.LOCUL I.M.M.-URILOR IN ECONOMIA U.E.

Termenul generic de firma a patruns in teoria si practica de natura economica dupa anii ′30 din secolul trecut, dar s-a impus dupa anii ′70 si a devenit cvasi-general recunoscut in ultimul deceniu.

In Romania azi tot ceea ce este unitate economica cu caracter comercial este firma in „limbajul de piata”, dar in stiinta mai are de asteptat pana va trece pe primul plan. In alte tari din Europa, in mod deosebit in Franta si Italia dar si pe alte continente unele popoare de limba latina folosesc si termenul de intreprindere. Multi folosesc mai mult sau mai putin concomitent cei doi termeni atribuindu-le aceeasi valoare cognitiva.

Firma, prin delimitarile mai mult sau mai putin exprese de pana acum reuneste unitatile economice de orice fel daca acestea au caracter comercial sau lucrativ. In ceea ce priveste intreprinderea s-a observat ca se utilizeaza mai selectiv, cel mai des pentru a indica unitati economice comerciale nefinanciare.

Termenul “intreprindere” s-a folosit cu mult inaintea celui de firma. Se considera ca studiul intreprinderii din punct de vedere economic isi gaseste locul in stiintele de gestiune si in special in economia intreprinderii concentrandu-se pe: a) functiile intreprinderii – comerciala, de productie, aprovizionare, logistica, resurse umane, financiare etc.; b) organizarea intreprinderii, mecanismele de comunicare, configuratia structurala etc.; c) relatiile sale cu mediul economic, strategia etc.   

Termenul de “firma” a fost pus in centrul atentiei de Ronald Coase in 1937 in articolul „The Nature of the Firm” care este considerat de foarte multi initiati in domeniu drept fundamentul teoretic modern al teoriei despre firma. Au fost aduse atunci in discutie doua probleme majore ale firmei: a) care este natura firmei? b) cum poate fi explicata existenta sa din moment ce in stiinta se considera ca sistemul sau sistemele preturilor si alocarea optima a resurselor sunt realizate de piata?

Problematica firmei se circumscrie, in principal, in perimetrul intrebarilor puse de Coase privind natura, existenta, eficienta si mecanismele de coordonare ale firmei la acestea adaugandu-se preocuparile aparute ca urmare a transformarilor survenite in cadrul firmelor cu privire la resursele umane, inovatie, globalizare, guvernanta si frontiere.

Materialele ce le vom parcurge in curs nu au avut in vedere intreprinderea in totalitatea sa, adica toate intreprinderile, ci numai o parte a acestora - cele pentru care s-a statornicit sintagma intreprinderi mici si mijlocii sau IMM-uri.

Despre aceste intreprinderi se vorbeste dintotdeauna pentru ca fiecare a perceput existenta unor deosebiri intre intreprinderi dupa nenumarate criterii. Asa ca fiecare cand s-a referit la intreprinderi mici si mijlocii a avut in vedere in mod deosebit criterii cantitative – numar de salariati, volumul productiei, al vanzarilor, numarul de masini, utilaje, instalatii etc. Modul definirii intreprinderilor mici si mijlocii este adesea diferit pe grupuri de tari si pe tari.

In timp s-a facut desigur o anumita clarificare si apropiere dar  unele diferente continua sa existe indiferent daca acestea sunt cumva justificate sau nu din punct de vedere stiintific sau practic. In acest sens amintim ca pentru adeptii mentinerii diferentierilor cele mai des invocate sunt doua motive: deosebirea dintre nivelurile de dezvoltare ale tarilor mai ales atunci cand este vorba despre tari foarte dezvoltate si foarte ramase in urma si necesitatea reflectarii adecvate a specificului national. Dificultatile pe care le genereaza mentinerea diferentierilor pentru analizele comparative intre tari, pentru cunoasterea experientelor existente in lume cu scopul elaborarii unor politici proprii de dezvoltare a I.M.M., precum si pentru studiul pietelor la care se adauga avantajele utilizarii unei retele unice de masurare si analiza, mai ales in ultimii ani, au impulsionat orientarea catre un model unic fara ca acesta sa fie obligatoriu pentru toate tarile sau sa fi fost certificat in vreun fel de vreo autoritate ca avand caracter unic. De altfel, este necesar sa observam ca o asemenea evolutie exista, dar despre un model unic in sens propriu se vorbeste si se actioneaza in cadrul gruparilor integrationiste regional-internationale precum Uniunea Europeana, ALENA si probabil altele.

Sub acest aspect cel putin, Uniunea Europeana a facut pasul hotarator. Printr-o Recomandare a Comisiei 2003/361/EC din 6 mai 2003 se inlocuieste o recomandare mai veche si se promoveaza un model unic de considerare a intreprinderilor mici si mijlocii. Noua definire a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005. Tratatul CEE permite Consiliului European si Comisiei Europene sa emita recomandari si opinii. Recomandarile de aceasta provenienta sunt acte legislative comunitare care nu au caracter obligatoriu. Modelul unic are 4 criterii prin care se asigura definirea juridica a IMM, dar faptul ca aplicarea acestuia ramane la aprecierea fiecarei tari a permis Ungariei sa retina si sa aplice o definitie juridica simplificata la numai doi indicatori – efectivul de personal si cifra de afaceri; Olanda si Spania n-au adoptat definitii admise juridic comunitar, iar in definirea statistica difera nivelul indicatorilor respectivi. Potrivit modelului unic al U.E. definirea juridica si statistica a  IMM se prezinta astfel:

Tabelul nr. 1

NOTA:

* = 25% sau mai mult din capital sau din dreptul de vot la alte intreprinderi sau detinute de alte intreprinderi

Definirea IMM desi are un model unic in U.E. nu este unitara si nici destul de apropiata intre toate tarile membre pentru a asigura o comparabilitate satisfacatoare la toti parametrii. Insusirea modelului unic ramane o problema deci pentru tarile membre ale U.E.

