POLITICI AGRICOLE COMUNE

POLITICI AGRICOLE COMUNE

POLITICI AGRICOLE COMUNE

In conformitate cu prevederile Tratatului de la Roma, Piata Comuna presupune infaptuirea, pe etape , a trei uniuni: vamale, economice, monetare.

Uniunea vamala a C.E.E. reprezinta o zona in care erau desfiintate taxele vamale in comertul reciproc, se forma un teritori vamal unic si se instaura fata de tarile terte un tarif vamal comun; in acelas timp, se desfiinta sau se limita, in foarte mare masura, aplicarea tarifului vamal national al tarilor member ale gruparii.

Sub titlul "Libera circulatie a marfurilor" tariful de la Roma prevedea abolirea progresiva intre tarile member, in cursul unei perioade de tranzitie, a taxelor vamale si a taxelor avand efecte similare si stabilirea simultana a unui tariff vamal comun aplicabil la importul produselor industriale dintre statele member ale C.E.E si instituirea unui tarif vamal comun fata de terti au fost realizate de cele sase tari fondatoare ale Pietei Comune pana la 1 iulie 1968 inainte de terminarea perioadei de tranzitie prevazute in Tratatul de la Roma. Pentru produsele agricole, desi s-au luat masuri pentru eliminarea taxelor vamale in comertul cu tarile C.E.E., procesul a deposit termenul stability initial prin tratat. Comertul cu produsele agricole a fost reglementat atat in cadrul Comunitatii - in schimburile reciproce dintre tarile membere - , cat si in comertul cu tarile terte, prin prevederile Politicii Agricole Comune.

In cazul importului in C.E.E. al celor mai multe produse industriale din tari terte, la nivelul taxelor vamale din tariful vamal comun a fost fixat ca medie aritmetica a taxelor vamale existente la inportul in cele sase tari comunitare a produselor respective in 1957. Acest nivel a fost redus in cadrul unor rude de negocieri comerciale organizate in cadrul Acordului General pentru Tarilfe si Comert (G.A.T.T.).

Restrictiile cantitative in comertul intracomunitar, ca si marfurile cu effect similar, au fost eliminate in aceasi perioada de tranzitie, fiind adoptate contingente tarifare comunitare, unele in conformitate cu angajamentele asumate de catre C.E.E. in cadrul G.A.T.T. sau acorduri comerciale cu tari member ale C.E.E. Abolirea sau amortizarea diferitelor tipuri de obstacole netarifare in comertul intracomunitar a 555f59f continuat, dar au ramas bariere de natura tehnica si fiscala, care afecteaza comertul intracomunitar.

Piata Comuna a elaborate treptat o politica comerciala comuna fata de tarile terte: au fost stabilite reglementarile care privesc adoptarea unor liste commune de liberalizari cantitative a importurilor din tari member G.A.T.T., proceduri commune de administrare a contingentelor cantitative la import si export si un sistem comun de comert cu tarile socialiste; a fost convertita o procedura comuna de standardizare progresiva a acordurilor comerciale cu tari member C.E.E. pentru negocierea de acorduri comunitare care sa inlocuiasca pe cele semnate individual de tarile member ale Pietei Comune cu terte tari. In cadrul negocierilor comerciale desfasurate cu tari membre ale G.A.T.T., cunoscute sub denumirea de ruda "Kennedy", Comisia executive a prezentat cele sase tari comunitare. Pentru participarea la negocierile comerciale multilaterale, care au inceput la Tokyo in 1973, Consiliul ministerial al C.E.E. a stabilit o pozitie comuna a tarilor membre care va fi promovata de catre comisia executiva. Pozitia C.E.E. prevedeca negocierile comerciale sa fie legate de procesul realizat pe planul reformei sistemului valutar international, reducerea stabilita a nivelului taxelor vamale in comertul cu produse industriale, negocierea unui mecanism international de salgvgardare a intereselor economice si adoptarea unor masuri de protejare a economie fata de concurenta straina.

Organele Pietei Comune au elaborat, pe de alta parte, reglementari comune care pot fi impuse sub forma unor taxe suplimentare asupra importurilor provenind din tarile terte atunci cand se considera ca pretul la care aceste tari vand marfa este prea scazut si ar dauna industriei comunitare.

Uniunea economica si Uniunea monetara, luate impreuna, presupuneau unificarea politicilor economice generale si sociale ale statelor membre, prin fuzionarea pietelor nationale ale acestora, pentru a se asigura libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si a fortei de munca, dar si o convertibilitate reciproca totala si irevesibila a monedelor nationale si, ulterior, punerea in circulatie a unor monede unice.

Prevederiile initiale din tratat, referitoare la aceste uniuni, erau generale, de aceea sarcina concretizarii lor revenea organelor comunitare, in functie de factorii conjuncturali, interni sau externi.

PREMISELE APARITIEI SI APLICARII P.A.C.

