Indicatori de masurare a riscurilor bancare

Indicatori de masurare a riscurilor bancare

1. Indicatorii riscului de creditare

Aproape toate bancile, intr-o masura mai mica sau mai mare, isi asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii generale in banca respectiva.

Prin urmare, doi indicatori de referinta pentru estimarea riscului de creditare se determina pe baza ponderii activelor de calitate slaba, care intarzie sau care nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv :

volumul creditelor restante/ total credite x 100;

volumul creditelor neperformante/total credite x 100.

In mod cert, este de dorit ca cele doua rapoarte sa aiba valori minimale (tinzand spre 0 in primul caz si situate in jur de 1 in al doilea caz), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevand activitatea si rezultatele financiare ale bǎncii. Aceste categorii de credite genereazǎ una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranzitie, confruntate cu puternice dezechilibre micro si macroeconomice.

Alti indicatori ai riscului de creditare utilizeazǎ in formula de calcul rezervele si provizioanele pe care bancile si le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi :

- rezerve pentru pierderi din credite/total credite x 100, raport care exprimǎ sintetic expectatiile manageriale privind evolutia calitǎtii portofoliului de imprumuturi;

- provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, raport care reflectǎ nivelul de prudentǎ adoptat de bancǎ in politica sa de creditare;

- profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancǎ.

Indicatorii potentiali de mǎsurare a riscului care pot semnala in avans variatiile veniturilor bǎncii (lead measures) sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de crestere a volumului de credite, rentabilitatea ridicatǎ a unor categorii de credite.

Desi nici unul din indicatorii mentionati nu reprezintǎ un predictor perfect, putem afirma cǎ nivelul necorespunzator al unuia dintre acestia (sau al mai multora) constituie in sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

2. Indicatorii riscului de lichiditate

A. Grupa pasivelor nete

O prima grupa de indicatori de lichiditate are patru componente distincte ce pot fi calculate pe baza acelorasi date, respectiv detalierea pe benzi de scadente a pasivelor si activelor bancare: pasivele nete simple, pasivele nete cumulate, indicele lichiditatii si transformarea medie a scadentelor.

1. Pasivele nete simple se calculeaza, pentru fiecare perioada, ca diferenta intre pasivele si activele cu aceeasi scadenta, si exprima masura in care activele scadente acopera pasivele scadente. Tabelul de mai jos prezinta un exemplu de calcul:

Tabelul 5.1. Calculul pasivelor nete simple

Probleme de gestiune apar mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive (cel mai des pe perioade scurte de timp, exemplul prezentat mai sus fiind edificator in acest sens), caci pentru acoperirea lor banca trebuie sa gaseasca resurse suplimentare. In plus, repartizarea pe coloana a semnului pasivelor nete ne poate da informatii suplimentare referitoare la transformarea scadentelor practicata de banca. De regula, transformarea scdentelor este cea clasica: resurse mobilizate preponderent pe termen scurt pentru finantarea unor plasamente preponderent pe termen lung.

2. Pasivele nete cumulate

Pasivele nete cumulate se calculeaza ca diferenta intre pasivele si activele cumulate corespunzatoare fiecarei benzi de scadente.

Tabelul Calculul pasivelor nete cumulate

Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maxima nevoie de lichiditate. Astfel, din exemplul de mai sus rezulta ca banca va inregistra un deficit de lichiditate pentru perioade cuprinse intre o luna si trei luni, iar maximul va fi atins peste trei luni, avand un nivel de 150.

3. Indicele lichiditatii

Acest indicator se calculeaza pe baza acelorasi date, dar nu prin diferenta, ci prin raportare:

Indicele lichiditatii

Sistemele de ponderare sunt doua:

>    ponderarea cu numarul mediu de zile (luni sau ani) corespunzator fiecarei perioade;

>    ponderarea cu numarul curent al grupei de scadente respective;

In tabelul de mai jos este prezentat un model de calcul al indicelui lichiditatii utilizand al doilea sistem de ponderare:

Tabelul 5.3. Calculul indicelui de lichiditate

In functie de aceste date, vom avea:

IL= 1.000/1.250 = 0,8

Valoarea optima a acestui indicator este 1 sau 100%. In cazul nostru, putem aprecia ca banca are o lichiditate adecvata, cu posibilitatea de imbunatatire.

