Caracterizare generala a impozitelor directe
Fiind forma cea mai veche si cea mai simpla de impunere din istoria societatii umane, impozitele directe se caracterizeaza prin faptul ca sunt stabilite în mod direct, pe baza datelor de care dispun organele fiscale, asupra unor obiecte materiale (terenuri, cladiri, autovehicule etc.) purtând în acest caz denumirea de impozite reale, obiective, pe produs sau asupra veniturilor (salariu, profit, renta etc.) si a averii (imobiliare si mobiliare) fiecarui contribuabil subiect impozabil în parte, în functie de situatia personala a acestuia, de puterea lui contributiva, în acest caz purtând denumirea de impozit personal.
Afectând în mod direct veniturile sau averea subiectului impozabil care se identifica, în intentia legii, cu suportatorul impunerii, de 414e42e 51;i în practica fiscala exista posibilitatea transferarii lor asupra altor persoane prin repercusiune, impozitele directe au fost utilizate în orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut extinderea si diversificarea cea mai mare în capitalism.
Astfel, ele au evoluat de la sistemul impozitelor directe reale (impozitul funciar, impozitul pe cladiri, impozitul pe usi, ferestre, impozitul pe mobiliar etc.), în cadrul caruia criteriile utilizate la asezarea si perceperea lor vizau, îndeosebi, aspectele exterioare ale materiei impozabile si mai putin puterea economica si situatia personala a subiectilor - suportatori, la impozite directe personale care sunt apreciate mai mult ca raspund mai bine principiului echitatii fiscale, deoarece la instituirea lor se tine seama de situatia personala a subiectilor impozabili, de puterea lor contributiva etc.
Impozitele directe au o baza relativ îngusta de impozitare, comparativ cu cea a impozitelor indirecte, si sunt dificil de evaluat, deoarece contribuabilii platitori manifesta o anumita reticenta în ceea ce priveste furnizarea datelor reale necesare impunerii.
Acest lucru se explica, printre altele, prin faptul ca nivelul veniturilor individuale ale majoritatii contribuabililor este relativ mic, situându-se, în unele cazuri sub un prag minim, ceea ce determina existenta unui numar redus de platitori si un randament fiscal scazut al acestor impozite.
De asemenea, exista posibilitati mai dificile de administrare a acestor categorii de impozite si unele dificultati în ceea ce priveste tinerea evidentei lor contabile.
Cu toate neajunsurile aratate, impozitele directe, fiind nominative si având un cuantum si termene de plata precis determinate, despre care contribuabilii platitori iau cunostinta din timp, sunt preferate în locul impozitelor indirecte, deoarece în cazul acestora din urma consumatorii si/sau utilizatorii diverselor marfuri si servicii, care sunt suportatorii de facto ai acestor impozite, nu au posibilitatea sa cunoasca din timp când si cât vor plati statului cu titlu de impozite indirecte.
În functie de criteriile de care se tine seama la stabilirea lor, impozitele directe se subîmpart în:
impozite directe reale;
impozite directe personale.
Cunoscute si sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, sunt asezate asupra unor bunuri materiale (terenuri, cladiri, fabrici, magazine, capitalul mobiliar etc.), adica asupra materiei impozabile brute, fara a se tine seama de situatia personala a subiectului impunerii.
Din aceasta categorie de impozite fac parte:
impozitul funciar
impozitul pe cladiri
impozitul pe activitatile industriale, comerciale si pe profesiile libere
impozitul pe capitalul mobiliar.
a. Impozitul funciar (pe pamînt) a fost introdus în practica fiscala a unor tari europene în primele stadii ale dezvoltarii capitalismului. La stabilirea marimii lui se foloseau diverse criterii ca: numarul plugurilor utilizate la efectuarea lucrarilor agricole, întinderea suprafetelor de terenuri cultivate si calitatea acestora, marimea arenzilor, a preturilor la care se vindeau terenurile s.a.
Singure, aceste criterii nu puteau servi la stabilirea corecta a capacitatii de plata a contribuabililor platitori ai acestui impozit, datorita faptului ca ele vizau numai factorii care influenteaza nivelul productiei agricole.
