Gestiunea ratei de dobanda

Gestiunea ratei de dobanda

Variatia ratei de dobanda pe piata determina un risc asupra plasamentelor si a datoriilor contractate de firma la o dobanda fixa. Riscul se poate inregistra si pentru plasamente si datorii contractate la rata variabila a dobanzii, intrucat dobanda variabila se fixeaza la inceputul anului, iar imprumutul poate inregistra riscul modificarii ratei medii de dobanda pe parcursul anului respectiv.

Definirea riscului de o rata de dobanda

In mod general, riscul de rata de dobanda se defineste ca posibilitate a detinatorului unei creante si/sau a unei datorii prezente si viitoare, la dobanda fixa sau la dobanda variabila, de a inregistra o pierdere in evolutia ulterioara a ratei dobanzii de piata (scadere, crestere sau modificare a structurii ratelor la vedere si la termen).

Atunci cand rata dobanzii de piata va scadea, firma care s-a imprumutat la fixa de dobanda va inregistra o pierdere de oportunitate in raport cu concurenta. Concurenta va contracta credite la rate mai mici de dobanda. Scaderea ratei dobanzii de piata determina deci o crestere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobanda fixa. Efectul este similar si pentru datorii contractate la dobanda variabila (trimestrial, semestrial sau anual), iar pierderea se poate inregistra, in perioada de valabilitate a noii rate de dobanda, pana la o noua ajustare, ca diferenta dintre dobanda variabila contractata si dobanda de piata.

In cazul cresterii ratei de dobanda de piata, aceeasi firma va suporta o pierdere de oportunitate pentru vanzari pe credit si/sau imprumuturi acordate (plasamente) la rata fixa de dobanda. Incasarile sale din venituri financiare vor fi potential mai mici decat ar fi putut oferi in prezent, piata creditelor. Efectele sunt analoge si pentru plasamente la rata variabila de dobanda.

Ca urmare a gestiunii neeficiente a ratei de dobanda, cresterea valorii datoriilor si scaderea valorii creantelor si imprumuturilor acordate are loc o reducere corespunzatoare a valorii capitalurilor proprii.

Influenta variatiei ratei de dobanda asupra valorii activelor si pasivelor firmei

Riscul de rata de dobanda poate afecta si proiectele viitoare de plasamente si de datorii la termen. Daca firma previzioneaza sa contracteze un credit la dobanda fixa, riscul priveste cresterea ratei de dobanda (firma se va vedea nevoita sa accepte un credit la o dobanda ridicata). Efectul va fi invers pentru un viitor plasament (castig prin posibilitatea de a plasa la o dobanda mai mare).

Cele doua ipostaze prezentate mai sus sunt de natura sa evidentieze importanta gestiunii ratei de dobanda in gestiunea financiara a firmei. Alaturi de celelalte componente ale gestiunii financiare, gestiunea, ratei de dobanda se dovedeste a fi un instrument redutabil in cresterea valorii firmei si in lupta de concurenta pe o piata libera si volatila.

Se intelege usor ca in caz de crestere a ratei dobanzii pe piata, firma castigǎ asupra datoriilor prin saderea valorii de piata. Tot astfel, ea castiga asupra plasamentelor, daca rata dobanzii va scadea. In fapt, influenta variatiei dobanzii de piata se va inregistra numai asupra creantelor sau al datoriilor, avand aceeasi scadenta. Ca si in cazul gestiunii riscului valutar, firma se poate afla, pe diferitele maturitati ale creantelor si datoriilor, in pozitie dschisa lunga (creante si plasamente > datorii) sau invers, in pozitie deschisa scurta (creante si plasamente < datorii

Acoperirea impotriva riscului de rata de dobanda consta in luarea unei pozitii inverse in raport cu cea rezultata din bilant in vederea echilibrarii creantelor si datoriilor la fiecare scadenta. In acest fel, pierderile ce vor fi inregistrate pentru active vor fi compensate de castigurile din datorii si invers.

