LUCRARE DE DIPLOMA

BUCUREsTI

ACTIVITATEA DE CREDITARE A UNEI BANCI

BUCUREsTI

CAP. I. ORGANIZAREA sI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bancar reprezinta ansamblul de banci diferit organizat in jurul si sub conducerea bancii centrale în vederea coordonarii operatiunilor de scont si re-scont de credite, de plasamente si de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrala, toate bancile comerciale, bancile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole si alte institutii de credit existente într-o tara, diferentiate prin atributiile si particularitatile functionarii lor prin prerogativele conferite prin lege.

Sistemul bancar din România s-a constituit odata cu înfiintarea Bancii Nationale a României (1880). Apoi au aparut banci mari si mijlocii având capitaluri importante si posibilitatile de obtinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât si de la mari banci din strainatate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrala si de Est, totusi in anumite privinte era mai rigida si a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reforma consta din Banca Nationala a României, care juca rolul atât de Banca Centrala cât si comerciala si din Bancile specializate pentru investitii , comert exterior, agricultura si economii.

Dupa 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul ca resimte cel mai puternic socurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, desi afectat de falimentul câtorva banci private, s-a dovedit a avea cea mai buna evolutie, prestatia Bancii Nationale influentând hotarâtor atât bancile comerciale cât si evolutia economiei în ansamblu . Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe doua nivele, în care Banca Nationala îsi pierde caracterul de banca comerciala (prin desprinderea din BNR  a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori bancari. In perioada scursa din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva banci, receptate negativ de catre populatie, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil si mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin: prezenta unor banci straine alaturi de bancile cu capital mixt român-strain , cerinte de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementari prudentiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societatii nebancare, cumpararea pachetelor de actiuni ce depasesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populatiei la banci, cerinte de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezerva si a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înfiintarea sistemului de decontari interbancare prin intermediul Casei de Compensatie, reglementari în domeniul valutar.

Dubiile care au planat asupra modalitatii de acordare a creditelor de catre bancile comerciale au dus la perfectionarea normelor de creditare a societatilor bancare, la scaderea riscului general de creditare în sistemul bancar si la aparitia unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a socului resimtit de industria bancara româneasca în urma dificultatilor majore întâmpinate de unele banci cauzate si de retragerile masive ale depozitelor populatiei, Banca Nationala a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, aparitia Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societatilor comerciale bancare la care Statul este actionar. Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1998 - legea bancara si a Legii nr. 101/1998 privind statutul Bancii Nationale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea si supravegherea prudentiala a bancilor a fost largit si îmbunatatit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitata de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar 1998 - 1999 privatizarea primelor doua banci cu capital majoritar de stat, prin achizitionarea pachetului majoritar de catre investitorii straini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substantiale a volumului creditului restant din bilantul bancilor, prin preluarea de catre AVAB a unui volum important de credite neperformante. Si dupa crearea sistemului pe doua nivele si deschiderea domeniului noilor operatori, bancile specializate ramase nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat pâna în 1999 de cele cinci banci de stat care initial aveau o pozitie de monopol în sectoarele respective .

Printre carentele sistemului bancar românesc se numarau :

restructurarea inadecvata a bancilor comerciale românesti;

lipsa unui culturi adecvate în domeniu atât în rândul populatiei cât si a personalului bancar;

creditele neperformante si legislatia în curs de formare;

conducerea corporatista în formare la nivelul întregii economii.

Chiar daca bilantul bancilor pare sanatos în termenii contabili - aceasta este în parte pentru ca bancile au fost retinute în extinderea creditului, alegând sa se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii.

Mentinerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuatiilor ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei nationale, precum si ale preturilor de consum si-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influentând negativ performantele financiare ale bancilor si indicatorii de prudenta bancara în sensul cresterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi si din influente de curs valutar în totalul profitului brut.

Evolutia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detasata de situatia generala a economiei nationale care s-a confruntat cu disfunctionalitati majore atât la nivel microeconomic, cât si macroeconomic.

Începând cu anul 2000 apar primele realizari în sistemul bancar:

continuarea procesului de restructurare si privatizare;

cresterea calitatii serviciilor prestate si educarea populatiei;

stimularea atragerii economiilor agentilor economici si populatiei în sistemul bancar;

modernizarea sistemului de plati prin dezvoltarea sistemului electronic de plata;

intensificarea operatiunilor de piata de capital;

dezvoltarea de institutii financiare specializate pentru activitati de leasing, brokeraj, asigurari, investment banking, fonduri de investitii, fonduri de pensii.

TRANSFORMARI ÎN PRIVINŢA FUNCŢIILOR sI ROLULUI SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZĂRII SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

Conceptul de banca poate fi definit, în esenta, ca o institutie care mobilizeaza mijloace banesti disponibile, finanteaza si crediteaza persoanele fizice si juridice, organizeaza si efectueaza decontarile si platile în cadrul economiei nationale si în relatiile cu celelalte state, în scopul obtinerii de profit. Desi, unii istorici afirma existenta unor institutii de tip bancar înca din antichitate, totusi o mai larga recunoastere în acceptiunea moderna a conceptului amintit o au bancile italiene din epoca medievala - considerate drept veritabilii precursori ai organizatiilor moderne de profit. Dintre acestea s-au remarcat bancile venetiene, cele din Genova sau Florenta. Acestora le-au succedat bancile din Ţarile de Jos si Germania, cu legaturi ce tineau de economia nordului Europei.

În evolutia acestor institutii, traditia si literatura de specialitate acorda un loc important zarafului - pretuitor al monedelor si intermediar al circulatiei monetare. Agentii economici detinatori ai monedelor aveau în acestea un sprijin important în desfasurarea schimburilor si în dezvoltarea economica, însa utilizarea banilor se lovea si de unele impedimente sau deficiente.

In perioada contemporana, locul si rolul extrem de complexe detinute de banci în economie pot fi rezumate prin prezentarea functiilor principale ale acestor institutii :

a)          functia de depozit, care consta în :

efectuarea de operatiuni de depozit la vedere si la termen, în cont, cu numerar si cu titluri, constând în atragerea resurselor banesti de la persoanele fizice si juridice, în vederea pastrarii si fructificarii lor;

efectuarea de operatiuni de depozitare si trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice si juridice;

b)          functia de investitii care consta în :

acordarea de credite în lei si în valuta , persoanele fizice si juridice din tara si strainatate;

participarea în calitate de actionar la înfiintarea unor institutii bancare sau nebancare în tara sau în strainatate;

achizitionarea de active în nume propriu;

c)           functia comerciala, care consta în :

realizarea de încasari si plati, în valuta si în lei, generate de activitati de export, import, prestari - servicii, turism intern si international, efectuarea de operatiuni cu caracter financiar, necomercial si alte operatiuni legate de încasari si plati între persoane fizice si juridice din tara si strainatate;

cumpara si vinde, în tara si în strainatate, valuta si efecte de comert exprimate în lei si valuta;

efectueaza operatiuni de scontare si re-scontare a efectelor de comert;

efectueaza operatiuni de schimb valutar si operatiuni de arbitrajare pe pietele monetare internationale, pe cont propriu sau în numele clientilor;

participa la tranzactii financiare externe de plati si de credit, încheie cu banci si institutii financiare straine angajamente si conventii de plata;

cumpara si vinde, în tara si strainatate, monede, aur si metale pretioase;

emite efecte de comert (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din tara si strainatate;

efectueaza operatiuni de vânzare-cumparare si alte operatiuni cu titluri emise de stat;

presteaza servicii bancare, expertizare tehnica, economica & 20320d323u #351;i financiara a diferitelor proiecte, acorda consultanta si asistenta în probleme de gestiune financiara si evaluare;

organizeaza lansarea de obligatiuni, asigura mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligatiuni, garanteaza emisiunea si plaseaza obligatiunile pe piata secundara.

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esentiala a bancilor si anume cea de principal intermediar în relatia economii - investitii, relatie hotarâtoare în cresterea economica. Institutiile în cauza creeaza premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a caror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al bancilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizata preponderent prin intermediul acestui tip de banci.

Locul bancilor în economie este caracterizat de creatia monetara ca factor specific al functionalitatii acestor institutii; acest element definitor le da posibilitatea de a pune în circulatie creante asupra lor însesi, ceea ce sporeste masa mijloacelor de plata si volumul circulatiei monetare. Trasatura semnificativa a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în moneda. Emisiunea de moneda, functie initial deschisa tuturor bancilor si restrânsa ulterior numai la banca centrala, reprezinta forma principala a creatiei monetare si cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Bancile comerciale tipice îsi aduc si ele un aport important la creatia monetara, transformând activele nemonetare (cambii, obligatii), fara putere liberatorie, în instrumente de plata. Înscrierea în conturile de la banca a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizeaza) constituie momentul creatiei unei monede aditionale specifice - moneda scripturala.

O data cu începerea perioadei de tranzitie în 1990 si cu restructurarea economiei românesti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc ca acesta trebuie sa actioneze ca un ,, vârf de lance,, în înfaptuirea tranzitiei.

Pentru a creste rolul bancilor în economia de piata, printre primele sectoare restructurate se numara si cel bancar. Aceasta restructurare a vizat urmatoarele aspecte :

desfiintarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

reorganizarea bancilor de stat ca societati pe actiuni;

capitalizarea bancilor;

privatizarea bancilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

înfiintarea unui numar foarte mare de banci;

diversificarea tipurilor de banci;

diversificarea produselor si serviciilor bancare;

extinderea retelei teritoriale;

realizarea unui management performant, participativ si efectiv;

informatizarea bancara;

deschiderea catre colaborarea cu bancile straine;

sprijinirea activitatii de investitii si de creditare, ca instrumente majore ale constructiei economiei de piata;

perfectionarea relatiilor cu clientii.

