Politica monetara consta în actiunea globala asupra principalelor variabile economice: nivelul preturilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata somajului), soldul balantei de plati externe, etc. aceasta actiune se exercita prin manevrarea variabilelor monetare, adica a unor marimi care sunt ele însele greu de controlat, dar pe care politica monetara îsi propune sa le influenteze. Ţinta politicii monetare este constituita de asa-zisele "obiective intermediare": rata dobânzii, agregatele monetare, volumul creditului bancar si nivelul cursului valutar.
Politica monetara înseamna a recunoaste posibilitatile de a actiona prin moneda asupra monedei.
În epoca contemporana s-a renuntat de mult la conceptul de neutralitate monetara care în trecut ascundea esenta relatiilor monetare astfel ca, acum, politica monetara este recunoscuta ca o componenta esentiala a politicii economice.
În economia de piata, politica este o interventie deliberata a statului în domeniul economic în scopul de a înfaptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.
În conditiile în care statul este considerat centrul de decizie si promotorul acestei politici, sub controlul parlamentului, însarcineaza administratia sa execute aceste ordine.[1]
Deoarece "obiectivele intermediare" sunt destul de diverse, este necesara alegerea din rândul acestora a unor "obiective operationale", adica a unor variabile monetare pe care autoritatile le pot influenta într-o maniera eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispun. Astfel, rata dobânzii interbancare sau "baza monetara exogena" sunt obiective care se afla în mai mare masura sub incidenta actiunii autoritatii monetare decât, de exemplu, rata dobânzii la împrumuturile obligatare sau agregatul M3.
În fine, autoritatile monetare dispun de anumite instrumente, adica de procedee care le permit sa actioneze asupra variabilelor monetare. Unele dintre aceste instrumente sunt directe si constrângatoare (controlul creditelor, controlul valutar, etc.), însa, în general, se considera ca ele trebuie sa se bazeze pe mecanisme indirecte, care prezerva actiunea legilor pietei si lasa sa subziste o anumita capacitate de adaptare a sistemului financiar-bancar în ansamblul sau.
Politica monetara actioneaza, deci, cu ajutorul instrumentelor, asupra obiectivelor operationale, care, la rândul lor, exercita anumite efecte asupra obiectivelor intermediare, ceea ce permite atingerea unor obiective finale.
Instrumente
Experienta unor tari dezvoltate arata ca politica monetara are urmatoarele scopuri:
stabilitatea preturilor si deci a monedei nationale;
asigurarea în mai mare masura a angajarilor;
o rata adecvata a schimbului valutar;
o rata ridicata a cresterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrângeri, care sunt tot patru:
sa previna panicile financiare;
sa evite instabilitatea excesiva a ratei dobânzii;
sa previna ca anumite sectoare ale economiei sa suporte povara politicii restrictive;
sa câstige si sa mentina încrederea investitorilor straini. Scopurile sau obiectivele sunt:
1. Stabilitatea preturilor
Acest obiectiv pare evident în orice economie moderna, dar este departe de a fi realizat. Inflatia reprezinta un mare pericol pentru ca nu se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile, contractele, legislatia, impozitele si procedeele contabile sunt adaptate inflatiei.
De exemplu, daca inflatia este de 100%, iar productivitatea muncii creste cu 2%, salariile cresc cu 102%, rata dobânzii cu 103% în loc de 3% etc.
Cresterea inflatiei are trei inconveniente:
trebuie sa modificam frecvent pretul maxim si catalogul preturilor;
atât timp cât preturile nu pot fi modificate continuu, ele se afla în afara echilibrului pe perioadele scurte de timp dintre doua modificari;
inflatia îndeamna la pastrarea unei cantitati foarte reduse de valuta pentru ca valuta pastrata îsi pierde valoarea, fara a beneficia de o rata nominala a dobânzii mai mare decât alte active.
Politica monetara are în vedere ca inflatia nu poate fi totdeauna anticipata corect, iar economic nu poate nici ea sa fie indexata în întregime. De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este mai supus taxelor decât venitul provenit din dobânda reala.
Politica monetara încearca sa reduca alocarea ineficienta a fondului de investitii pe perioade de inflatie.
Politica monetara are în vedere sa reduca impactul inflatiei asupra distribuirii venitului si avutiei. Neanticiparea inflatiei deranjeaza pe creditori, pe cei pensionati si este în favoarea debitorilor. Impactul inflatiei dezavantajeaza pe salariati daca salariile se afla în urma preturilor.
Politica monetara poate ajuta totusi pe cei saraci când dispune ca distribuirea veniturilor sa fie mai putin inegala. Distribuirea veniturilor are loc si prin faptul ca unele familii sunt doar solicitante de împrumuturi, iar altele doar ofertante.
Inflatia provoaca nesiguranta si incertitudine. Familiile nu îsi pot planifica viitorul pentru o perioada mai lunga pentru ca nu cunosc ce valoare reala vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt înclinati sa economiseasca, dar neanticiparea inflatiei îi pedepseste aspru.
Inechitatea îi face sa-si piarda încrederea în puterea politica. Efectele corozive ale inflatiei îi copleseste pe toti.
Inflatia mareste veniturile guvernului fata de cheltuieli.
Politica monetara trebuie sa stabileasca cu cât. Nu trebuie rupt echilibrul. Guvernul este cel mai mare debitor din economie si deci el câstiga din inflatie. Politica monetara este cea care trebuie sa stabileasca acest câstig.
Când rata inflatiei creste, valoarea reala a datoriilor statului si dobânzile ce trebuie sa le plateasca se reduc.
Statul mai detine privilegii în perioade de inflatie si pentru ca este detinator de valuta si rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca banca de stat a rezistat multi ani, doar ca urmare a reevaluarii fondurilor sale în valuta).
2. Angajari mai multe
Politica monetara are drept obiectiv si cresterea de angajari (sa evite somajul). Problema principala care se ridica este determinarea nivelului cel mai indicat al somajului.
Exista doua criterii de alegere:
rata somajului sa fie eficienta din punct de vedere al maximizarii productiei;
o rata minima a somajului, stabilita pe baza urmaririi lunare a familiilor.