			Pozitie lunga
					Pozitie scurta

Reprezentarea riscului de rata de dobanda

Pozitie lunga=Plasamente si creante>datorii; Pozitie scurta=Plasamente si creante<datorii

Masurarea riscului de rata de dobanda

Marimea riscului de rata de dobanda se poate exprima fie in valori absolute ale pierderii, fie in valori relative. In mod uzual, masurarea riscului se face in valori relative, ca numar de procente de pierdere potentiala (la creante sau la datorii) ce revin la un procent de variatie a ratei dobanzii de piata = volatilitatea (V) a pozitiei deschise la riscul de dobanda.

Modalitati de acoperire contra riscului de rata de dobanda

Acoperirea pozitiei deschise la riscul de dobanda se realizeaza prin luarea unei pozitii contrare si egale:

•fie prin masuri traditionale;

•fie prin operatiuni pe piata de capital.

Costul acestor operatiuni este asumat de firma ca o prima de asigurare contra riscului de dobanda.

Masurile traditionale se refera la reglementarile contractuale privind creantele si datoriile la termen si la dobanda fixa. In primul rand, se iau in considerare posibilitatile de rambursare anticipata a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea ei), in cazul scaderii dobanzii de piata sau de rambursare anticipata a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru cresterea ei), in cazul invers al cresterii dobanzii de piata.

In al doilea rand, se poate actiona pentru echilibrarea creantelor si datoriilor la aceeasi scadenta, prin „andosarea' de datorii sau de creante, in aceleasi conditii ca si contrapartida lor din bilant. Pierderile din variatia dobanzii de piata vor fi compensate integral de castigurile de capital din cresterea valorii contrapartidei pozitiei deschise.

In sfarsit, protectia contra riscului de dobanda se poate face prin imunizarea fiecarei creante cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea sa fie contractata in termeni care sa faca egala durata de imunizare a creantei din activ cu datoria echivalenta din pasiv. Cum insa acest lucru este dificil de negociat, in conditiile evolutiei diferite a pietei, ideea de imunizare poate fi urmarita dinamic asupra intregului portofoliu de active si de pasive, contractate la termen si la dobanzi fixe.

Trezorierul firmei va urmari permanent ca durata de imunizare a portofoliului de creante la termen sa fie egala cu durata de imunizare a portofoliului de datorii la termen si cu dobanda fixa.

Operatiunile pe piata de capital presupun o dezvoltare corespunzatoare a bursei de valori, care sa permita negocierea unor contracte la termen, pe rata de dobanda. Aceste operatiuni pot fi derulate:

•pe piete nestandardizate, de tranzactii la termen forward si swap. Este vorba de contracte la termen, ferm convenite intre firme si bancile finantatoare. Astfel, acoperirea unei datorii, impotriva riscului de scadere a dobanzii de piata, se face prin cumpararea, in compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeasi scadenta si cu aceeasi dobanda. Pierderile ce vor fi inregistrate la datorii vor fi compensate de cresterea valorii contractelor la termen.

In acest cadru s-au sintetizat pe plan international mai multe tipuri de contracte la termen de dobanda: forward-forward, forward rate agreement, swap de rata de dobanda;

•pe piete la termen organizate (cu contracte standardizate si cu camera de compensare) se pot initia operatiuni la termen ferm (tip futures pe rata de dobanda) sau la termen conditional (options pe rata de dobanda). Contractele options si futures permit fructificarea variatiei de dobanda in ambele sensuri.Intrun sens se „imunizeaza' pierderile si in celalalt sens se obtin castiguri de capital din variatia valorii pozitiei datoriilor deschise (cresterea valorii creantelor la termen sau scaderea valorii. Aceasta ultima alternativa se obtine prin abandonarea optiunii (atunci cand variatia valorii de piata ia alt sens decat cel asteptat) sau prin inversarea pozitiei la futures.

Concluzii:

1. Nevoia de finantare a ciclului de exploatare poate fi acoperita din surse proprii (fondul de rulment), din surse atrase (datorii curente din exploatare) si in completarea acestora, din surse imprumutate pe termen scurt (credite de trezorerie, de scont sau de afacturare). Decizia privind structura optima a acestor surse se fundamenteaza pe echilibrul dintre autonomia de finantare prin surse proprii si flexibilitatea creditelor pe termen scurt, in completarea celor proprii atrase.