Desigur ca unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost facute unele progrese si toti factorii de raspundere (politici, economici, specialisti, etc ) sunt de parere ca rolul sectorului bancar va fi hotarâtor pentru intrarea în economia de piata.

În ceea ce priveste aderarea României la structurile economice si monetare internationale, criteriile de convergenta stabilite în Tratatul de la Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene implica respectarea anumitor parametri macroeconomiei, ceea ce presupune adoptarea la nivel national de natura financiara, fiscala si, mai ales, monetara. România trebuie sa procedeze la reformarea structurala, atât a economiei reale (prin modificarea ponderii proprietatii private în sensul cresterii ei, prin redimensionarea ramurilor economiei nationale, prin ajustari tehnice si tehnologice care sa sustina produsele românesti în competitia de pe piata comunitara), cât si a normelor si instrumentelor de factura legislativa, fiscala, monetara, necesare pentru realizarea restructurarii economiei.

Din cele prezentate, se observa ca principalele functii ale sistemului bancar sunt chiar cele doua laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor si distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuarii platilor între titularii de cont (fapt ce permite bancilor sa controleze fluxurile circulatiei monetare scripturale). Îndeplinirea acestor prerogative presupune efectuarea unor operatiuni specifice - considerate si reunite, dupa sensul lor, în active si pasive.

OPERAŢIUNI ACTIVE sI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

Operatiunile active ale bancilor comerciale se refera la angajarea resurselor acestor institutii în vederea realizarii functiilor statutare si a obtinerii de profit. Operatiunile active pot fi grupate, în principal, în :

operatiuni de creditare a firmelor;

operatiuni de creditare a persoanelor fizice;

operatiuni de plasament

Prima categorie de operatiuni releva o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerintelor întreprinderilor . Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în doua mari subgrupe: creditarea necesitatilor de capital fix si creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt acoperite prin intermediul pietei de capital (utilizându-se emisiunea de actiuni si/ sau obligatiuni). Firmele fac apel la banci pentru creditarea mijloacelor fixe (în general, echipamente) , însa bancile comerciale practica mai putin acest tip de operatiuni, care sunt preferate cu precadere de catre bancile de ramura, bancile de credit pe termen mijlociu sau lung, societatile financiare (cele de leasing în principal) s.a.m.d. A cestea din urma sunt mai competente în analiza utilitatii creditului din punct de vedere economic, neezitând sa acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adica banca îsi asuma, pâna la scadenta , riscul si acoperirea cu resurse). Interventiile mai restrânse ale bancilor comerciale, daca exista, vizeaza tocmai credite re-creditabile, din considerente de precautie.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizata în doua moduri :

a)      prin creditarea creantelor comerciale ;

b)      prin acordarea de credite de trezorerie

a)     Creditarea creantelor comerciale consta în preluarea de catre banca, contra moneda, a creantelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clientilor lor. Dintre modalitatile de creditare în aceasta maniera, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj si lombardarea.

b)     Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, pâna într-un an), având drept scop acoperirea necesitatilor monetare legate de ciclul de fabricatie si de comercializare . Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent si creditele specializate.

Operatiunile pasive ale bancilor comerciale, ca operatii de constituire a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor , re-scontul împreuna cu operatiunile similare si capitalul propriu.

Una din principalele functii ale bancilor în general si ale bancilor comerciale în special este, dupa cum am mai precizat, constituirea si utilizarea depozitelor bancare. Prin dubla ipostaza a depozitelor - cea de obligatie a bancilor fata de depunatori si cea de creanta a acestora fata de banca - ni se prezinta esenta acestora, si anume forma de existenta a banilor scripturali (bani de cont) ce exprima mobilizarea capitalurilor si economiilor temporar disponibile. De natura si termenul acestor depozite si modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru platile în cont sau chiar si le pot retrage. Cu toate acestea, practica si experienta au demonstrat ca, în mod normal (adica în cazul unui numar suficient de mare de deponenti , de ponderi relativ apropriate si care nu actioneaza concertat/identic), aceste depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen - grad concretizat în soldul mediu permanent (care exprima posibilitatile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de catre banca). Cu toate ca reprezinta cea mai stabila resursa a bancilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o maniera precauta, în masura sa previna dificultatile generate de ritmuri si volume neprevazute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezinta mai multe forme de existenta, însa contul curent ramâne expresia caracteristica a acestor depozite. Aceasta forma speciala de servire bancara vizeaza operatiuni de casierie, iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atributii (care presupun eforturi laborioase si, implicit , costuri pentru banca) constituie unul din motivele bonificarii reduse prin dobânzi (care, în unele cazuri, nici nu se acorda).

Ca un hibrid între depozitele la vedere si cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat. De aici apar si posibilitatile mai restrânse acordate titularilor de a efectua încasari , plati sau chiar retrageri.

Depozitele la termen au ca principala forma de existenta în cadrul bancilor comerciale - conturile de depozit de investitii , ce creeaza o baza sigura de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura si durata acestor resurse. De asemenea, bancile comerciale deschid clientilor conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care sa asigure regularitate în procesul de economisire.

Rescontul presupune obtinerea de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din scontare) unei alte banci, bancilor de scont sau, de regula , Bancii de Emisiune. În chiar ziua rescontarii, banca de depozit obtine un profit rezultat din diferenta dintre dobânda la care se sconteaza (mai mare) si taxa scontului (dobânda practicata de Banca de Emisiune). Similare sunt si operatiunile de lombardare, banca de depozit obtinând împrumuturi pe termen scurt de la Banca Centrala prin garantarea acestora cu propriile obligatiuni si bonuri de tezaur (efecte publice). Rescontul si lombardarea sunt operatiuni concrete prin care are loc recreditarea - proces complex, aflat într-o continua evolutie si extindere. Operatiunile de re-creditare pot fi efectuate numai cu creante negociabile, re-creditabile sau agreate la scontare (în principal , chiar de catre Banca Centrala), adica tocmai acelea care prezinta un grad de lichiditate substantial. Restul creantelor nu înseamna ca nu sunt justificate economic, ci doar ca au un pronuntat accent ,, personal,, prin motivatie sau modalitate de garantare. În cazul acestora din urma, banca ce a acordat creditul îsi va asuma pâna la capat raspunderea si efectul, urmând sa astepte rambursarea la termenul stabilit.

Capitalul propriu si fondurile de rezerva constituie din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a bancilor - intermediari prin definitie în reciclarea si valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societati pe actiuni, bancile îsi formeaza capitalul propriu prin emisiunea si subscrierea de actiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezerva constituie treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar capitalul. Legislatiile multor tari îngaduie asemenea proportii, dimensiunile rezervelor fiind îndreptatite prin varietatea si periculozitatea riscurilor bancare.

Continutul si functiile creditului bancar

Aparitia creditului este strâns legata de dezvoltarea productiei si circulatiei marfurilor; evolutia acestor fenomene a impus includerea schimbului - si, odata cu el, si a creditului - în cadrul relatiilor monetare. Creditul reprezinta operatiunea prin care o valoare de întrebuintare actuala este cedata (transmisa) de catre un creditor (împrumutator sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajeaza sa o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în conditiile stabilite în acordul de credit.

Termenul ,, credit,, îsi are originea în participiul trecut al verbului latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce ofera bunuri, lucrari, servicii sau alte valori în cel care se îndatoreaza. Limba româna a consemnat acest cuvânt ca neologism , el patrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceza a substantivului ,,credit,, = încredere ferma (confiance) din punct de vedere financiar.

Relatiile de credit au existat si în economiile premonetare, însa asa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetara (prin însasi scindarea sa în cele doua acte - vânzarea si cumpararea ) asa si creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti economici, proces caruia moneda lichida nu-i putea face fata, creditul constituie una din conditiile desfasurarii oricarui proces economic. Depasind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat si în relatiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenti economici sau chiar state. Astfel, creditul este vazut ca o pârghie economica indispensabila, este ca o forta activa ce s-a concretizat în întretinerea de relatii între furnizori si cumparatori, în contributia la formarea de unitati productive sau în fructificarea acumularilor banesti.

Înainte de definirea creditului si a functiilor sale, se impune realizarea unei distinctii între finante, bani si credit. Astfel, trebuie subliniat ca, numai în cadrul rotatiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale si monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finante; în timp ce finantele presupun capitaluri deja formate care se acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice în urma carora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o forma speciala de miscare a valorilor: vânzare de marfuri cu plata amânata sau cu transferarea temporara de moneda cu titlu de împrumut . Intr-o forma extinsa creditul mai poate fi identificat cu circulatia capitalului de împrumut. Numeroasele interpretari reductioniste au furnizat o serie de acceptiuni de genul : creditul = bani si finante; creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital: etc. Una din definitiile demne de retinut indica operatiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinta altui subiect economic, cu obligatia pentru acesta din urma de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primita plus o suma de bani care se cheama interes sau dobânda (Victor Slanescu) .

Elementele comune care se gasesc însa în toate definitiile date creditului sunt urmatoarele:

existenta unor disponibilitati la unii agenti economici si acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenti (debitori);

pierderea temporara a unor drepturi de catre cel care acorda împrumutul (împrumutant) si instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenta, însotit în mod obligatoriu de dobânda.

Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi angajând modalitati diferite pe termen scurt si pe termen lung si mijlociu privind operatiile bazate pe înscrisuri sau fara , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu bancile sunt de regula reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la banci, formeaza depozite care pot fi folosite de catre acestea, ca resurse. Pe de alta parte bancile acorda credite întreprinderilor pentru nevoile lor de productie curente sau de recuperare ulterioara, pentru investitii.

Creditul bancar realizeaza 3 functii :

redistribuirea fondurilor disponibile

emisiunea monetara

reflectarea si stimulare a eficientei activitatilor agentilor economici

Functia de redistribuire - Prin intermediul bancilor se mobilizeaza disponibilitati banesti temporare existente la anumite categorii de agenti economici, populatie, urmând a fi utilizate drept credite pe termen scurt pentru acoperirea unor nevoi temporare la alti agenti economici. Functia redistributiva a creditului nu poate pune în evidenta dinamica masei monetare în circulatie , întrucât în ea se regaseste si se reflecta doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activa, cantitatea ramânând aceeasi, asa cum schimbând pozitia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsa în ea ramâne neschimbata.

Functia de emisiune - Indiciul functiei de emisiune este crearea de noi mijloace de plata în economie, a unei mase monetare suplimentare. Emisiunea monetara nu poate fi arbitrara ci ea trebuie corelata cu realitatile economiei. Atât supracreditarea cât si sub-creditarea au efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin marfuri si servicii, cerere ce exercita presiune asupra preturilor. Subcreditarea expresiei a insuficientei aprovizionarii cu bani a economiei frâneaza activitatea economica, creeaza dificultati în finantarea curenta a activitatii de productie si conduce la proliferarea platilor restante.

Functia de reflectare si stimulare a eficientei activitatii agentilor economici. - Eficienta economica cu care lucreaza întreprinderile se reflecta sensibil în situatia lor financiara, iar aceasta din urma în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate si în gradul de asigurare a capacitatii de plata. Se poate considera ca actioneaza o lege obiectiva a raportului invers între eficienta în activitatea economica si necesarul de fonduri. Ca urmare, cu cât eficienta economica a unei activitati date este mai ridicata cu atât necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al eficientei economice ci si un instrument de influentare în directia stimularii activitatii calitativ superioare.

Credite bancare pe termen scurt

Dupa termenele pentru care se acorda creditele pot fi clasificate în :

credite pe termen scurt pâna la 12 luni care se folosesc pentru activitatea economica curenta;

credite pe termen mediu pâna la 5 ani;

credite pe termen lung, peste 5 ani care se utilizeaza îndeosebi pentru investitii

Credite bancare pe termen scurt se acorda de banci pâna la 12 luni pentru agentii economici înscrisi în Registrul Comertului, care prezinta garantii ferme, au cont în banca si lucreaza rentabil.

Atât la acordare cât si pentru întreaga perioada de utilizare, debitorii trebuie sa garanteze creditele cu valori materiale si resurse financiare prevazute a se realiza în suma cel putin egala cu creditul primit. Existenta garantiei constituie pentru banca o certitudine ca îsi va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursarii la termen a creditului.

Pentru întreprinderile private mici, creditele se garanteaza cu întreg patrimoniul existent. Valoarea garantiilor trebuie sa fie cu 20 % mai mare decât creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela si la giranti, reprezentând terte persoane care se ofera sa garanteze cu averea si veniturile lor pentru eventualitatea ca la scadenta debitorul nu poate rambursa creditul.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, dupa negocierea lor prealabila. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept sa aplice dobânzi majorate si în caz extrem sa treaca la recuperarea creditelor din garantiile constituite sau sa se îndrepte, pentru recuperare, asupra girantilor.

CREDITELE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie sunt credite deschise de banca în functie de situatia trezorerie întreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o legatura cu alte creante sau alte operatiuni.

Astfel de credite pe termen scurt se acorda în cazul deficitului de trezorerie, fara alte garantii deosebite, în vederea acoperirii platilor curente.

Creditele de trezorerie se împart în :

a)      credite pentru facilitati de casa;

b)      credite sezoniere;

c)      credite de legatura;

d)      credite pe termen foarte scurt;

e)      credite pentru mobilizarea efectelor financiare

a)      Creditele pentru facilitati de casa - se acorda regulat pentru plati de salarii, furnizori pe un termen, variind de la câteva zile la câteva luni.

b)      Creditele sezoniere - pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci si altor întreprinderi care lucreaza sezonier si înregistreaza decalaj în timp între încasari si cheltuieli

c)      Creditele de legatura - se mai numesc credite legate de o anumita operatiune financiara sau credite de sudura. Ele apar în situatia când întreprinderea resimte necesitati de fonduri cu caracter permanent. Creditele de legatura servesc pâna la obtinerea capitalului permanent care finanteaza nevoi permanente.

d)     Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) - se acorda de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilitati zilnice de numerar ale bancii. Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisa sau orala a bancii si nici stabilirea prealabila a unui plafon.

e)      Credite pentru mobilizarea efectelor financiare - sunt credite generale, nu comporta garantii deosebite

. CREDITELE DE MOBILIZARE pot fi :

credite de scont;

credite pentru mobilizarea creantelor comerciale;

credite pentru mobilizarea creantelor asupra clientilor externi;

vânzarea creantelor catre institutii specializate;

credite pe stocuri

Creditul de scont - Scontarea tratelor de catre banci reprezinta achizitionarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derularii unei anumite operatiuni comerciale din care banca îsi asigura recuperarea creditului.

Creditul pentru mobilizarea creantelor comerciale - permite scontarea nu numai a creantelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc dupa criteriul timpului în care au fost emise, urmând sa se traga dupa ele un singur bilet la ordin în vederea prezentarii lui la scontare. Creditul pentru mobilizare creantelor comerciale are rolul de atenua carentelor creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operatii independente. Acest tip de credit se foloseste în relatiile bancii cu clienti buni întrucât presupune un risc mai mare decât în cazul creditului de scont.

Creditul pentru mobilizarea creantelor asupra clientilor din strainatate - Pentru a favoriza exportul, banca centrala foloseste o procedura de mobilizare a creantelor asupra partenerilor straini, stimulând bancile comerciale sa o utilizeze prin faptul ca este de acord sa resconteze aceste creante în conditii relativ avantajoase pentru acestea.

Vânzarea creantelor catre societatile specializate - Aceasta operatiune nu reprezinta un credit propriu-zis ci o vânzare-cumparare de creante cu riscurile corespunzatoare. In tarile unde se foloseste, operatiunea se numeste ,, factoring,, sau ,, l'affecturage,, .

Creditele pe stocuri - sunt credite pe termen scurt, garantate cu anumite stocuri de marfuri

CREDITELE DE PREFINANŢARE

Creditul de finantare a lucrarilor publice. Pentru a acoperi temporar necesitatile de plata ale întreprinzatorilor, anumite institutii financiare îsi propun ca scop sa finanteze cheltuielile aferente pâna în momentul încasarii contravalorii lor de la buget.

Creditul pentru prefinantare exporturilor urmareste încurajarea exporturilor ce se fac cu comanda ferma sau fara comanda ferma: credit-cumparator, credit-furnizor, etc.

Obligatiuni pe cautiune - Astfel de credite pot fi acordate întreprinzatorilor de catre administratia fiscala, care joaca rolul de bancher, sub forma amânarilor de la plata obligatiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc).

COSTUL CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT

Costul creditului pe termen scurt nu se limiteaza la rata dobânzii, desi aceasta reprezinta elementul principal, ci trebuie sa fie luate în considerare si diverse comisioane si taxe percepute de banci în functie de :

rata dobânzii practicata pe piata monetara;

riscul bancar si calitatea garantiilor oferite de debitori;

posibilitatile de refinantare ale bancilor

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însusi sau de diverse servicii facute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisa a creditului deschis în contul curent, comisioane de miscare sau de cont curent.

Costul total al creditului pe termen scurt se majoreaza si cu un anumit numar de zile în plus fata de termenul creditului, numite zile-valoroase pentru care banca calculeaza remuneratia sa.

DETERMINAREA SUMEI DOBANZII

In general suma dobânzii D de baza platita de beneficiarii de credite este direct proportionala cu volumul creditului C, rata dobânzii d si timpul de folosire a creditului t :

În conditiile unui anumit nivel al dobânzii , suma acesteia creste proportional cu volumul creditelor si cu durata de folosire a acestora, astfel încât unitatile trebuie sa foloseasca un volum cât mai redus de credite si pe perioade cât mai scazute posibil, imprimând o viteza de rotatie accelerata activelor circulante.

La creditele pe termen scurt se foloseste calculul dobânzii simple, ceea ce înseamna ca suma dobânzii nu se adauga la capital pentru a aduce ea însasi dobânda.

Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplica dobânda antecalculata, adica suma ei se varsa, împreuna cu rambursarea creditului, la sfârsitul anului sau al contractului.

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplica dobânda antecalculata, adica volumul sau se determina si se retine de banca la începutul contractului de credit; retinerea ei înca de la început din volumul creditului aprobat face ca debitorul sa primeasca un credit efectiv mai mic decât cel aprobat. În aceste conditii rata efectiva a dobânzii este diferita de rata nominala a dobânzii.

Sub aspectele stabilitatii, dobânda poate fi fixa, atunci când nivelul ei nu se modifica pentru toata perioada de creditare si variabila, care se modifica anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca masura de protectie a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioada de timp îndelungata.