Introducerea cadastrului a permis determinarea mai exacta a capacitatii de plata a proprietarilor de pamânt si, în acest fel, a impozitului funciar.
b. Impozitul pe cladiri. Initial , stabilirea marimii acestui impozit se facea pe baza unor criterii exterioare cladirii, si anume: numarul si destinatia data încaperilor, suprafata construita, numarul usilor, ferestrelor, marimea curtii, aspectul exterior al cladirii s.a., care nu permiteau realizarea unei impuneri echitabile, deoarece se aplicau izolat si nu ofereau o imagine completa asupra obiectului impozabil. Cu timpul, aceste criterii au fost însa completate si diversificate, fapt care a permis o asezare mai corecta a acestui tip de impozit.
c. Impozitele pe activitatile industriale, comerciale si profesiile libere.
si la stabilirea marimii acestui impozit au fost utilizate criterii de ordin exterior, precum: marimea localitatii în care întreprinderea respectiva functiona, specificul activitatii acesteia, marimea capitalului social, numarul salariatilor, marimea fortei motrice utilizate în acea întreprindere s.a., fara a se tine seama de venitul realizat în respectiva întreprindere, de costurile de productie, de capacitatea contributiva a subiectului platitor etc.
d. Impozitul pe capitalurile banesti. Se stabileau în functie de cuantumul veniturilor sub forma dobânzilor pe care debitorul le platea pentru capitalul împrumutat sau de cuantumul veniturilor sub forma dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru creditul acordat.
Acest mod de asezare a impozitului pe capitalurile banesti oferea multor contribuabili platitori posibilitatea sa se sustraga de la plata efectiva a acestuia, deoarece atât debitorul cât si creditorul nu erau interesati sa informeze organele fiscale despre existenta unor raporturi de creditare între ei. În consecinta, randamentul fiscal al acestui tip de impozit este relativ scazut.
Impozite reale se practica si în prezent, în deosebi în tarile în curs de dezvoltare, unde sarcina fiscala este determinata pe baza urmatoarelor criterii: marimea suprafetei de teren, numarul animalelor de munca, cantitate de îngrasaminte utilizate pe unitatea de suprafata, folosirea unor sisteme sau instalatii de irigatii s.a.
Asa cum s-a mai aratat, în cazul practicarii impozitelor reale, la stabilirea marimii materiei impozabile nu se tine seama de produsul net, de veniturile realizate ca urmare a utilizarii bunurilor supuse impunerii, ci numai de produsul brut sau de cel mediu prezumat. Procedându-se astfel, sunt prejudiciati micii producatori si favorizati producatorii care realizeaza venituri mai mari decât cele medii. Acesta este explicatia faptului ca în numeroase cazuri impozitele reale deveneau regresive.
Caracteristice pentru practicarea impozitelor reale sunt si lipsa de uniformitate în ceea ce priveste stabilirea lor, imposibilitatea cuprinderii la impozitare a întregii materii impozabile prin felul în care se face impunerea, precum si existenta unor largi posibilitati de evaziune fiscala etc.
IMPOZITELE DIRECTE PERSONALE
Necesitatea asigurarii unor venituri cât mai mari la dispozitia statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice aflate în crestere continua, caracterul tot mai apasator al impozitelor reale asupra contribuabililor cu venituri relativ mici, nevoia tot mai presanta a utilizarii unui sistem de impozite degrevat de neajunsurile specifice impozitelor reale, care sa permita o impunere progresiva a veniturilor sau a averii, introducerea minimului neimpozabil si acordarea unor facilitati fiscale anumitor categorii de contribuabili etc., au reclamat introducerea în practica fiscala a impozitelor personale.
În functie de continutul materiei impozabile, impozitele personale se practica sub forma impozitelor de venit si a impozitelor pe avere.
Impozitele pe venit
Aceste impozite detin ponderea mai mare în totalul veniturilor fiscale din majoritatea tarilor care sunt organizate si functioneaza pe baza principiilor si a cerintelor economiei de piata.
Introducerea lor în practica fiscala este legata de cresterea numarului celor care realizeaza sau obtin venituri salarii, profit, renta etc.
Impozitele pe venit se manifesta sub forma a) impozitului pe veniturile persoanelor fizice si b) impozitului pe veniturile persoanelor juridice.
a) Impozitul pe veniturile persoanelor fizice este datorat statului de persoanele fizice rezidenteą sau nerezidente intr-o tara care realizeaza venituri din surse existente pe teritoriul tarii respective, cu unele exceptii prevazute de lege: persoanele fizice care realizeaza venituri sub nivelul minimului neimpozabil, in unele cazuri militarii, diplomatii straini acreditati în acea tara (în conditii de reciprocitate), suverane si familiile lor în tarile în care exista.
Obiectul impunerii, în cazul practicarii acestui tip de impozit, îl constituie veniturile realizate din activitatile desfasurate în domeniul industriei, agriculturii, bancar, asigurarilor, din exercitarea unor profesii libere etc.
Venitul impozabil este acea parte de venit care ramâne din venitul brut, dupa deducerea din aceasta a costurilor de productie, a sumelor prelevate la fondul de rezerva, a primelor de asigurare platite, a cotizatiilor la asigurare de boala, de accidente si de somaj, precum si a sumelor platite la casele de pensii, a pierderilor datorate unor calamitati naturale sau înregistrate din activitatea anilor precedenti etc.