Fondul de rulment este rezultatul diferentei dintre sursele permanente (proprii si imprumutate pe termen lung) si imobilizarile (nete de amortizare). Alocarea de surse permanente pentru finantarea activelor circulante este motivata de caracterul reinnoibil, in mod continuu al stocurilor si creantelor. Marimea optima a fondului de rulment este aceea in care surplusul de finantare (ca urmare a ciclicitatii nevoii de finantare a activelor circulante) este minim. Deficitele temporare trebuie acoperite din surse temporare (credite de trezorerie) care sunt mai mobile si mai putin costisitoare (cel putin pe seama maturitatii lor mai reduse).

Datoriile curente din exploatare (surse atrase) sunt capitaluri atrase de la furnizori, buget, salariati etc. pe intervalul de la aparitia obligatiilor de plata catre ei si pana la plata lor efectiva. Sunt surse gratuite de capital si de aceea se cauta toate mijloacele legale (uneori si ilegale) de amanare a platii efective a lor. Fortarea apelarii la aceste surse atrase conduce la aparitia, prin contagiune, a blocajului financiar cu o escaladare considerabila a platilor restante (a arieratelor), cu o crestere artificiala a activelor si a pasivelor circulante din bilant.

Creditele pe termen scurt au rol de completare a surselor proprii si atrase in functie de oscilatiile temporare ale nevoii de finantare a ciclului de exploatare. Astfel ca, un eventual sold al creditelor la sfarsitul anului va fi majorat cu deficitele sau va fi micsorat cu excedentele de trezorerie ce se pot inregistra in perioada urmatoare. Majorarea nu trebuie sa depaseasca un plafon al liniei de creditare stabilit de banca. Altfel, depasirea va fi insotita de dobanzi si comisioane penalizatoare. Micsorarea se poate face pana la rambursarea integrala a creditelor in sold. Dincolo de aceasta rambursare, excedentul de trezorerie poate fi plasat in valori mobiliare cu scadenta apropiata.

Soldul de trezorerie la finalul fiecarei perioade este rezultatul diferentelor intre incasarile si platile perioadei. La randul lor, incasarile si platile perioadei sunt influentate de soldul initial de trezorerie, de veniturile si cheltuielile perioadei si de soldurile finale ale resurselor (propriii si atrase) de cele ale stocurilor si creantelor:

Pentru acoperirea deficitelor de trezorerie se poate apela la credite de trezorerie de la banca, credite de scont (de la banca sau de la andosisti) si credite de afacturare (de la societati de factoring).

2. Bancile sau alti furnizori de credite procedeaza la analiza riscului de creditare. Acestia utilizeaza metodologii de clasificare a clientilor lor in clase corespunzatoare de risc de credit, in functie de care se ia decizia de creditare (volum, dobanda, garantii etc).

In general, o metodologie de rating consta in acordarea de puncte pentru performanta manageriala si cea financiara intro grila de punctaj dupa criterii cantitative (economico-financiare) si calitative (managerial-sectoriale). In raport cu acest punctaj clientul se poate situa in una dintre cele cinci clase de risc consacrate de la cele rentabile si fara incidente de plati (clasa A) la cele nerentabile si cu incertitudini majore privind rambursarea creditelor si plata dobanzilor (clasa E).

Daca la cele cinci clase de risc (pe verticala) se asociaza si trei calitati posibile ale serviciului datoriei (rambursari + dobanzi), respectiv calitate buna (plati de dobanzi si rate scadente la termen) slaba (plati restante de pana la 90 zile) si necorespunzatoare (placi restante de peste 90 de zile), atunci clientul bancii se poate situa intro subclasa a matricei (5cls.risc; 3 calit. plati) privind riscul si serviciul datoriei acestuia. Se acorda credite numai clientilor „cu risc minim”, „in observatie' si „substandard'. Se respinge cererea de credit a clientilor „incerti” sau cu risc „major”.

