ÎNFIINTAREA BÃNCII NATIONALE A ROMÂNIEI SI ACTIVITATEA ACESTEIA PÂNÃ LA PRIMUL RÃZBOI MONDIAL
Capitalul strãin, constrâns de
necesitatea de a cãuta noi piete, si-a schimbat atitudinea, ca urmare, mai
ales, a rãzboiului de secesiune din
'' În aceste conditii, capitalul disponibil pe piata Londrei, asociat cu cel francez au fondat la Constantinopol, Banca Imperialã Otomanã, cu scopul de a acapara toate operatiunile financiare din Imperiul Otoman, inclusiv al Principatelor Unite. Banca Imperialã Otomanã reprezenta, în realitate, dezvoltarea, sub formã privilegiatã, a Bãncii Otomane, înfiintatã în 1855, care pãtrunsese si în Tara Româneascã, prin sucursalele înfiintate la Galati ( 1855 ) si la Bucuresti ( 1863 ).''
La aceastã bancã participau mai multe bãnci din Londra, printre care si London & Country Bank si alte bãnci din Paris, în frunte cu Credit Mobilier.
'' Crearea unei bãnci nationale a fost ri 222h717c dicatã, încã din 1861 de cãtre Ion C. Brãtianu, care, în discursul rostit în Camerã, în ziua de 10 ianuarie, a afirmat cã: atât timp cât nu
vom avea o bancã nationalã, nu vor dispare crizele financiare din tarã.''[2]
'' Cuvântarea nu a rãmas fãrã ecou. În februarie 1861, Monolachi Costachi Europeanu, presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de finante, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect de legi pentru înfiintarea unei bãnci de scont si circulatie, cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane sã fie subscrisi de stat, iar restul de 9 milioane de cãtre particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.''
În perioada urmãtoare, au apãrut tot felul de proiecte si încercãri, mai ales din cercurile strãine, în vederea organizãrii unei bãnci de scont si circulatie.
Creditul Funciar si celelalte institutii financiare, create prin forte proprii, care prosperau, au intensificat discutiile si pregãtirile pentru înfiintarea unei bãnci de emisiune.
Pentru crearea unei bãnci de emisiune, se desprindeau douã conceptii:'' Unii credeau cã trebuie sã se astepte ca si comertul si industria tãrii sã ia o dezvoltare mai mare, pentru ca sã se justifice necesitatea înfiintãrii unei bãnci de emisiune, pe când altii sustineau cã, numai când vom avea o bancã nationalã, care sã mijloceascã si sã ajute prin credite ramurile de activitate economicã, vom avea sã înregistrãm progrese mari, dupã cum s-a si întâmplat.''
'' În noua situatie, diferitele grupuri financiare si bãnci strãine au început sã caute si piata Principatelor Unite pentru plasarea capitalurilor.
Astfel, la 6 decembrie 1864, The Ottoman Financial, din Constantinopol, a intervenit la Bucuresti pentru a obtine concesiunea unei de scont. Concomitent '' Societatea generalã a Imperiului Otoman, creatie a Bãncii Imperiale Otomane, cerea o concesiune de concesiune de bancã de emisiune.''
'' În acelasi an Stefan Mavrocordat, directorul lui The Ottoman Financial Association, solicita lui Cuza, în numele a trei case asociate ( The London Financial Association, Casa Rodacanachi si Creditul Imobiliar Italian ) concesiunea unei bãnci, pentru care cererea fusese depusã în 1864. Firma The Credit Foncier and Mobilier din Londra cerea concesiunea unei bãnci de emisiune. De asemenea un grup de bãnci din Londra, printre care si Imperial Mercantile Credit Companie, cerea, în 1865, concesiunea unei bãnci de emisiune.''
'' Toti capitalistii strãini doreau, de fapt, concesiuni cu drept de monopol în domeniul creditului si al emisiunii, monopol care aducea beneficii atât prin emisiunea de bancnote, cât si prin controlul asupra întregii economii prin scont si comert.