DOBANDA COMPUSA

Dobanda compusa se practica atunci cand perioada de creditare sau de depunere este mai mare de un an, iar dobanda este reversibila la fiecare scadenta. Daca perioada respectiva este exprimata in ani intregi , atunci dobanda secalculeaza astfel:

D=Cf-Ci=Ci(1+rd)^N-Ci

In care :

Cf  =capital fructificat

(1+rd)^N =coeficient de fructificare

Ci  =capital initial

1.4. RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA

Notiunea de risc poate fi definit ca un angajament care poarta o incertitudine datorita probabilitatii de câstig sau pierderi. Etimologic termenul provine din latinescul ,,re-secore,, care înseamna ruptura într-un echilibru.

In activitatea bancara asumarea riscurilor poate fi cercetata pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operatiunilor speculative pe pietele financiare sau de schimb dar si a posibilelor pierderi imprevizibile. In general asumarea riscurilor este legata de functia de baza pe care o au bancile în economie si anume functia de investitii.

Cum riscul este un atribut general al investitilor, asumarea acestuia devine inevitabila si justifica existenta bancilor. Resursele împrumutate de banci - care sunt un multiplu substantial al propriului capital - sunt asadar investite, iar recuperarea cu întârziere a acestora poate provoca o serie de dezechilibre la nivelul bancii care poate îmbraca forme diferite ce se pot alimenta reciproc.

Perioada actuala este denumita ,,era managementului de risc,, în domeniul bancar, iar gestiunea riscului constituie o sarcina extrem de complexa si importanta a managementului bancar, caci de obicei asumarea unor riscuri atrage dupa sine si câstiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifica riscurile specifice activitatii bancare în trei categorii :

riscuri financiare;

riscuri comerciale;

riscuri de mediu

Riscurile financiare - sunt strict legate de structura bilantului contabil al bancii. Aceste riscuri sunt singurele care pot fi generate, gestionate , amplificate sau eliminate de catre managementul bancar; de aceea cele mai multe dintre riscurile financiare fac obiectul unor reglementari bancare. Formele pe care le pot îmbraca aceste riscuri sunt:

riscul pierderii de capital sau al insolvabilitatii;

riscul imobilizarii sau al lipsei de lichiditate;

riscul modificarii dobânzilor pentru resursele mobilizate;

riscul eroziunii capitalul prin inflatie;

riscul repatrierii capitalului în conditiile creditarii externe (riscul valutar si riscul de tara)

Riscurile comerciale - sunt generate de inadaptabilitatea bancii la noile servicii si produce, ca urmare a unui slab serviciu de marketing si a unui anti-talent managerial pentru noile piete. Aceste riscuri se prezinta sub urmatoarele trei forme :

riscul de produs sau serviciu (este rezultatul unei evolutii nefavorabile a valorificarii unui produs nou sau serviciu ca urmare a inabilitatii bancii privind distribuirea produselor sale);

riscul de piata (este efectul dependentei de piata a bancii, iar limitarea sa se poate realiza printr-o extindere pe cât mai multe piete, rentabilitatea bancii nemaifiind astfel dependenta în exclusivitate de evolutia unei singure piete);

riscul de imagine comerciala (consta în perceptia negativa a unei banci de catre clientii ei,ca urmare a unei calitati generale scazute de servire a acestora sau a tratarii necorespunzatoare a reclamatiilor clientilor, fapt ce poate culmina cu articole de presa în defavoarea bancii.

Riscurile de mediu

sunt riscuri asupra carora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifesta aceste riscuri sunt urmatoarele :

riscul de deficit (produs prin frauda comisa sau prin jaf);

riscul economic (determinat de conjunctura economica la nivelul national si regional);

riscul competitional (general de similitudinea produselor si serviciilor oferite de celelalte banci sau institutii financiare);

riscul de reglementare (are în vedere deciziile ce pot fi luate de autoritatile bancare, de cele mai multe ori într-o maniera nefavorabila pentru banca).

RISCUL INSOLVABILITATII

Riscul neplatii la scadenta, risc al insolvabilitatii, se manifesta ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de catre client. Riscul de insolvabilitate creste pe masura ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odata cu cresterea volumului creditului cazurile de insolvabilitate cresc în proportie accelerata, expresie a faptului ca majorarea proportiilor creditului aduce în rândul debitorului un numar mult mai mare de persoane, potential insolvabile.

Dimpotriva, restrângerea creditului conduce la scaderea cazurilor de insolvabilitate întrucât, în aceste împrejurari, în primul rând clientii cu solvabilitate îndoielnica sunt exclusi de la creditare.

Cresterea ratei dobânzii conduce la cresterea cazurilor de insolvabilitate, întrucât, pe de o parte cresterea obligatiilor debitorilor majoreaza, în general, obligatiile beneficiarilor de credite, iar pe de alta parte , ca acestia, clienti apreciati ca riscanti, au un regim de creditare specific cu dobânzi mai ridicate.

In prevenirea si evitarea insolvabilitatii se constituie masuri la nivel macroeconomic. Astfel, în fiecare tara normele de functionare bancara promoveaza protejarea deponentilor, principali furnizori de resurse a bancilor, prin impunerea unor reguli menite sa imprime bancilor o anumita pozitie de echilibru în relatie cu clientii.

Asemenea dispozitii de reglementare cunoscute sub denumirea de norme prudentiale sunt :

obligatia unui capital minim;

o anumita rata de acoperire a riscurilor, exprimata ca raport între fondurile proprii nete si creditele acordate, ponderate dupa gradul lor de risc;

o rata de diviziune a riscurilor care limiteaza, în functie de fondurile proprii ale bancilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel încât falimentul unuia dintre clienti sa nu dauneze, esential, echilibrului bancii.

Dincolo de aceste normele generale, riscul insolvabilitatii trebuie sa fie luat în considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplica, fiecare banca, în sfera operatiunilor sale de creditare, în raport de clientii sai.

Gradul de risc este diferit în functie de natura clientului, agent economic sau persoana particulara, si în functie de tipul creditului care, prin natura lui, asigura garantarea sau implica un grad avansat de risc.

Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare, denumite si ipotecare au, prin ipoteca, un grad înalt de acoperire. Pentru întreprinderi, cunoasterea amanuntita a conditiilor lor de functionare este în mod implicit si obligatoriu necesara ca o modalitate de prevenire elementara a riscurilor de insolvabilitate. Analiza debitorului presupune o cunoastere aprofundata a situatiei din sfera lui de activitate : tendinta de dezvoltare , evolutii conjuncturale si în mod deosebit trasaturile caracteristice ale firmei, factorii de crestere, evolutia si perspectivele desfacerii, evolutia profitului, a fondului de rulment, a soldului contului de la banca, a indicatorilor de solvabilitate si lichiditate. De asemenea, un rol important îl joaca tipul de operatiuni creditate.

RISCUL LIPSEI DE LICHIDITĂTI

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea platilor cerute de creditorii sai. Aceasta înseamna pentru banci, plati directe catre clienti, în numerar, sau plati dispuse de clienti în favoarea altor banci catre alte firme care au conturi deschise la alte banci.

In mod obisnuit, prin operatiile curente, banca primeste fluxuri de moneda centrala în mod automat, efect al serviciilor bancare desfasurate de clienti :

a)      prin operatiunile de depuneri de numerar facute de clienti pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente fata de solicitarile clientilor de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienti o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturala bancara. Pentru banca efectul este de crestere a detinerilor de moneda efectiva.

b)      prin cedarea catre alte banci sau catre organele de reglementare valutara a detinerilor în valuta aflate în conturile sale (sau ale clientilor, când operatiunea se efectueaza de regula la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistreaza o crestere a depozitelor în moneda centrala.

c)      prin soldul favorabil la compensarea platilor interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasarilor de la alte banci pentru conturile clientilor, fata de platile ordonate de clientii bancii catre alte banci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

In situatiile în care aceste conditii nu sunt îndeplinite, banca trebuie sa apeleze la recreditare, respectiv sa recurga la formele obisnuite de recreditare în relatiile cu banca de emisiune sau sa se angreneze ca solicitanta pe piata interbancara.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru banca costuri pe care aceasta trebuie sa le acopere în conditii în care banca militeaza pentru profituri înalte si deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichiditatii este o problema de conjunctura, iar riscul lipsei de lichiditate odata aparut, poate, de regula, sa fie rezolvat operativ solicitând însa bancii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichiditati nu se pune în sensul ca nu ar fi posibila obtinerea lichiditatii, ci a pretului ei, a costului de obtinere a acestor lichiditati. Rezulta ca bancile trebuie sa studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee si sa fie astfel în masura sa evite cresterile nejustificate de costuri, în conditiile în care lichiditatea nu este asigurata sau sub o alta expresie, sa tina seama de costurile determinate de asigurarea lichiditatii atunci când alte interese (de regula profiturile mari preconizate) împing banca sa încalce cerintele lichiditatii.

Lipsa de lichiditate, desi este aparent un element de conjunctura, decurge dintr-o serie de corelatii structurale ale resurselor si plasamentelor bancii.

RISCUL DE TARA

Este un tip specific impus de operatiuni financiar-bancare (credite, garantii, asigurari) cu operatori de peste hotare si consta în probabilitatea nerecuperarii creantelor de catre banca creditoare. Notiunea de risc de tara nu este recenta : ea a aparut în jurul anilor 1950 (odata cu desfiintarea imperiilor coloniale), capatând consistenta în ultimii ani, concomitent cu agravarea crizei datoriei externe din anii 1980, ca o consecinta a instabilitatii politice, economice si financiare din numeroase tari . Riscul de tara nu se utilizeaza decât în relatiile cu tarile slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire completa a riscului de tara impune o abordare distincta prin prisma factorilor care-l determina, si anume:

Riscul de tara versus riscul de credit

În timp ce în cazul primului tip de risc incapacitatea de a rambursa creditul se datoreaza fie declansarii unor tulburari sociale (eventual razboaie civile sau schimbari bruste de regim), fie unor catastrofe naturale (cutremure, inundatii, s.a.m.d.) în cazul riscului de credit incapacitatea rambursarii este rezultatul exclusiv al degradarii financiare a debitorului.