Politica agricola este prevazuta in Tratatul de la Roma (Art3, pct. d) dar nu si definita. Principiile sale directoare vor fi enuntate, ceva mai tarziu, de executivul comunitar la Conferinta Agricola de la Stressa (3-12 iulie 1958). Aplicarea efectiva a politicii agricole se va face insa incepand cu anul 1962, in urma Acordului de la Bruxelles. In cadrul acestui acrod, s-au stabilit elementele functionale, produsele sau grupele de produse supuse interventiei, precum si reglementarile unice, comunitare, privind productia, preturile si importurile.

Necesitatea formularii unei politici economice comune in domeniul agricol, care sa conduca la relansarea productiei si satisfacerea consumului, a pornit din insasi situatia precara a acetui sector. Relevant, in perceptia pe care europenii au avut-o fata de procesul de integrare agricola, este semnalul lansat, cu 11 ani inaintea semnarii Tratatului de la Roma, de generalul Marshall: "Unul din aspectele acestei probleme (economice, n.n.) este in acelasi timp, interesant si grav: fermierul a produs intodeauna bunurile necesare vietii. Aceasta diversiune a muncii reprezina baza baza civilizatiei moderne. La ora actuala, ea este amenintata de ruina. Institutiile oraselor nu produc suficientte marfuri necesare schimbului cu fermierii producatori de produse alimentare (). Fermierul si taranul nu pot sa gaseasca pe piata marfurile pe care vor sa le cumpere, astfel incat vanzarea produselor lor in schimbul banilor pe care nu pot sa-i utilizeze le pare o tranzactie lipsita de interes. Deci, ei au incercat sa mai cultive intensiv campul pentru a obtine nutret, in ciuda faptului ca le lipsesc inbracamintea si alte produse ale civilizatiei. In acelasi timp, locuitorilor oraselor le lipsesc hrana si combustibilul. Guvernele sunt deci fortate sa se serveasca de resursele in devize straine si de credite pentru a cumpara din strainatate aceste produse indispensabile, epuizand astfel fonduile de care au nevoie urgenta pentru reconstructie".

In fapt, acest tablou nu suferise modificari esentiale nici in momentl integrarii europene. Astfel, in anul 1958, aproximativ 20% din populatia ocupata se afla in sectorul agricol, cu deosebire in exploatatii de dimensiuni foarte mici, care contribuiau la formarea P.I.B. cu numai 10%, ceaa ce demonstra o eficienta foarte scazuta a acestei ramuri. De altfel, venitul mediu pe un agriculor era sub 40% din venitul mediu pe economie. In plus, la nivelul fiecarei tari, nu se putea vorbi de o politica agricola clara, coerenta nici de un aparat administrativ adecvat pentru a controla de procesele de productie, precum si legaturile cu ramurile din amonte sau aval de agricultura.

Ca atare, se impunea, ca alternativa, o politica agricola comuna de sprijinirea a fermierilor prin preturi inalte, bazate pe cele mai ridicate costuri pe unitatea de suprafata, inregistrarea pe terenuri cele mai putin fertile, dar necesar a fi cultivate. Avantajele unei astfel de politici au rezultat din posibilitatea gestionarii ei, precum si din impulsionarea productiei, ca urmare a sprijinului acordat fermierilor. Dezavantajele s-au resimtit in domeniul consumului, dat fiind preturile inalte percepute de producatori.

In ansamblul politicilor economice comunitare, politica agricola a fost prioritara, dar si cea mai importanta. Un singur exemplu este edificator: in bugetul Comunitatii, in taota perioada scursa de la lansarea P.A.C. si pana azi, pentru finantarea cheltuielilor agricole au fost alocate aproape jumatate din fondurile totale.

Se aprecieaza ca obiectivul principal al acestei politici, si anume realizarea securitatii alimentare din propria productie, a fost indeplinit pe ansablul Comunitaii. In plus, pe parcursul delularii P.A.C. a aparut si s-a manifestat un fenomen negativ ( neanticipat in momentul lansarii acestei politici): supraproductia, carea atragea costuri suplimentare, fie pentru stocare, fie pentru sustinerea preturilor la export.

Protejarea producatorului agricoli comunitari, in general benefica pentru acestia, a indus insa nenumarate dezechilibre intracomunitare, cat si extracomunitare.

In interiorul organizatiei, aceste dezechilibre au pornit din conflictul de interese, existenta obiectiv, intre: producatorii agricoli si consumatorii acestor produse; producatorii agricoli din tari diferite; producatorii agricoli din sectoarele agricultura si comert etc.

La exterior, se considera a fi doua surse principale generatoare de dezechilibre: preaderarea/aderarea noilor state si relatiile comerciale cu statele nemembre.

Politicile agricole comunitare au fost considerate imuabile, fapt pentru care, in functie de interesele momentului si tinand cont de neajunsurile manifestate periodic, aceste politici au fost reformate.

