Impozite si taxe

Impozite si taxe

1.1. Impozitele. Notiuni generale

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face cu titlu nerambursabil, fara contraprestatie directa din partea statului si este obligatorie.

Sarcina achitarii impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice si juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa prevazuta de lege. Astfel, muncitorii si functionarii platesc impozitul din salariu, agentii economici din profit, pentru proprietarii funciari sursa o constituie renta, iar pentru detinatorii de hârtii de valoare (actiuni, obligatiuni etc.) cota parte pentru stat o constituie venitul produs de acestea (dividende, dobânzi s.a.). Liber profesionistii, micii meseriasi si altii suporta impozitele din venitul realizat în activitatea desfasurata.

Rolul esential al impozitelor este evident pe plan financiar, întrucât acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Sporirea volumului încasarilor din impozite si taxe se realizeaza prin cresterea numarului platitorilor, extinderea bazei de impunere si majorarea cotelor de impunere.

Subiectul impozitului îl constituie persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. La impozitul pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul sau functionarul, la impozitul pe profit, agentul economic etc. Subiectul impozitului este denumit contribuabil, în vorbire curenta si în reglementarile fiscale.

Persoana care suporta efectiv impozitul se numeste suportatorul sau destinatarul impozitului. Exista frecvente cazuri în care cel ce suporta impozitul este o alta persoana decât subiectul impozitului.

Materia (salariu, averea, profitul etc.) supusa impozitarii, adica impunerii, constituie obiectul impunerii.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul, din venit sau din avere. Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere. Drept unitate de impunere exista: unitatea monetara, hectarul de teren, bucata, kg, litrul etc. Impozitul se stabileste în suma fixa sau în cote procentuale (proportionale, progresive sau regresive).

Termenul de plata indica data pâna la care impozitul trebuie achitat statului. Neplata la termen atrage majorari de întârziere. De asemenea, exista si alte sanctiuni, cum sunt: popriri (pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identica etc.

1.1.1. Principiile impunerii

Impunerea reprezinta procesul complex de stabilire a impozitului ce revine în sarcina unei p 13513i88n ersoane fizice si juridice. Aceasta reprezinta o latura de natura politica si una de ordin tehnic (metodele si tehnicile utilizate pentru determinarea cuantumului impozitului în raport cu marimea obiectului impozabil).

A. Principii de echitate fiscala

Echitatea fiscala înseamna dreptate sociala în materie de impozite. Respectarea acestui principiu înseamna îndeplinirea cumulativa a mai multor conditii.

1. Stabilirea unui venit minim neimpozabil, în cazul impozitelor directe.

2. Sarcina fiscala sa fie stabilita în functie de puterea contributiva a fiecarui platitor (marimea venitului, averii, situatia personala etc.).

3. Sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita în comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale si cu sarcina fiscala a altei persoane din aceeasi categorie sociala.

4. Impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toate categoriile sociale.

B. Principii de politica financiara

Pentru obtinerea unui randament fiscal ridicat se impune îndeplinirea unor conditii:

1. Impozitul sa fie platit de toate persoanele fizice sau juridice care obtin venituri din aceeasi sursa, poseda acelasi gen de avere sau cumpara aceeasi categorie de bunuri;

2. Sa nu existe cai de sustragere de la impunere a unei parti din materia impozabila;

3. Volumul cheltuielilor ocazionate de stabilirea materiei impozabile, calcularea si perceperea impozitelor sa fie cât mai redus posibil.

Impozitul trebuie sa fie elastic, astfel încât sa poata fi adaptat in permanenta la necesitatile de venituri ale statului.

C. Principii de politica externa

Stimularea dezvoltarii economice (ramura, subramura) poate fi realizata si prin masuri de ordin fiscal, cum sunt:

Y         stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;

Y         reducerea sau scutirea de plata impozitelor a marfurilor autohtone;

Y         micsorarea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzatorilor care îsi plaseaza capitalurile în ramura sau subramura respectiva;

Y         facilitarea amortizarii accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil etc.