Capitalistii strãini, sub pretextul asigurãrii unei rate normale de profit, pretindeau ca durata privilegiului sã fie cât mai lungã: The Ottoman Financial Association pretindea privilegii de 30 ani, Imperial Mercantile Credit Companie, de 40 ani.
Scopul principal al programului de reformã enuntat de Cuza la 6 decembrie 1859, de aducere în tarã a unor capitaluri si folosirea lor conform nevoilor economiei românesti, nu a concis cu interesul capitalului strãin, care nu era interesat de a face investitii.
Cu toate acestea, în 1865, Grupul Bãncii Imperiale Otomane a obtinut, de la Guvernul român, concesiunea bãncii de emisiune, transformând de fapt, sucursala Bãncii Otomane din Bucuresti în Banca României ( Banque de Roumanie ), institut de emisiune, prin pretinsa cumpãrare a activului celor douã sucursale de la Galati si Bucuresti ale Bãncii Otomane.
Un rol important, în aceastã actiune, la avut Iacob Löbel, nãscut la Bucuresti, care adevenit primul director al Bãncii României.
Banca României s-a constituit la 17 octombrie1875, conform actului de concesiune si statutelor, cu un capital de 40 milioane franci, cu privilegiul de a emite, timp de 30 ani, bancnote cu curs liber si cu dreptul de a fi primite la platã de cãtre oficiile publice. Garantia emisiunii era de ½ din totalul cu monede de metal pretios, în primii doi ani si 1/3 ddupã acest termen. Restul emisiunii era garantat cu portofoliul de efecte cu scadenta în tarã de cel mult 90 de zile sau cu polite plãtibile pânã la maxim ¼ din valoarea efectelor din portofoliu.
Concesionarii Bãncii României s-au obligat, prin statute, sã aducã un capital de 40 milioane franci (cca. 108 milioane lei), ceea ce ar fi ajutat la lichidarea dificultãtilor financiare ale tãrii: se prevedea, chiar facultatea de a dubla aceastã sumã, dar acestia nu au acoperit efectiv nici suma de 10 milioane franci, obligatorie prin conventia de concesiune. În loc de bani lichizi, au adus douã certificate: unul de la Banca Otomanã din Londra si celãlalt de la Creditul Mobiliar din Paris, prin care se confirma cã suma de 7 milioane franci s-ar afla depusã, în pãrti egale, la aceste bãnci.
Conducerea bãncii era formatã din trei organe:
- o directie comunã din 2 -3 persoane;
- un consiliu de administratie ( format din trei membri numiti de comitetul imputernicit de cãtre capitalistii fondatori );
- o comisie de comisari ( numitã de guvernul român, care nu se putea amesteca în afacerile
propriu-zise ale bãncii ).
Directia comunã a fost încredintatã lui Adolphe de Herz - director general, Iacob Löbel si H.A.Jackson, ambii, directori proveniti din tarã. Consiliul de Administratie avea în frunte pe principele Ion Ghica si doi bancheri locali ( A. Holfan si R. Baumgarten ); comitetul de comisari Alexandru Plagio, fost ministru de finante în Tara Româneascã si E. Winterhalder, redactor la ziarul '' Românul ''.
Componenta Consiliului de Administratie aratã interesul concesionarilor de a avea, în fruntea bãncii pe unul dintre cei mai proeminenti oameni politici, adversar cunoscut al lui Cuza, pentru a asigura pozitia bãncii în orice eventualitate. Ion Ghica intrat în conducerea bãncii, pãstra contactul strâns cu cercurile bancare si politice occidentale urmãrind neutralizarea eventualelor avantaje politice pe care le-ar fi putut obtine Cuza.