Fiind asezat asupra fiecarei persoane în parte, cu sau luarea în considerare a situatiei sale personale ( starea civila, vârsta, numarului persoanelor aflate în întretinerea sa etc. ), care realizeaza venituri din surse legale ( din salarii, din afaceri, din practicarea unor profesii libere etc.), impozitul pe venit este o impunere individuala.
Însa, daca veniturile impozabile sunt obtinute în comun de mai multe persoane si aceste venituri nu pot fi defalcate pe fiecare contribuabil în parte, impunerea se stabileste global pentru toate persoanele care au participat la realizarea veniturilor respective, adica pe o familie sau pe o gospodarie.
În practica fiscala exista doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, cu avantajele si neajunsurile lor, si anume:
-sistemul impunerii separate a fiecarui venit provenit dintr-o anumita sursa;
-sistemul impunerii globale asupra veniturilor cumulate, realizate de o persoana fizica din diverse surse.
Impunerea separata poate fi practicata fie sub forma unui impozit unic pe venit, fapt care permite o tratare ( impunere) diferentiata a fiecarei categorii de venit în parte, în ceea ce priveste asezarea si perceperea impozitului asupra acestuia, fie prin aplicarea unor impozite separate ( cote de impozite diferite ), care vizeaza fiecare în parte venitul obtinut dintr-o anumita sursa legala.
Impunerea globala consta din cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de proveninta ale acestora, si aplicarea asupra venitului total astfel obtinut a unui singur impozit.
Aceasta modalitate de impunere este practicata pe scara din ce în ce mai mare, fiind întâlnita în tari ca: Marea Britanie (Income Tax), S.U.A. (Individual Income Tax), Belgia (Impot des perssones physique), Franta (Impot sur le revenu), Italia s.a.
Analiza celor doua sisteme de impunere a persoanelor fizice evidentiaza ca în cazul impunerii separate, persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece ele nu mai sunt afectate de progresivitatea impunerii care este specifica sistemului de impunere globala.
Stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se face de regula anual, pe baza unei declaratii de impunere data de subiectul impozitului.
Încasarea impozitelor stabilite asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente etc. se face, în cele mai frecvente cazuri, prin stopajul la sursa, iar impozitele aplicate asupra celorlalte venituri sunt încasate direct de la contribuabilii platitori.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice înregistreaza cresteri continue pe plan mondial. Ele detin ponderi mai mari în totalul veniturilor bugetare, comparativ cu cele detinute de impozitele pe veniturile persoanelor juridice.
În România, cel mai important impozit, din categoria impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, este în prezent impozitul pe salarii.
b) impozitul pe veniturile persoanelor juridice (societatilor de capital)
este datorat statului de societatile comerciale pe actiuni, în comandita simpla, în comandita pe actiuni, cu raspundere limitata, de societatile cooperatiste, de asezaminte, fundatii si de alte persoane juridice care au scop lucrativ si obtin venituri, inclusiv de cele exploatate de institutii de interes public sau local, care obtin venituri, functionând în general ca societati de capital.
Caracteristic pentru impozitul pe veniturile societatilor de capital este faptul ca impunerea se face în functie de nivelul, structura si repartizarea profitului realizat de aceste societati.
Asa cum se stie, o parte din veniturile obtinute de societatile de capital îmbraca forma profitului ce nu se reinvesteste si poate fi distribuita asociatilor sau actionarilor sub forma de dividende (care prin natura lor nu au continut fiscal, adica nu reprezinta transferuri de fonduri fara contraprestatie directa si imediata), iar o alta parte a veniturilor acestor societati poate ramâne la dispozitia lor pentru constituirea unor fonduri.
Corespunzator acestei repartizari a profitului societatilor de capital, în practica fiscala se întâlnesc urmatoarele modalitati de impunere:
se impune mai întâi întregul profit obtinut de societatea de capital si apoi, în mod separat, profitul repartizat actionarilor sub forma de dividende, care este impozitat în acest mod de doua ori. Acest sistem de impunere, considerat clasic, se practica în Belgia, Olanda, Elvetia, Luxemburg, S.U.A. ;
este supusa impunerii numai partea de profit repartizata actionarilor sub forma de dividende, iar partea care ramâne la dispozitia societatii de capital este exonerata de la impunere. Practicarea acestei modalitati de impozitare prezinta avantaje pentru societatile de capital, stimulându-le sa-si plaseze profitul realizat în obiective investitionale noi;
este supusa impunerii numai partea de profit ramasa la dispozitia societatii de capital, iar aceea repartizata actionarilor sub forma de dividende este scutita. Desigur ca în acest caz sunt avantajati asociatii sau actionarii care primesc dividende, dar este încalcat principiul echitatii fiscale;
sunt impuse separat atât partea de profit repartizata actionarilor sub forma de dividende, cât si cea ramasa la dispozitia societatii de capital.