ORIENTARI DOCTRINARE

In sanul Comunitatii existau doua conceptii despre rolul statului in viata economica, in general, si in sectorul agricol, in special. Pe de o parte, conceptia neoliberala si anglo-saxona fondata pe noninterventia puterii publice pentru a nu peturba mecanismul pietelor si a elibera excendetele agricole. In consecinta, sustinerea agriculturii trebuie sa fie neutra, in raport cu productia. Pe de alta parte, conceptia colbertista a Frantei care pleaca de la principiul ca o politica sectoriala nu poate si nu trebuie sa fie neutra. Ea trebuie sa intareasca sectorul productiv, conferindu-i dinamismul si eficacitate. In acest sens, subventiile reprezinta un instrument in serviciul acestei politici. Pentru coexistenta celor doua conceptii, Comunitatea a trebuit sa dea dovada de toleranta admitand ca fapul ca tarile membre pot sa duca politici diferite, fara a se pune in discutie piata unica.

Teoriile economice de piata libera sustin ca masurile protectioniste sunt vatamatoare orcarei economii. Unde un guvern protejeaza un anumit sector, o face pe seama intregii economii.

TIPOLOGIE

Politicile agricole comunitare sunt extrem de nuantate pe sectoare, tipuri de piete si categorii de agricultori, dat fiind logica lor si mijloacele ce le sunt afectate, dar si ca urmare a complexitatii activitatii agricole. Din analiza intima a politicilor agricole si a efectelor lor se disting urmatoarele tipuri dominante:

a)      Politici de interventie pe pietele produselor agricole;

b)      Politici structurale, care urmaresc sa faciliteze accesul expoatatiilor agricole la factorii de productie si in particular la cei mai stabili dintre ei ( pamant echipamente, mecanice etc);

c)      Politici permanente sau conjuncturale de sustinere a profitului intreprinzatorului si ai familiilor lor ( de regula al celor mai putin bogati dintre ei). In prezent prin aceasta se urmareste in mod esential cresterea gradului de integrarea a primelor doua tipuri de politici agricole


POLITICI DE INTERVENTIE

Sunt cele mai importante, ceea ce, nu de putine ori, substituie P.A.C. Obiectivul lor

central este sustinerea productiei comunitare, pe o piata unica a produselor agricole cu instrumente economico-financiare si reglementari specificie economiei libere, in vederea realizarii unui grad sporit de securitate alimentara.

Necesitatea pietei unice

Necesitatea realizarii unei piete agricole unice a fost motivata in principiu de:

▪ Agricultura, dat fiind specificul sau. Nu este o ramura economic care sa

functioneze satisfacatori intr-un mediu economic dominat numai de legile pietei.

Pe termen scurt, cererea de produse agricole este rigida sau foarte putin elastica in raport cu preturile. In plus, pe termen lung, ea se dovedeste relativ inestetica nu numai fata de preturi, dar si fata de veniturile consumatorilor.

Cresterea veniturilor consumatorilor nu induce si o crestere a cererii de produse agricole, datorita potentialului biologic de consum limitat al omului. Rigiditatii schimbarilor din structura consumatorului si a populatiei.

S-a estimat ca la produsele alimentare elasticitatea cererii este de 0,45 fata de cca. 1,8 la servicii, cea ce inseamna ca la o crestere a veniturilor consumatorului de 10% cererea de servici va creste cu 18%, iar la produsele alimentare cu numai 4.5 %.

Oferta poate sa oscileze in sus sau jos, fata de o tendinta medie ( dar nu mai mult de 25%), urmare a influentei unor factori naturali, cu actiune independenta de vointa omului.

Fluctuatiile ofertei, dublate de lipsa de instructie si informare a agricultorilor, fac ca pietele agricole sa aiba evolutii imprevizibile. In fapt, agricultorii sunt prea mici si prea dispersati si extrem de independenti in raport cu dimensiunile pietei si foarte greu pot influenta mecanismele acesteia.

De asemenea, caracterul inelastic al cererii poate duce la scaderea preturilor produselor agricole, respectiv a veniturilor agricultorilor, in situatia sporirii numai a productiei agricole in raport cu celelalte sectoare din economie.

▪Oferta de produse agricole urmareste oscilatia preturilor, dar dupa o periada de timp ce depaseste, de cele mai multe ori, un an; la animalele vii este nevoie de 2-3 ani, pentru maturizarea acestora.

Pe fondul acestei caracteristici obiective a pietelor produsele agricole si a comportamentului independent manifestat de agricultori, exista pericolul potential ca, dupa o perioada in care preturile au fost foarte ridicate, oferta suplimentara sau supraoferta, care determina in cascada, scaderea preturilor si implicit a veniturilor producatorilor agricoli.

Teoretic, exista un punct de echilibru intre cerere si oferta, dar in practica acesta nu poate fi atins. O piata libera a produselor agricole inseamna oscilatie intre penurie si abundenta.

▪ Cererea de produse agroalimentare este instabila, in functie de statura consumului.

Instabilitatea cererii poate fi determinata de cauze subiective si obiective, se poate manifesta fata de un produs sau grupa de produse, in sensul renunatarii (respingerii) sau adoptarii lor si poate fi temporara sau definitiva.

Efectele instabilitatii cererii se regasesc in modficarile structurale, care induc cresteri extrem de inalte, atat la nivelul producatorilor agricoli, cat si al industriilor alimentare din aval. Stabilitate sociala Securitate alimentara Bunastarea producatorului.