Principalele operatiuni curente ale bãncii s-au stabilit a fi:scont; achizitia de efecte, inclusiv bonuri de tezaur; avansuri, inclusiv obligatii rurale; warante; avansuri în cont curent; operatii cu hârtii; valori în strãinãtate. Aceastã bancã nu a avut o activitate prea îndelungatã.
Dupã abdicarea silitã a lui Alexandru Ioan Cuza, acesta a fost criticat pentru aprobarea concesiunii de emitere de bancnote acordatã Bãncii României. Guvernul a început tratative cu banca sã renunte la concesiune contra unei despãgubiri. Dupã discutii, care au tinut trei ani, legea, din 4 iunie 1969, a consfiintit anularea concesiunii contra unei despãgubiri de 750 mii de franci, sumã foarte mare pentru bugetul din acea perioadã a Principatelor Unite.
În acelasi an, Guvernul a autorizat, la 13 octombrie 1869, ca Banca României, sã functioneze mai departe ca bancã neprivilegiatã, sub formã de societate anonimã pe o duratã de 35 de ani, adicã pânã la 1 ianuarie 1904, când aceasta a devenit sucursalã a firmei Bank of Roumania Limited Londra, cu un capital de 300 mii de lire sterline, respectiv 7,5 milioane lei. ''
Se poate spune cã aceastã primã bancã particularã din Principatele Unite, nu este relevantã pentru sistemul bancar românesc si nici în domeniul emisiunii de bancnote.
'' Dupã încercarea nereusitã cu Banca României, au început sã aparã noi proiecte, mai ales strãine, pentru înfiintarea unei bãnci de scont si emisiune. Astfel, în octombrie 1871, E.Bousquet Deschamps propunea ministrului de finante - P.Mavrogheni, în numele sãu si al grupului de bancheri pe care îl reprezenta concesiunea înfiintãrii, pe lângã un Credit Financiar si a unei '' Bãnci Nationale de Scont ''. Potrivit proiectului, Banca Nationalã de Scont urma sã înceapã cu un capital de 5 milioane lire sterline, putând fi sporit pânã la 10 milioane lire sterline. subscrierea capitalului urma a fi fãcutã: ¼ în tarã si ¾ capitalistii strãini. Banca urma sã primeascã dreptul de a emite bancnote, acoperite, în proportie de 25 % co monedã metalicã, statul obligându-se, ca pe tot timpul concesiunii, care se cerea a fi de 99 ani, sã nu mai emitã nici un fel de bilet de bancã, sã nu mai acorde astfel de concesiuni unei alte institutii si sã scuteascã banca de orice fel de impozit pe timpul concesiunii. De-asemenea, se preconiza ca Banca sã fie obligatã sã deschidã guvernului român un credit de 2 milioane franci, cu dobândã de 7% pe baza unor bonuri de tezaur, cu afectarea specialã a unor venituri determinate. Desi propunerea, fãcutã de P. Mavrogheni Parlamentului, fusese însusitã de o serie de deputati ( G.Gr. Cantacuzino, S. Manu, N. Costandache, Stefan Golescu, Tãtãrescu ), si sub rezerva unor modificãri, concesiunea nu a fost acordatã.
Proiectul lui Ferdinand Leither, din 1873, prevedea înfiintarea unei Bãnci Nationale Române cu toate privilegiile necesare, cu un capital de 8 milioane lire sterline sau 200 milioane franci, împãrtit în 400.000 de actiuni a 500 franci sau 20 lire sterline, care, de asemenea, nu a fost realizat, prezentând un interes meînsemnat pentru tarã.
În 1874, ministrul de finante P. Mavrogheni a propus un proiect de înfiintare a unei bãnci de scont si circulatie, fãrã participarea statului, dar nici acesta nu a fost votat.
