Încercarea de a masura cantitatea de moneda se traduce, în alti termeni, într-un demers de constituire a agregatelor monetare. Obiectul unui astfel de demers rezida în efortul determinarii capacitatii potentiale de a cheltui a subiectilor economici, a caror activitate principala este de a interveni pe piata bunurilor si serviciilor, de a produce, de a achizitiona, de a vinde, de a economisi, adica subiectii economici care, prin actiunile lor, joaca un rol major în cresterea economica si inflatie.
Masurarea cantitatii de moneda depinde de alegerea criteriilor pe baza carora, pe de o parte, se înregistreaza detinatorii si formele de moneda considerata, iar, pe de alta parte, se stabileste distinctia dintre activele financiare monetare si nonmonetare.
Moneda este o creanta, o forma de avere. Dar nu toate creantele sunt moneda, dintr-un motiv foarte simplu si anume ca ele nu pot circula libere (de ex. Depozitele bancare).
Averea monetara este utilizata pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea obtinerii unui profit. De pilda, sunt cuprinse aici depozitel 24424b13y e pe diferite termene sau procurarea de valuta.
În practica, de multe ori este dificil sa separam activele monetare de cele nemonetare.
Moneda apare ca o creanta în bilanturile firmelor, agentilor economici.
Activele monetare sunt formate în primul rând din numerar si depozite, dar si rezervele în numerar ale bancilor si depozitele bancilor la banca centrala si de emisiune. Cele de mai sus sunt creante monetare pentru ca sunt creante asupra unor banci, fie ele banci centrale sau banci de depozite.
Masa monetara este formata din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obtinerea de bunuri si servicii, cât si pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definita ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat si puse la dispozitia economiei si societatii dintr-o tara.
Formele monedei sunt la fel de diverse ca si nevoile practice ale schimbului monetar pe care acestea le satisfac. De aceea, nu exista nici un principiu aprioric în functie de care o forma monetara sa poata fi considerata mai autentica decât altele. Cu toate acestea, pâna în anul 1914, moneda metalica, din aur sau argint, era considerata ca fiind singura forma monetara valabila, în timp ce toate celelalte forme (bancnote, depozite în conturile bancare, etc.) aveau valoare doar daca erau convertibile oricând în aceasta moneda - marfa.
Dupa abandonarea generalizata a convertibilitatii în aur (începuta în anul 1914 si încheiata în anul 1971, prin decizia autoritatilor americane de a detasa dolarul de aur), a devenit cât se poate de limpede ca moneda îsi îndeplineste functiile independent de suportul sau material. Încrederea în moneda, care pâna în anul 1914 se baza pe convertibilitatea sa în aur, a devenit o încredere în însusi sistemul de emisiune a monedei si în capacitatea autoritatilor de a disciplina acest sistem.
În economiile moderne, moneda este un fenomen social, cu caracter deopotriva institutional si conventional. Aceasta evolutie istorica este sursa de complexitate, iar ca urmare, este necesara inventarierea mai precisa a formelor monetare si a modului lor de reflectare în sistemele de clasificare cu care opereaza analiza economica si monetara actuala.
În cazul în care moneda ar îndeplini doar functia de instrument de schimb, numarul formelor monetare ar fi foarte redus. În realitate, moneda îndeplineste si alte functii, iar ca urmare sunt "moneda" si sunt considerate ca atare si anumite active foarte apropiate de moneda traditionala, care îndeplinesc si ele rolul de active lipsite de risc - rol specific monedei.
Moneda în sens strict sunt considerate doar instrumentele de plata detinute de agentii economici nefinanciar (populatia, întreprinderi si organisme ale administratiei de stat). Activele monetare detinute de banci si utilizate pentru platile proprii ale acestora constituie o moneda speciala, care nu este inclusa în diversele definitii ale conceptului de "moneda". Ele sunt cuprinse însa în statisticile monetare mai complexe.
Formele monetare cele mai raspândite sunt bancnota (biletul de banca) si moneda scripturala (de cont), existenta sub forma de depozite bancare la vedere. Pe lânga acestea, mai exista monezi divizionare sau alte tipuri de monezi metalice, care permit efectuarea platilor marunte, precum si, în unele tari, moneda a Trezoreriei publice, constituita din bilete de hârtie emise de Trezoreria publica sau fin moneda de cont creata de aceasta (depozite existente în conturile deschise la Trezoreria publica). De asemenea, în unele tari, exista moneda de cont sub forma de depozite la vedere în conturile de cecuri postale, în conturile deschise la casele de economii, etc.