Impozitul pe profitul societatilor de capital se calculeaza de regula pe baza unor cote procentuale proportionale, carora li se pot adauga anumite sporuri corective sau cote aditionale.
Nivelul cotelor de impunere difera de la tara la alta si în cadrul fiecarei tari, de la o perioada la alta, în functie de criteriile de impunere adoptate, cum ar fi, de exemplu: natura activitatilor din care se obtine profitul sau sursa de formare a profitului, marimea cifrei de afaceri realizata de societatea de capital supusa impunerii, forma de proprietate sau natura capitalului social al societatii respective, nationalitatea societatii de capital, data înmatricularii acesteia s.a.
Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice, respectiv calcularea acestuia, se fac de regula anual, pe baza declaratiei de impunere data de acestea organelor fiscale, iar plata se face în transe trimestriale, ale caror sume sunt reglate la încheierea anului financiar.
În tarile dezvoltate din punct de vedere economic, ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor juridice, în totalul veniturilor fiscale ale statului, este mai mica decât ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice.
În tarile care se afla în curs de dezvoltare situatia este inversa.
Sunt instituite în legatura cu existenta drepturilor de proprietate, ale diferitelor persoane fizice si juridice, asupra unor bunuri mobile si imobile.
În practica fiscala din diferite tari aceste impozite exista sub urmatoarele forme principale:
- impozite propriu - zise asupra averii;
- impozite asupra circulatiei averii;
- impozite asupra sporului de avere sau cresterii averii.
Se practica în doua variante:
- ca impozite asezate asupra averii, platite din venitul produs de averea respectiva;
- ca impozite instituite pe substanta însasi a averii si platite chiar din aceasta.
Acestea din urma au de regula un caracter exceptional, fiind percepute o singura data(de exemplu, în timpul sau dupa încheierea unui razboi).
Cele mai frecvente impozite asezate asupra averii propriu - zise sunt:
impozitele pe proprietatile mobiliare;
impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietatile mobiliare sunt întâlnite în mod frecvent sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor.
Baza impozabila asupra bunurilor care intra sub incidenta fiscala a acestei categorii de impozite o reprezinta, fie valoare de înlocuire sau valoarea declarata de proprietar a bunurilor respective, fie veniturile capitalizate rezultate din folosinta acestor bunuri.
În general, cotele de impunere în cazul aplicarii acestor impozite nu sunt ridicate, pentru a putea fi suportate usor de contribuabilii platitori din veniturile produse de averea respectiva.
Obiectul impunerii în cazul aplicarii acestor impozite, îl reprezinta întreaga avere imobila si mobila pe care o detine un contribuabil platitor.
În practica financiara intra însa sub incidenta fiscala a acestui impozit numai patrimoniul agricol si cel forestier, bunurile mobile si imobile folosite pentru desfasurarea activitatilor comerciale, exercitarea profesiilor libere etc.
La calcularea impozitului pe activul net se aplica cote proportionale sau cote progresive.
Obiectul impunerii, în cazul aplicarii acestor impozite, îl reprezinta acea parte din substanta averii (bunuri mobile si imobile) supusa transmiterii dreptului de proprietate de la o persoana la alta.
Din categoria acestor impozite fac parte:
impozitul pe succesiuni;
impozitul pe donatii;
impozitul pe actele de vânzare - cumparare;
impozitul pe înscrisuri sau titluri de valoare;
impozitul pe circulatia capitalului si a efectelor comerciale etc.
Obiectul impunerii, în cazul aplicarii acestor impozite, îl reprezinta sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri într-un anumit interval de timp.
Din aceasta categorie de impozite fac parte:
impozitul pe plusul de valoare imobiliara (impozitul asupra câstigului de capital);
impozitul pe sporul de avere obtinut în timp de razboi.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliara a fost instituit în vederea impunerii sporului de valoare înregistrat de unele bunuri imobiliare (cladiri, terenuri), în intervalul de timp din momentul cumpararii acelor bunuri si pâna în momentul vânzarii bunurilor respective, fara ca proprietarii lor sa fi efectuat cheltuieli în acest scop.
Subiectul impunerii, în cazul aplicarii acestui tip de impozit, este vânzatorul, iar obiectul supus impunerii îl constituie diferenta dintre pretul de cumparare si pretul de vânzare a acelui bun
|