Înfiintarea unei bãnci de emisiune rãmânea, în continuare, o mare nevoie, determinatã de interesele generale ale statului sub aspect financiar si valutar, a greutãtilor politice din anii 1876 - 1877, când a fost obligatã a suporta sarcini financiare grele pentru purtarea unui rãzboi si când creditul statului atât pe piata internã, cât si pe piata externã, era îndoielnic si suporta presiunea conditiilor cãmãtãresti insuportabile...I.C. Brãtianu sustinea cã '' ce mult si dureros se simte lipsa unui asezãmânt financiar puternic si serios, care sã poatã da tãrii existenta bãneascã în vremuri de nevoie.''
La 27 februarie 1880, guvernul I.C.Brãtianu a depus în Camerã proiectul unei Bãnci Nationale care trebuia sã ajute economia nationalã mai mult ca oricare institutie.
În jurul organizãrii sistemului, ce trebuie adoptat, au fost multe si aprinse discutii. Unii se declarau pentru tipul de bancã particularã, unii cereau o singurã o singurã bancã de emisiune cu monopol exclusiv, altii admiteau principiul pluralitãtii ( ca în Statele Unite ale Americii si Elvetia ).
Proiectul a fost acceptat, adoptându-se sistemul mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu statul si acela al unei singure bãnci cu monopol exclusiv al emisiunii, tânãndu-se seama si de lipsurile din scurta activitate a Bãncii Nationale a Moldovei.
La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finante I.C. Brãtianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Bãncii Nationale a româniei, care urma sã-si înceapã activitatea la 1 iulie 1880.''
Stefan Zeletin a caracterizat acest important moment ca '' cel mai de seamã eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar.''
'' Legea din 17 aprilie 1880, care stabilea normele de organizare si functionare a Bãncii Nationale a României, avea urmãtoarele prevederi:
- banca avea privilegiul de a emite bilete de bancã la purtãtor. Suma biletelor în circulatie, fiind reprezentatã prin valori lesne de realizat, banca trebuia sã aibã o rezervã metalicã de o treime din suma biletelor emise.
Biletele urmau a fi de 20, 100, 500 si 1000 lei. proportia biletelor de 20 lei nu puteau întrece 30 % din totalul emisiunii. Biletele, se arãta în lege, trebuiau plãtite la prezentarea la birourile bãncii în aur sau monedã nationalã de argint. Guvernul era dator a le primi la toate casele statului, precum si la alte stabilimente publice dependente de guvern.''
Sediul principal al bãncii s-a stabilit la Bucuresti, cu obligatia de a înfiinta sucursale si agentii în principalele orase ale tãrii si, în special, în fiecare capitalã de judet. Imediat urmau sã se înfiinteze sucursale la Iasi, Galati, Brãila si Craiova.
'' Capitalul bãncii s-a stabilit la 30 milioane lei, împãrtit în 60.000 de actiuni a câte 600 lei, din care 10 milioane lei de particulari, prin subscriptii piblice. la înfiintare, urmând a se depune 12 milioane lei, iar restul, în douã emisiuni a câte 9 milioane lei, dupã necesitãti.
Patru actiuni dãdeau dreptul la un singur vot în adunarea generalã. Nimeni nu putea avea mai mult de 10 voturi, indiferent de numãrul actiunilor sale.
Fondul de rezervã s-a prevãzut a se constitui dintr-o retinere de 20 % asupra beneficiilor nete, dupã ce se repartiza actionarilor un prim divident de 6 %.
Operatiunile, pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau urmãtoarele:
- sã scoatã sau sã cumpere efecte de comert ( polite, bilete la ordin ), având ca obiect operatiuni comerciale;
- sã sconteze bonuri de tezaur, pânã la concurenta sumei reprezentând 20 % din capitalul vãrsat;
- sã facã comert cu aur si argint;
- sã dea avansuri pe aur si argint;
- sã primeascã în depozit metale, sume de aur si argint sau sume de bani în cont curent;
- sã dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantarea prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat;
- sã facã serviciul de caserie al statului, în conditiile stabilite printr-o lege specialã.''[12]
- cât priveste organele de conducere ale Bãncii Nationale s-au adoptat forme complexe si anume: Consiliul de Administratie, format din toti directorii prezidati de guvernator, având sarcina administrãrii generale a Bãncii.