Dupa modul in care se opereaza in tara noastra cu criterii de delimitare a IMM se poate deduce ca determinant este cel denumit clase de marime, dupa numarul mediu de salariati. Aceasta inseamna ca pentru a identifica intreprinderile din aceste categorii se realizeaza repartizarea lor pe clase de marime corespunzatoare limitelor respective, iar ceilalti indicatori se calculeaza numai pentru intreprinderile incluse in clasele de salariati.

Data fiind importanta IMM in economiile tarilor lumii acestora li se acorda peste tot o atentie deosebita. De aici si preocuparea pentru delimitarea lor cat mai adecvata, in intentia de a le crea conditii pentru o participare mai ampla si mai eficienta la activitatile economice in care s-au implicat. In acest sens, literatura si practica abordeaza ideea modernizarii definitiei IMM. Substanta acestei modernizari, desi se situeaza intr-o mare plaja de diferentieri de la tara la tara sau pe grupari integrationiste are, totusi, cateva aspecte comune care sunt luate in considerare cu o intensitate diferita in functie de imprejurari de moment.

Pe primul plan in aceasta preocupare se afla promovarea unor modificari fezabile, viabile din punct de vedere juridic si pe deplin acceptabile proprietarilor de IMM. Apoi sunt foarte importante urmatoarele aspecte:

o        definirea (sau delimitarea) IMM sa permita includerea tuturor tipurilor de intreprinderi mici si mijlocii, indiferent de statutul lor juridic. Se remarca aici in mod deosebit includerea intreprinderilor artizanale si familiale fara salariati sau cu munca salariala intamplatoare si care ar trebui sa fie sprijinite pentru a-si continua activitatea si a se consolida;

o        delimitarea cu mai multa claritate a microintreprinderilor pornind de la ideea ca acestea ar trebui sa fie mai favorizate in programele nationale pentru IMM, aceste programe pastrand diferentierea sprijinului pe marile categorii de IMM fara a le induce avantaje concurentiale de piata care ar putea sa puna in inferioritate intreprinderile mari si foarte mari;

o        realizarea unor metodologii mai clare si mai simple de calcul pentru plafoanele – limita ale indicatorilor specifici IMM pentru a nu deturna avantajele ce li se ofera prin pierderea independentei si preluarea lor de mari firme, pentru a le asigura un tratament egal intre ele, dar si cu alte categorii de agenti economici.

Intreprinderile mici si mijlocii se confrunta pe pietele pe care actioneaza cu bariere evidente: la intrare, pentru accesul la finantare, la tehnologii, piete de desfacere si altele. Sub aspect stiintific, barierele releva esecul pietelor, asimetria informatiilor, inexistenta economiilor de scara si alte cauze care pentru IMM sunt greu de depasit sau imposibile. Alte dificultati sunt generate de sistemele fiscale in vigoare care includ adesea in aceleasi categorii de impozitare alaturi de marile firme si anumite IMM inducandu-le noi distorsiuni. Pe de alta parte exista si dezavantaje care pot fi generate de o actiune inversa: asigurarea protectiei si distribuirea de ajutoare prea mari pentru anumite IMM si alte categorii de firme incluse printre ele fara sa fie necesar, risipindu-se astfel resurse care ar fi trebuit sa revina celor mai negativ afectate.

Acest ultim aspect evoca faptul ca modernizarea definirii trebuie sa asigure diferentieri mult mai clare, sa ofere certitudinea ca intreprinderile mici din structurile marilor companii nu vor fi incluse in IMM pentru a beneficia de sprijinul care se acorda acestora, din urma. Tocmai de aceea noua Recomandare a Comisiei Europene introduce in definitie conditia autonomiei care presupune ca o intreprindere este IMM daca nici o alta intreprindere nu detine mai mult de 25% din capitalul sau, ori din puterea de vot, iar ea nu detine la alte cote mai mari pentru parametrii respectivi.

Desigur, pozitionarea unei intreprinderi in mediul sau economic este adesea mult mai complexa si conditia de autonomie nu trebuie sa implice lipsa legaturilor si parteneriatelor cu altele. De aceea recomandarea a mai prevazut posibilitatea unei IMM de a fi „mama” alteia dar in asemenea situatii sunt necesare delimitari prin calcule mai complexe.

La fel se pun problemele si pentru parteneriate. Daca avem in vedere ecourile generate de aceasta recomandare n-ar fi imposibil ca cele doua ponderi sa creasca in curand pana la 50% urmarindu-se de fapt sa nu fie impiedicate cumva investitiile in IMM.