3. Costul creditului (dobanzi, comisioane etc.) este determinat de elemente privind rata dobanzii (a₁; a₂; a₃) si de cele privind comisioanele aferente (b₁; b₂):

a₁) rata dobanzii de referinta: rata oficiala a scontului (BNR) sau rata dobanzii la creditele interbancare (ROBOR);

a₂) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie in comparatie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul cambial);

a₃) prima de risc privind marimea firmei, mai mare pentru firmele mici (sub 200 mii. lei cifra de afaceri) in comparatie cu cele mijlocii, respectiv cele mari.

b₁) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului bancii pentru creditele acordate, imobilizarea resurselor bancii in credite acordate (fara depozite primite), cel mai mare sold debitor si pentru cea mai mare depasire de plafon prestabilit;

b₂) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, a efectelor comerciale privind viramentele bancare, spezele si cheltuielile de intocmire a documentelor bancare, etc.

Toate aceste elemente determina un cost total (real) al creditului cu mult mai mare decat rata de dobanda nominal (explicita) din cel putin trei  motive:

1.ziua efectiva a decontarii banilor imprumutati este ulterioara (cu una-doua zile) zilei de operare in cont si din care moment se calculeaza dobanda.

2.se iau in calculul dobanzii 365 de zile efective (inclusiv duminicile si sarbatorile legale), iar fractiunea de timp pe care se acorda creditul se calculeaza in functie de 360 de zile: rezulta o majorare de cel putin 1,39% (365/360-1=0,0139).

3.pe termen scurt se aplica o rata de dobanda proportionala (mai mare) si nu o rata echivalenta care sa tina cont de oportunitatea bancii de capitalizare a dobanzii;

Pentru calculul costului total al creditelor de trezorerie (dobanzi, comisioane si speze) se intocmeste un „decont de dobanzi si cheltuieli' in care, pe langa dobanda explicita (D), se adauga toate comisioanele de riscuri si de cheltuieli. Din relatia prorata temporis, in care se cunoaste marimea totala a dobanzii si a cheltuielilor aferente creditului, se izoleaza rata dobanzii (Rd) care va exprima acum rata globala (Rg) a costului creditului, mai mare decat rata initiala a dobanzii.

4.Regula fundamentala a finantarii nevoii de capital este aceea a paritatii maturitatii (scadentei) surselor cu cea a alocarilor; la nevoi de capital pe termen lung se mobilizeaza surse pe termen cel putin la fel de indelungat. Similar pentru nevoi temporare se cer surse temporare.

Autofinantarea (amortizari, provizioane, profit reinvestit, cesiuni active fixe etc.) nu este gratuita.

•Amortizarea, ca recuperare treptata a capitalului propriu si imprumutat, are un cost egal cu costul mediu ponderat al capitalului net de impozitul pe profit;

Profitul reinvestit ramane 'sursa gratuita pana in momentul incorporarii rezervelor in capitalul social, moment in careva fi insotit de costul de remunerare al capitalurilor proprii,

•Cesiunea de active fixe este impozabila la nivelul profitului egal cu plus valoarea realizata peste valoarea contabila ramasa neamortizata (la randul ei generatoare de economii fiscale prin deducerea din profitul impozabil).

Ca urmare a economiilor fiscale ale amortizarii si a gratuitatii temporare a profitului reinvestit, autofinantarea are un cost de oportunitate mai redus decat cel mediu ponderat al firmei. Din pacate, aceasta sursa ieftina de finantare este limitata firma fiind nevoita sa apeleze la surse externe, oneroase de capital.

Majorarea capitalului social prin emisiuni suplimentare de actiuni este, de asemenea, limitata, fie din ratiuni de control al puterii de decizie in actionariat, fie din insuficienta capitalurilor disponibile la vechii actionari. Prezervarea structurii actionariatului se face prin atribuirea drepturilor (preferentiale) de subscriere catre vechii actionari in raport cu numarul de actiuni detinute.

Bugetul investitiilor este instrumentul de previziune, pe un orizont de cel mult cinci ani, a nevoilor de investitii fixe si circulante, si a surselor previzibile (cu mai multa sau mai putina certitudine) de finantare pe termen lung. Prin intermediul lui se pune in aplicare strategia financiara privind investitiile si structura capitalurilor firmei.