Impozitele pot fi utilizate si pentru a influenta comportamentul producatorilor agricoli. Astfel, un impozit stabilit în functie de venitul mediu la hectar de teren poate stimula interesul pentru o productie mai mare si cu costuri mai mici pe unitatea de suprafata folosita.

De asemenea, statul poate stimula sau reduce consumul unei anumite marfi sau suprimarea impozitelor indirecte ori majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea produselor respective.

D. Principii social-politice

Uneori, partidul de guvernamânt încearca sa-si mentina influenta în rândurile unor categorii sociale pe care le reprezinta printr-o anumita politica fiscala, în concordanta cu interesele acestora. Totodata, se practica acordarea unor facilitati fiscale persoanelor cu venituri reduse si celor ce au un numar mai mare de persoane în întretinere.

Impozitele se folosesc si pentru limitarea consumului unor produse daunatoare sanatatii (bauturi alcoolice, tutun).

1.1.2. Rata fiscalitatii

Rata fiscalitatii se calculeaza ca un raport între totalul veniturilor fiscale si Produsul Intern Brut, astfel:

Rf = Vf . 100,

PIB

în care Rf   reprezinta rata fiscalitatii, care ne arata cât la suta din Produsul Intern Brut este concentrat la dispozitia statului, cu ajutorul impozitelor, taxelor si contributiilor; Vf - totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasarilor realizate într-un an din impozite, taxe si contributii; PIB - Produsul Intern Brut realizat la nivelul unui an.

Nivelul fiscalitatii difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Statul preia la dispozitia sa, prin intermediul impozitelor, o parte însemnata din Produsul Intern Brut. Totusi, în tarile dezvoltate rata fiscalitatii este mai ridicata decât în tarile în curs de dezvoltare. Printre tarile cu fiscalitate înalta se situeaza Suedia, Danemarca, Finlanda si Olanda, cu o rata în jur de 50%, iar printre tarile cu fiscalitate redusa se numara Mexicul si Turcia, unde rata fiscalitatii este sub 20%. Se poate spune ca exista o legatura directa între gradul de dezvoltare al unei tari si nivelul fiscalitatii.

{n tarile în curs de dezvoltare, se urmareste stimularea cresterii economice printr-o fiscalitate moderata, adica prin sporirea cererii de bunuri si servicii a agentilor economici si a populatiei si în activitatea investitionala.

Fiscalitatea trebuie privita si prin prisma structurii impozitelor si taxelor, de exemplu, ponderea veniturilor fiscale provenite din impozite directe, respectiv din cele indirecte. De asemenea, este importanta analiza raportului dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice si impozitul pe veniturile persoanelor juridice.

Toate acestea sunt necesare într-o analiza pentru a surprinde, în profunzimea lor, implicatiile de ordin economic, financiar, social si politic ale unui sistem fiscal.

1.1.3. Asezarea si perceperea impozitelor

Asezarea impozitelor înseamna:

Y         stabilirea marimii obiectului impozabil;

Y         determinarea cuantumului impozitului;

Y         perceperea (încasarea) impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea si evaluarea materiei impozabile. Exista metoda evaluarii indirecte si metoda evaluarii directe. Prima metoda cunoaste trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetara si evaluarea administrativa.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil. Aceasta metoda este simpla si putin costisitoare, dar prezinta dezavantajul ca nu permite stabilirea cât de cât exacta a marimii obiectului impozabil, cu efecte negative asupra echitatii fiscale.

Evaluarea forfetara înseamna atribuirea unei anumite valori obiectului impozabil de catre organele fiscale, cu acordul persoanei în cauza.

Evaluarea administrativa presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care organele fiscale le au la dispozitie. Subiectul impozitului poate contesta evaluarea facuta, prezentând organului fiscal argumentele de rigoare.