Riscul de tara asociat riscului politic

Riscul politic (numit si risc de suveranitate) este unul din factorii riscului de tara. Instabilitatea politica a unui stat, dupa amploarea sa, provoaca situatii cu diverse grade de gravitate pentru creditor :

repunerea în discutie sau renegocierea contractelor;

limitarea sau interzicerea investitiilor de capital;

limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

repudierea datoriei sau refuzul de plata (spre exemplu, în 1917, Rusia bolsevica nu a mai recunoscut datoriile si obligatiile asumate de Imperiul Ţarist);

nationalizarea cu sau fara despagubiri (in cazul României postbelice, activele preluate de stat nu au fost însotite de despagubiri)

Creantele detinute în aceste tari instabile politic au un grad ridicat de risc, care culmineaza cu anularea datoriilor fata de strainatate de catre respectivele tari.

Riscul de tara asociat riscului economic

Riscul economic apare ca urmare a incapacitatii autoritatilor monetare dintr-o tara de a transfera creditorului strain dobânzile si capitalul obtinut de întreprinderile publice sau private. Acest risc contemporan, specific multor state de pe toate meridianele Globului, este legat de situatia economica si monetara a tarilor debitoare, incapabile sa asigure plata la timp a datoriilor. Satisfacerea imediata a unor revendicari sociale printr-o atitudine populista a guvernantilor poate conduce uneori la politici inflationiste sau chiar nationaliste, acestea din urma provocând , pe lânga degradarea situatiei economice, si o izolare fata de exterior, în general, fata de tarile puternic dezvoltate, în special (este cazul guvernarilor Peron si Garcia din Argentina, respectiv Peru).

Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973, când primul soc petrolier a obligat multe tari în curs de dezvoltare sa se îndatoreze pentru a putea cumpara materii prime si energie. Acumularea acestor datorii (din care 60% erau credite bancare ) a condus multe tari la ,, faliment ,, monetar. Ca urmare a acestei situatii dramatice, de la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor tari, sustinute de Fondul Monetar International (F.M.I) , prin reesalonare datoriilor.

Cei trei factori care determina riscul de tara - riscul politic, riscul economic si riscul de credit - se interconditioneaza si se presupun reciproc. Instabilitatea politica se reflecta asupra situatiei economice si financiare de ansamblu, având drept consecinta amplificarea riscului de credit; în sens invers; crizele economice provoaca deseori schimbari de regim politic, de aici rezultând necesitatea unei abordari globale a riscului de tara.

RISCUL DE SCHIMB VALUTAR

Este expresia unor rezultate nefavorabile obtinute ca urmare a evolutiei ratelor de schimb. Variatia rezultatelor este imputabila atât indexarii produselor si costurilor bancare în functie de cursul de schimb, cât si modificari valorifice a activelor si pasivelor exprimate în devize.

Analiza riscului de schimb este un domeniu clasic al finantelor internationale , care, desi a fost dezvoltata mai târziu, ea este utilizata în prezent , atât de catre întreprinderile non-financiare, cât si de catre institutiile financiar-bancare. Acestea din urma, prin activitatile transfrontaliere desfasurate, prezinta concomitent riscuri de rata a dobânzilor exprimate în diferite devize si riscuri de schimb - ambele categorii de riscuri fiind însa intens corelate. Problematica unei gestiuni activ-pasive multi-devize releva necesitatea unui management integrat al riscurilor de rata si de schimb, întrucât chiar si unii factori cauzali ai acestora sunt comuni ambelor riscuri (este vorba mai ales de factori de mediu precum schimbarile normative si de reglementare, conjunctura economica internationala sau crizele regionale).

In opinia lui Milan Kubr, cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt :

Riscul de translatare - face referire la posibilitatea unor pierderi atunci când activele, pasivele si rezultatele unei filiale sunt ,, translatate,, din valuta straina în care se tin evidentele de catre filiala, în moneda nationala a Centralei. Asemenea pierderi sunt ,, reale,, în masura în care ele influenteaza negativ profitul pe ansamblu al Centralei. Dintr-un punct de vedere, aceste pierderi nu sunt reale, daca provin exclusiv dintr-o anumita conventie contabila. Dupa Milan Kubr, schimbarea bazei contabile poate transforma o ,,pierdere,, de translatare într-un câstig de translatare. Pentru o analiza pertinenta, trebuie sa se cunoasca regulile curente ale autoritatilor fiscale din tara filialei, precum si gradul de libertate permis de legislatiile din tara filialei si tara Centralei.

Riscul de tranzactie - apare ori de câte ori o banca se angajeaza în operatiuni cu valute ce presupun schimbari în valoarea devizelor, comparativ cu moneda locala a bancii. Riscul de tranzactie este cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetara dintr-o tara este mai mare. Întotdeauna însa, datorita riscului de tranzactie , un partener câstiga si unul pierde.

Riscul economic este mai complex si se refera la impactul schimbarii cursului valutar asupra profitabilitatii pe termen lung a bancii, neimplicând efectele pe termen scurt ale unor operatiuni izolate.

Analiza riscului de schimb presupune metode care nu se rezuma la simpla analiza financiara si de bilant. Aceasta vizeaza reducerea la minimum a cheltuielilor sau pierderilor datorate variatiilor cursului de schimb . Întrucât nu toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeasi masura la risc, se pune problema stabilirii pozitiei de schimb pentru fiecare caz în parte : una este situatia creantelor si datoriilor pe termen scurt si altfel se pune problema riscului asociat datoriilor pe termen lung sau al activelor investite în strainatate. Pozitia de schimb se stabileste pe baza unor coeficienti de risc (aferenti probabilitatilor sau gradului de expunere), tinând-se cont de repartitia în timp, respectiv scadenta creantelor si datoriilor. Acest indicator prezinta o serie de variante - adaptate nevoilor curente de gestiune, dintre care mai frecvent uzitate în practica sunt :

pozitia schimbului în valuta - consta în determinarea pentru fiecare tip de valuta a creantelor si datoriilor pe care banca le are. Indicatorul în cauza reprezinta diferenta dintre totalul creantelor si totalul angajamentelor într-o anumita moneda. Prin total creante, se întelege suma soldurilor conturilor în valuta din activul bilantului, plus creantele în valuta care rezulta din tranzactiile valutare la vedere sau la termen, încheiate de o societate bancara în nume si în cont propriu. Pe de alta parte, totalul angajamentelor reprezinta suma soldurilor conturilor în valuta din pasivul bilantului, plus angajamentele în valuta care rezulta din tranzactiile valutare la vedere sau la termen reflectate în afara bilantului. Din acest punct de vedere, o banca se poate afla în doua situatii sau pozitii : scurta si, respectiv , lunga. O banca se gaseste în pozitia scurta atunci când detine mai putine creante în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeasi valuta; situatia va fi favorabila pentru banca în cazul deprecierii valutei ,,X,, si nefavorabila când cursul de schimb valutar al aceleiasi monede va creste în urmatorul interval de timp. Invers, o banca se gaseste în pozitia lunga atunci când detine mai multe creante în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeasi valuta; situatia va fi favorabila pentru banca în cazul aprecierii valutei ,,X,, si nefavorabila când cursul de schimb valutar al aceleiasi monede se va deprecia în urmatorul interval de timp.

pozitia globala a schimbului la un moment dat - se defineste ca soldul net rezultat în urma diferentei dintre creantele în valuta si datoriile în valuta ale bancii. Acest indicator nu este edificator, deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Pozitia valutara totala reprezinta diferenta dintre pozitiile valutare lungi si totalul pozitiilor valutare scurte, în echivalent-moneda nationala. Calculul în cauza se face numai în conditiile în care autoritatile impun bancilor ca la sfârsitul fiecarei zile sa aiba o pozitie valutara egala cu zero.

pozitia schimbului în numerar pe loc si pozitia schimbului la termen - operatia premergatoare schimbului valutar la termen este fie cumpararea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei; odata achizitionata sau vânduta, apare riscul de schimb pentru banca. Daca nu se vinde sau cumpara valuta în vederea efectuarii schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valuta, în care caz apare si riscul de dobânda. Asadar, orice operatie de schimb la termen creeaza un risc de schimb si unul de rata a dobânzii.

Limitarea cursului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului de active si pasive în valuta, cât si utilizarea unor tehnici de reducere a riscului. Diversificarea portofoliului de catre banci ia în considerare necorelarea care exista între evolutia cursului diverselor valute, ducând astfel la micsorarea expunerii acestor institutii. Instrumentele derivate sub forma operatiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP, sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor si a riscului de schimb, cât si pentru operatiunile de transfer al riscului în cadrul gestionarii globale a acestora. Raspândirea acestor produse - trasatura esentiala a mediului financiar modern - permite modificarea eficienta si flexibila a caracteristicilor de risc ce însotesc o serie de titluri sau valori financiare. In acest sens, se pot schimba structura sau moneda în care sunt exprimate dobânzile sau se poate opta, potrivit momentului valutar conjunctural, pentru un anumit tip de operatiune la termen (simpla, swap, hedging, etc) . Instrumentele preferate ramân însa operatiunile swap de dobânzi, alaturi de cele swap cu valute sau combinatia între cele doua (monede-dobânzi).

