Formarea capitalurilor din surse interne. Autofinantarea
Īn cadrul finantarii globale pe termen lung, finantarea interna are un rol foarte important. Īntreprinderea, īn loc sa ceara un aport nou 535q163f de la asociatii sai, sau sa īsi faca datorii fata de terti, preleva o parte din mijloacele financiare din resursele pe care le procura din activitatea proprie. Autofinantarea reprezinta veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor.
Autofinantarea cunoaste mai multe modalitati de exprimare, pe care le voi detalia īn continuare. Sumele cuvenite īntreprinderii si pastrate de catre aceasta formeaza autofinantarea totala (globala sau bruta), semnificānd diferenta dintre venituri si cheltuieli. Aceasta este alcatuita din autofinantare de mentinere si autofinantare de expansiune (sau neta).
Autofinantarea de mentinere (sau de supravietuire) include sursele din care urmeaza sa se realizeze īn viitor cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv si pentru dezvoltarea acestora. Este destinata doar unei reproductii simple, si se formeaza din amortizarea pentru īnlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare atins. Autofinantarea de expansiune (sau neta) finanteaza dezvoltarea firmei, permitānd sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea firmei si este formata din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate majorarii patrimoniului.
Autofinantarea imediata, adica autofinantarea lichida, este disponibila la o anumita data, pe cānd autofinantarea amānata sau potentiala va putea deveni realitate īn viitor si īn anumite conditii.
Decizia de autofinantare si nivelul acesteia pot fi adesea influentate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, constrāngerile privind accesul pe piata financiara sau diverse constrāngeri juridice.
Din punctul de vedere al fiscalitatii, s-a observat ca exista o relatie directa de tipul: fiscalitate mare - autofinantare ridicata si invers. Astfel, o politica de impozite apasatoare face ca firma sa procedeze la capitalizarea unei parti din profit, cāt mai mare cu putinta, avānd ca scop obtinerea unor conditii mai lejere de impunere. Daca impozitele sunt foarte mari pentru veniturile obtinute din dividende, atunci investitorii (actionarii) vor vota īn adunarea generala a actionarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, īn favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valorii firmei si a patrimoniului fiecarui actionar.
Daca vorbim despre accesul pe piata financiara, pentru acele societati necotate la bursa procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se mai poate face facānd apel la piata de capital, lor ramānāndu-le doar solutia creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii de capital prin fonduri proprii externe. Dintre acestea, autofinantarea apare preferabila, īntrucāt cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau īn natura sunt operatiuni care necesita mult timp, sunt dificile si costisitoare.
Pentru a exemplifica modul de incidenta asupra autofinantarii al celui de al treilea factor pe care l-am mentionat mai sus, si anume diversele constrāngeri juridice, ma voi referi la cele doua mari destinatii ale profitului unei societati comerciale pe actiuni: distribuiri de dividende si reinvestire (autofinantare). Pe de o parte, daca se ia decizia de a se distribui dividende, atunci se va diminua suma destinata autofinantarii, īnsa aceasta decizie va avea efecte pozitive, din urmatoarele considerente: creste fidelitatea actionarilor fata de societate, acestia īti vor mentine actiunile timp īndelungat, fara intentia de a le vinde, ceea ce va duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a īntregii firme. Pe de alta parte, decizia de a reinvesti profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce poate duce la scaderea cursului actiunilor si a capitalizarii bursiere a firmei. Putem afirma ca procesul de repartizare a profitului este īn ultima instanta o politica de lichiditate: daca se constituie fonduri proprii cresc lichiditatile firmei si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci se reduce capacitatea de autofinantare a firmei.
Dorinta de autonomie a unei firme actioneaza īn sensul practicarii unei autofinantari mai pronuntate, īnsa evident ca distribuirea de dividende cu regularitate si īn sume consistente reprezinta un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei firme.
Īn anumite tari, legile īn vigoare impun firmelor o autofinantare minimala, ceea ce restrānge marimea dividendelor. Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, īn domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai īn masura īn care prezinta capacitate de īndatorare, adica dispun de fonduri proprii īntr-un anumit cuantum.
|