Metoda evaluarii directe cunoaste doua variante: evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane si evaluarea pe baza declaratiei platitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta în stabilirea marimii obiectului impozabil pe baza declaratiei scrise de o terta persoana care este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale si care cunoaste aceasta marime. Utilizarea acestei evaluari este limitata, întrucât nu se poate apela la ea decât în cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) presupune o stricta evidenta privind veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfasoara, sa încheie un bilant fiscal, sa întocmeasca pentru organele fiscale o declaratie de venituri si cheltuieli, respectiv privind averea pe care o poseda. Organele fiscale determina marimea materiei impozabile pe baza acestei declaratii.

Determinarea cuantumului impozitului se realizeaza prin: impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie, mai veche, se caracterizeaza prin aceea ca statul stabileste suma globala a impozitelor pe întreaga tara, apoi acea suma este repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, iar la unitatea de baza defalcarea se face pe subiecte sau obiecte impozabile. {n cazul acestor impozite nu se respectau cerintele echitatii fiscale, deoarece existau mari diferente de la o unitate administrativ-teritoriala la alta, fara o justificare economica.

Perceperea (încasarea) impozitelor se realizeaza astfel: a) direct de catre organele fiscale de la platitori; b) prin stopaj la sursa; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Prima metoda cunoaste doua variante:

când platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului;

când organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a le solicita plata impozitului.

Stopajul la sursa înseamna ca impozitul se varsa la stat de catre o terta persoana.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practica în cazul taxelor datorate statului pentru actiunile în justitie, certificate, acte si diferite documente elaborate de notariatele publice si de organe ale administratiei de stat.

1.1.4. Clasificarea impozitelor

Dupa caracteristicile de fond si de forma exista impozite directe si indirecte.

Impozitele directe se stabilesc nominal pe persoane fizice si juridice, pe baza cotelor de impozitare prevazute în lege, în functie de venituri sau avere.

Din punct de vedere al criteriilor ce stau la baza asezarii, impozitele directe pot fi grupate în impozite reale si impozite personale. Impozitele reale se refera la anumite obiecte materiale - pamânt, cladiri, fabrici, magazine etc. -, în care se face abstractie de situatia personala a subiectului impozitului.

Impozitele personale (subiective) se refera la veniturile sau averea persoanei, în corelatie cu situatia subiectului impozitului.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzarii unor bunuri si al prestarii unor servicii (transporturi, spectacole, activitati hoteliere etc.). Acestea îmbraca urmatoarele forme: taxe de consumatie, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru si de înregistrare.

Dupa obiectul impunerii avem: impozite pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum.

{n scopul urmarit de stat exista impozite financiare si impozite de ordine. Impozitele financiare sunt introduse în scopul crearii de venituri pentru acoperirea cheltuielilor publice. Impozitele de ordine urmaresc limitarea unei anumite actiuni sau atingerea unui scop fara caracter fiscal (limitarea consumului de bauturi alcoolice si tutun).

Din punct de vedere al frecventei lor, exista impozite permanente si impozite incidentale (întâmplatoare).

Impozitele permanente se încaseaza regulat (periodic), iar impozitele incidentale o singura data (de pilda, impozitul pe avere).

Impozitele pot fi grupate si dupa institutia care le administreaza. Astfel, exista: impozite ale administratiei centrale de stat si impozite ale organelor administratiei locale (administrativ-teritoriale).

1.2. Impozitele directe

Impozitele directe reprezinta forma cea mai veche de impunere si au tinut pasul cu dezvoltarea economiei, întrucât acestea se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitati, fie pe venit sau pe avere. Totusi, impozitele directe au cunoscut o extindere si o diversificare mai mare abia în capitalism.

Impozitele directe sunt mai echitabile si mai de preferat decât impozitele indirecte, fiind individualizate, având un cuantum si termene de plata precis stabilite.

1.2.1. Impozitele reale

Impozitul real a cunoscut o larga raspândire în perioada capitalismului ascendent, mai ales sub forma impozitului funciar (pe pamânt). Un pas important în stabilirea mai aproape de realitate a acestui impozit l-a constituit introducerea cadastrului ce permitea descrierea bunurilor funciare din fiecare localitate, mentionarea veniturilor pe care le aduc si înregistrarea contribuabililor cu bunurile lor. {n baza acestor elemente se stabileau impozitele directe.