Ultima este incerta si mai putin eficienta, deci conduce în final la accelerarea inflatiei. Aceasta si pentru ca datele privind somajul nu pot fi exacte. De exemplu, sunt eliminati cei care au renuntat sa mai caute de lucru sau cei care lucreaza cu program redus nu sunt socotiti partiali someri.
Numarul de someri depinde si de nivelul si de durata platilor compensatorii.
3. O rata adecvata de schimb valutar
Desigur ca politica monetara trebuie sa aiba în vedere cresterea ratei de schimb a monedei nationale (deci a cursului valutar). Aceasta conduce si la scaderea ratei inflatiei. Exportatorii câstiga, iar urmarea directa este intrarea în tara a unei cantitati mai mari de valuta.
Politica monetara trebuie sa manifeste si aici un echilibru (al cursului valutar).
4. Cresterea economica
Politica monetara contribuie hotarâtor la o rata permanenta a cresterii economice. Nu este bine ca rata cresterii economice sa fie mica.
Politica monetara poate promova cresterea creditelor si chiar cresterea monetara pentru cresterea economica. Pentru a promova investitiile, politica monetara are în vedere o rata reala a dobânzii foarte reduse.
Aceasta masura trebuie sa fie însotita de o politica fiscala restrictiva, inclusiv mentinerea unui deficit bugetar mai mic.
Investitorii trebuie sa aiba în vedere în primul rând, echipamente noi. O rata mai mare a investitiilor sa însemne neaparat mai mult capital productiv pe muncitor.
Constrângerile:
1. Prevenirea panicii financiare
Panica financiara si recesiunea economica conduc la cresterea somajului, deci nicidecum la cresterea numarului de salariati, care s-a vazut ca este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se produce panica atunci când, dupa ce au crescut spectaculos preturile, urmeaza perioada de reducere a lor.
Cei care au cumparat active pe credit, le pot vinde achitându-si obligatiile catre creditori. Pe masura ce unii din solicitantii de credite dau faliment, pentru ca nu-si pot achita creditele, unii dintre creditorii acestora dau si ei faliment (de exemplu, bancile). Falimentele bancare si incapacitatea lor temporara de a-si reface depozitele au constituit principalele trasaturi ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor financiare, în tarile cu economie de piata dezvoltata au fost create rezerve (ex.: în SUA - Rezervele Federale).
2. Stabilitatea ratei dobânzii
Mentinerea relativ stabila a ratelor dobânzii este o politica monetara a echilibrului, dar trebuie prevenite vârfurile prea ridicate ale ratei dobânzii. Pietele financiare opereaza mai eficient daca dobânzile sunt stabile. Daca ratele dobânzii cresc foarte mult, scade valoarea portofoliilor bancilor si societatilor de asigurare, ceea ce echivaleaza cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizeaza si pentru ca oamenii au aversiune fata de riscuri. De aceea, prefera sa-si vânda activele la preturi care se afla sub valoarea lor. Ratele instabile de dobânzi conduc si la fluctuatii ale cursurilor de schimb valutar. Daca ratele dobânzilor vor creste în SUA, strainii vor cumpara dolari pentru a achizitiona titluri de asigurari în SUA. Datorita cererii mai mare de dolari, cursul acestei monede va creste. Acest lucru creeaza probleme, atât economiei americane, cât si celei straine.
Publicul vocifereaza si panica financiara creste. În general, panicile financiare cresc în perioade de instabilitate monetara. Politica monetara este cea care ia decizia ca rata dobânzii sa fie la nivelul la care oferta si cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani, o data cu schimbarea cererii de bani.
Politica monetara restrictiva face ca unele sectoare sa aiba mai mult de suferit decât altele. Cele mai afectate sunt sectoarele care exporta.
De asemenea, sectorul constructiei de locuinte este mai afectat.
Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, când aceasta cerere este excesiva si prea inflationista.
4. Încrederea investitorilor straini trebuie mentinuta
Politica monetara trebuie sa acorde o mai mare atentie modului în care investitorii straini raspund la modificarile aduse în circulatia monetara si pe piata financiara. Daca activele unei tari sunt în declin, investitorii straini îsi vor retrage capitalul. Ei vor vinde si stocurile si obligatiile detinute în tara respectiva. De aceea, preturile stocurilor si obligatiunilor se reduc (creste oferta). Aceasta reducere a preturilor conduce la reducerea avutiei si cresterea 'costului investitiilor si în final, la recesiune economica.
Politica monetara se exercita în doua modalitati principale:
Actiunea asupra costului creditului;
Actiunea asupra cantitatii de moneda furnizate economiei.
Obiectivele corespunzatoare acestor doua modalitati de actiune sunt, deci:
a) Ratele dobânzilor; si b) agregatele monetare (respectiv agregatele creditului: volumul creditului bancar, volumul creditului neguvernamental, volumul creditului guvernamental etc.)
Dobânda este variabila de ajustare a pietelor de capital. Deoarece exista o mare diversitate a acestor piete, exista o întreaga gama de rate ale dobânzii. Masura în care autoritatile pot influenta una sau alta din dobânzile care constituie gama respectiva difera de la un tip de dobânzi la altul.
Dobânda este suma de bani pe care debitorul o plateste creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani mai mari. De obicei, marimea dobânzii se exprima sub forma de rata dobânzii, adica în procente din suma împrumutata pe timp de 1 an.
Modalitatile de stabilire a dobânzilor difera de, la un gen de operatiuni la altul. În general, se deosebesc urmatoarele categorii de dobânzi:
A) Ratele dobânzilor de pe pietele de capitaluri, care sunt:
a) rata dobânzii de pe piata monetara, care reprezinta dobânda la care bancile se împrumuta reciproc pentru a-si procura lichiditatile necesare. De regula, se disting urmatoarele categorii de dobânzi:
rata dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day);
rata dobânzii la împrumuturile cu scadenta de: 0 luna;
rata dobânzii la împrumuturile cu scadenta de 3 luni;
rata dobânzii la împrumuturile cu scadenta de 6 luni;
rata de emisiune a titlurilor negociabile; etc.