Tot în scopul ameliorarii expunerii la riscul de schimb valutar, bancile sunt îndrumate sa-si dezvolte :

un sistem de evidenta care sa permita atât înregistrarea imediata a operatiunilor valutare, cât si determinarea pozitiilor individuale si a pozitiilor valutare totale;

un sistem de control permanent pentru verificarea procedurilor interne, necesare îndeplinirii dispozitiilor de mai sus.

Limitarea riscului de schimb poate fi realizata, de asemenea, prin stabilirea unor plafoane, atât pentru pozitia schimbului într-o anumita valuta, cât si pentru pozitia valutara totala. Astfel, în România, pozitia valutara totala la sfârsitul zilei nu va putea depasi 10% din fondurile proprii ale bancilor.

Riscul de schimb se masoara, de regula, prin determinarea pozitiei de schimb aferente fiecarei valute în parte, tinând cont de scadenta creantelor si datoriilor. Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadente în care sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel, pentru fiecare tip de deviza, pierderea înregistrata ca urmare a variatiei nefavorabile a cursului de schimb; suma totala a pierderilor suferite reprezinta expunerea totala a bancii la riscul de schimb. Gestiunea riscului de schimb consta fie în neutralizarea acestuia prin ajustarea zilnica a pozitiei de schimb valutar (astfel încât sa elimine pozitia scurta sau lunga) , fie în acoperirea riscului de schimb prin utilizarea numeroaselor tehnici amintite pe care banca le are la dispozitie.

RISCUL RATEI DOBANZII

Se datoreaza fluctuatiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la activele, cât si la pasivele din portofoliul bancii. Acest risc se repercuteaza asupra bancii sub doua forme :

pierderi datorate diminuarii venitului din dobânzi (ca urmare a unei variatii neconvenabile a ratei dobânzii);

deteriorarea situatiei patrimoniale a bancii (diminuarea capitalului propriu ), ca urmare a variatiei ratei dobânzii;

Pe baza acestor forme s-au dezvoltat doua mari componente ale riscului de rata a dobânzii :

riscul de exploatare - este riscul de a înregistra o crestere a cheltuielilor sau o reducere a veniturilor;

riscul de bilant (risc de capital) - este riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o crestere a datoriilor.

Riscul de rata este rezultatul a doua elemente : pozitia ratei si incertitudinea ratelor de pe piata. Pozitia ratei este reprezentata de pozitiile din bilant afectate de miscarile de pe piata. Incertitudinea privind marja dobânzii creste cu volatilitatea ratei, pe de o parte, si cu expunerea la riscul de rata, pe de alta parte. Analiza pozitiilor de rata consta în identificarea expunerilor ale caror rate se încadreaza într-o anumita perioada. Instrumentul clasic de masurare a pozitiei ratei este impasul ratei sau ,,gap-ul ,, ratei. Este vorba de diferenta dintre activele si pasivele a caror rata variaza pe o anumita perioada.

Riscul ratei dobânzii apare atât în cazul detinerii de active si pasive cu dobânda fixa (nesensibile) - care, în plus, difera ca scadenta si conditii de remunerare, cât si în cazul detinerii de active si pasive cu dobânda variabila (sensibile) - care se adapteaza în mod diferit la fluctuatiile ratei dobânzii (perioadele de reevaluare sunt mari sau bazele de indexare sunt diferite). O rata este fixa pe o anumita perioada daca nivelul sau nu este afectat de modificarile de pe piata din aceea perioada. O rata variabila este specificata, de obicei, printr-un indice, prin rata pietei care serveste ca baza de calcul a ratei variabile, printr-o periodicitate a revizuirilor si printr-o scadenta. Ratele pietei sunt : rate ,,monetare,, ; rate pe termen scurt; rate pe termen lung sau ratele împrumuturilor publice. Reviziile pot fi cvasipermanente , de exemplu zilnice, sau mai putin frecvente (lunare sau trimestriale). Aceasta frecventa depinde de rata de referinta aleasa. O rata variabila ,,de pe o zi pe alta,, este flotanta daca indexarile sunt mai departate în timp, dar regulate. Ratele variabile (sau revizuibile în mod regulat) sunt fixe între doua revizii. Daca indexarea se face la o rata predeterminata la începutul perioadei, atunci avem de-a face cu rate predeterminate. Din contra, ratele postdeterminate - stabilite pe baza mediei calculate pe perioada scursa - nu sunt cunoscute decât la finele perioadei aceste rate nefiind niciodata sigure. Alte rate variabile sunt indexate de o maniera neregulata si fara repere fixate în avans. Aceste rate sunt revizuite într-un mod ,,discretionar,, sau ,,specific,, (de exemplu , ratele reglementare). Distinctia ,,fixa - variabila,, este strâns legata de perioada luata în consideratie. Modalitatile de indexare a ratelor sunt,asadar, foarte diverse : rate fixe, rate revizuibile regulat în functie de rata pietei, determinate la începutul sau la finele perioadei de revizie, rate neindexate cu ratele pietei, rate reglementare revizuite neregulat, s.a.m.d. Din punct de vedere al riscului de rata , distinctia care conteaza este cea a atributului de "sigura-nesigura" ce poate fi adaugat ratei dobânzii, pe o perioada data, curenta si/sau viitoare.

Gestiunea riscului de rata a dobânzii consta în acoperirea pozitiei ratei sau în conservarea pozitiilor ratelor, în scopul unei evolutii cât mai bune în baza ratelor anticipate. Alegerile legate de lichiditate, considerate chiar independent de pozitiile ratei, pun problema arbitrajului ratei. Daca anticiparile privind rata sunt "a la hausse", trezorierul poate opta pentru contractarea unor finantari în avans . Daca, dimpotriva, anticiparile privind rata sunt "a la baisse", atunci va fi preferata amânarea unor noi finantari . Problema consta în a sti cum sa anticipeze evolutia ratelor, pentru a putea initia astfel de arbitraje la momentul oportun si de o maniera cât mai profitabila.

Factorii care influenteaza aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobânzii sunt si ei de doua tipuri :

factori endogeni,determinati de conditiile specifice ale bancii : strategia bancii, structura activelor si pasivelor , volumul si calitatea portofoliului de credite, esalonarea scadentelor creditelor, scadenta fondurilor atrase , etc;

factori exogeni, determinati de evolutia conditiilor economice generale: evolutia pietei interbancare, tipul de politica economica, monetara si financiar-valutara practicata de autoritati, corelarea politicii monetare cu politica fiscala, factori de ordin psihologic, etc.

Evident ca în gestionarea riscului de rata a dobânzii, bancherii pot interveni numai asupra primei grupe de factori. Pentru minimizarea expunerii la aceasta grupa de riscuri, teoria si practica bancara au generat, dupa cum am mai amintit, numeroase instrumente si mijloace care pot fi utilizate în acest scop.

Pentru a obtine creditul necesar întreprinderea este solicitata sa depuna o documentatie economica si financiara.

CAP. 2. FUNDAMENTAREA SI ADOPTAREA DECIZIEI DE

CREDITARE PE TERMEN SCURT

. PREZENTAREA SOCIETATII SOLICITATOARE DE CREDIT PE TERMEN SCURT

Societatea Comerciala " ART LAND " S.A. Constanta este o societate pe actiuni. Ea este condusa de Consiliul Director si controlata de AGA.

Fondul Proprietatii de Stat detine 40% din ctiuni si Fondul Proprietatii Private 60% din actiuni.

Activitatea este organizata si coordonata de Consiliul Director format din Director General, Director Economic si Director Tehnic, care au in subordine cinci compartimente functionale, trei departamente operationale si o baza de reparatii.

De asemenea, referitor la timpul, proportia si locul executiei, repartizarea (9 grupuri/ateliere) navelor poate fi organizata si subordonata de un coordonator autorizat - Sef Santier.

S.C. « SC ART LAND SA» S.A. a fost infiintata in aprilie 1997, ca parte din Complexul Constructiilor Hidrotehnice (infiintata in 1953) si care a fost destinata sa coordoneze toti agentii economici implicati in :

- extinderea sau construtia porturilor Constanta, Constanta-Sud, Mangalia, Midia si canale ;

- lucrari de intretinere in porturi maritime si fluviale de pretutindeni ;

Ca rezultat al cresterii si diversificarii tipurilor de activitate, componentele CCH au devenit unitati independente.

S.C. SC ART LAND » S.A. Constanta este specializata in executarea lucrarilor de construtii hidrotehnice la nivelul structural (canale navigabile, bazine portuare, cheiuri, diguri de protectie) ca si servicii portuare maritime si fluviale.

In prezent in dotarea companiei intra in principal nave tehnice pentru executarea urmatoarelor tipuri de lucrari :

derocari subacvatice cu exploziv pana la -22 m adancime;

punerea in opera a materialelor de constructie (blocuri de cheu, stabilopozi, etc);

excavarea cu greifer pentru intretinerea bazinelor ;

remorcaj cu remorchere de max.1000 CP ;

ridicare si manuire greutati cu macarale plutitoare de max.100 Tf ;

transport maritim si fluvial ;

intretinere plaji turistice, lucrari de consolidare si protectie ;

aprovizionare nave cu combustibil, ulei, apa ;

instalare conducte in canale si stramtori ;

alte servicii specifice ;

Pentru întretinere functionalitatii celor 100 piese de echipament naval, a fost necesara crearea unei baze de reparatii nave, care este situata in Agigea (in incinta portului Constanta-Sud).

Aceasta baza detine un complex de ateliere pentru executarea tuturor tipurilor de reparatii, cum ar fi :

lucrari de santier (curatare corp nava, sablare, vopsire, reparatii sisteme de propulsie) ;

lucrari de cazangerie, lacatuserie ;

atelier electric ;

atelier instalatii hidraulice ;

atelier galvanizare;

atelier vulcanizare ;

In aceasta baza se pot repara si alte tipuri de nave mici.