4. Transformarea medie a scadentelor

Acest indicator exprima (in numar de zile, de luni sau de ani) diferenta intre scadenta medie ponderata a activelor bancare si cea a pasivelor bancare.

TS =

Tabelul 5.4.

Valoarea acestui indicator va fi:

TS = (1.112,5/550) - (787,5/550) = 2,022 - 1,4318 = 0,59 (luni)

Se apreciaza ca in acest exemplu s-a folosit ca sistem de ponderare durata medie a fiecarei perioade (benzi), exprimata in luni (adica 0,5; 1,5; 3), rezultatul exprimandu-se, de asemenea, in luni.

Fata de ceilalti trei indicatori prezentati anterior, transformarea medie a scadentelor sugereaza mai bine riscul de lichiditate, deoarece permite exprimarea in unitati de timp a transformarii practicate.

B. Grupa lichiditatii imediate

1. Pozitia lichiditatii

Acest indicator se calculeaza pe zile (pentru saptamana urmatoare), pe saptamani (pentru luna urmatoare) si pe luni (pentru anul urmator).

Marimea pozitiei lichiditatii se determina ca diferenta intre ACTIVELE LICHIDE si PASIVELE IMEDIATE.

Activele lichide = Contul curent la Banca Centrala + Plasamente scadente de incasat

Pasive imediate = Depozite volatile + Imprumuturi scadente de rambursat

Un exemplu de calcul simplificat este prezentat in tabelul urmator:

Tabelul 5.5. Calculul pozitiei lichiditatii

Optimizarea pozitiei lichiditatii bancare presupune echilibrarea celor doua elemente principale: activeie lichide si pasivele imediate si deci obtinerea unei pozitii nule. Acest fapt este impus de managementul riscului si de maximizarea rentabilitatii bancare.

Daca pozitia lichiditatii este negativa (primele doua saptamani din exemplu) atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor imediate. Trebuie sa se recurga la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. In ipoteza unui acces facil la piete, ordinea de preferinte pentru finantarea operatiei ar fi: imprumut de la Banca Centrala, imprumut de pe piata interbancara, lichidarea inainte de termen a unor active din portofoliu, titlurizarea unor credite.

Daca pozitia lichiditatii este pozitiva, atunci resursele lichide de care dispune banca depasesc necesarul sau pentru perioada corespunzatoare. Din punctul de vedere al gestiunii riscului de lichiditate situatia este de apreciat, dar nu putem neglija marimea excedentului de lichiditate. Marimea excedentului admisibil se poate folosi ca o norma interna de gestiune. Aceasta deoarece marimile in baza carora s-au facut calculele sunt marimi anticipate si nu certe si deci este bine sa avem o rezerva de lichiditate. Pe de alta parte, activele lichide cel mai 'prost' plasament bancar in termeni de rentabilitate si nivelul lor trebuie minimizat. De aici rezulta ca, desi la limita, pozitia lichiditatii trebuie sa fie nula, putem admite un excedent limitat justificat de un comportament prudent.

2. Gradul de indatorare pe termen scurt

Acest indicator, din prisma lichiditatii, se calculeaza pentru perioade foarte scute de timp si pe benzi de scadente. Raportul se refera la pozitia considerate a angajarii fata de piata si vizeaza raportul intre solicitarile noi fata de piata, prilej de noi angajari fata de piata si imprumuturile scadente, prilej de dezangajare.

Rata =

Marimea acestui indicator trebuie sa se situeze aproape de valoarea 1, aceasta insemnand un echilibru intre noile solicitari de credite si imprumuturile scadente. In cazul in care raportul are valori supraunitare, banca se afla in postura de a fi nevoita sa atraga resurse. In cazul invers, valoare subunitara a raportului, banca se afla in ipostaza de surplus de resurse pe care trebuie sa le fructifice in conditii de maxima profitabilitate si minim de risc.

C. Ratele de referinta ale lichiditatii

Pentru ca gradul de lichiditate sa poata fi mai bine perceput, trebuie ca acesta sa fie interpretat nu numai in suma, ci si in raport de alte elemente ale bilantului bancar sau in raport de total bilant.

Astfel, pentru aprecierea lichiditatii se pot folosi indicatori construiti prin raportare intre diferitele posturi sau grupe din bilant, de regula, care opun elementele de activ cu cele de pasiv.