Trebuie precizat ca între tipurile de dobânzi mentionate nu exista o ierarhie. În mod normal, ratele dobânzilor pe termene mai lungi sunt mai mari decât ratele dobânzilor aferente unor termene mai scurte, însa adeseori se întâlneste situatia inversa. În ceea ce priveste rata. dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day), ea este în mod normal mai mare decât rata dobânzii la termen, deoarece reflecta dificultatile de trezorerie cu care se confrunta unele banci.
Toate aceste rate variaza în functie de conditiile pietei, de situatia trezoreriei bancilor comerciale, de miscarile de capital internationale, de interventiile bancii centrale etc. De asemenea, ele sunt influentate de ratele dobânzilor practicate în strainatate, de cursul valutar si de ratele dobânzilor practicate la eurocredite.
În trecut, în majoritatea tarilor, a existat o rata a dobânzii oficiala, fixa taxa de rescont, care a fost multa vreme dobânda directoare din economie. În prezent, taxa de rescont se pastreaza doar pentru anumite categorii de titluri (reprezentând, de exemplu, credite pe termen mediu pentru export spre anumite tari), având o influenta redusa asupra esafodajului ratelor dobânzii existente în economie. De fapt, la ora actuala, într-o serie de tari, printre care si România, nici nu mai exista o dobânda fixa de refinantare, ci doar o rata medie de referinta a pietei, care se modifica de la o zi la alta.
b) rata dobânzii de pe piata obligatara, care reprezinta dobânda obligatiunilor nou emise pe piata primara. În mod normal, aceasta dobânda este mai mica la titlurile publice decât la alte valori mobiliare, deoarece un anumit rol în stabilirea dobânzilor joaca si calitatea debitorului.
c) rata dobânzii de pe piata ipotecara, care reprezinta dobânda practicata în operatiunile de credit ipotecar, materializate, de regula, în titluri ipotecare cu scadenta de peste 10 ani. Aceste titluri se negociaza pe o piata specifica -- piata ipotecara- , a carei dobânda se situeaza la un nivel intermediar într-o piata monetara si piata obligatara.
B. Ratele dobânzilor la creditele bancare sunt stabilite de bancile comerciale în functie de cererea si oferta de credite. În mod practic, bancile stabilesc rata de baza, care este dobânda minima pe care o percep de la clienti. La aceasta rata de baza, se adauga marja de profit (spread) a bancii, care depinde, la rândul sau, de felul creditului, de calitatea debitorului etc., stabilindu-se, astfel, întreaga gama a dobânzilor bancare. Costul creditului mai cuprinde o prima de risc, diferentiata în functie de aceleasi criterii.
Rata dobânzii de baza a bancilor este influentata de rata dobânzii de pe piata interbancara si de rata inflatiei.
Institutiile financiare specializate sunt supuse adesea unor dispozitii legale, care fixeaza cu anticipatie si în mod autoritar dobânzile practicate (dobânzile administrative). Pentru unele categorii de credite, institutiile financiare nebancare îsi stabilesc însa dobânzile în acelasi mod ca bancile.
C) Ratele dobânzii fixate administrativ constituie obiectul unor reglementari si sunt fixate în mod direct de catre autoritati. Iar aceasta, atât în ceea ce privesc ratele creditoare (active), cât si ratele debitoare (pasive).
Ratele dobânzilor creditoare (active) sunt cele aplicate la creditele acordate clientilor de catre institutiile financiare nebancare (case de economii, cooperative de credit etc.). În unele tari, aceste dobânzi sunt fixate de autoritatile monetare din doua motive: pe de o parte, pentru a evita o supraimplicare a bancilor în colectarea de economii ale populatiei, iar pe de alta parte, pentru a asigura o remuneratie minimala anumitor deponenti sau anumitor genuri de depuneri.
În ceea ce priveste Trezoreria publica, aceasta stabileste rata dobânzii la bonurile de tezaur destinate populatiei.
Fixarea administrativa a unor dobânzi creditoare urmareste scopuri economice, sociale si normative.
Scopurile economice tin de faptul ca dobânzile respective procura, bancilor si celorlalte institutii financiare care le practica, resurse stabile si putin costisitoare, pe care asezamintele respective le transforma în investitii. Scopurile sociale tin de faptul ca aceste dobânzi remunereaza micii depunatori, carora trebuie sa le conserve puterea de cumparare reala. În fine, scopurile normative tin de faptul ca aceste dobânzi orienteaza resursele provenite din economii spre anumite tipuri de utilizari. De aceea, în ipoteza ca se practica dobânzi administrative, orice încercare de dezvoltare a economisirii ca singura cale de formare a capitalului necesita majorarea dobânzilor fixate administrativ pentru micii depunatori.
Ratele dobânzilor debitoare (pasive) sunt fixate administrativ în cazul unor proceduri speciale de finantare a întreprinderilor, ele sunt, deci, mai mici decât dobânzile existente pe piata. Dintre aceste dobânzi preferentiale, pot fi amintite urmatoarele: "ratele bonificate", care permit acordarea de credite cu dobânda redusa pentru anumite activitati (agricultura, export, etc.), fara ca institutia financiara creditoare sa fie dezavantajata, deoarece ea încaseaza diferenta de la stat sau de la o alta institutie financiara cu capital de stat; ratele dobânzii reduse la creditele pentru locuinte, care sunt mentinute la un nivel scazut din motive sociale, etc.
Este de notat ca la ora actuala se manifesta o tendinta de renuntare la creditele cu dobânzi preferentiale (fenomen cunoscut si sub denumirea de "dereglementare" sau "banalizarea" creditului.
Banca centrala nu poate actiona decât asupra ratei dobânzii utilizate în operatiunile sale de refinantare a bancilor comerciale. Totusi, aceasta actiune, care se situeaza la originea întregii activitati monetare nationale, se difuzeaza - prin reajustarile portofoliului de active operate de bancile comerciale, de institutiile financiare nebancare si de marele public - asupra tuturor pietelor de capitaluri. Într-adevar, aceste reajustari de portofoliu pot transmite o crestere initiala a ratei dobânzii intervenita pe piata interbancara asupra tuturor pietelor de capital, inclusiv asupra pietei financiare si asupra pietei valutare.