In esenta, aceasta ecuatie comporta urmatoarele restrictii:

Stabilitatea sociala, ca atribut al puterii publice, trebuie generata si asigurata in limetele extrem de stranse ale pietei libere.

Aici, puterea publica are la indemana doua instrumente majore: administratia, care se manifesta prin intermediul cadrului juridic, si parghiile de interventie, care pot fi economice, financiare, fiscale etc. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta parte, imixtiunea statului in intimitatea actului decizional al agentilor economici din agricultura sau al consumatorilor este extrem de limitata.

Bunastarea producatorilor agricoli este asigurata, inainte de toate de productia proprie si de preturile prin care se recunosc eforturile acestora.

Securitatea alimentara a consumatorilor are o dubla motivatie, In primul rand, obiectiva naturala, biologica, iar in al doilea rand, economica, politica.

Tarile Europei Occidentale, cu deosebire Germania, nu de putine ori, in istoria lor au fost confruntate cu profunde crize alimentare. Sloganul nazist, referitor la "spatiul vital", care motiva ideologic declansarea agresiunii armate impotriva altor popoare, masca, intr-o maniera abila, necesitatea cresterii disponibilitatilor alimentare (disponibilitati extrem de reduse in perioada premergatoare celui de al doilea razboi mondial) si asigurarea, pe aceasta cale, a securitatii alimentare.

Dar relatia dintre bunastarea producatorului si securitatea alimentara comporta interese, in aparenta, contradictorii. Producatorii reclama preturi din ce in ce mai mari pentru produsele lor, pe cand consumatorii vor alimenta cat mai multe, de calitate si, evident, ieftine.

In esenta iata tabloul de lucru, in abordarea deciziilor majore de politica agrara, asa cum se prefigurau ele in momentul adoptarii P.A.C.:

◘ Agricultura este o ramura economica cu particularitati specifice si cu un comportament propriu in conditiile petei libere;

◘ Cererea si oferta produselor agricole actioneaza si ele intr-un mod cu totul aparte, fata de situatia de ansamblu din economie;

◘ Puterea publica dispune de puteri limitate, impuse chiar de ceea ce inseamna piata libera proprie statelor democratice, in directia asiguratii stabilitatii sociale prin atenuarea conflictului dintre producatori si consumatori.

Peima problema care solicita un raspuns fundamental avea nuante hamletiene: Se recunoaste sau nu implicarea puterii publice in mecanismele de functionare a pietei produselor agricole comunitare?

Raspunsul, care in plan decizional era fara echivoc, presupunea doua alternative:

◙ fie se perpetua situatia precedenta, cu toate urmarile si distorsiunile impuse de piata libera necontrolata, in segmentul produselor agroalimentare;

◙ fie se accepta interventia puterii publice, interventie care sa controleze fortele pietei libere, astfel incat sa se mentina caracterul democratic in plan doctrinar-ideologic, dar care sa elimine neajunsurile si sa satisfaca cerintele triadei: stabilitate sociala-consumatori-producatori.

Varianta a doua, in opozitie fundamentala cu prima, a constituit in opinia noatra, prima si cea mai importanta decizie, adoptata in cadrul P.A.C., de tarile comunitare.

A doua problema, derivata din raspunsul anterior, ridica urmatoarele intrebari:

◦ ce model de politica agricola se adopta?

◦ cine sunt beneficarii masurilor de politica agricola?

◦ ce masuri se adopta si care sunt criteriile de aplicabilitate a acestora?

In formularea raspunsurilor la acest set important de intrebari, s-a plecat de la situatia concreta a momentului de inceput si de la bagajul de informatii existent in plan teoretic si practic.

Evident, modelele de interventie anterioare, proprii tarilor membre sau chiar cel din S.U.A. (considerat a fi cel mai dezvoltat in epoca) nu puteau fi urmate, dat fiind lipsa de fezabilitate probata de experienta istorica proprie, fie dotorita conditiilor cu totul aparte din agricultura europeana, fata de cea americana.

In acelasi timp, imaginea de ansamblu era jalonata de: numarul mare al exploatatiilor agricole de dimensiuni reduse, cu un nivel minim de capitalizare si cu o productivitate pe masura; un numar mai mare de consumatori decat cel al producatorilor agricoli, cu cerinte cantitative, calitative si sortimentale ce tineau pasul cresterii economce de ansamblu; un aparat administrativ impecabil de a asigura un control eficient si operativ al productiei.

Ca urmare a acestor considerente, s-a adoptat ca alternativa de politica agricola "optimul de gradul doi" care presupune sprijinirea fermierilor prin preturi inalte, bazate pe costurile cele mai ridicate pe unitatea de suprafata cu cel mai scazut randament, dar necesara a fi cultivata.

Evident, acest model are avantaje, cat si dezavantaje. Avantajul cel mai important, si care in ultima instanta a determinat adoptarea lui, rezulta din fezabilitatea la gestioanrea masurilor de politica agricola. Dezavantajul este dat de costurile inalte la conumatori, ca efect al preturilor de consum ridicate.

Subventia la producatori, indiferent de parghiile economice sau financiare la care a fost aplicata, a reprezentat in pachetul de masuri adoptate, cea mai importanta si usor de gestionat, chiar daca ulterior s-a dovedit mult mai costisitoare.