Cu timpul si cladirile au devenit parte a averii imobiliare pentru care s-a introdus impozitul pe cladiri. Stabilirea acestui impozit se facea în baza unor criterii exterioare (suprafata construita, marimea curtii, numarul usilor si ferestrelor etc.), ceea ce nu permitea o impunere echitabila, deoarece nu ofereau o dimensiune completa asupra obiectului impozabil.

Dezvoltarea industriei, comertului si profesiilor libere a condus la introducerea impozitului pe aceste activitati. Nici în acest caz impozitul stabilit nu era dimensionat în functie de capacitatea contributiva reala a platitorului, deoarece aprecierea se facea dupa diferite criterii de ordin exterior si anume: natura întreprinderii, numarul muncitorilor, forta motrice instalata etc.

Relatiile de credit, dezvoltarea bancilor si a comertului cu hârtii de valoare au impus introducerea impozitului pe capitalurile banesti care se stabilea fie în functie de volumul dobânzilor pe care debitorul le platea, fie în functie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut.

{n zilele noastre, impozitul de tip real se practica într-o serie de tari în curs de dezvoltare pentru exploatatiile agricole. {n cazul acesta, sarcina fiscala este dimensionata în functie de produsul brut sau cel mediu prezumat si nu cel net real (venitul) al obiectelor impozabile. Dezavantajul este pentru micii producatori care nu au conditii sa realizeze un venit mai mare decât cel mediu.

Neajunsurile acestor impozite sunt: lipsa de uniformitate în stabilirea lor, posibilitati largi de evaziune fiscala, cuprinderea în procesul de impunere numai a unei parti din materia impozabila.

1.2.2. Impozitele personale

Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit si a impozitelor pe avere.

A. Impozitele pe venit

Impozitul pe venit este platit de persoane fizice si juridice (societati de capital) care realizeaza venituri din diferite surse. Introducerea acestuia a fost posibila atunci când s-a înregistrat o suficienta diferentiere a veniturilor obtinute de diferite categorii sociale.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

{n cele mai multe cazuri, impozitul pe venit este platit de fiecare persoana care realizeaza venituri, fiind deci o impunere individuala. {n practica exista doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice si anume: sistemul impunerii separate si sistemul impunerii globale.

Sistemul impunerii separate poate fi sub forma unui impozit unic pe venit, cu posibilitatea impunerii diferentiate (în functie de natura venitului), sau prin introducerea mai multor impozite, fiecare în parte vizând venitul obtinut dintr-o anumita sursa.

Sistemul impunerii globale presupune supunerea veniturilor cumulate ale unei persoane fizice unui singur impozit, indiferent de sursa de provenienta a acestora.

Sistemul impunerii separate nu afecteaza veniturile din surse diferite de provenienta, prin progresivitatea impunerii, care se practica în sistemul impunerii globale. Cu toate acestea, sistemul din urma este fecvent întâlnit în tari ca SUA, Germania, Franta, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.

{n calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizeaza cote proportionale sau progresive. Uneori, se practica impunerea veniturilor în cote proportionale, apoi impunerea în cote progresive, dar cea mai frecventa metoda este impunerea în cote progresive pe transe de venit.

{n unele tari - printre care si România - pentru veniturile din salarii, are loc recalcularea periodica a transelor de venit, în functie de cresterea indicelui salariilor medii ale muncitorilor din industrie sau adaptarea tarifului de baza la evolutia inflatiei.

La baza stabilirii impozitului pe veniturile persoanelor fizice sta declaratia de impunere întocmita de subiectul impozitului. {ncasarea impozitului calculat asupra salariilor, dobânzilor, rentelor etc. se realizeaza prin stopaj la sursa, iar celelalte impozite aferente veniturilor se încaseaza direct de la contribuabili.