Mecanismul de transmitere prin canalul dobânzilor este urmatorul:
cresterea sau scaderea dobânzilor de refinantare influenteaza în primul rând comportamentul bancilor comerciale. Astfel, în cazul în care banca centrala vinde titluri pe piata monetara, ea determina scaderea cursurilor titlurilor negociate pe aceasta piata. Ca urmare, bancile comerciale, participante actuale sau potentiale la piata monetara, vor fi stimulate sa cumpere titlurile respective, ceea ce duce la diminuarea sumelor pe care bancile în cauza le pot pune la dispozitia propriei clientele sau la dispozitia altor banci. Pe de alta parte, rarefierea monedei primare si cresterea ratei dobânzii de referinta afecteaza profitul bancilor comerciale, determinându-le, astfel, sa majoreze propria rata a dobânzii practicata în relatiile cu clientii si, mai general, sa majoreze pretul creditului. Bancile comerciale vor încerca sa-si procure resurse pe alte cai, cum ar fi emisiunea de titluri pe termen scurt negociabile sau emisiunea de titluri pe termen lung (obligatiuni, actiuni). Cresterea dobânzilor se transmite, deci, în mod treptat, asupra pietei financiare.
Cresterea sau scaderea ratei dobânzii practicate de bancile comerciale în relatiile cu clientii afecteaza în continuare comportamentul acestora din urma. Astfel, cresterea costului creditului determina reducerea profitului întreprinderilor, determinându-le în mod normal sa-si reduca cererea de credite. De asemenea, fenomenul amintit poate incita întreprinderile sa încerce sa-si procure resurse complementare de pe pietele de capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe termen lung, ceea ce va intensifica tendinta cresterii ratelor dobânzii de pe toate pietele de capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe termen lung, ceea ce va intensifica tendinta cresterii ratelor dobânzii de pe toate pietele de capital. Influenta rarefierii lichiditatii pietei monetare se va exercita, probabil, mai rapid asupra ratelor dobânzii pe termen scurt, decât asupra ratelor dobânzii pe termen lung. Dar pentru a profita de aceasta crestere, persoanele fizice si juridice îsi vor reamenaja portofoliul lor de titluri, diminuându-si plasamentele pe termen lung. La rândul sau, rarefierea ofertei pe piata obligatara va contribui la cresterea ratelor dobânzii pe termen lung.
Cresterea sau scaderea ratelor dobânzilor nationale influenteaza cursul valutar, precum si dobânzile internationale. Astfel, cresterea ratelor dobânzii la plasamentele pe termen scurt într-o anumita tara exercita un efect important asupra pietei valutare din tara respectiva si, eventual, asupra dobânzilor internationale. Într-adevar, cresterea ratei dobânzii pe piata monetara nationala creeaza un diferential de dobânzi fata de strainatate, ceea ce atrage lichiditatile internationale în cautare de plasamente remuneratorii. Ca urmare, investitorii straini vor schimba diverse valute si eurovalute pe moneda nationala, ceea ce va duce la cresterea cursului de schimb al acesteia din urma.
În cazul în care capacitatea de îndatorare externa a tarii în cauza este foarte mare, poate avea loc o miscare masiva de capitaluri spre aceasta tara, ceea ce diminueaza notabil chiar volumul lichiditatilor internationale. Ca urmare, pot fi afectate însasi ratele dobânzii practicate pe plan international.
Rezulta ca obiectivul operational reprezentat de rata dobânzii existenta pe piata interbancara permite atingerea tuturor obiectivelor intermediare vizate: atele dobânzii pe termen scurt nationale, ratele dobânzii pe termen lung nationale si nivelul cursului valutar (precum si, eventual, ca în cazul S.U.A., ratele dobânzii internationale).
Cu toate acestea, mecanismul de transmisie descris mai sus nu are o eficacitate absoluta si nu este întotdeauna usor de utilizat.
Într-adevar, în anii '70, politica ratelor dobânzii a fost sever criticata. n cursul dezbaterilor, au fost evocate urmatoarele limite ale acesteia:
1 ) Procesul de transmitere a efectelor unei cresteri sau scaderi a ratei dobânzii de referinta pentru refinantarea bancara se poate bloca într-o faza sau alta.
Astfel, s-a constatat ca în cazul în care cresterea ratei dobânzii nu este însotita de diminuarea lichiditatii·sistemului bancar comercial, masura de politica monetara respectiva este ineficace. Totusi, o politica de open market adecvata permite obtinerea unor rezultate satisfacatoare chiar si în acest caz.
De asemenea, s-a observat ca, procesul de transmisie poate fi blocat de agentii nebancari. Un asemenea blocaj apare în cazul în care agentii nefinanciari sunt putin sensibili la cresterea dobânzilor, fie din cauza anticipatiilor lor inflationiste, care diminueaza rata reala a dobânzii existenta în prezent, fie din cauza ca, fiind întreprinderi de stat, ca în Romania post - comunista, dobânzile majorate sunt suportate din fonduri publice, nu din propriul buzunar al directorilor.
Se precizeaza ca rata reala a dobânzii este rata nominala a dobânzii minus rata inflatiei. În caz de puternice anticipatii inflationiste, ratele nominale ale dobânzii exercita o slaba influenta asupra cererii de credite.
O alta situatie este cea în care agentii economici anticipeaza ca va avea loc scaderea dobânzilor. În acest caz, ei prefera sa se împrumute mai degraba pe termen scurt, decât pe termen lung, ceea ce face ca ratele dobânzii pe termen scurt sa fie, în mod durabil mai mari decât ratele dobânzii pe termen lung, fara ca acestea din urma sa sufere, deci, influenta politicii dobânzilor înalte.
În toate situatiile mentionate, transmisia efectelor cresterii ratelor este întrerupta, iar volumul creditelor pe termen scurt nu scade, cel putin pentru moment. Ca urmare, politica dobânzilor înalte trebuie continuata, ceea ce releva o alta limita a politicii respective: volatilitatea ratelor dobânzii provocata de însasi politica respectiva.