Bancnotele si monezile metalice constituie numerarul sau moneda fiduciara, iar toate categoriile de depozite la vedere formeaza moneda scripturala, de cont sau de banca.
Denumirea de "moneda fiduciara" se explica prin originea istorica a formei monetare respective. Astfel, înca din Evul Mediu, bancherii au început sa remita clientilor lor, care le încredintau monezi din aur sau argint, respectiv metale pretioase sub forma de bijuterii, lingouri, etc., recipise (chitante) nominative, care constatau existenta "depozitului" si pe care titularii le puteau transfera altor persoane. În modul acesta, circulatia "recipiselor" s-a generalizat în mod treptat, desi multa vreme ea a ramas rezervata tranzactiilor efectuate de comercianti.
O mutatie importanta apare aproximativ în secolul al XVII - lea, când bancile au început sa puna în circulatie "recipise" care constatau nu un depozit constituit în prealabil de client, ci pur si simplu creditul acordat de banca clientului sau. În modul acesta, practica bancara a degajat în mod treptat principiul emisiunii biletelor pe calea creditului.
În secolul al XIX - lea, se produce o noua mutatie importanta, si anume încredintarea emisiunii bancnotelor bancilor centrale, numite, de aceea, si "banci de emisiune". Totodata, emisiunea bancnotelor a fost reglementata foarte strict. Monezile de aur si de argint au continuat sa fie forma de moneda cea mai cautata, însa bancnotele se utilizau deja pe scara larga, fiind admise în plata pentru aceleasi motive pentru care erau admise "recipisele" în Evul Mediu si în epoca Renasterii: comoditatea utilizarii, încrederea inspirata de emitentul lor si raritatea monezilor metalice. Din acest punct de vedere, de exemplu, este rational a avea un tip de moneda a carei cantitate poate creste odata cu amplificarea volumului afacerilor.
În anul 1914, odata cu izbucnirea primului razboi mondial, tarile europene au fost nevoite sa suspende convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agentii economici s-au obisnuit treptat ca moneda sa nu mai fie marfa si sa nu mai aiba o valoare intrinseca, ci doar o valoare de schimb.
În sistemele monetare contemporane, bancnotele si monezile metalice sunt emise de "institutul de emisiune", mai precis de banca centrala, de unde si denumirea lor de "moneda centrala". Banca Nationala a României, de exemplu, dispune de propria sa fabrica de bancnote (Imprimeria) si de propria sa fabrica de monezi (Monetaria), care confectioneaza semnele monetare folosite pe teritoriul tarii. Aceasta înseamna ca între "fabricarea" si "emisiunea de moneda" exista o anumita deosebire.
Astfel, un bilet "fabricat" de Imprimerie este "emis", adica devine oficial moneda, doar în momentul în care este pus în circulatie de catre Banca Nationala, în calitate de "banca de emisiune" (banca centrala). O asemenea banca nu are (în principiu) clienti din sectorul nebancar al economiei: ea nu furnizeaza în mod direct bancnotele sale întreprinderilor, institutiilor si populatiei. Clientii bancii de emisiunea (bancii centrale) sunt bancile comerciale si Trezoreria statului; necesarul de bancnote al publicului este satisfacut prin intermediul acestora din urma.
Banca de emisiune (banca centrala) este obligata sa respecte anumite reguli de emisiune: ea acorda credite Trezoreriei statului, însa volumul acestor credite este limitat prin lege; de asemenea, banca de emisiune cedeaza moneda sa bancilor comerciale în schimbul titlurilor sau celorlalte garantii pe care le pretinde pentru creditele de refinantare pe care le acorda acestora din urma; operatiunile de aprovizionare cu bancnote sunt, asadar, generatoare de costuri pentru bancile comerciale, caci acestea din urma trebuie sa plateasca o anumita dobânda pentru împrumuturile prin care îsi procura bancnotele necesare.
Formalismul si controlul pe care banca centrala încearca sa îl exercite tot timpul asupra monedei sale garanteaza raritatea acesteia, ceea ce permite mentinerea încrederii în moneda respectiva.