Tot in sfera masurilor, se inscrie si formarea unui sistem administrativ cu activitate eficienta, care sa asigure gestionarea si utilizarea fondurilor in conformitate cu obiectivele propuse si care sa nu fie dependente de costurile generate de functioanrea sistemului

Alte masuri generate de politica agricola urmareau cresterea capitalului de exploatare prin facilitati de creditare in domeniul agroalimentar; extinderea programului de inbunatatire a productiei de cereale si produse alimentare, precum si a managementului exploatatiilor agricole; dezvoltarea cererii agricole; combaterea bolilor si daunatorilor la plante si animale.

A treia problema, proprie perioadei peregatitoare lansarii P.A.C., urmarea formlarea unor raspunsuri clare la intrebarile privind:
◦ caracteristicile fundamentale;

◦ variantele de evolutie.

Initiatorii P.A.C. au stabilit trei caracteristici fundamentale acesteia:

Constituirea, la nivelul intregii comunitati, a unei piete unice de produse agricole, in care sa se asigure libera circulatie a acestora si preturi unice pt ele;

Lansarea unei preferinte comunitare pentru toate produsele de sub incidenta P.A.C., preferinte sustinute printr-un sistem unic de bariere vamale in fata importurilor de tari nemembre;

Delimitarea responsabilitatilor intre comunitate si tarile membre in ceea ce priveste sursele, gestionarea si utilizarea fondurilor financiare.

Prin Tratatul de la Roma au fost formulate trei variante posibilie in care va evolua P.A.C.

Prima variata delimiteaza regulile si obiectivele pe doua etape: comitete si guverne nationale. Astfel, Comunitatea elaboreaza reguli comune, care sa normeze comertul cu produsele agricole si obiective pentru politica agricola. Guvernele nationale au abilitatea ca aceste reguli si obiective, stabilite la nivel comunitar sa fie materializate in practica, in mod liber.

A doua varianta, urmareste accelasi model pe etape precendent: Comunitatea creaza un sistem comun de marketing; guvernele nationale finanteaza acest sistem in propria tara.

A treia varianta preconiza un sistem unic comunitar, care sa se opereze la nivelul intregii grupari, finantarea fiind , de asemenea, mai degraba comunitara, decat nationala.

PRINCIPII

Pentru lansarea si aplicarea P.A.C. au fost formulate urmatoarele principii de baza:

○ Liberalizarea treptata a circulatiei produselor agricole intre tarile membre si comercializarea produselor respective la preturi unice, comunitare. In esenta, preturile unice rezultau din media aritmetica a preturilor nationale din tarile comunitare;

○ Preferinta, din partea tarilor membre, pentru produsele agricole ale Comunitatii. Incalcarea acestui principiu de caatre un stat comunitar era sanctionata prin taxe de prelevare (cunoscute si ca prelevari variabile la import), care se stabileau ca diferenta inre preturile importurilor de produse agricole (mai scazute) si preturile produselor similare, obtinute din productia interna (mai mari);

Compensarea pierderilor rezulta din productia exportata la preturi inferioare celor practicate pe piata interna. Pierderile astfel rezultate se compensau prin intermediul taxelor de restituire, prin care, de fapt, se subventiona impulsionarea si accelerarea exportului;

Protejarea agriculturii tarilor membre de concurenta externa Comunitatii, printr-un sistem complex de masuri si instrumente de politica comerciala (tarifare si netarifare) si restructurarea acesteia prin sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse reglementarilor;

Finantarea actiunilor de politica agricola prin intermediul organismelor comunitare specializate, respectiv F.E.O.G.A.

OBIECTIVE

Scopurile P.A.C. sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma si sunt extrem de generale:

◦ cresterea productivitatii activitatii din agricultura;

◦ inbunatatirea nivelului de trai si marirea veniturilor fortei de munca implicate in agricultura;

◦ standardizarea pietei agricole;

◦ garantarea aprovizionarii cu produse agroalimentare pe intreg teritoriul U.E.;

asigurarea ofertei la preturi rezonabile pentru consumatori.

Evident toate aceste deziderate sunt vagi si poate chiar artificiale, cu atat mai mult cu cat agricultura, cu tot ce implica ea, este un domeniu dinamic, in permanenta schimbare.

MOTIVATII

Interventia statelor in sectoarele agricole si agroalimentare este multiplu motivata de politica agrara comunitara. Astfel, o prima categorie de motivatii sunt de natura traditionala, si acestea sunt:

◘ sociale, care presupune reducearea disponibilitatiii veniturilor intre producatorii agricoli, precum si intre veniturile acestora si cele realizate in sectoarele neagricole de categorii de personal productiv. Presupune, totodata punerea la dispozitia paturilor celor mai sarace ale societatii a unor bunuri alimentare cu preturi scazute.

◘ sanitare, care impun adoptarea unor reglementari si interventii pentru asigurarea produselor care nu dauneaza sanatatii consumatorilor;

◘ demografice, determina masurile pentru intinerirea populatiei agricole in varsta.