2) Politica ratelor dobânzii impune, într-adevar, o puternica fluctuatie a ratelor dobânzii, îndeosebi în cazu1 în care agentii economici rezista initial la incitatiile generate de modificarea acestor rate. Caci, pentru a influenta efectiv comportamentele si a obtine rezultatul dorit, autoritatile sunt nevoite sa actioneze timp îndelungat, ori sa lase dobânzile sa fluctueze puternic în sus si în jos.
Variabilitatea ratelor dobânzii are drept consecinta instabilitatea ambiantei în care se adopta deciziile economice majore.
3) Politica dobânzilor poate fi incompatibila cu alte politici macroeconomice; de asemenea, obiectivele interne si externe ale politicii ratelor dobânzii pot intra în conflict. Astfel, decizia autoritatilor dintr-o anumita tara de a majora nivelul dobânzilor, în scopul sustinerii, cursului valutar al monedei nationale, descurajeaza activitatea economica interna; decizia de relaxare a constrângerii interne impuse asupra costului creditului determina, dimpotriva, iesirea capitalului din tara, ceea ce agraveaza situatia balantei de plati si accentueaza tendinta de depreciere a monedei nationale.
Restrictia externa constituie, asadar, un puternic obstacol pentru practicarea unei anumite politici a dobânzilor. În plus, atenuarea sau disparitia controlului valutar face ca aceasta presiune a constrângerii externe sa creasca.
În anii '70, argumentele de acest gen au contribuit la trecerea politicii ratelor dobânzii într-un plan secundar si înlocuirea sa cu o politica de tip cantitativ: actiunea asupra bazei monetare, respectiv asupra volumului creditului. În ultimul timp, aceasta tendinta însa s-a inversat, iar ca urmare în prezent are loc o renovare a politicii ratelor dobânzii.
Posibilitatea renovarii politicii ratelor dobânzii tine de evolutia recenta a sistemului financiar si a produselor financiare oferite de acesta, evolutie care este de natura sa sporeasca eficacitatea politicii dobânzilor.
1 ) Un prim factor de acest gen este actiunea exercitata de procesul de inovare financiara, care, determinând aparitia unor noi produse financiare, face ca politica de control a agregatelor monetare sa fie inoperanta.
Dupa cum vom arata în continuare, politica de control al agregatelor monetare îsi propune sa limiteze ratele de crestere a acestor agregate. Însasi aceasta limitare, devenita predominanta în anii '70, a dat nastere unor noi modalitati de colectare a economiilor, de natura sa genereze noi active lichide, de genul celor care nu intra în structura agregatelor monetare traditionale (M1 si, eventual, M2).
Totodata, aceste inovatii, de natura sa procure institutiilor financiare un volum sporit de lichiditati, au dat nastere la noi modalitati de finantare a economiei, pe care autoritatile nu le pot controla printr-o simpla politica a agregatelor (monetare si ale creditului).
Multiplicarea inovatiilor financiare este însa de natura sa sporeasca eficacitatea politicii ratelor dobânzii, deoarece accelereaza procesul de transmisie a efectelor acestei politici. Astfel, în cazul în care agentii economici dispun de o gama larga de titluri cu diverse scadente, procesul de substituire a unor titluri cu altele este mai usor, iar transmisia efectelor unei cresteri a ratei dobânzii este mai lina si mai rapida. Ca urmare, nu mai este necesar ca autoritatile monetare . sa preseze puternic si timp îndelungat asupra pietei monetare pentru a obtine efectul dorit asupra esafodajului ratelor dobânzii.
În România, aparitia si raspândirea titlurilor de stat si a efectelor comerciale (trate, bilete la ordin, cecuri) este de natura sa favorizeze utilizarea politicii ratelor dobânzii. Caci, aceasta politica se bazeaza în mare masura pe substituirea reciproca a titlurilor cu diverse scadente.
2) Al doilea factor care revigoreaza efectele politicii ratelor dobânzii este dezvoltarea si internationalizarea pietei financiare. Într-adevar, la ora actuala, finantarea întreprinderilor se realizeaza în tot mai mare masura prin intermediul diverselor compartimente ale pietei financiare, iar ca urmare este util sa se actioneze asupra singurei variabile susceptibile sa influenteze piata respectiva, respectiv sa regleze cererea si oferta de capitaluri: rata dobânzii. De asemenea, faptul ca dobânzile internationale influenteaza marimea capitalurilor plasate într-o anumita tara face necesar ca autoritatile monetare din tara respectiva sa poata actiona asupra dobânzilor nationale pentru a anihila intrarile sau iesirile indezirabile de capitaluri.
Politica ratelor dobânzii este, deci, se pare, cea mai bine adaptata la caracteristicile actuale ale sistemului financiar.
La urma urmelor, avantajele politicii ratelor dobânzii tin de exigentele rationalitatii financiare.
Într-adevar, modificarea naturii resurselor financiare si evolutia metodelor de finantare obliga bancile sa-si rationalizeze activitatea, ca o conditie pentru cresterea profiturilor bancare. Prin aceasta prisma, politica ratelor dobânzii, care afecteaza în mod direct profiturile bancilor, se poate dovedi foarte eficace.
De asemenea, o politica activa a dobânzilor este de natura sa sporeasca vigilenta si dinamismul investitorilor de pe piata financiara, determinând, astfel, întreprinderile sa-si gestioneze optim resursele si sa adopte masuri adecvate de protectie împotriva riscurilor.
La fel ca oricare optiune de politica macroeconomica, optiunea pentru politica ratelor dobânzii depinde de cadrul institutional existent, care face ca politica respectiva sa fie sau nu eficace. De asemenea, optiunea respectiva depinde de conjuctura economica, deoarece eficacitatea politicii ratelor dobânzii difera de la o faza la alta a ciclului economic.