Monezile metalice - divizionare sau nu - sunt si ele moneda fiduciara, deoarece valoarea lor nominala este mult mai mare decât valoarea lor intrinseca (valoarea comerciala a metalului din care sunt confectionate). De regula, ele sunt fabricate si emise tot de catre banca centrala, însa în unele tari (ca, de exemplu, Franta) anumite tipuri de monezi sunt emise de Trezoreria publica; aceasta constituie o reminiscenta materiala a dreptului de a bate moneda, care, în trecut, era privilegiul suveranilor, însa nu are nici un fel de importanta practica. Banca centrala (si, eventual, Trezoreria publica), "monetizeaza" piesele metalice exact la fel ca si biletele de hârtie, si anume punându-le în circulatie prin operatiunile pe care le efectueaza cu bancile comerciale si cu Trezoreria statului, care, la rândul lor, satisfac nevoile publicului.
Bancnotele si monezile confectionate din metal obisnuit sunt actualmente singurele forme de moneda care au un caracter legal si oficial, deoarece cealalta forma principala de moneda - moneda scripturala - este, de fapt, o moneda a bancilor, folosita exclusiv în circuitul interbancar al acestora.
Moneda scripturala (de banca) este mult mai recenta decât moneda scripturala. Ea s-a generalizat în Anglia în secolul al XIX - lea, dupa ce, prin "Peel act", emisiunea de bancnote a Bancii Angliei a fost foarte strict reglementata. Ca urmare a acestei reglementari restrictive, conjugate cu cresterea volumului comertului, care a avut loc în Anglia în a doua jumatate a secolului al XIX - lea, circulatia fiduciara a devenit insuficienta, iar bancile engleze au început sa deschida conturi clientilor lor si sa alimenteze aceste conturi nu numai si nu în primul rând prin depunerile efectuate de titulari, ci, din ce în ce mai mult, prin creditele acordate de banci clientilor lor pentru a facilita tranzactiile acestora din urma. A aparut, astfel, un nou fenomen: "creditele fac depozitele", nu "depozitele fac creditele" - cum se întâmplau lucrurile de secole întregi. Mai trebuie adaugat ca aceste depozite erau oricând convertibile în bancnote.
În alte tari, moneda fiduciara era mult mai importanta, iar marile banci înfiintate în secolul al XIX - lea si-au început activitatea prin colectarea de depozite de la public. Caci, în epoca respectiva, agentii economici puteau ceda bancii centrale aur contra bancnote, iar apoi puteau "depune" bancnotele respective la bancile comerciale. De exemplu, în România, unde primele banci au aparut la sfârsitul secolului al XIX - lea si în primele decenii ale secolului al XX - lea, moneda scripturala a dobândit o oarecare importanta abia în perioada interbelica. De fapt, în România, chiar si la ora actuala, o buna parte a societatii întelege prin "moneda" doar moneda fiduciara, care are o forma substantiala concreta si pe care, de aceea, prefera sa o primeasca în plata.
Cu toate acestea, depozitele la vedere existente la bancile comerciale sunt întotdeauna rezultatul propriei creatii monetare a acestora, la fel cum bancnotele sunt creatia bancii centrale.
Depozitele la vedere sunt perfect lichide, deoarece permit efectuarea imediata a unei plati prin una sau mai multe din urmatoarele tehnici:
Remiterea unui cec;
Ordin de virament;
Utilizarea unei carti de credit.
Trebuie însa precizat ca cecul, ordinul de virament si cartea de credit nu sunt ele însele moneda scripturala, ci simple instrumente de punere în miscare a monedei existente sub forma de înregistrari contabile (solduri creditoare) în conturile platitorilor. Iar dovada în acest sens este faptul ca în cazul în care în conturile respective nu exista disponibil (alimentat în prealabil de titular însusi prin depuneri sau de banca printr-un credit acordat titularului), cecul sau cartea de credit sunt în sine lipsite de putere de plata.
În tarile dezvoltate, moneda scripturala este la ora actuala forma monetara principala (cca. 80 % din totalul platilor). Preferinta pentru moneda scripturala se explica prin cultura bancara a populatiei si prin natura platilor agentilor care compun tipul respectiv de economie; bancnotele sau monezile se folosesc doar pentru platile curente, în timp ce toate platile cu caracter comercial sau financiar se efectueaza cu cecuri, carti de credit (foarte raspândite mai ales în SUA) sau prin viramente automatice.
