acesti indicatori în termeni de flux, reflecta partea din venitul realizat, acumulat si consumat în societate, care este preluat prin intermediul diferitelor prelevari fiscale pentru finantarea institutiei bugetare.

Presiunea fiscala globala în termeni de flux la nivelul unei tari repre­zinta prelevarea fiscala globala suportata de subiectii din economie si reflecta suma fluxurilor fiscale individuale prelevate, prin intermediul instrumentelor fiscale de la subiectii grupati în sectoarele institutionale ale economiei, cu exceptia sectorului Administratia publica.

Teoretic (anumite fluxuri nu se pot evalua individual sau sectorial) aceasta se poate exprima prin urmatorii algoritmi:

Pfg (flux)=

unde:

Pfg (flux)= presiunea fiscala globala în termeni de flux

pft_i = prelevarea fiscala totala la nivelul sectorului institutional "i"

i =l..n = sectoarele institutionale (societati si cvasi-societati nefinan­ciare, institutii de credit, întreprinderi de asigurari, gospodarii, restul lumii)

pft_i =

pft_j = prelevarea fiscala la nivelul fiecarui subiect economic din sector

j = l....m =subiectii economici care formeaza sectorul institutional "i"

pft_j= +

pd = valoarea prelevarii directe

pi = valoarea prelevarii indirecte

a  = l..o = feluri de prelevari directe

b  = l..p = feluri de prelevari indirecte

Deci:

Pfg (flux)= +

Fluxul fiscal global constituie un agregat fiscal macroeconomic, care actioneaza asupra fluxurilor circulare de venituri si cheltuieli din economie.

Fluxul fiscal global constituie costul global necesar pentru satisfacerea nevoilor publice. Acesta este direct proportional cu extensia economiei publice si interventia Statului în economia reala. Apare problema raportului dintre sacrificiu si utilitatile publice de care beneficiaza subiectii din economie. O comensurare si comparare a raportului cost-avantaje la nivel de subiect eco­nomic si sectoare institutionale nu este posibila.

Presiunea fiscala în termeni de flux, este o presiune absoluta, care reflecta sacrificiul în expresie monetara, rezultat în urma impunerii. Cunoasterea acesteia permite analiza influentei sistemului fiscal asupra proceselor de economisire, investitii, consum, acumulare la nivel micro si macroeconomic.

Informatiile si suportii informationali utilizati în analiza presiunii fiscale în termeni de flux, permit analizarea presiunii fiscale în termeni de indici.

Presiunea fiscala în termeni de indici, reflecta raporturile în expresie monetara dintre fluxurile fiscale si fluxurile economice creatoare de venit. Indicii reflecta partea din produsul national preluata de stat, extrasa de sub actiunea legilor pietei din economia reala, suportata de contribuabili.

Problema consta în alegerea fluxurilor în expresie monetara între care sa se stabileasca raportul si a metodelor de evaluare a acestora, astfel ca analiza sa devina operationala.

Dificultatea nu consta în alegerea fluxurilor fiscale de la numaratorul raportului. Informatiile exista si permit grupari diverse ale acestora. Problema o constituie fluxurile si modul de evaluare a acestora care vor constitui numitorul raportului.

Bazele de raportare alese trebuie sa contina cuantumul monetar al impozi­telor a caror influenta se doreste analizata.Trebuie sa se aiba în vedere influenta fluctuatiei amortizarii asupra comparabilitatii în timp a indicilor si a altor elemente deductibile atunci cînd se opteaza pentru valori nete si nu brute de venit. Prin urmare, bazele de raportare atunci când reflecta valori brute de venit, sunt mai usor de determinat si mai putin influentate de particularitatile nationale, care intervin la nivelul fiecarei tari, chiar daca toate utilizeaza SECN.

Indicatorii si indicii presiunii fiscale reflecta actiunea directa a sistemului fiscal asupra fluxurilor reale si monetare. Venitul redistribuit prin intermediul impozitelor diminueaza venitul distribuit în economie si implicit partea destinata consumului si economisirii. În fig. 3. este reprezentata o imagine grafica asupra presiunii fiscale.

	Presiunea  fiscala

	Fig. 3. Presiunea fiscala.

6. Curba ,,Laffer"

Arthur Laffer a demonstrat, cu ajutorul unei curbe,Fig.4., ideea conform careia orice crestere a presiunii fiscale provoaca, de la un anumit nivel, o scadere a sumei prelevarilor obligatorii încasate de catre puterea publica.

Conform acestei curbe, suma prelevarilor obligatorii este reprezentata de o functie crescatoare a ratei presiunii fiscale, dar numai pâna la un anumit nivel maximal care corespunde nivelului maxim al curbei, dupa care ese reprezentata de o functie descrescatoare a acestei rate, ea poate merge pâna la anularea daca rata presiunii fiscale ar atinge nivelul teoretic de 100% ( în acest caz limita, orice activitate impozabila ar disparea). Aceasta se explica, în teoria lui Laffer, prin faptul ca niste prelevari obligatorii foarte mari duc la distrugerea masei impozabile.Se produc fenomene de rezistenta si se reduce efortul productiv care capata amploare, determinând în cele din urma scaderea sumei lor totale.

Total

venituri

fiscale.

M Rata fiscalitatii

Fig. 1. Reprezentarea grafica a curbei Laffer.

Curba lui Laffer se poate divide în doua zone:

Zona I : zona din stânga ( zona normala sau admisibila ) în care reducerea

asietei prelevarilor obligatorii este inferioara cresterii ratei presiunii

fiscale.

Zona II: zona de dreapta ( zona inadmisibila ) în care orice crestere a

presiunii fiscale nu este suficienta pentru a opri sau compensa

reducerea asietei pe care o provoaca, de aici rezulta o diminuare a

încasarilor obtinute de catre stat.

Laffer estimeaza ca atunci când pragul maxim este depasit, urmând o diminuare a presiunii fiscale, aceasta este de natura a duce la cresterea randamentului prelevarilor obligatorii, în acest fel redinamizându-se economia.

Curba lui Laffer ramâne însa o reprezetare pur teoretica a faptelor prezentate, care nu permite identificarea în mod exact a marimii acestui prag M de impozitare, la care presiunea fiscala sa pota fi considerata excesiva. Acest prag este veritabil în functie de circumstantele teritoriale si economice, astfel încât o anumita tara se va situa în stânga sau în dreapta punctului M.

Bibliografie

Bostan, Ionel, Controlul fiscal, Ed. Polirom, Iasi, 2003.

Filip, Gheorghe, (et col.), Finantele, Ed. Sedcom Libris, Iasi, 2001.

Gliga, Ioan, Drept financiar public, Ed. All, Bucuresti, 1998.

T. Stolojan, R. Tatarcan, Integrarea si politica fiscala europeana, Ed. Infomarket, Brasov, 2002.

Vacarel, Iulian, (et col.), Finante publice, EDP, Bucuresti, 1999.

Whitehead, Geoffrey, Economia, Ed. Sedona, Timisoara, 1997.

***, Raport privind bugetul de stat pe 2006, Ministerul Finantelor Publice, Bucuresti, 2005 (www.mfinante.ro)