◘ strategice si geopolitice, rezultate din necesitatea ocuparii integrare a teritoriului susceptibil activitatii agricole din fiecare tara comunitara.

◘ economice (sunt cele mai intalnite si permanente, atasate situatiei concrete din sectorul agricol), care determina masuri de natura: ajutoarelor pentru cresterea productivitatii sectorului; punerii la adapost a costurilor de productie fata de fluctuatiile de pret sau de preturile inferioare; adaptarii produselor la evolutia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.

A doua categorie de motivatii sunt de natura sa asigure protectia mediului inconjurator cu accent pe:

◙ locul agriculturii si al industriei agroalimentare in serviciul rurar;

◙ echilibrul interregional al activitatilor si veniturilor.

In ansamblul lor, aceste motivatii sunt mult mai utin prezente in functie de perioada de referinta, precum si de situatia concreta a fiecarei tari.

RESTRICTII

Este recunosctu faptul ca aplicarea politicii agricole comunitare nu a fost si nu este inca usoara. In procesul eficientizarii activitatii apar numerosi factori cu efecte restrictive care franeaza puterea in practica a reglementarilor impuse la Bruxelles.

In primul rand, sunt considerati, restrictivi factorii naturali de risc, care influenteaza, in ultima instanta, rezultatele activitatii. Din categoria acestor factori cei mai importanti sunt:

◦ transformarile naturale ale terenurilor;

◦ starea vremii, in cultivarea pamantului agicol;

◦ bolile si intoxicatiile, in cazul efectivelor de animale domestice etc.

In a doua categorie, intra factorii sociali si economici, proprii fiecarei tari din componenta U.E.:

◦ terenul agricol existaent si structural acestuia, pe categorii de folosinta si categorii;

◦ forta de munca implicata in sectoarele agricole (vegetal si animal);

◦ sistemul informational si de indicatori, aflat intr-o continua schimbare.

Actiunea restrictiva a acestor factori se manifesta prin disfunctionalitati in teritoriu si dezvoltare neuniforma a unor taxe, regimuri agricole, opunandu-se, asatfel, contralismului declarat si recunoscut al Uniunii.

ZONARE

In domcumentele oficiale ale U.E. teritoriile tarilor competente au fost impartite in trei zone, in functie de calitatea solului si de randamentul la hectar, pe care acestea le pot asgura, astfel:

◦ zonele din nord-vestul Europei sunt catalogate drept cele mai bogate si mai devoltate zone agricole, nu doar din Uniune, dar si din intreaga lume. In tarile din aceasta zona adaptarile tehnologice sunt de cele mai multe ori la zi, producatorii sunt specializati in domeniu, dispun de capital si sunt situati apoape de piata consumatorilor.

◦ zonele din jurul Marii meditarene sunt catalogate in fnctie de diversitatea ce deriva din multitudinea conditiilor naturale, dar si de pluralitatea ce caracterizeaza nivelurile de dezvoltare.

◦ zonele necuprinse in primele doua categorii sunt considerate mai mult nefavorabile datorita cheltuielilor mari ce sunt necesare pentru obtinerea unor rezultate pozitive. Inconvenientele solutiilor, caracterizate ca fiind mai putin productive, sunt determinarea de conditiile de relief si clima.

Recunoscand diversitatea de la o tara la alta, ofcialitatile europene elaboreaza proiecte pentru fiecare zona in parte, in functie de necesitati si disponibilitati. De altfel, proiectele si programele de finantare se concep avand in vedere aceste elemente.

Pe fondul orientarilo zonale amintite, nu este de mirare ca exportul de produse agricole "se consuma". Intr-o proportie de 75% in interiorul Uniunii si doar 25% din marfurile proprii ajung pe piata mondiala.

REGLEMENTARI

Exista numeroase institutii comunitare care reglementeaza si controleaza activitatea de productie si produsul finit, pe toata filiera de realizare a acestuia, pana la consumator. Nu de putine ori se reproseaza conducerii centralizate de la Bruxelles faptul ca a complicat foarte mult niste proceduri elementare, prin reglementari de multe ori extrem de analitice.

In esenta, reglementarile comune de e iata din domeniul politicii agricole vizeaza trei obiective distinctive: produsul, producatorul, si consumatorul. Totodata, reglementarile sunt unice si privesc productia, preturile, importurile si exporturile agricole.

Principalalele produse sau grupe de produse agricole supuse reglementarilor de politica agricola sunt: cerealele, carnea de porc, carnea de vita, laptele si produsele lactate, oua, pasari, legume, fructe, materii grase de origine vegetala, zahar, vin, tutun, hamei, in si canepa; dupa anul 1980 a fost adoptata si carnea de oaie. Se apreciaza ca in jur de 90% din produsele agricole sunt supuse reglementarilor.

Producatorii sau consumatorii sunt supusi reglementarilor, de regula, indirect, prin intermediul produsului agricol supus interventiei.

Conform acestor reglementari, nici un producator agricol nu se poate orienta in multitudinea de norme impuse de U.E. fara o pregatire prealabila in perspectiva realizarii unui produs finit, care sa corespunda standardelor europene, in beneficiul consumatorului.