{n prezent, în tara noastra s-a introdus impozitul pe venitul global în scopul corelarii metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asociatiilor familiale, persoanelor fizice independente si liber-profesionistilor cu cea a impozitului pe profit. Acest sistem nu se aplica asupra impozitului pe salarii si impozitului pe venitul global.

Nu sunt supuse impozitarii: pensiile, ajutoarele sociale, alocatiile pentru copii, pensiile de întretinere, bursele, dobânzile de la titlurile de stat, donatiile, mostenirile, sponsorizarile etc.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

{n practica fiscala internationala, impozitarea profitului obtinut de societatile de capital permite evidentierea urmatoarelor situatii:

a.       cote de impunere diferentiate în functie de proprietarul capitalului social;

b.      cote de impunere diferentiate în raport de natura activitatilor din care se obtine profit;

c.       cote de impunere stabilite în functie de cifra de afaceri a societatilor comerciale;

d.      cote diferite, dupa cum impozitul este un venit al bugetului de stat sau al bugetelor locale;

e.       cota de impunere unica.

{n ceea ce priveste cotele de impozit, Germania are cota cea mai ridicata, respectiv 50%, iar în celelalte tari cota impozitului se situeaza între 30 si 40 de procente pentru a nu avea un caracter descurajant din punct de vedere economic.

{n tarile dezvoltate, ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor juridice în totalul veniturilor fiscale este mai mare decât ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, situatie valabila si pentru România si alte tari în tranzitie. {n schimb, în tarile în curs de dezvoltare starea materiala precara a majoritatii populatiei face ca aportul impozitului pe veniturile persoanelor fizice sa fie redus.

Sistemul de impunere pe profit în România se afla într-o continua evolutie determinata de necesitatea gasirii unui raport optim între stimularea cresterii economice si participarea agentilor economici la constituirea veniturilor statului.

B. Impozitele pe avere

Impozitul pe avere se afla în strânsa legatura cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile. {n practica fiscala se întâlnesc urmatoarele forme de impozit pe avere: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulatia averii si impozitul pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise sunt impozite stabilite asupra averii, dar platite din venitul obtinut de pe urma acesteia, cât si impozite instituite pe substanta averii. Cele mai frecvente impozite asupra averii întâlnite în practica sunt: impozite pe proprietati imobiliare si impozite asupra activului net. Primele se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor. Cotele de impunere sunt, în general, scazute si au ca baza de impunere valoarea de înlocuire, valoarea declarata de proprietar sau veniturile capitalizate privind bunurile respective. {n aceasta categorie intra si proprietatea funciara pentru care impozitul aplicat este conceput si ca un instrument de influentare a modului de folosinta a terenului respectiv.

Impozitul asupra activului net se aplica la întreaga avere mobila si imobila pe care o detine un contribuabil. Sub incidenta acestui impozit se impun doar patrimoniul agricol si cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile si imobile folosite în activitati comerciale, profesii libere etc.

Impozitele pe circulatia averii se aplica atunci când are loc trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile de la o persoana la alta. Astfel, întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii, impozitul pe actele de vânzare-cumparare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare (actiuni, obligatiuni etc.), impozit pe circulatia capitalurilor etc. {nsa, cele mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni, donatii si pe actele de vânzare-cumparare a unor bunuri imobile.

Impozitele asupra cresterii valorii averii sunt aferente sporului de valoare înregistrat la unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Astfel, exista impozitul pe plusul de valoare imobiliara si impozitul pe sporul de avere realizat pe timp de razboi.

{n România, impozitele pe avere se întâlnesc sub forma impozitelor pe averea propriu-zisa si impozitele pe circulatia averii. Din prima categorie, mai importante sunt impozitele pe cladiri si terenuri. Impozitul pe cladiri se plateste de persoane fizice si juridice detinatoare de cladiri. Cotele de impunere sunt de 0,2% pentru mediul urban si 0,1% pentru mediul rural, aplicate asupra valorii cladirilor. Pentru persoanele juridice cotele pot fi cuprinse între 0,5% si 1% asupra valorii de inventar a cladirilor, actualizate conform legii. Aceste cote se stabilesc de consiliile locale.