În România, în perioada comunismului, moneda scripturala a îmbracat forma disponibilitatilor existente în conturile curente deschise la banci întreprinderilor socialiste. Ea era utilizata exclusiv în relatiile dintre unitatile socialiste, precum si în relatiile dintre acestea si bugetul statului, pentru plati efectuate în conformitate cu prevederile planului. În ceea ce priveste numerarul, acesta era rezervat exclusiv populatiei. La ora actuala, bancile comerciale si alte tipuri de institutii financiare primesc depozite inclusiv de la populatie, ceea ce face ca moneda scripturala sa fie utilizata pe scara ceva mai larga. Ponderea sa în totalul platilor continua însa sa fie mult sub standardele tarilor dezvoltate.
Agentii economici, care dispun temporar de venituri mai mari decât cheltuielile, pot sa fructifice surplusul respectiv prin plasarea lui la banci sau la alte asezaminte de plata, în momentul în care au de facut anumite plati. Activele cvasimonetare se prezinta, deci, ca substituenti foarte apropiati ai monedei. Dintre formele de plasament pe termen scurt, considerate cel mai adesea cvasimoneda, amintim urmatoarele:
Disponibilitatile existente în conturile de economii deschise la institutiile financiare, materializate prin librete, care permit titularilor sa beneficieze de dobânda specifica acestor conturi si, totodata, sa-si prezerve posibilitatea de a transforma oricând economiile respective în moneda;
Depozitele la termen, constituite la banci, care permit deponentilor sa beneficieze de o remuneratie mai mare, cu conditia sa-si pastreze economiile în forma respectiva pâna la termenul prevazut;
Titlurile pe termen scurt provenite de la "debitori de categoria a întâia" (Trezoreria publica, institutiile financiare, etc.).
Activele lichide, de genul celor mentionate, pot fi "emise" de banci, de institutiile financiare nebancare (casele de economii, societatile de investitii, companiile de asigurari, etc.), de Trezoreria publica, s.a.m.d. În unele tari, exista anumite categorii de active lichide cu caracter cvasimonetar emise chiar de întreprinderi.
Motivele existentei, alaturi de moneda, a unor asemenea active lichide - ceea ce face necesara inventarierea lor, la fel ca în cazul formelor monedei - rezida în avantajele practice pe care activele lichide respective le confera publicului. Astfel, faptul ca în economie exista asemenea active lichide permite populatiei sa-si rentabilizeze gestionarea disponibilitatilor banesti, iar sistemului financiar sa dispuna de o sursa mai stabila decât simplele depozite bancare la vedere. Într-adevar, experienta arata ca "viteza de circulatie" a activelor lichide este mai mica decât cea a monedei în sens strict.
Inventarierea riguroasa de catre autoritatile monetare a activelor lichide cu caracter cvasimonetar este necesara, deoarece, în general, moneda nu are valoare decât prin disciplina impusa sistemului care o emite. Ori, aceasta presupune controlul nu numai asupra cantitatii de moneda în sens strict, ci si asupra cantitatii de active lichide, susceptibile sa se transforme oricând în moneda. Iar cu cât substituabilitatea dintre diverse forme de avere lichida este mai intensa, cu atât luarea în considerare a formelor de avere lichida este mai utila.
În concluzie, principalele active lichide aflate la dispozitia publicului, considerate, de obicei, cvasimoneda, sunt urmatoarele:
Plasamentele la vedere (pe librete);
Depozitele la termen, constituite la banci si la institutiile financiare;
Titlurile pe termen scurt, emise de Trezoreria publica, institutiile financiare si întreprinderi.
Unele depozite si plasamente lichide sunt libelate nu în moneda nationala, ci în monede straine. Aceasta practica a aparut în anii '60, odata cu formarea "europietelor" (piata eurovalutelor, piata euro-creditelor bancare si piata creditelor obligatare).
În România, depozitele si celelalte tipuri de plasamente în valuta au aparut în anii '90, odata cu liberalizarea detinerilor de valuta ale populatiei. Ele s-au amplificat de fiecare data când inflatia a subminat încrederea în leu (asa-numitul fenomen de "dolarizare a economiei").