Reglementarile sau interventiile pe piete sunt clasice, extrem de variate si reflecta, in esenta, cheltuielile efectuate de P.A.C. In categoria celor cu actiune directa sau incluse:

◦ reglementari necesare functionarii "normale" a pietelor unor produse sau a unui produs;

◦ crearea si sustinerea unor institutii ce vizeaza o concurenta mai reala ( de exemplum ajutoare acrodate cooperativelor de comercializare), precum si a unor piete "fizice" organizate;

◦ actiuni directe intreprinse de puterile publice pe pietele produselor agricole in vederea limitarii fluctuatilor sau a modificarilor nivelului preturilor, care nivel se stabileste spontan prin functionarea libera a pietelor.

In tarile foste comuniste din sudul Europei aceste interventii nu au fost decat ocazional rezolvate. Aici, interventiile au fost de natura administrativa prin intermediul achizitiilor sau vanzarilor publice, la care s-au adaugat in general, restrictiile la comertul extern, tinand seama de situatia greu controlabila de pe piata mondiala a produselor agricole.

INSTRUMENTE DE SUSTINERE - PRETURILE

P.A.C. a promovat cu consecventa si promoveaza inca metoda interventiei prin sustinerea pretrurilor produselor agricole.

Principiul de baza fundamenteaza mecanismul preturilor in cadrul P.A.C. are in vedere necesitatea acordarii unui pret producatorului agricol pentru produsele sale, in functie de fortele pietei. Intrucat, aceste forte ale pietei sunt controlate, rezulta in mod evident ca preturile pot fluctua numai in cadrul unor limite inferioare si superioare, prestabilite. In esenta, prin acest mecanism s-a realizat un dublu scop: protejarea fermierilor impotriva preturilor excesiv de joase; apararea consumatorului impotriva preturilor excesiv de inalte.

Interventia prin preturi, in perspectiva puterii publice, vizeaza doua momente distinctive:

▪ preluarea de la producatorii agricoli a surplusului de produse, in vederea stocarii acestora;

▪ vanzarea produselor agricole stocatem in situatia cand piata actioneaza in favoarea cererii

Preturile de interventie sunt preturile la care se fac achizitiile publice, respectiv vanzarile publice. Prin ele se stabilesc plafoanele de preturi pentru produsele agricole pe piata interna. De regula, se intervine cand surplusul de produse agricole pe piata interna. De regula, se intervine cand surplusul de produse de pe piata risca sa duca la prabusirea pretului. Cand pretul coboara la nivelul de interventie, produsele sunt cumparate de agentiile guvernamentale.

Incepand cu anul 1967, cele sase tari europene membre, la momentul respectiv, in C.E.E. au adoptat preturi comunitare pentru o buna parte din produsele agricole proprii. Se eliminau astfel diferentele mari intre preturile produselor agricole de pe pietele tarilor comunitare. Nivelul pietelor astfel stabililite urma sa fie peste nivelul mediu al tarilor membre C.E.E. si cu mult peste nivelul preturilor mondiale.

In timp, preturile comunitare la produsele agricole au fost supuse unor repetate actualizari. De regula, aceste actiuni, concretizatem cu deosebire, in cresterea preturilor, au fost autorizate de Consiliul de Ministri, in fiecare an.

Dupa criza petrolului din anul 1973 si in contextul amplului proces inflationist declansat atunci, preturile, produselor agricole au inregistrat cresteri considerabile, fapt care a condus, un deceniu mai tarziu, la aparitia si manifestarea unor grave probleme in comunitate: supraproductia generatoare de supraoferta. A devenit necesara adoptarea unei politiic "restrictive", care s-a concretizat in inghetarea sau reducerea in expresie nominala a preturilor comunitare " institutionale", exprimate in ECU, ceea ce a determinat o scadere substantiala in expresia reala.

Scaderile respective au fost compensate, pana la un anumit punct, cu ratele de schimb sau numitele rate verzi.

In plus, la frontiera, au fost aplicate, valorile compensatorii monetare ( V.C.M.-urile), cu o dubla actiune: taxe asupra exporturilor din tarile in care preturile produselor agricole erau tinute la un nivel scazut; subventii pentru cele in care preturile erau mentinute la un nivel ridicat.

Desi, in principiu, V.C.M.-urile urmau sa traverseze mai multe etape, prin alinierea ratelor verzi la ratele de schimb de pe piata, in practica o astfel de etapiare s-a dovedit mult mai usoara, atunci cand presupnea o crestere a preturilor pentru fermiei , decat in cazult reducerii lor. Aceasta a condus in anul 1984, la lansarea ecu-ului verde, prin care obligatia unei tari cu moneda slaba de a-si devaloriza rata verde (prin cresterea preturilor fermierilor). Ca rezultat, in practica, s-a manifestat o tendinta de supraevaluare a preturilor nationale, media preturilor in moneda nationala crescand mai repede decat preturile comunitare exprimate in ECU.

Aceste masuri au agravat substantial costurile bugetare ale P.A.C. Incepand cu 1993, in cadrul Pietei Unice, ratele verzi au fost aliniate la ratele monetare , ramanand numai mici decalaje monetare, iar valorle compensatorii monetare au fost desfiintate.