5. Leasingul este, in general, inchirierea dreptului de folosinta a unor bunuri mobile (autocamioane, autoturisme, fond comercial), dar si imobile (echipamente, constructii, terenuri) contra platii anuale a unei redevente (chirii) sau a unei suite de plati catre firma de leasing (locator), respectiv aceea care a finantat cumpararea respectivelor bunuri. La incheierea contractului, utilizatorul bunurilor in leasing (locatarul) poate opta pentru: a)prelungirea contractului de inchiriere;

b) pentru cumpararea la un pret rezidual a bunurilor sau

c) pentru restituirea bunului inchiriat catre locator. Pe toata durata leasingului, utilizatorul se bucura de folosinta exploatarii bunului inchiriat, dar nu si de dreptul de dispozitie asupra lui. De asemenea utilizatorul raspunde de integritatea si de restituirea (daca este cazul) in conditii normale a bunului inchiriat.

Leasingul operational (sau de mentenanta) ofera utilizatorului inchirierea echipamentului, intretinerea acestuia, posibilitatea de restituire prematura a echipamentelor, o durata de inchiriere mai mica decat cea normala de functionare (m < n).

Leasingul financiar (sau de capital) ofera utilizatorului alegerea producatorului distribuitorului, negocierea pretului si a conditiilor de livrare, si inchirierea bunurilor pe toata durata normala de functionare (m = n), fara clauza de restituire prematura, fara asigurarea intretinerii (service -ului), dar cu optiunea de cumparare sau de prelungire a inchirierii la inchirierea contractului.

Vanzarea si leaseback consta in vanzarea de catre o firma de bunuri mobile si imobile catre un investitor (individual sau institutionalizat), incasarea contravalorii si apoi inchirierea lor prin intermediul unei societati de leasing in schimbul platii anuale a unei redevente (sau a unei suite de plati).

Leasingul este adesea insotit de economii fiscale ca urmare a deductibilitatii redeventelor din profitul impozabil, de posibilitatea amortizarii terenurilor (altfel, neamortizabile si nedeductibile fiscal), de facilitati vamale la bunurile mobile importate din spatiul economic extraeuropean.

Evaluarea leasingului, ca varianta de finantare din surse imprumutate garantate, pune urmǎtoarele probleme:

1.reconsiderarii si, pe cat posibil, a nemodificarii ratei indatorarii (deci capitalizarea in activ si in pasiv a valorii bunurilor inchiriate si, respectiv, a valorii actuale a redeventelor de platit) si

2.a calculului valorii prezente a redeventelor, nete de impozitul pe profit, a valorii actuale nete (VAN) ca sursa de finantare si a compararii cu VAN( valoare actuala neta) a surselor alternative de imprumut garantat (bancar si/sau obligatar).

Pentru capitalizare, standardele contabile internationale recomanda proceduri de ajustare a bilantului cu operatiile de leasing financiar (inregistrate in afara bilantului) si de evidentieri extrabilantiera corecta a leasingului operational.

In alegerea surselor de finantare pe termen lung apar si alte elemente de judecata in afara costului procurarii lor:

•disponibilitatea (lichiditatea) pietei de capital si cheltuielile de intermediere;

•finantarea specifica a firmelor necotate la bursa, a IMM-urilor;

•controlul puterii de decizie in cadrul actionariatului si motivarea personalului de conducere;

•simplitatea si solicitarea graduala a trezoreriei firmei prin contractele de leasing;

•„asortarea' riscului investitiilor firmei cu riscul surselor de finantare.

6. Riscul de rata de dobanda se defineste ca posibilitate a detinatorului unei creante si/sau a unei datorii prezente si viitoare, la dobanda fixa sau la dobanda variabila de a inregistra o pierdere din evolutia ulterioara a ratei dobanzii de piata (scadere, crestere sau modificare a structurii ratelor la vedere, si la termen).