Impozitul pe teren este stabilit în suma fixa pe metru patrat, însa diferentiat pe categorii de localitati (orase, comune), iar în cadrul acestora pe zone.

Aportul impozitelor pe avere la constituirea veniturilor fiscale se situeaza în tarile dezvoltate sub 10%, cu exceptia Canadei, Statelor Unite ale Americii si Japoniei, unde cifra se ridica la ceva peste 10%. {n schimb, în tarile în curs de dezvoltare ponderea acestor impozite este mult mai mica, ceea ce explica ca si averea este de dimensiuni modeste.

1.3. Impozitele indirecte

1.3.1 Caracterizare generala a impozitelor indirecte

Pe lânga impozitele directe, procurarea resurselor financire necesare acoperirii cheltuielilor se realizeaza si cu ajutorul impozitelor indirecte. {n comoditatea si costul relativ redus al perceperii taxelor de consumatie si a altor impozite indirecte, consta explicatia optiunii unor tari pentru aceste impozite. Desi, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât cel al impozitelor directe.

Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, sustine ca utilizarea aproape exclusiva a impozitelor indirecte (în Florida, afirma el) a permis eliminarea aproape totala a evaziunii, generând scaderea nivelului de taxare, cu efecte pozitive asupra optiunii pentru consum si investitii la nivelul indivizilor si corporatiilor.

{n tarile dezvoltate, ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale este mai mica decât în tarile în curs de dezvoltare unde reprezinta mai mult de 50%. Rezulta ca în cazul tarilor din prima categorie, impozitele directe contribuie în cea mai mare masura la formarea veniturilor statului. {n tarile aflate în tranzitie, impozitele indirecte constituie 3-4 zecimi din totalul veniturilor fiscale, situatie asemanatoare cu aceea a tarilor dezvoltate.

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzarilor de marfuri si a prestarilor de servicii, iar cotele utilizate nu sunt diferentiate în functie de venit, avere sau situatia personala a contribuabilului. Aceste impozite afecteaza în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, îndeosebi, la vânzarea bunurilor de larg consum.

Impozitele indirecte se varsa la bugetul de stat de catre comercianti, industriasi etc., dar sunt suportate de catre consumatori, ceea ce afecteaza veniturile reale ale acestora, adica micsorarea puterii de cumparare. {n cazul acestor impozite nu este vorba de o constrângere politica, ci de una de ordin economic, altfel decât la perceperea impozitelor directe.

Formele de manifestare a impozitelor indirecte sunt: taxe de consumatie, monopoluri fiscale, taxe vamale si diferite taxe.

1.3.2. Taxele de consumatie

Taxele de consumatie se includ în pretul de vânzare al marfurilor fabricate si realizate în interiorul tarii, în general, bunuri de larg consum, cum sunt: zaharul, pastele fainoase, orezul, uleiul, vinul, berea, cafeaua, textilele, încaltamintea etc.

Taxele de consumatie sunt: taxe de consumatie pe produs sau accize si taxe generale pe vânzari când se percep la vânzarea tuturor marfurilor, inclusiv mijloace de productie.

Accizele se instituie asupra unor produse care se consuma în cantitati mari, nesubstituibile, pentru a se obtine un randament fiscal cât mai ridicat. Aceste produse au o cerere neelastica. {n România se practica taxe speciale de consumatie la produse ca: bauturile alcoolice, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, apele minerale, bauturile racoritoare, confectiile din blanuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur sau platina, autoturismele, parfumurile, aparatele video, camerele video, telefoanele mobile, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru conditionat aer.

Taxele de consumatie pe produs se calculeaza în suma fixa pe unitatea de masura sau în baza unor cote procentuale aplicate asupra pretului de vânzare. Cotele pentru accize difera de la o tara la alta si de la un produs la altul.