De mare utilizare si cu semnificatie unanim acceptata este:

Total credite acordate

Rata lichiditatii (1) =

Total depozite

Valoarea 1 a acestei rate ar exprima o situatie normala. O rata scazuta sub 1 ar insenina un exces de lichiditate si un profit diminuat. Dimpotriva, o rata supraunitara ar implica riscuri sporite, determinand lichidarea cu pierderi a unor active in scopul de a acoperi la nevoie cererile de restituire ale deponentilor.

Folosirea acestui indicator, ca si a celor care urmeaza, este necesara si semnificativa in compararea activitatii mtre banci sau intre doua perioade distincte de activitate ale aceieiasi banci.

O rata mai direct axata pe esenta lichiditatii este:

Disponibilitati + Titluri negociabile negajate
Rata lichiditatii (2)

Total active

Aceastarataaratadimensionalmarimeaactivelorlichidesiusor lichidabile. O rata supraunitara este favorabila. In fine, ultima rata din acest demers:

Rata lichiditatii (3) = Resurse volatile

Active lichide

Interpretarea acestei rate consta in urmatoarele: resursele volatile sunt depozite si alte resurse care, prin natura lor, sunt de scurta durata sau se modifica m sensul diminuarii in mod neasteptat si inoportun. Prin natura lor, resursele volatile implica angajarea Iichiditatii. O valoare subunitara a ratei este benefica.

In practica bancara internationala, de o deosebita importanta este ponderea diferitelor tipuri de resurse, in special depozite, in totalul pasivelor pentru a aprecia gradul de solicitare la restituire. Depozitele la termen, se stie, au o stabilitate mai mare, iar depozitele la vedere o volatilitate mai mare.

In literatura de specialitate se recomanda, in acest sens, o serie de indicatori cum ar fi:

1.            Indicatorul pozitiei monetare: numerar si depozite la alte banci/total active (valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mare);

2.     Indicatorul titluri de valoare lichide: titluri de stat/total active (valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mare):

3.     Pozitia neta a fondurilor de la Banca Centrala (fonduri vandute – fonduri cumparate) / total active (valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mare);

4.     Indicatorul pasivelor foarte lichide: active ale pozitiei monetare/pasive ale pietei monetare;

5.           Indicele plasamentelor pe termen scurt/pasive sensibile (valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mare);

6.     Indiceledepozitelor stabile:depozitestabile/totalactive(valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mica);

Primii trei indicatori de mai sus se concentreaza asupra activelor sau a lichiditatii stocate a bancii.

Ceilalti trei se focalizeaza asupra pasivelor sau a lichiditatii cumparate a bancii. Fiecare indicator trebuie comparat cu media indicatorului respectiv asociat bancilor de aceleasi dimensiuni si caracteristici din sistemul bancar. Mai mult, trezorierul analizeaza in mod special schimbarile survenite in cadrul indicatorilor de lichiditate si nu dimensiunile acestora, pentru a delermina daca lichiditatea bancii scade sau creste si motivele dc scadcre sau crestere.

Depozitele bancare si celelalte surse de fonduri bancare sunt grupate pe categorii in functie de probabilitatea de a fi retrase. Astfel, pasivele bancii se pot grupa in:

1.            pasive foarte lichide (,,hot money liabilities') - depozite care vor fi retrase cu siguranta in perioada imediat urmatoare;

2.     fonduri vulnerabile (,,vulnerable funds') - depozite ale clientilor din care o parte substantiala (25-30%) va fi retrasa in perioada imediat urmatoare;

3.     fonduri stabile (,,core deposits') - fonduri de demensiuni mari si care produc cele mai mari dezechilibre in cazul retragerii lor de catre titularii de cont.

Trezorierul trebuie sa detina fonduri lichide, diferentiate cantitativ, pentru fiecare categorie de depozite mentionate mai sus. De pilda, pentru pasivele foarte lichide se decide detinerea a 95% din acestea in rezerve lichide (conturi curente la alte banci, plasamente in bonuri de tezaur, contracte REPO). Pentru pasivele vulnerabile procentul de active lichide este de 45%, in timp ce pentru pasivele stabile procentul este, de regula, 5%.

3. Indicatorii riscului ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii este masurat in mod traditional, fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Una dintre problemele pe care o ridica o astfel de practica se refera la dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid si cuantificabil sensibilitatea la dobanda si esecul de a aprecia sensibilitatea valorica la modificarea- ratelor. Indicatorii mai avansati ai riscului ratei dobanzii includ masurarea gap-ului la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a gap-ului pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratiei pentru activele bancii, pasive sl elemente extrabilantiere.