In consecinta, s-au produs din nou perturbatii pe piata produselor agricole, fapt ce a atras elaborarea si aplicarea unui sistem de ajutorare compensatorii pentru fermieri in cazul scaderii preturilor, ca urmare a schimbarii ratelor verzi.

In iunie 1995, au fost adoptate din nou masuri speciale, ca un raspuns la solicitarile Germaniei, privind reevaluarile ratelor verzi. In cazul unor reevaluari semnificative, statele membre puteau oferi ajutoare compensatorii fermierilor lor, pe o perioada de pana la 3 ani, partial finantata de P.A.C. In acelasi timp, s-a acceptat ca fluctuatiiile monetare in timpul anului 1995 sa nu determine o reducere pana la 1 ianuarie 1999 a platilor directe exprimate in moneda nationala.

Metodologic, sunt recunoscute trei categorii de preturi de interventie:

1. Preturile indicator, orientative sau tinta
Conceptual este inteles ca un pret teoretic spre care tinde pretul pietei si reprezinta pnctul de echilibru intre castigurile motivate ale producatorilor agricoli si nevoile rationale ale consumatorilor. In practica, dat fiind fenomenele similare.

Aceste preturi au la baza pretul unei unitati de masura pentru cereale, in conditii de livrare Duisburg (Germania), la care se adauga costurile de transport aferente.

Se impun urmatoarele precizari motivationale:
▫ preturile cerealelor sunt pivotul intregului sistem de preturi, dat fiind importanta deosebita a acestora in productia si consumul tuturor tarilor membre, dar si in cadrul masurilor de politica agricola comunitara;

▫ localitatea Duisbrg, din zona Ruhr (Germania), a fost desemnata ca punct de referinta in stabilirea preturilor indicator la produsele agricole, pentru toate tarile din U.E., deoarece pretul de piata al graului inregistreaza aici cotele cele mai inalte, ca urmare a decalajului foarte mare intre oferta si cererea locala.

Din punct de vedere teoretic, preturile indicator sau orientative reflecta intru totul cerintele obiective impuse de renta diferentiala I (sub cele doua forme de manifestare ale sale), in formarea preturilor produselor agricole, deoarece:

in primul rand, recunoaste, implicit, costurile cele mai inalte, inregistrate pe terenurile cele mai putin fiabile;

in al doilea rand, tinand cont de cheltuielile de transport.

Evident, in conditii normale de piata, toti producatorii agricoli, indiferent de pozitia lor zonala, vor castiga din productia valorificata. Distorsiunea acestui pret, in raport cu valoarea sa rala, poate aparea pe fondul a doua cauze majore:

supraproductia - fenomen generalizat, cu tendinte de acutizare, la toate produsele agricole obtinute in cadrul Comunitatii;

penuria - fenomen perceput in prezent, numai in plan teoretic.

2. Pretul prag de frontiera

Prin acest pret erau admise importurile de produse agricole in U.E. In fapt, sunt preturi minime de import, prin care alaturi de "prelevarile variabile la import: se evita patrunderea pe piata comunitara a unor produse cu preturi mai mici fata de un prag prestabilit.

Pretul prag se stabileste in functie de pretul indicator sau orientativ. Dar "preferinta comunitara" se presupune ca este asigurata numai atunci cand preturile prag erau fixate pete preturile de interventie.

Scopul pretului prag este de a elimina riscul concurentei exercitat de produsele imporatate la preturi mai mici decat cele comunitare.

In baza acordului incheiat in cadru Rundei Uruguay, care a intrat in vigoare la 1 iulie 1995, preturile prag au fost eliminate, iar prelevarile variabile la import au fost transformate in tarife.

3.Preturile garantate sau de intervenie

Este pretul minim stabilit in concordanta cu cerintele pietei, in formula: oferta mare - cerere mica. De pilda, la cereale, zona de referinta pentru intraga Comunitate este Departamentul francez Ormes, deoarece aici se obtine cele mai mari productii de grau si prin urmare preturile la acest produs sunt cele mai scazute.

Pretul de interventie mai apare in literatura de specialitate si sub denumirea de pret limita sau de baza, intrucat sub acesta nu poate sa scada pretul de piata.

Pretul de interventie se acorda de autoritatile publice, in urmatoarele conditii:

produsele agricole achizitionate sa indeplineasca standardele calitative prestabilite;

producatorii agricoli vor incasa contravaluarea produselor vandute la centrele de achizitii dupa trei luni de la momentul vanzarii deoarece se urmareste determinarea acestora in catarea unor solutii altenative de piata;

preturile de piata scad sub nivelul pretului limita.

Dar, prin intermediul preturilor de interventie, autoritatile preiau surplusul de produse agricole de la producatorii, prin centre de achizitii specializate, in vederea valorificarii acestora, la o data ulterioara; atat pe piata comunitara, cat si la export. Pentru comerciantii care valorifica astfel de produse la export se acordau, in perioada premergatoare Rundei Uruguay, taxe de restituire, percepute ca subventii comunitare.