Taxele generale pe vânzari se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, adica impozitului cumulativ (multifazic) si a impozitului unic sau monofazic.

Impozitul cumulativ presupune impozitarea la toate verigile pe care le trec marfurile din momentul iesirii lor din productie si pâna ajung la consumator.

Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se încaseaza o singura data pe "distanta" producator-consumator, indiferent de numarul verigilor prin care trece o marfa.

Impozitul pe cifra de afaceri are ca baza de calcul cifra de afaceri bruta sau cifra de afaceri neta.

Impozitul pe cifra de afaceri bruta se calculeaza prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a marfurilor vândute, care include si impozitul platit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri neta se aplica numai asupra diferentei dintre pretul de vânzare si pretul de cumparare, adica asupra valorii adaugate. Acest impozit este cunoscut sub denumirea de taxa pe valoarea adaugata (TVA).

Taxa pe valoarea adaugata se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:

a.       asupra valorii adaugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producator la consumator;

b.      asupra pretului de vânzare din stadiul respectiv, obtinându-se astfel taxa asupra pretului de vânzare, din care se deduce taxa - calculata în acelasi mod - aferenta pretului de vânzare din stadiul anterior.

În practica se utilizeaza cu precadere a doua varianta de calcul, din care rezulta taxa pe valoarea adaugata aferenta stadiului respectiv.

Taxa pe valoarea adaugata se varsa la buget de catre fiecare întreprindere, care apare în calitate de vânzator si se suporta de consumatori odata cu cumpararea marfurilor sau serviciilor respective.

În Uniunea Europeana, prin Directiva referitoare la armonizarea taxei pe valoarea adaugata s-a fixat nivelul minim al cotei de 5% si al celei normale de 15%, fara sa se stabileasca si un nivel maxim al cotei. Prin urmare, statele membre au libertatea de a hotarî în legatura cu plafonul acestor cote.

Taxa pe valoarea adaugata constituie o sursa relativ stabila de venituri pentru bugetul de stat, deoarece consumul de produse si servicii de prima necesitate, supuse impozitarii, nu cunoaste fluctuatii mari de la o perioada la alta. Însa, calcularea acestei taxe presupune un volum mare de munca prin numarul de operatii contabile si a persoanelor care le efectueaza. Totodata, taxa pe valoarea adaugata nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar daca se practica doua sau trei cote de impozit.

În unele tari europene, cotele taxei pe valoarea adaugata se prezinta astfel: Germania 14%, Franta 18,6%, Italia 19%, Irlanda 21% si Danemarca 25%. În tarile din Europa Centrala si de Est, nivelul cotei normale este în Slovenia de 20%, Bulgaria, Cehia si Polonia 22%, Slovacia 23% si Ungaria 25%.

1.3.3. Monopolurile fiscale

Statul instituie monopoluri fiscale asupra productiei si/sau vânzarii unor marfuri ca : tutun, alcool, sare, carti de joc etc. Monopolurile fiscale pot fi depline sau partiale. Monopolurile depline se instituie de catre stat asupra productiei, cât si asupra comertului cu ridicata sau cu amanuntul pentru marfurile respective. Monopolurile partiale se practica fie numai asupra productiei si comertului cu ridicata, fie numai asupra comertului cu ridicata.

Veniturile realizate de catre stat prin monopolurile fiscale provin din profitul realizat în procesul de creare a acestor marfuri si din impozitul indirect cuprins în pret, încasat de la consumatorii marfurilor respective.

1.3.4. Taxele vamale

Taxele vamale sunt percepute de catre stat asupra exportului, importului si tranzitului de marfuri, dar cele mai utilizate sunt cele asupra importului de marfuri.

Taxele vamale de export au un scop fiscal sau economic. Acestea se întâlnesc mai rar în practica, deoarece majoritatea tarilor încurajeaza exportul de marfuri, fiind mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când se instituie aceasta se face asupra unor materii prime pentru a stimula prelucrarea lor în tara sau asupra unor semifabricate si produse finite ce detin o pondere importanta în exportul lor.