De la infiintarea ei, S.C. «  ART LAND  » S.A. Constanta a realizat mai mult de 5.5 mil. mc explozii subacvatice cu exploziv, mai mult de 22 mil mc lucrari de dragaj, 27 km diguri de protectie, 34 km cheu, 14 km instalatii conducte si multe alte lucrari in porturile maritime si fluviale (Galati, Braila, Tulcea, Cernavoda). A participat de asemenea la extinderea portului Constanta, la constructia portului Constanta-Sud Agigea, Mangalia si Midia si la lucrari de constructii in Maroc, Liban, Tunisia, Grecia si Turcia.

Cu echipajul din dotare S.C. « ART LAND   » S.A. Constanta poate executa toate tipurile de servicii si lucrari portuare.

Societatea solicita un credit în valoare de 3.600.000.000 lei pe termen de 12 luni. Scopul creditului solicitat îl constituie procurarea de materii prime si materiale pentru realizarea în bune conditii a productiei .

In gestiunea financiara a întreprinderii se înregistreaza pe parcursul anului decalaje între necesarul si existentul de disponibilitati banesti. Aceste decalaje sunt generate de doua cauze principale:

diferenta dintre imobilizarile totale în activele firmei (mai mari) si fondurile proprii (mai mici);

dereglari în încasarea rezultatelor economice, dereglari care determina un deficit de trezorerie;

Având în vedere aceste fenomene, sistemul bancilor comerciale raspunde prin acordarea de credite pe termen scurt adecvate decalajelor dintre activele curente , pe de o parte si sursele proprii si pasivele stabile, pe de alta parte.

Punctul de plecare în stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt îl reprezinta situatia patrimoniului la sfârsitul trimestrului precedent si previziunile de crestere a activelor în trimestrul prognozat. Cu ajutorul informatiilor respective se întocmeste planul de trezorerie - baza de referinta pentru stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt solicitate de catre firma.

Planul de trezorerie

a) Deficitul de trezorerie pe un trimestru

Active în afara planului de trezorerie

b) Active în stocuri temporare -

12 luni

c) Active în stocuri aferente productiei de export -

12 luni

d) Active în documentele remise spre încasare -

45 zile

e) Active blocate în decontari (facilitati de cont) -

15 zile

Credite de trezorerie (pentru capitalul de lucru)

Nivelul acestui credit depinde de diferenta dintre activele curente si pasivele curente, fiind destinat sa acopere obligatiile de plata pe termen scurt ale întreprinderii . Acest credit determinat trimestrial se acorda agentilor economici prin contul curent pentru a acoperi deficitul de trezorerie în trimestrul prognoza.

Credite pentru active constituite temporar

Formarea unor stocuri si efectuarea de cheltuieli în afara activelor cuprinse în planul de trezorerie se datoreaza unor cauze economice determinate de primirea în avans, întreruperea productiei, greutati în expedierea produselor, etc. Termenul maxim de acceptare la creditare a acestor stocuri si cheltuieli este de 12 luni.

Credite pentru productia de export

Imobilizarile cerute de realizarea exportului au în vedere perioada de productie ( aprovizionarea cu materii prime, materiale, subansamble, combustibil, etc din tara si din import), precum si perioada de decontare cu partenerii straini (pe baza documentelor). Perioada de imobilizare admisa este de 12 luni.

Credite pe documente remise spre încasare

Aceste credite au în vedere imobilizarile de active în decontari cu clientii, imobilizari consemnate în documente remise de firma spre încasare. Perioada de creditare este de maxim 45 zile, numai daca activele respective nu au fost cuprinse în planul de trezorerie sau nu au asigurata o alta sursa de finantare.

Facilitati de cont

Pentru agentii economici cu o situatie economico-financiara buna, dar care din anumite cauze bine justificate nu pot face temporar fata platilor se pot acorda credite pe termen de pâna la 15 zile si într-o suma limitata.

Acestea sunt cazurile în care o banca comerciala vine în întâmpinarea firmelor cu capital integral sau majoritar de stat.

Pentru firmele private se are în vedere deficitul de resurse pe trimestre (diferenta dintre plati si încasari) generat de constituirea unor stocuri de materii prime, combustibil , piese de schimb, etc, precum si de efectuarea anumitor cheltuieli necesare productiei, executarii de lucrari si prestari servicii.

2.2. ANALIZA MANAGERIALA SI ECONOMICO-FINANCIARA A FIRMEI SOLICITATOARE DE CREDIT

a)      cererea de credite semnata si stampilata de persoanele autorizate sa reprezinte societatea, completata în mod obligatoriu cu toate informatiile solicitate

b)      documentatia de constituire a societatii compusa din :

contract de societate;

statut;

hotarâre judecatoreasca;

certificat de înmatriculare la Registrul Comertului;

cod fiscal

c)      ultimul bilant (balanta) contabil(a) vizat de Finantele Publice, respectiv Directia Judeteana a Controlului de Stat, contul de profit si pierdere;

d)      situatia veniturilor si cheltuielilor ce urmeaza a fi realizate în anul în curs si preliminate în perioada pentru care se solicita creditul. Situatia va fi întocmita în corelare cu bugetul de venituri si cheltuieli sau cu declaratia de venituri;

e)      Studiul de fezabilitate în cazul unor solicitari de credite pentru realizarea obiectivelor de investitii;

f)        Lista bunurilor materiale si a valorilor ce constituie garantii pentru banca în vederea acordarii creditului solicitat. Aceasta lista va avea la baza documentele prin care se dovedeste dreptul de proprietate asupra bunurilor ce urmeaza a fi ipotecate sau gajate;

g)      Alte documente necesare, solicitate de banca.

In fata bancii comerciale, firma trebuie sa vina în primul rând cu o activitate ce nu reprezinta riscuri majore în perioada de utilizare a creditului.

Pentru aprecierea firmei conteaza foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii sai, competitivitatea produselor si stabilirea segmentelor de piata cucerite.

Conditiile economiei de piata cer si o analiza a calitatilor manageriale ale conducatorilor firmei. Intre însusirile analizate se înscriu înclinatia spre inovare si creativitate, cunostintele în domeniul financiar, în marketing, în managementul productiei si al personalului, etc.

ANALIZA MANAGERIALA

ANALIZA MANAGERIALA PENTRU SC ART LAND SA CONSTANTA

ANALIZA PERFORMANTELOR ECONOMICO -

FINANCIARE

Pentru a analiza performantele economico-financiare ale societatii se folosesc datele din bilantul contabil si balanta de verificare întocmite de unitate la data de 31.09.2002 . Aceste informatii economico - financiare sunt :

INFORMATII ECONOMICO - FINANCIARE (MII LEI)

Pe baza datelor prezentate, situatia financiara a societatilor se prezinta dupa cum urmeaza

active imobilizate la valoarea ramasa în total activ reprezinta 52 % din care cladirile reprezinta ponderea principala de peste 65 %;

activele circulante reprezinta 48 % din total activ, ponderea cea mai mare având-o stocurile de materiale.

Aceste active sunt acoperite în acest interval în urmatoarele proportii cu surse astfel:

capitaluri proprii : 56 %

surse atrase : 43 % (din care ponderea cea mai mare o detin creditele bancare cu 60%)

La finele perioadei analizate, activitatea economico-financiara a societatii se prezinta astfel

cifra de afaceri : 48.117.670 mii lei

venituri totale : 82.330.680 mii lei

cheltuieli totale : 82.171.560 mii lei

rezultatul exercitiului (profit) : 59.120 mii lei

Lista bunurilor materiale ce constituie garantii asiguratorii pentru banca în vederea acordarii creditului, de la SC ART LAND SA CONSTANTA:

Înainte de a trece la analizarea concreta a cererii de credit, prudenta bancara solicita si o analiza în dinamica a bonitatii agentului economic pe cel putin 3 ani anteriori (din care, ultimul an se detaliaza si pe trimestre) la urmatorii indicatori:

A.- INDICATORI DE LICHIDITATE :

Lichiditatea (L) - reprezinta capacitatea agentului economic de onorare a obligatiilor catre terti si de rambursare a creditelor si dobânzilor datorate.

Lichiditatea este cu atât mai buna cu cât rezultatul obtinut este mai mare (peste 100 %) . Cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât activitatea agentului economic este mai buna, deoarece gradul de acoperire a obligatiunilor de plata este mai mare.

Analiza lichiditatii se face indiferent de durata acordarii creditului.

1. Lichiditatea imediata în marime absoluta (La)

în care: Apts - active pe termen scurt

Ppts - pasive pe termen scurt

2. Lichiditatea imediata în marime relativa numita si lichiditatea patrimoniala (Lp) :

în care : Ac - active circulante

Pi - pierderi

Sfpv - stocuri fara posibilitati de valorificare

Ob - obligatii

C - credite

I - împrumuturi

Lichiditatea la o anumita data

Pentru a determina lichiditatea la o anumita data (Ld) sau coeficientul solvabilitatii la o anumita data se au în vedere disponibilitati banesti proprii si împrumutate din situatia patrimoniului (Db), încasarile posibile de realizat pâna la data limita prevazuta (I) , creditele bancare si împrumuturi de la alti agenti economici ce se pot obtine în intervalul respectiv (C), precum si platile exigibile în aceeasi perioada (PE).

B. - INDICATORI DE SOLVABILITATE :

Solvabilitatea (S reflectata gradul în care capitalul propriu asigura acoperirea creditelor pe termen scurt, sau capacitatea agentului economic de a-si onora obligatiile asumate fata de terti cu ajutorul activelor sale .