Controlul agregatelor monetare presupune ca obiectivul intermediar este de ordin cantitativ. Astfel, pornind de la premisa ca masa monetara exercita în sine (si independent de costul creditului) o actiune asupra economiei, autoritatea monetara îsi propune ca obiectiv intermediar sa controleze unul sau mai multe agregate monetare.
De aici, rezulta trei probleme. Prima este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmeaza a fi controlate. A doua este cea a modalitatilor de control a agregatului (agregatelor) ales (alese). În fine, cea de-a treia problema este stabilitatea vitezei de circulatie a elementelor cuprinse în agregatul (agregatele) ales (alese), de care depinde eficacitatea actiunii asupra agregatului (agregatelor) respectiv(e).
Având în vedere ca obiectivul intermediar este cantitatea de moneda si ca aceasta cantitate poate fi exprimata cu ajutorul mai multor agregate monetare (M1, M2, M3 etc.), o prima problema care se pune este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmeaza a fi controlat(e).
O varianta este ca autoritatea monetara sa-si concentreze atentia asupra cantitatii de moneda în sens strict, adica asupra cantitatii de mijloace de plata create de sistemul bancar, M1.
O alta varianta este ca autoritatea monetara sa încerce sa controleze ansamblul lichiditatilor din economie, ceea ce presupune orientarea atentiei asupra unor agregate monetare mai largi, de tipul M1, M2 M3 etc. Introducerea unor agregate mai largi conduce la extinderea domeniului politicii monetare, însa îi diminueaza eficacitatea.
Traditional, sub incidenta politicii monetare s-au aflat bancile comerciale, deoarece acestea au capacitatea de a crea moneda. Tendinta de a elimina specializarea bancara si de a crea banci universale, pe de o parte, precum si tendinta de a supune legislatiei bancare generale institutiile de credit cu caracter special (casele de economii, cooperativele de credit etc.), pe de alta parte, au dus la largirea treptata a posibilitatilor de control ale autoritatilor monetare, fenomen a carui expresie este adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 ca principal obiectiv intermediar. Se releva, astfel, dorinta autoritatilor monetare de a controla întregul sistem financiar, nu numai sistemul bancar.
Principalele argumente de natura sa justifice adoptarea lui M2 sau M3 sunt urmatoarele:
Activele lichide se pot substitui usor între ele. În cazul în care autoritatea monetara îsi propune sa controleze doar M1, limitarea cresterii acestui agregat poate determine bancile si celelalte institutii financiare sa orienteze clientii lor spre înlocuitori ai elementelor cuprinse în M1, adica spre elementele care fac parte din M2, M3; etc. Ca urmare, desi agregatul M1 este strict controlat, agentii economici pot oricând transforma activele lor lichide în mijloace de plata, ceea ce determina cresterea lui M1. Controlul unui singur agregat monetar, definit în mod restrictiv, poate fi, deci, complet ineficace.
În conditiile unei suprastructuri financiare dezvoltate, notiunea de "creatie monetara" se extinde, cuprinzând în sfera sa si alte tipuri de institutii financiare decât bancile. Acestei extensiuni îi corespunde, de altfel, si o semnificativa inovare terminologica: termenul de "asezamânt financiar" este folosit în prezent pentru a desemna toate tipurile de institutii financiare, bancare sau nebancare, iar termenul de "finantare monetara" este folosit pentru a desemna toate formele de credite acordate pornind de la lichiditatile în sens larg de M2 sau M3. Se releva, astfel, tendinta autoritatilor monetare de a trata în acelasi mod creatia de moneda si simpla intermediere financiara; baza obiectiva a acestui procedeu este faptul ca simpla intermediere financiara se realizeaza tot pe seama unor resurse disponibile pe termen scurt. Adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 corespunde, asadar, acestei extinderi a competentelor de control ale autoritatilor monetare.
Reversul acestei extinderi a domeniului politicii monetare este diminuarea impactului controlului agregatelor monetare. Mai precis, prin aceasta extindere, politica de control al agregatelor monetare devine un simplu complement al celeilalte politici: politica ratelor dobânzii.
Într-adevar, raportul dintre volumul elementelor cuprinse în M2 si, respectiv M3, pe de o parte; si volumul altor genuri de plasamente ale agentilor economici (plasamentele financiare propriu - zise), pe de alta parte, evolueaza, de obicei., foarte lent. Factorii care determina aceasta evolutie sunt factori exogeni, cum ar fi: modificarea istorica a sistemelor financiar-bancare, modificarea mentalitatilor etc.
Ca urmare, agregatele de tipul M2, M3 etc., nu pot fi, prin natura lor, instrumente de control a1 conjuncturii economice. Autoritatile monetare pot, desigur, veghea ca tendinta pe termen lung a acestor agregate sa fie conforma cu parametrii doriti, însa nu pot controla cu ajutorul lor fenomenele conjucturale (pe termen scurt), cum ar fi formarea unei anumite marimi a cererii solvabile sau realizarea unui anumit ritm de crestere economica.
Cauza este faptul ca desi agregatele M2 M3 etc., permit caracterizarea lichiditatii economiei si a finantarii monetare, nu ele, ci masa monetara în sens restrâns, M1, constituie factorul care determina puterea de cumparare a agentilor economici si, deci, cererea solvabila din economie. Ca urmare, în cazul în care autoritatile monetare îsi exercita controlul asupra lui M1, ele controleaza în mod direct volumul tranzactiilor cu marfuri, servicii, titluri etc., care se efectueaza în economie; în cazul în care autoritatile monetare îsi exercita controlul asupra lui M2, M3 etc., puterea lor, desigur, se extinde, însa totodata se dilueaza, caci autoritatile nu mai controleaza altceva decât structura plasamentelor agentilor economici. Din acest motiv, în majoritatea tarilor, desi autoritatile monetare afiseaza obiective mai largi, de tipul M2, M3 etc., supravegherea discreta a lui M1 ramâne un obiectiv esential al politicii monetare.
Exista doua modalitati de control direct (independent de politica dobânzilor) al agregatelor monetare:
utilizarea ca obiectiv operational a ``bazei monetare"; si,
rationalizarea (plafonarea) creditului.