'' Primul Consiliu de Administratie a fost format din Ion Câmpineanu - guvernator, ajutat de directorii: Th. Stefãnescu, Em. Constantinescu, Th. Mehedinteanu, D. Bilcescu, Anton Carp.''
- Guvernatorul, era numit de guvern pe termen de 5 ani, cu conditia sã fie român si sã posede 40 de actiuni ale Bãncii Nationale. Guvernatorul, cu largi puteri, privind conducerea si administratia Bãncii, în calitate de organ executiv, urmãrea realizarea deciziilor luate de Consiliul de Administratie, Consiliul General si Adunarea Generalã a Actionarilor.
- Directorii, care conduceau diferitele sectoare ale Bãncii, erau în numãr de 6: doi numiti de guvern si 4 alesi de Adunarea Generalã pe timp de un an, cu conditia sã fie români si sã posede 20 de actiuni ale Bãncii Nationale.
- Cenzorii, în numãr de 7, trebuiau sã fie români si sã posede 4 actiuni ale Bãncii. Patru erau alesi de Adunarea Generalã a Actionarilor, pe termen de 4 ani si trei erau numiti de Guvern, pe termen de 3 ani. Ei aveau dreptul sã controleze toate operatiunile, constituind împreunã primnul Consiliu de cenzori.
- Consiliul de Cenzori, era constitiut din cei 7 cenzori, care erau obligati a se întruni, cel putin patru din ei, o datã pe sãptãmânã, pentru a exercita un control permanent. Deciziile Consiliului de Administrasie, privind operatiunile Bãncii si, îndeosebi, taxa scontului, trebuiau sã aibã aprobarea Consiliului de Cenzori. Primii cenzori au fost:M. Germani, St. Ioanid, A. Bãicoianu, C. Angelescu.
- Consiliul general era constituit din Consiliile de Administratie si al Cenzorilor, sub presedentia Guvernatorului, având sarcina de a se ocupa cu: problemele generale ale emisiunii, de fixarea diferitelor conditii în operatiuni, votarea bugetului de cheltuieli si numireamembrilor din Comitetul de Scont.
- Comisarul guvernului din Comitetul de Scont reprezenta direct Guvernul, având dreptul sã cunoascã toate operatiunile Bãncii, sã participe cu vot consultativ la adunãri, consilii sau comitete si sã se opunã la executarea oricãrei hotãrâri, aceasta suspendându-se pâna la hotãrârea Guvernului.
- Adunarea generalã era alcãtuitã din actionari care posedau cel putin 4 actiuni, care dãdeau dreptul la un vot; nici chiar statul nu putea avea mai mult de 10 voturi, prin delegatul care-l reprezenta. Adunarea generalã putea lua decizii valabile numai dacã participau cel putin 100 de actionari, reprezentând cel putin 50 % din capitalul subscris.
Adunãrile generale ordinare se tineau o datã pe an, în a treia duminicã a lunii februarie, iar cele extraordinare, oricând era nevoie sau la cererea Consiliului de cenzori ori a minimum 20 de actionari, posedând cel putin 800 de actiuni.
Adunarea generalã delibera asupra problemelor mentionate în convocãri, bilantului anual, aprobând descãrcarea gestiunii Consiliului de Administratie, împãrtirii beneficiilor, alegerii sau revocãrii directorilor si cenzorilor. Rezolutia se lua cu majoritatea voturilor.''
'' De la înfiintare si pânã la primul rãzboi mondial, dupã unii economisti, activitatea Bãncii Nationale a României se poate împãrtii în mai multe, iar dupã altii, întreaga perioadã se considerã o singurã etapã.