Aceasta forma monetara corespunde unor situatii particulare, aparând în mod spontan de fiecare data când, dintr-un motiv sau altul, sistemul normal de plati se dezorganizeaza sau chiar dispare complet, ceea ce obliga agentii economici sa inventeze noi forme de moneda. Un exemplu tipic de moneda "de facto" este însusi aurul: de fiecare data când situatia monetara sau politica internationala provoaca îngrijorari grave, agentii economici încearca sa-si procure aur, care va îndeplini functia de mijloc de rezerva si de etalon de valoare stabil mai bine decât monedele nationale. De asemenea, în situatiile în care moneda nu mai exista sau nu exista înca, drept intermediar de schimb se folosesc în mod spontan bunuri usor divizibile: amfore de vin, ulei de masline sau bucati de tesatura - în civilizatiile preelenice din Asia Mica, tigarile - în închisori si în lagarele de concentrare, pachetul de tigari "Kent" - în România ultimelor decenii de comunism, jetoanele, tichetele, bulinele - în cluburile de distractie, etc.
Forma instrumentelor de schimb este uzul comun si încrederea partenerilor. Specific sistemelor monetare evoluate, existente în prezent în tarile dezvoltate, este doar faptul ca ele ofera agentilor economici formele monetare care sunt cel mai bine adaptate la nevoile lor.
Moneda este un instrument de plata universal, iar ca urmare în lista elementelor monetare intra doar instrumentele de plata si activele lichide aflate la dispozitia agentilor nefinanciari.
Cu toate acestea, bancile comerciale si celelalte institutii financiare au si ele de facut plati; aceste asezaminte efectueaza platile lor cu ajutorul unei monede scripturale emise de banca centrala, care, desi nu face parte din masa monetara în sens strict, constituie conditia existentei tuturor celorlalte forme de moneda scripturala (de banca sau, eventual, a Trezoreriei publice).
O forma de moneda primara (centrala) este constituita de bancnotele si monezile pe care banca centrala le emite pentru a fi puse la dispozitia agentilor economici. A doua forma, mai putin cunoscuta, consta în disponibilitatile existente în conturile deschise la banca centrala pe numele bancilor comerciale, institutiilor financiare straine, nationale sau internationale, si Trezoreriei publice.
Într-adevar, asa cum persoanele particulare si întreprinderile dispun de disponibilitatile din contul lor de la banca pentru a efectua plati catre alti agenti ai economiei, bancile comerciale si celelalte institutii financiare, care au cont la banca centrala, utilizeaza disponibilitatile respective pentru a face plati una catre alta. De fapt, banca centrala serveste drept casa de compensatie între diverse banci comerciale, iar soldul pe care o anumita banca îl are fata de toate celelalte banci (sau pe care toate celelalte banci îl au fata de banca în cauza) face obiectul unei plati cu ajutorul amintitului cont deschis la banca centrala si tinut în moneda primara (centrala).
Conturile în moneda primara (centrala) au anumite particularitati, în functie de natura titularului lor.
A. Contul curent al bancilor comerciale si al altor asezaminte financiare asimilate. Bancile comerciale trebuie sa detina la banca centrala conturi al caror sold creditor minim este stabilit de aceasta din urma în cadrul politicii sale monetare. Conturile respective servesc pentru efectuarea platilor zilnice sub toate formele acestora: bancile titulare pot cere conversiunea în bancnote a disponibilitatilor existente în contul lor sau pot folosi aceste disponibilitati în chiar forma scripturala în care se afla, efectuând viramente catre alte banci comerciale. Disponibilitatile existente în conturile deschise bancilor comerciale la banca centrala constituie, deci, activele lor lichide, care le conditioneaza întreaga activitate, inclusiv cea de creare a propriei monede scripturale. De aceea, disponibilitatile respective, împreuna cu bancnotele si monezile emise de banca centrala, se mai numesc si "baza monetara";
B. Contul curent al Trezoreriei Publice. Banca centrala tine contul curent al Trezoreriei Publice, institutie care este personificarea financiara a statului, caruia îi colecteaza veniturile, îi efectueaza cheltuielile si îi opereaza creditele acordate si primite. Trezoreria publica este si ea un intermediar financiar de un gen aparte, deoarece redistribuie un mare volum de fonduri între diversi actori ai scenei economice. Contul Trezoreriei Publice, existent la banca centrala, permite realizarea acestor venituri si cheltuieli. De asemenea, în caz de deficit, contul respectiv poate fi alimentat de banca centrala, ceea ce permite statului sa depaseasca o criza temporara de trezorerie;
C. Conturile institutiilor financiare straine si internationale. La fel ca bancile si Trezoreria statului, institutiile financiare straine si internationale sunt nevoite sa faca plati în moneda autohtona (daca aceasta e convertibila pe plan international) catre alte institutii financiare similare. Este logic, deci, ca ele sa dispuna de moneda nationala respectiva în vederea efectuarii platilor, iar ca urmare aceste institutii vor deschide si ele conturi în moneda primara (centrala);
D. Conturile agentilor nefinanciari. Banca centrala nu are, în principiu, contact cu publicul, însa în unele tari (nu si în România), ea pastreaza o anumita clientela privata, ceea ce constituie o reminiscenta a epocii în care banca centrala era ea însasi o banca comerciala. Este vorba, de regula, despre firme de importanta nationala, însa, deoarece volumul depozitelor la vedere ale acestora este mic, se pare ca adevaratul motiv al acestei exceptii este dorinta bancilor centrale respective de a pastra un anumit contact cu practica financiar-bancara curenta.