În primul caz, politica monetara actioneaza asupra sistemului bancar comercial si în general asupra sistemului financiar prin intermediu1 mecanismului creatiei monetare. În
cazul al doilea, se utilizeaza un procedeu mai coercitiv si mai autoritar.
În cazul controlului bazei monetare, autoritatea monetara controleaza propria oferta de moneda primara, în scopul influentarii în modul acesta a ansamblului creatiei monetare. Pentru a fi pe deplin eficace, controlul bazei monetare trebuie sa fie susceptibil de a actiona în primul rând asupra cantitatii de monede puse la dispozitia agentilor economici în vederea efectuarii platilor, M1, iar în al doilea rând asupra lui M2, M3 etc., adica asupra volumului ansamblului lichiditatilor care servesc pentru asigurarea "finantarii monetare".
1) Controlul lui M1 prin "baza monetara" se întemeiaza pe relatia care exista între cantitatea de moneda primara pe care banca centrala o pune la dispozitia bancilor comerciale si masa monetara în sens restrâns, M1. Dupa cum am aratat, daca se noteaza cu B "baza monetara" si cu M1 "masa monetara în sens strict" (cantitatea de mijloace de plata), relatia dintre aceste doua marimi este:
M1=mB
unde "m" este un multiplicator.
Obiectivul operational al politicii monetare este în acest caz "baza monetara", B. Pentru ca aceasta politica sa fie eficace, este necesara îndeplinirea a doua conditii:
banca centrala sa fie realmente capabila sa stabileasca marimea propriei creatii de moneda primara; si
multiplicatorul "m" sa fie o marime constanta.
Dupa cum am aratat, monetaristii, care sunt în general partizanii politici de control a bazei monetare, au elaborat conceptul de "baza monetara exogena" tocmai pentru a desemna partea din marimea B care depinde exclusiv de banca centrala. De asemenea, ei considera ca preferinta agentilor economici pentru diverse forme monetare (bancnote, depozite) este stabila si ca între resursele bancilor comerciale si creditele acordate de acestea exista o relatie bine definita. În consecinta, ,monetaristii sunt de parere ca, de regula, conditiile pentru controlul lui M1 prin intermediul "bazei monetare" sunt îndeplinite.
Politica bazei monetare se întemeiaza, deci, pe aceasta certitudine ca, prin controlul lui B, banca centrala poate controla marimea M1.
Faptul ca banca centrala este realmente capabila sa controleze propria sa creatie de moneda primara presupune ca societatea civila are suficiente mijloace de control asupra statului, astfel încât sa se limiteze finantarea monetara a datoriei publice. De asemenea, faptul amintit presupune ca exista suficiente mijloace de control asupra intrarilor si iesirilor de capitaluri internationale, care pot determina variatii exogene ale lichiditatii bancare. în practica, pentru a neutraliza efectele exercitate de intrarile si iesirile de capitaluri asupra lichiditatii sistemului bancar comercial, politica "bazei monetare" se combina adesea cu politica dobânzilor (care are o actiune directa asupra intrarilor si iesirilor de capitaluri din tara).
A doua conditie a eficacitatii politicii bazei monetare este stabilitatea multiplicatorului "m".
Cu alte cuvinte, eficacitatea acestei politici depinde, de fapt, de comportamentul bancilor si al agentilor nebancari. Într-adevar, marimea multiplicatorului "m" poate fi modificata de catre fluctuatiile necesarului de numerar (bancnote, monezi), precum si de catre actiunea pe care rata dobânzii o exercita asupra ofertei de credite din partea bancilor (factor insuficient luat în considerare de catre monetaristii). Factorii respectivi pot, deci, neutraliza actiunea exercitata de "baza monetara".
2) Controlul agregatelor M2, M3 etc., prin intermediul agregatului M1, se bazeaza pe ideea - conforma cu "teoria portofoliului optim" ? ca agentii economici au o anumita structura a patrimoniului si, deci, a lichiditatilor lor, structura care este valabila atât pe termen scurt, cât si pe termen lung. Or, o modificare a masei monetare, M1, afecteaza aceasta structura. Astfel, o crestere a cantitatii de moneda în sens restrâns, M1, favorizeaza cresterea volumului plasamentelor lichide ale agentilor economiei, adica cresterea volumului elementelor cuprinse în M2, M3 etc., variaza în acelasi sens si în aceiasi masura ca M1.
În cazul în care se dovedeste ca elementele cuprinse în diverse agregate monetare sunt substituibile unele cu altele, valabilitatea analizei de mai sus este simtitor diminuata. Într-adevar, controlul agregatului M1 incita în acest caz bancile comerciale sa ofere clientilor lor alte forme de plasament lichide, ceea ce determina cresterea agregatelor M2, M3 etc., nu reducerea acestora. Pe de alta parte, trebuie mentionat ca orice restrictie monetara este însotita de o crestere a ratei dobânzii pe termen scurt; aceasta crestere a ratei dobânzii pe termen scurt atrage capitalurile spre plasamentele lichide, contribuind, astfel, la cresterea volumului lichiditatilor existente în economie.
Interferenta politicii "bazei monetare" cu politica ratei dobânzii, precum si faptul ca, pe termen scurt, comportamentele monetare si financiare ale bancilor, institutiilor financiare nebancare si agentilor economiei reale sunt adesea instabile au condus autoritatile monetare din unele tari sa actioneze în maniera autoritara asupra însasi sursei creatiei monetare: creditul.
A doua modalitate de control direct al agregatelor monetare este deci, controlul creditului.
Controlul creditului reprezinta o modalitate de actiune asupra creatiei monetare caracterizata prin lipsa de suplete, în sensul ca nu lasa sistemului bancar comercial si în general sistemului financiar nici o posibilitate de adaptare. Cu toate acestea, el este uneori folosit tocmai din cauza acestor caracteristici ale sale, care î1 fac sa fie foarte eficace.
Într-adevar, este evident ca în cazul în care ceea ce se urmareste este mentinerea agregatelor monetare la un nivel cvasiconstant, respectiv doar o usoara crestere a acestora, cea mai buna cale este limitarea directa a principalei surse a creatiei monetare: creditul bancar.