Managementul riscurilor financiare acorda o atentie deosebita riscului ratei dobanzii, care se relationeaza cu cel valutar pe termen scurt, atunci cand exista conditiile de paritate. In practica, bancile utilizeaza simulari pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobanzii, determinand impactul unor modificari in ratele dobanzilor pe diferite categorii de scadente asupra profitabilitatii si valorii de piata. .In lucrarea „Management bancar” se apreciaza ca principalii indicatori de evaluare a riscului de variatie a ratei dobanzii sunt[1]:

indicele sau gradul de sensibilitate;

ecartul sau GAP-ul.

1. Gradul de sensibilitate a bancii la variatia ratei dobanzii pe piata se exprima prin rata gradului de sensibilitate calculata ca raport intre activele si pasivele sensibile, conform urmatoarei relatii:

Un nivel egal cu 100 al indicatorului prezinta o perfecta concordanta a activelor si pasivelor, in timp ce valoarea supraunitara exprima o stare in care activele predomina pasivele, fapt ce poate asigura venituri mai mari bancii. Rata subunitara exprima dependenta bancii fata de pasivele sensibile, ceea ce poate genera cresterea cheltuielilor cu dobanzile.

2. Ecartul (GAP-ul) se calculeaza ca diferenta la un moment dat intre activele si pasivele purtatoare de dobanda. Analiza GAP (analiza de interval, de prag) prezinta, deci, activele si pasivele a caror dobanda poate fi restabilita in cadrul unor perioade de timp in viitor.

Se apreciaza ca rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificarile potentiale ale venitului net din dobanzi pe un termen scurt, in general primele trimestre ale anului urmator. Ele pot fi insa uneori imprecise, putand conduce la concluzii false.

Deficientele analizei GAP decurg, in primul rand, din faptul ca ratele dobanzii evolueaza diferit, chiar si in conditiile unui GAP egal cu 0, schimbarile intervenite in natura veniturilor si cheltuielilor din dobanzi fiind si ele diferite. In al doilea rand, ajustarea ratei dobanzii aferente activelor si pasivelor se fac la perioade de timp diferite, fapt ce determina, de asemenea, schimbari inegale. Rezolvarea acestor deficiente poate fi solutionata prin definirea GAP-ului pe subperioade neintersectate ale unui orizont de planificare mult mai mare. Astfel, presupunand un orizont de planificare de un an, analiza se va efectua separat pe cele doua jumatati ale anului. Primul GAP masoara diferenta dintre activele si pasivele cu scadenta susceptibile de a li se ajusta rata dobanzii in primele 6 luni, in timp ce al doilea GAP masoara diferenta dintre activele si pasivele ajustabile in urmatoarele 6 luni.

In concluzie, prin utilizarea acestor indicatori gestiunea riscului ratei dobanzii poate fi formulata simplist astfel: indicele de sensibilitate sa fie egal cu unitatea, iar ecartul (GAP-ul) sa fie nul. Dar, aceasta strategie simplista nu asigura, asa cum am vazut, si succesul limitarii riscului ratei dobanzii deoarece, desi ratele dobanzii la activele si pasivele sensibile se modifica, in acelasi sens, miscarea lor, de cele mai multe ori, inregistreaza amplitudini diferite.

4. Indicatorii riscului valutar

In cadrul managementului bancar, operatiunile in valuta ocupa un loc important, deoarece ele prezinta un potential ridicat de risc, a carui producere influenteaza negativ patrimoniul si rezultatul intregii activitati desfasurate.

Pelanga riscurilecomunetuturoroperatiuniior derulatedebancile comerciale, indiferent de moneda in care acestea sunt exprimate (riscul de credit, de decontare, de lichiditate etc.), operatiunile in valuta introduc o noua dimensiune a riscului, si anume riscul valutar.

In general, riscul valutar reprezinta posibilitatea de a nu realiza profitul scontat sau de a inregistra pierderi, ca urmare a evolutiei cursului de schimb in sensul contrar anticiparilor formulate in momentul angajarii operatiuniior.

Nivelul expunerii la riscul valutar este influentat de volumul operatiunilor in valuta pe care le initiaza o banca comerciala, pe cont propriu sau in numele clientilor.