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra acelor marfuri care trec pe teritoriul unei terte tari. Acestea se practica doar cu titlul de exceptie, fiindca de pe urma tranzitului de marfuri se realizeaza încasari în valuta din alte servicii legate de aceasta activitate: tarife pentru folosirea cailor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra marfurilor de import în momentul în care ele trec frontiera tarii importatoare. Calcularea taxei se efectueaza asupra valorii marfurilor importate. Importatorul achita taxa vamala de import o data cu depunerea documentelor prin care intra în posesia marfii. Rolul acestei taxe este de egalizare, întrucât apropie nivelul pretului marfii importate de nivelul pretului marfii indigene (similare).

Natura economica a taxei vamale de import este similara cu aceea a taxelor de consumatie, deoarece, uneori taxa vamala de import conduce la scumpirea marfii importate în raport cu marfa indigena, actionând restrictiv pentru importator. Astfel, este necesar ca exportatorul sa reduca nivelul pretului de export al marfii, asigurând o competitivitate egala cu cea a marfii indigene. Aceasta reducere poate conduce la scaderea rentabilitatii exportului.

Taxele vamale pot fi de trei feluri: ad-valorem, specifice si compuse.

Taxele vamale ad-valorem exprima a cota procentuala din valoarea marfurilor importate.

Taxele vamale specifice se stabilesc ca suma fixa pe unitatea fizica de marfa importata (pe tona, pe metru cub etc.).

Taxele vamale compuse apar ca o combinatie a primelor doua.

Toate taxele vamale practicate de o anumita tara sunt trecute într-un tabel numit tarif vamal. Acesta cuprinde taxele vamale exprimate în procente, precum si masurile tarifare preferentiale prevazute în reglementarile legale, pentru fiecare categorie de produse în parte. În tariful vamal national sau de grup se regasesc: taxe vamale în conditia clauzei natiunii celei mai favorizate, taxe vamale autohtone si taxe vamale preferentiale.

Taxele vamale în conditia clauzei natiunii celei mai favorizate se aplica la importul de marfuri pe care o tara membra a Organizatiei Mondiale a Comertului îl efectueaza în tarile membre ale aceluiasi organism sau din alte tari cu care aceasta are acorduri cu privire la acordarea reciproca a clauzei.

Taxele vamale autonome se aplica la importul de marfuri pe care o tara îl realizeaza din tari cu care nu are încheiate acorduri pe baza clauzei natiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferentiale se practica în cazul tarilor care fac parte din diferite uniuni vamale cu caracter închis. Aceste taxe au un nivel mai redus decât cele aplicate în baza clauzei natiunii celei mai favorizate.
În practica, politicile vamale preferentiale înseamna reducerea sau chiar eliminarea taxelor vamale, în mod reciproc, în cadrul unui grup de state, privind importul si exportul de marfuri.

În România, taxele vamale de import se determina pe baza tarifului vamal de import, aprobat prin lege. Taxa vamala este înscrisa în procente si se aplica la valoarea în vama a marfurilor, exprimata în lei, transformare efectuata la cursul de schimb oficial.

Veniturile realizate de o tara sau alta din taxele vamale de import sunt diferite. Acestea depind si de la o perioada la alta. În tarile dezvoltate, aportul taxelor vamale la formarea veniturilor fiscale ale statului reprezinta mai putin de 1%, cu unele mici exceptii (Elvetia, de exemplu). În schimb, în tarile în curs de dezvoltare, taxele vamale contribuie cu sume importante la formarea veniturilor fiscale ale statului. În majoritatea statelor din aceasta categorie, taxele vamale participa cu peste o zecime la formarea veniturilor fiscale, iar în unele tari aportul depaseste o treime (Tunisia, Filipine, Etiopia). Importanta acestor taxe, în tarile în curs de dezvoltare, este atât fiscala, cât si economica, de protejare a produselor interne în concurenta marfurilor din aceeasi categorie sau similare din afara.