Scaderea ratei dobanzii de piata determina o crestere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobanda fixa. Cresterea ratei de dobanda de piata determina reduceri ale valorii vanzarilor pe credit sau ale imprumuturilor acordate (plasamente) la rata fixa (chiar variabila) de dobanda. Cresterea valorii datoriilor si scaderea valorii creantelor si plasamentelor conduc la o reducere corespunzatoare a valorii capitalurilor proprii.

In sens invers si in caz de crestere a ratei dobanzii pe piata, firma castiga asupra datoriilor prin scaderea valorii lor de piata. Tot astfel, in caz de scadere a ratei dobanzii de piata, ea castiga asupra plasamentelor la dobanda fixa.

Ca si in cazul gestiunii riscului valutar, pe diferite maturitati ale plasamentelor si ale datoriilor cu dobanda fixa (inclusiv, variabila), firma se poate afla in pozitie deschisa lunga (creante si plasamente > datorii) sau invers, in pozitie deschisa scurta (creante si plasamente < datorii).

Acoperirea impotriva riscului de rata de dobanda consta in luarea unei pozitii inverse in raport cu cea rezultata din bilant in vederea echilibrarii creantelor si datoriilor la fiecare scadenta. In acest fel, pierderile ce vor fi inregistrate pentru active vor fi compensate de castigurile din datorii si invers.

Pentru previziunea volatilitatii, teoria financiara a introdus notiunea de „durata de imunizare', ca o caracteristica intrinseca a oricarui angajament (datorie sau creanta), la termen si la o dobanda fixa. Cresterea ratei dobanzii de piata determina scaderea valorii obligatiunii si invers. In acelasi timp, imprumutatorul are posibilitatea reinvestirii anuitatilor (cuponul si rambursarea anualǎ) la o rata de dobanda de piata mai mare.

Acoperirea pozitiei deschise la riscul de dobanda se realizeaza prin masuri traditionale, fie prin operatiuni pe piata de capital. Costul acestor operatiuni este asumat de firma ca o prima de asigurare contra riscului de dobanda.

Masurile traditionale se refera la reglementarile contractuale privind creantele si datoriile la termen si la dobanda fixa:

•rambursarea anticipata a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea ei), in cazul scaderii dobanzii de piata sau de rambursare anticipata a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru cresterea ei), in cazul invers al cresterii dobanzii de piata;

•echilibrarea creantelor si datoriilor la aceeasi scadenta; prin „andosarea' de datorii sau de creante, in aceleasi conditii ca si contrapartida lor din bilant. Pierderile din variatia dobanzii de piata vor fi compensate integral de castigurile de capital din cresterea valorii contrapartidei pozitiei deschise;

•imunizarea fiecarei creante cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea sa fie contractata in termeni care sa faca egala durata de imunizare a creantei din activ cu datoria echivalenta din pasiv. Cum insa acest lucru este dificil de negociat, in conditiile evolutiei diferite a pietei, ideea de imunizare poate fi urmarita dinamic asupra intregului portofoliu de active si de pasive, contractate la termen si la dobanzi fixe.

Operatiunile pe piata de capital presupun negocierea unor contracte la termen, pe rata de dobanda. Aceste operatiuni pot fi derulate:

•pe piete nestandardizate, de tranzactii la termen forward si swap. Acoperirea unei datorii, impotriva riscului de scadere a dobanzii de piata, se face prin cumpararea, in compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeasi scadenta si cu aceeasi dobanda. Pierderile ce vor fi inregistrate la datorii vor fi compensate de cresterea valorii contractelor la termen. S-au sintetizat pe plan international mai multe tipuri de contracte la termen de dobanda: forward-forward, forward rate agreement, swap de rata de dobanda;

•pe piete la termen organizate (cu contracte standardizate si cu camera de compensare), pe care se pot initia operatiuni la termen ferm (tip futures pe rata de dobanda) sau la termen conditional (options pe rata de dobanda). Contractele options si futures permit fructificarea variatiei de dobanda in ambele sensuri.

Intrun sens se „imunizeaza' pierderile si in celalalt sens se obtin castiguri de capital din variatia valorii pozitiei deschise (cresterea valorii creantelor la termen sau scaderea valorii datoriilor la termen).