'' Dupã clasificarea fãcutã de Victor Slãvescu, etapele dinaintea primului rãzboi mondial ar fi urmãtoarel:
- prima etapã: de la înfiintare si pânã la schimbarea etalonului nostru monetar, 1880 - 1890
- a doua etapã: de la introducerea etalonului aur si pânã la retragerea statului, în ceea ce priveste capitalul social al bãncii,1891 - 1901.
- a treia etapã: de la transformarea Bãncii nationale în bancã de emisiune particularã si pânã la declararea primului rãzboi mondial, 1901 - 1914.''[15]
'' În perioada 1880 - 1890, în activitatea Bãncii Nationale a României, principala operatiune - emisiune de bilete - a înregistrat unele variatiuni din punct de vedere al acoperirii metalice legale.
În aceastã perioadã, la baza biletelor emise se gãsea aur, foarte mult argint si o altã monedã hârtie - biletele ipotecare - emise de stat, cu valori certe si reale - bunurile domeniilor.
Biletele ipotecare, emise de stat în perioada iunie 1877, aveau ca scop acoperirea cheltuielilor de rãzboi si urmau sã fie retrase dupã doi ani fie prin contractarea unui împrumut pe termen lung, fie prin vinderea imobilelor statului, ipotecate pentru garantare. Neluându-se nici una din aceste mãsuri, în legea de organizare a Bãncii Nationale, s-a stipulat obligatia acesteia de a retrage, în timp de patru ani, biletele ipotecate, emitând, în schimb, bilete de bancã contrar prevederilor legii emise. termenul de retragere a biletelor ipotecare nu a putut fi respectat, în 1886 Banca Detinând încã un volum de bilete ipotecare, însumând 25 milioane lei.
În operatiunile de cumpãrãri si vânzãri de devize, care au atins un nivel ridicat, cu toate cã s-a urmãrit permanent stabilirea cursului de schimb al leului în primii 10 ani de
activitate a Bãncii, cursul leului s-a depãrtat de paritate, mai cu seamã în perioadele de crizã.
Scãderea cursului leului, sub valoarea nominalã, a dat nastere la multe dezbateri în presã si Parlament, deprecierea fiind atribuitã, de unii, acoperirii cu bilete ipotecare, de altii, sistemului bimetalist aur - argint, adoptat în 1867, care, devenise monometalist, deoarece argintul se depreciase.
Datã fiind situatia, la 20 decembrie 1888 s-a adoptat legea pentru lansarea unui
împrumut intern, în rentã amortizatã, în valoare de 32 milioane lei, din care, în 1889, guvernul a plãtit Bãncii toate biletele ipotecare.''[16]
'' Creditul de scont, cea de-a doua operatiune de bazã a Bãncii Nationale a României, în perioada 1880 - 1890, s-a concretizat prin promovarea acestuia cu precãdere în sectorul agricol, tinându-se seama de caracteristica, din acea vreme, a economiei.
Datoritã dezvoltãrii lente a comertului si industriei românesti, precum si datoritã nedeprinderii oamenilor de afaceri români cu asemenea operatiuni, efectele comerciale aveau o circulatie neînsemnantã, ceea ce a determinat Banca Nationalã sã tipãreascã formulare de cambii si bilete la ordin, pentru a impulsiona comertul ca sã practice obtinerea fondurilor de circulatie necesare, prin intermediul scontului care se fixase la 55 si 4%, ceea ce era mult sub nivelul dobânzilor luate, dupã 1885,operatiunile de scont s-au dezvoltat normal, ca în perioada urmãtoare sã ia o amploare deosebitã, cu întreruperi doar în perioadele de crizã.''
'' Legea din 1890 a autorizat Banca Nationalã de a transforma stocul de argint si aur, urmare a trecerii la monometalistul aur si a modificat legea monetarã din 1867 - Unitatea monetarã a României devenind leul - aur.''