Definirea teoretica a agregatelor monetare este o operatiune logica de natura sa permita delimitarea diverselor forme monetare.
Masa monetara în sens restrâns, simbolizata, de obicei, cu M1, cuprinde totalul instrumentelor de plata, aflate - fara nici un fel de formalitati si fara nici un cost - la dispozitia publicului. Acest gen de moneda, constituit din bancnote (monezi) si din depozitele la vedere la bancile comerciale si la alte institutii financiare asimilate, este utilizat în mod direct ca mijloc de plata.
În cursul unei perioade de timp date, fiecare unitate monetara este utilizata de mai multe ori. Notiunea de "viteza de circulatie a monedei", simbolizata de obicei cu Venituri, exprima numarul mediu al utilizarilor unei unitati monetare în perioade de timp de referinta. Ea permite calcularea capacitatii tranzactionale a masei monetare existente, M1 venituri, care exprima volumul tranzactiilor care pot fi efectuate cu ajutorul cantitatii de moneda existente, M1. Trebuie însa precizat ca M1 este un stoc, iar tranzactiile sunt un flux; viteza de circulatie a monedei, V, este, deci, raportul dintre un flux si un stoc.
Viteza de circulatie a monedei poate fi calculata prin doua metode. În prima din ele, se porneste de la ecuatia schimbului:
M1V=PY
Unde:
M1: masa monetara în sens restrâns;
V: viteza de circulatie a monedei;
P: nivelul preturilor;
Y: volumul productiei (nete) sau marimea venitului national real (nu nominal);
PY: valoarea bunurilor tranzactionate în perioada considerata, adica produsul intern brut (PIB) în preturi curente.
Ca urmare, viteza de circulatie - venit este daca de
relatia:
A doua moneda îsi propune stabilirea numarului de miscari pe care moneda le permite realmente. Într-adevar, marimea PY este valoarea finala a productiei, care nu cuprinde, deci, tranzactiile intermediare, efectuate în diferite faze ale circulatiei marfurilor (comert cu ridicata, comert cu amanuntul, etc.). Ori, aceste tranzactii efectuate în diverse stadii ale productiei si circulatiei necesita si ele moneda. Acest raport între valoarea tuturor tranzactiilor si masa monetara, M1 se numeste "viteza de tranzactionare". În fapt, viteza de tranzactionare nu poate fi calculata decât în mod indirect.
B.N.R. publica doua valori pentru viteza de circulatie a monedei: o valoare la sfârsitul perioadei si o valoare medie a perioadei (an, trimestru, luna).
Agregatul M1 înmultit cu viteza sa releva puterea de cumparare imediata a agentilor economici. Totusi, el nu poate caracteriza de unul singur cererea solvabila existenta în economie, caci aceasta cerere depinde si de lichiditatile plasate pe termen scurt si foarte scurt, care constituie agregatele M2 si M3.
Masa monetara în sens larg, simbolizata, de obicei, cu M2, cuprinde pe lânga elementele incluse în M1, depunerile la termen, în vederea economisirii, precum si alte plasamente lichide, pe termene scurte si foarte scurte.
Similar se pot construi si alte agregate monetare, din ce în ce mai cuprinzatoare, conform schemei de mai jos:
|
M4 |
M3 |
M2 |
M1 |
M1 |
|
(M2 - M1) |
||||
|
(M3 - M2) |
||||
|
(M4 - M3) |
În economiile contemporane, continutul acestor agregate si criteriile de clasificare a elementelor incluse în ele se modifica rapid, ca urmare a evolutiilor în ceea ce priveste gama obiectivelor financiare lichide si a institutiilor financiare care creeaza activele respective.