Operatiunile valutare reflectate in bilantul contabil, pe partea de activ si de pasiv si in extrabilantier, sunt exprimate in moneda nationala la un curs de schimb valabil la sfarsitul exercitiului financiar, astfel ca variatiile acestuia pot genera castiguri sau pierderi pentru banca.

Implicarea intr-o masura din ce in ce mai mare a bancilor in operatiuni valutare determina si cresterea potentialului de manifestare a riscului valutar, desi managementul corelat al activelor si pasivelor poate asigura mentinerea acestuia in limite acceptabile.

Pentru managementul unei banci, pozitia de schimb totala reprezinta un instrument de cuantificare a riscului valutar indus de totalitatea operatiunilor valutare in care s-a angajat banca.

Din punctul de vedere conceptual, pozitia de schimb totala reprezinta soldul net al creantelor in valuta, respectiv diferenta dintre totalul creantelor si totalul angajamentelor denominate in valuta.

Intr-o abordare mai analitica, se determina si pozitia de schimb individuala deschisa pe fiecare valuta in parte, aceasta reprezentand diferenta dintre totalul creantelor si totalul angajamentelor exprimate in aceeasi valuta.

In situatia in care creantele totale in valuta sunt mai mari decat angajamentele totale in valuta, banca prezinta o pozitiedeschimblunga (drepturile sale exprimate in valuta depasesc obligatiile in valuta).

In caz contrar, daca totalul angajamentelor in valuta depaseste totalul creantelor in valuta, pozitia de schimb a bancii este scurta (obligatiile in valuta ale bancii sunt mai mari decat drepturile sale in valuta).

Similar este apreciata si pozitia de schimb individuala deschisa pe fiecare valuta in parte.

Pozitia de schimb lunga sau scurta adoptata pe o anumita valuta genereaza efecte favorabile sau nefavorabile asupra bancii, in functie de evolutia cursului de schimb al monedei nationale fata de valuta respectiva:

Tabelul 5.6. Influenta variatiei cursului de schimb asupra rezultatelor bancii

In majoritatea tarilor, bancile inregistreaza operatiunile in valuta in conturi deschise pe fiecare din valutele in care acestea sunt denominate. Totodata, se deschid conturi de pozitii de schimb pentru fiecare valuta, in care se inregistreaza in contrapartida aceste operatiuni. Conturile de natura celor mentionate sunt, dupa caz, conturi bilantiere sau extrabilantiere.

Astfel de operatiuni formeaza pozitia de schimb operationala.

Elementele de natura celor mentionate determina pozitia de schimb structurala. De altfel, activele imobilizate din aceste categorii, ca si operatiunile al caror risc valutar este suportat de stat se exclud din calculul pozitiei de schimb care exprima nivelul expunerii bancii la riscul valutar.

De regula, pozitia de schimb operationala reprezinta diferenta dintre pozitia de schimb totala si pozitia de schimb structurala.

5. Indicatorul de solvabilitate (adecvare a capitalului)

Una din tendintele contemporane cele mai evidente este cresterea exceptionala a operatiunilor extrabilantiere, categorie care aduce bancilor profituri tot mai mari, dar le angajeaza deopotiva in riscuri. Fondurile proprii trebuie sa acopere si riscurile aferente acestei angajari.

Fondurile proprii ale bancilor includ capitalul propriu(de rang I) si capitalul sumplimentar(de rang II).

Bancile au obligatia sa determine lunar nivelul fondurilor proprii, pe baza datelor inscrise in balanta contabila a fiecarei luni si sa raporteze BNR acest nivel in termen de cel mult 10 zile calendaristice din luna urmatoare.

Indicatorii utilizati pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri raspund, in principal, unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare. Problemele discutate in acest subcapitol nu epuizeaza, in mod cert, gama de indicatori posibil de a fi calculati sau care se determina in practica bancara internationala. Ceea ce dorim sa subliniem insa este faptul ca relevanta acetor masurari capata consistenta numai in coroborare cu cele care exprima performantele financiare ale fiecarei banci, relatia in sine fiind esentiala pentru aprecierea reala a calitatii deciziilor manageriale. O asemenea idee este sustinuta chiar de includerea unor indicatori de masurare a riscurilor in ansamblul parametrilor de evaluare a pozitiei unei banci sau a ratingului acordat de agentiile specializate (asa cum prevede Acordul Basel II ce va fi prezentat in continuare, acord care reformeaza vechiul acord instituit in 1988).