'' Introducerea monometalismului aur în tara noastrã a fost una din problemele vitale pentru economie în acea perioadã. Aceastã mãsurã a fost mult dezbãtutã între anii 1880 - 1890 si se impunea ca urmare a devalorizãrii cu 18-20% a monedei nationale, datoritã:
- acoperirii în mare parte, numai cu argint, care pierdea mereu pasul fatã de aur, cu bilete ipotecare, care erau o promisiune a statului si nu metal pretios;
- balantale comerciale si de platã deficitare în tot deceniul 1880 - 1890, anuitãtile datoriei publice contractate în strãinãtate care trebuiau lichidate în aur;
- bugetele deficitare din anii 1881 - 1886.
Prin legea din 1890, s-au adus si unele modificãri ale prevederilor statutare din legea de organizare a Bãncii Nationale, ceea ce a dus la nasterea unui conflict între Suveran si Banca Nationalã, care cerea, ca la modificãrile legiferate, sã-si fi dat acordul si Adunarea Generalã a Actionarilor Bãncii. Dupã mai multe dezbateri, conflictul s-a stins si s-a elaborat legea, cu urmãtoarele prevederi:
- proportia rezervei metalice, care a fost cerutã de stat, sã fie de 40%, iar de cãtre Bancã de 33%;
- biletele de 20 de lei, care, prin legea din 1890, s-au suprimat, s-a admis sã fie predate. dar sã nu depaseascã 20% din emisiunea totalã;
- suma, ce va depãsi dobânda de 7%, sã nu se verse statului, ci sã rãmânã Bãncii.''[19]
Datoritã activitãtii de urmãrire în permanentã a mersului pietei, adoptându-se, cu elasticitate, la cerintele acesteia, asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei tãrii, îngrijindu-se de garantarea si existenta disponibilitãtilor de fonduri în lei si în monedã strãinã. banca Nationalã a contribuit, efectiv, la depãsirea, cu succes, a perioadelor de crize ciclice, cu care s-a confruntat în aceastã perioadã economia tãrii.
'' Portofoliul de scont al Bãncii a crescut de la 15,5 milioane lei în 1892, la 22,6 milioane lei, la sfârsitul anului 1893, iar în anul urmãtor, criza agricolã a provocat o scãdere a acestui portofoliu, dar, pânã în 1898, a crescut din nou ajungându-se la 44,6 milioane lei.
Criza ciclicã din 1900, agravatã de puternica crizã agricolã din România, a diminuat portofoliul, în acest sector, cu 26%.
Pe mãsura cresterii operatiunilor de credit, au sporit si biletele de bancã în circulatie, volumul cel mai ridicat al acestora a fost atins în 1898, când era 162,3 milioane lei.''
'' Aceastã activitate prevãzãtoare a consolidat, an de an, pozitia bãncii Nationale a României, obtinând, în primele douã etape amintite (1881 - 1900) urmãtoarele rezultate:''
|
Beneficii nete |
Fond de rezervã |
Portofoliu de scont |
|
'' Perioada 1901 - 1914 a avut un început foarte greu ca urmare a crizei din 1899 - 1900, care a dus la slãbirea statului si a economiei, bugetul de 200 milioane lei încheidu-se cu un deficit de 62,4 milioane lei.
Renuntându-se la credite externe, asanarea financiarã, din surse proprii, nefiind posibilã, statul a fost nevoit sã vândã cota sa de participare la capitalul Bãncii Nationale a României.
Dupã mai multe discutii si variante privind vânzarea, valorificarea prin conventia încheiatã între stat si Banca Nationalã la 16 decembrie 1900, devenitã lege din toamna lui 1901, cele 8.000 actiuni ale statului s-a stabilit a fi vândute cu 1.850 lei bucata, respectiv 14,8 milioane lei.
Operatiunea a început în cursul anului 1901, când cea mai mare parte de actiuni au fost subscrise de vechii actionari si s-a terminat complet în anul 1903.