Astfel, daca activele lichide reflectate de diferenta (M2 - M1) par a se deosebi ceva mai mult decât cele cuprinse în M1, activele lichide care intra în componenta diferentei (M2 - M1) si a diferentei (M3 - M2) se deosebesc destul de putin unele de altele. Totusi, ambele categorii de active lichide sunt remunerate si usor mobilizabile, ceea ce înseamna ca se pot transforma oricând în instrumentele de plata cuprinse în M1.
În aceste conditii, delimitarea activelor lichide cuprinse într-un agregat monetar sau altul se face în functie de costul pe care îl implica tranzactionarea lor si de gradul de risc al acestora.
Astfel, diferenta (M2 - M1) cuprinde activele "la vedere", altele decât depozitele bancare la vedere care sunt cuprinse în M1; ele se caracterizeaza printr-un grad de risc practic egal cu zero. Într-adevar, un plasament la vedere este întotdeauna lipsit de risc, deoarece agentul economic în cauza poate oricând lichida activul respectiv la valoarea sa initiala, încasând dobânda corespunzatoare duratei plasamentului. El suporta doar un "cost al optiunii" (opportunity cost), provocat de timpul consumat pentru efectuarea plasamentului, iar apoi de timpul necesar pentru lichidarea sa, precum si, în unele cazuri, comisionul pretins de institutia financiara prin care se efectueaza operatiunile respective.
Activele incluse în diferenta (M3 - M2) sunt plasamente la termen, altele decât depozitele bancare la termen, care sunt cuprinse în M2; ele se caracterizeaza printr-un cost mai ridicat. Astfel, plasamentele la termen implica o perioada de asteptare pâna la scadenta prevazuta, fara de care titularul nu poate pretinde remuneratia mai mare, specifica acestui tip de plasament. Aceste conditii se înaspresc în cazul bonurilor de tezaur, a caror valoare se modifica în functie de situatia pietei pe care se tranzactioneaza (piata monetara), pentru depozitele si plasamentele în valuta, a caror valoare fluctueaza în functie de cursul valutar, etc. activele pe termen scurt de genul celor amintite comporta, asadar, un anumit grad de risc, deoarece titularul lor poate suferi o anumita pierdere. Cu toate acestea, atât costurile de tranzactionare, cât si riscurile aferente sunt, în mod normal, mai mici decât remuneratiile pe care le aduc activele respective. De altfel, în economiile moderne, exista numeroase tehnici de protectie împotriva acestor riscuri.
În unele tari, se foloseste si un agregat M4, care exprima totalul lichiditatilor existente în economie. În continutul diferentei (M4 - M3) sunt cuprinse anumite tipuri de plasamente lichide, care se pot converti usor în moneda (în sens restrâns), însa se deosebesc de elementele incluse în M3 prin una sau alta din urmatoarele trasaturi:
Sunt emise de alti agenti economici decât institutiile financiare;
Au o natura contractuala, care comporta anumite angajamente specifice ale celor doua parti: institutia financiara si clientul sau.
De asemenea, în unele tari se folosesc si alte agregate monetare (M5, M6, etc.), definite în functie de conditiile concrete existente în ceea ce priveste structura institutiilor financiare si gama activelor financiare lichide care se utilizeaza.
Nomenclatura agregatelor monetare utilizate în România este de data recenta, fiind conceputa dupa edictarea legii care a permis transformarea Bancii Nationale în banca centrala de tip modern (Legea nr. 34 / 1991). La ora actuala, BNR calculeaza si publica periodic date privind urmatoarele agregate monetare:
a) Masa monetara în sens restrâns (cantitatea de instrumente de plata), M1, care cuprinde: numerarul în afara sistemului bancar si depozitele la vedere;
b) Masa monetara în sens larg, M2, care cuprinde, pe lânga M1, si urmatoarele elemente: economiile populatiei, depozitele în lei "la termen" si conditionate si depozitele în valuta ale rezidentilor.
c) Cvasimoneda, (M2 - M1)
În fine, BNR calculeaza si publica periodic date cu privire la agregatul monetar aflat sub influenta sa directa si în legatura cu care se stabilesc cel mai adesea obiectivele imediate ale politicii monetare: "baza monetara (moneda primara). Aceasta cuprinde:
Numerarul în casieriile bancilor;
Numerarul în afara sistemului bancar;
Disponibilitatile bancilor la BNR.
|