Indicatorul este considerat optim atunci când rezultatul obtinut depaseste 40 %. Un rezultat sub 40 % demonstreaza situatia financiara delicata a acestuia, el având un grad mai mare de îndatorare.

1. Solvabilitatea patrimoniala (S)

unde: Cp - capitaluri proprii

Tp - total pasiv

2. Solvabilitatea la o anumita data Sd = Ld

Se calculeaza ca si lichiditatea la o anumita data

C. INDICATORI DE RENTABILITATE

1. Rentabilitatea capitalului social (Rcs) :

unde: Pn - profit net

Cs - capital social

2. Rentabilitatea capitalului propriu (Rcp) :

unde : Pn - profit net

Cp - capital propriu

3. Rentabilitatea în functie de cheltuieli se calculeaza ca raport între profitul net si cheltuieli totale

unde : Pn - profit net

∑Qc - costuri

Nivelul considerat acceptabil al acestui indicator trebuie sa fie peste 5 %.

D. INDICATORI DE ECHILIBRU

1. Gradul de îndatorare (GI) este un indicator de echilibru care arata limita pâna la care agentul economic este finantat din alte surse decât fondurile sale proprii si se calculeaza astfel :

unde: Ob - obligatii

C - credite

I - împrumuturi

D - dobânzi aferente creditelor

Ta - total active

Acest indicator trebuie sa fie subunitar. Cu cât raportul dintre partile exigibile este mai mic (sub 30%), cu atît gradul de îndatorare al agentului economic este mai mic. Un grad de îndatorare mai mare de 50 % este un semnal de alarma pentru banca.

2.Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri este tot un indicator de echilibru care se calculeaza astfel :

Nivelul acestui indicator este cu atât mai mare cu cât este peste 100% si arata ca activitatea agentului economic este profitabila.

3.Capacitatea de rambursare a agentului economic

se calculeaza dupa urmatoarea formula :

Acest indicator se analizeaza pe perioada expirata si se va extrapola la perioada de rambursare pentru a vedea posibilitatea agentului de a restitui împrumutul fata de banca.

În urma analizei manageriale si a performantelor economico-financiare, solicitatorii de credite se grupeaza în 5 categorii.

Acestea sunt :

Unitatile economice din categoria E, si uneori D, nu sunt admise în procesul de creditare, în timp de solicitantii din categoria A si B au prioritate în aprobarea cererilor de credite.

2.3. ANALIZA EFECTIVA A SOLICITARII DE CREDIT

IDENTIFICAREA SCOPULUI SI A NIVELULUI

CREDITULUI SOLICITAT

Scopul solicitarii trebuie precizat foarte clar sub forma deficitului de resurse pe care îl va suplini creditul cerut. De asemenea, cererea de credit trebuie sa se încadreze în prevederile legislatiei bancare (Legea nr. 33/1991) si în Normele metodologice de lucru ale bancii comerciale respective.

Dupa stabilirea si acceptarea nivelului valoric al creditului, echipa de decizie trece la negocierea dobânzii si a comisioanelor ce revin bancii.

IDENTIFICAREA SURSELOR DE RAMBURSARE A CREDITULUI

În cazul creditelor cu risc redus, banca solicita o singura sursa de achitare; pentru celelalte tipuri de credite cu risc ridicat, bancile solicita si o a doua sursa de rambursare. Prima sursa este reprezentata de lichiditatea ce rezulta din circuitul economic normal al firmei. Sursa colaterala, reprezentata de regula de garantia depusa de firma, trebuie identificata clar si corect de catre inspector si echipa de decizie.

IDENTIFICAREA GARANTIILOR CREDITULUI

Pentru asigurarea recuperarii creditelor, în situatia în care împrumutatul nu-si respecta obligatiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor si celorlalte obligatii rezultate din contract, din cauze care nu au putut fi prevazute la acordarea creditului, banca va solicita împrumutatilor garantii asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitori cât si de terte persoane fizice sau juridice, numite garanti.

Garantiile asiguratorii sunt de doua feluri :

garantii reale;

garantii personale

A.                GARANTIILE REALE reprezinta bunuri mobile sau imobile din patrimoniul debitorului sau a unui tert oferite pentru îndestularea în mod preferential a unui creditor. Din grupa garantiilor reale distingem :

Ipoteca - garantie imobiliara care nu comporta deposedarea celui ce o constituie. Ipoteca practicata de banca în relatiile cu clientii sai este o ipoteca conventionala, întrucât are la baza întelegerea intervenita între banca si constitutorul ipotecii, care poate fi debitorul (împrumutatul) sau un garant al lui, persoana fizica sau juridica. Bunul ipotecat se ia în calculul garantiei creditului în functie de valoarea acceptata de banca sau în functie de valoarea de contabilitate pentru imobilele apartinând persoanelor juridice, corectata cu uzura acestora si procentul admis de banca pentru bunurile imobiliare. Mecanismul ipotecii permite bancii ca în caz de neplata a împrumutului, sa urmareasca acest bun, indiferent în posesia cui se afla, solicitând scoaterea lui la vânzare si încasarea cu prioritate.

Pentru a fi acceptata garantia bunurilor imobiliare, acestea trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii :

sa fie proprietatea constitutorului si sa se afle în circuitul civil;

sa existe o piata sigura pentru bunurile ipotecate;

bunurile imobiliare sa fie situate în zone de interes;

sa fie asigurate la o societate de asigurari

Gajul se constituie asupra bunurilor mobile corporale cât si a bunurilor necorporale si poate fi tratat sub doua forme :

cu deposedare;

fara deposedare

Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul (împrumutatul) sau garantul, dupa caz, remit bancii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri pot fi corporale sau necorporale.

Gajul cu deposedare numit si "amanet" presupune depunerea lui la banca. De regula aceasta forma de gajare se adreseaza bunurilor mobiliare de volum mic si valoare mare (metale pretioase, tablouri, etc).

Gajul fara deposedare se practica pentru bunurile voluminoase (autoturisme, frigidere, etc) sau care sunt legate de pamânt (recolte, utilaje, etc)

Bunurile cumparate prin credite se iau în cadrul garantiei chiar daca celelalte doua elemente, ipoteca si gajul, acopera valoarea creditului si a dobânzilor datorate.

Cesiunea de creanta este o conventie scrisa prin care un creditor transmite o creanta a sa unei alte persoane.

Partile cesiunii sunt :

cedentul - creditorul care transmite creanta sa;

cesionarul - persoana catre care se transmite creanta;

debitorul cedat - debitorul creantei transmise

Efectul cesiunii consta în aceea ca din momentul realizarii acordului de vointa, creanta trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le confera cedentului.

B.               GARANTII PERSONALE

Garantia personala este angajamentul asumat de o persoana fizica sau juridica, dupa caz, prin care acestea se obliga sa execute obligatia debitorului în cazul neexecutarii ei de catre împrumutat.

Garantia bancara reprezinta un înscris prin care o alta banca (garant) se angajeaza neconditionat si irevocabil ca, în cazul în care un debitor nu va executa obligatia de a plati la o data bine stabilita o suma de bani determinata, sa plateasca suma neachitata, în favoarea bancii beneficiare (împrumutator).

Depozitul bancar reprezinta o garantie materiala sub forma unei sume de bani depusa de debitor la banca în favoarea beneficiarului în anumite conditii stabilite si comunicate bancii de catre debitor.

Debitorul poate constitui depozitul bancar la

societatea bancara care acorda creditul sau la o

alta societate bancara, încheindu-se un contract

de depozit.

2.4. ADOPTAREA DECIZIEI DE CREDITARE PE TERMEN SCURT

CORELAREA CU DISPONIBILITATI DE RESURSE

Corelatia se realizeaza prin situatia trimestriala privind prognoza si administrarea resurselor si plasamentelor bancare. În faza de proiectare pe baza situatiei resurselor si a plasamentelor, bancile îsi întocmesc programe de credit, cu defalcari pe tipuri de credite, pentru agentii economici cu capital de stat si, respectiv, privat. Aceste defalcari, sub forma de plafoane, sunt transmise sucursalelor, constituind limite maxime de angajare de credite pe trimestrul respectiv.

În perioada de realizare, zilnic, sucursalele judetene ale bancilor raporteaza nivelul creditelor angajate, iar saptamânal se analizeaza creditele grupate pe categorii dupa obiectul creditat, cauze ale nerambursarii la termen.

Pe lânga corelatiile de ordin cantitativ, bancile urmaresc si respectarea unor constrângeri de ordin juridic în legatura cu acordarea de credit.

Astfel, legea privind activitatea bancara interzice acordarea de credite unui agent economic într-un volum mai mare de 20 % din capitalul si rezervele bancii respective

- ANALIZA RISCULUI GENERAL AL MEDIULUI - ANALIZA PRODUSELOR SI PIETELOR - ANALIZA PRODUCTIEI SI STRATEGIILE DE APROVIZIONARE - ANALIZA MANAGEMENTULUI - ANALIZA PERFORMANTELOR FINANCIARE CURENTE - ANALIZA PERFORMANTELOR FINANCIARE ESTIMATE

D

E 

	ANALIZA AFACERII

C

I

Z 

I

A 

IDENTIFICAREA  CONSTRANGERILOR

- IDENTIFICAREA CAUZEI SI SCOPUL ÎMPRUMUTULUI

- IDENTIFICAREA SURSEI DE RAMBURSARE

- ANALIZA SUSTINERII SUPORTULUI ÎMPRUMUTULUI

- ANALIZA INTERDEPENDETELOR

STRUCTURA SI PRET