Astfel, de la 1 ianuarie 1901, statul a iesit din asociatie, Banca Nationalã devenind institutie cu caracter privat.
Situatia finantelor publice, rãmânând în continuare nesatisfãcãtoare, Guvernul se adreseazã din nou Bãncii Nationale, care, la 11 mai 1901, a acordat statului un credit de 15 milioane lei, fãrã dobândã, din sumele provenite din redeventa de 3+% cuvenitã statului din beneficiile Bãncii.
Creditul de 15 milioane lei, acordat statului, prezenta o importantã deosebitã sub aspectul acoperirii metalice a biletelor emise de bancã.
Banca Nationalã a luptat pentru introducerea etalonului dur, dar si împotriva fixãrii rezervei metalice de aur la 40% din valoarea biletelor emise justificând aceasta prin fenomenele economice si financiare ale perioadei.
La acordarea creditului de 15 milioane lei, Banca a solicitat, din nou reducerea rezervei metalice, în cazuri exceptionale, la 33%, cu aprobarea Consiliului de Ministri ceea ce s-a aprobat, completându-se în acest sens, Legea de organizare a Bãncii.
Banca Nationalã nu a fãcut, însã, uz niciodatã de aceastã prevedere, în perioada 1901 - 1914.
În domeniul portofoliului de scont, în perioada 1901 -1914, s-au înregistrat variatiuni în plus sau în minus, cauzate de diferitele evenimente politice si economice, înregistrate în mai multe etape, dar pe întreaga perioadã, se constatã un vãdit progres.
În prima etapã, pânã în 1907, recolta bunã, îmbunãtãtirea, în general, a economiei, legiferarea Bãncilor populare, urcarea scontului. la bãncile strãine fatã de cel al Bãncii Nationale, au fãcut ca portofoliul de scont al bãncii sã creascã de la 30,1 milioane la 43,6 milioane lei.
În aceastã perioadã au fost înfiintate agentiile din Târgoviste, Tecuci, Slatina, Vaslui, Câmpulung, Husi.
Datoritã crizei din 1907, cât si unor evenimente politice din anii urmãtori, Banca Nationalã, fãrã a refuza pietei concursul sãu financiar, a actionat cu prudentã, datoritã îmbunãtãtirii recoltelor si a exportului a sustinut dezvoltarea afacerilor, prin scãderea taxei scontului si scontarea unui numãr mare de cambii care, în 1910, a atins soldul de 79 milioane lei, iar balanta comercialã a realizat un excedent de 206,7 milioane lei.
O altã crizã s- a manifestat în anii 1911 - 1912, determinatã de rãzboiul balcanic, de conflictul italo -turc si închiderea Dardanelelor.
Banca Nationalã, influentatã si de atitudinea celorlalte bãnci europene, a ridicat taxa scontului datoritã progresului economic al tãrii, realizat în preajma izbucnirii primei conflagratii mondiale. Banca Nationalã a redeschis '' robinetul creditelor de scont si de efecte publice pentru a stabili echilibrul între cerearea si oferta de capitaluri.
În 1914, portofoliul de scont al Bãncii Nationale a atins cifra cea mai mare din toatã existenta sa, demonstrând sprijinul dat pietei de aceastã institutie financiarã a tãrii.''
'' Cu 1913, seterminã prima epocã de viatã a Bãncii Nationale, cãci în anul 1914, statul, prin diversitatea nevoilor sale care merg crescând de la an la an, schimbã, pe nesimtite, întreaga structurã de plasament a institutului nostru de emisiune, care este silit, tot mai mult, sã pãrãseascã treptat, formele rigide si ortodoxe ale operatiunilor sale si ale emisiunilor de bilete, deci, în consecintã, si ale acoperirii emisiunii, în serviciul cãruia se pune de la 1916, exclusiv, pe un lung sir de ani.''
|