În plus, controlul direct al creditului permite evitarea efectului secundar al politicii de control al "bazei monetare" : cresterea ratei dobânzii. Dupa cum am aratat, un obiectiv cantitativ realizat printr-o politica a "bazei monetare" poate determina o rarefiere a lichiditatii bancare, ceea ce duce la cresterea ratei dobânzii pe termen scurt, cu efectele deja amintite ale acestui fenomen: cresterea volumului altor forme de credit, bancare sau nebancare. Spre deosebire de acestea, politica de control a1 creditului, care determina restrângerea globala a acestuia, nu este însotita de o crestere a ratei dobânzii.
Economia nu sufera, deci, o crestere a costului creditului, insa atât gestionarea bancilor comerciale si a celorlalte institutii financiare, cât si gestionarea agentilor economiei reale devin mai putin rationale, din cauza caracterului artificial al dobânzilor existente.
Limitele politicii de control al creditului provin tocmai din aceasta diminuare a rationalitatii activitatilor economice. Distribuirea creditelor nu se mai face în acest caz prin mecanismele pietei, ci în mod autoritar sau chiar arbitrar. Or, aceasta favorizeaza alocarea creditelor catre sau mai ales catre întreprinderile cu pierderi, cu stocuri nevandabile etc., adica mentinerea unor activitati nerationale, care, în conditii normale, ar fi eliminate de piata.
Politica de control al creditelor este eficace în ceea ce priveste bancile comerciale, însa îsi îndeplineste pe deplin functiile numai în masura în care poate fi aplicata asupra tuturor finantarilor monetare. Ea conduce, deci, la extinderea puterii de control direct al bancii centrale asupra tuturor institutiilor financiare care gestioneaza resursele populatiei. Însa aceasta înseamna controlul direct al bancii centrale asupra tuturor aspectelor financiare ale activitatii economice si, deci, transformarea bancii centrale într-o veriga a birocratiei statale omnipotente.
De altfel, aceasta extindere a puterii de control a bancii centrale poate duce la conflicte cu Trezoreria publica, cu alte agentii guvernamentale si chiar cu guvernul în ansamblul sau. Caci, fiecare din aceste organisme are propriile sale obiective si propriile sale responsabilitati, iar extinderea puterilor bancii centrale poate afecta capacitatea altor institutii ale statului de a-si îndeplinii sarcinile.
În fine, controlul creditului face ca repercutarea efectelor variatiilor agregatului M1, asupra agregatelor M2, M3, etc., sa fie insuficienta sau chiar complet blocata, iar substituirile efectuate de agentii economici între activele lor lichide sa contracareze scopurile urmarite prin limitarea cresterii creditului.
Actiunea asupra agregatelor monetare este inoperanta în cazul în care este contrabalansata de variatiile vitezei cu care circula si sunt utilizate pe piata elementele cuprinse în agregatele respective. Or, aceasta viteza depinde exclusiv de comportamentele agentilor din sectorul nefinanciar al economiei si, prin urmare, nu poate fi utilizata de catre autoritati. Este necesara, deci, determinarea caracteristicilor pe termen scurt si pe termen lung ale vitezei de circulatie a monedei.
Primul
autor care a studiat comportamentul vitezei de circulatie a monedei,
calculata în functie de venitul national, a fost economistul
american Milton Friedman. Relatia de calcul utilizata de acesta este:
Unde:
V: viteza de circulatie - venit a monedei;
PY: venitul national nominal (monetar);
P: nivelul general al preturilor;
Y: venitul national real.
Pe baza unor serii statistice lungi (1870 - 1954), referitoare la economia americana, Friedman a formulat urmatoarele observatii contradictorii:
Pe termen lung, trendul venitului national este crescator, iar ca urmare se constata o reducere treptata a vitezei - venit;
Pe termen scurt, se constata ca în fazele de expansiune ale ciclului economic viteza - venit creste, iar în fazele de depresiune viteza - venit scade.
Aceste rezultate contradictorii, valabile primele într-un orizont de timp scurt, iar ultimele într-un orizont de timp lung, l-au condus pe Friedman la calcularea vitezei de circulatie a monedei nu pe baza venitului constatat sau curent al agentilor economici, ci a "venitului permanent". Prin definitie, "venitul permanent" (Permanent Income) este venitul aferent unei perioade de timp îndelungate, anticipat de agentii economici la un moment dat. El corespunde averii totale a unui agent economic, avere care poate fi evaluata ea însasi prin venitul anticipat la un moment dat ca îl va aduce averea respectiva:
Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale politicii fiscale în masura în care ambele reprezinta instrumente de stabilizare macroeconomica. O alta posibilitate pe care o are politica monetara pentru îmbunatatirea circulatiei monetare este constrângerea bugetului si anume, posibilitatea acestuia de a se finanta din împrumuturi.
Datoria, adica deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu: emisiunea monetara si stabilizarea ratei dobânzii).
In general, într-o economie de piata dezvoltata, politica monetara nu impune legi prin care sa creasca sau sa reduca cererea globala.
Exista doua tipuri de instrumente ale politicii monetare:
Generale si indirecte; si
Specifice si directe
Primele sunt utilizate în majoritatea economiilor contemporane si actioneaza asupra mecanismelor monetare fara a le bloca functionarea. Astfel, manevrarea taxei de rescont, politica de open market si politica rezervelor obligatorii sunt instrumente generale de interventie; ele se bazeaza fiecare pe o anumita logica, inerenta unui anumit mecanism economico - monetar: creditul si forma sa istorica - scontul (în cazul rescontului), piata financiara (în cazul politicii de open market), creatia monetara (în cazul politicii rezervelor obligatorii). În ipoteza ca autoritatile intervin cu ajutorul instrumentelor amintite, ele adopta logica respectiva, însa modifica anumite elemente ale mecanismului, lasând totusi sistemul economic în ansamblul sau sa reactioneze la modificarea pe care au provocat-o în mod intentionat. Instrumentele indirecte sunt compatibile, deci, cu legile pietei, mai precis cu independenta bancilor comerciale fata de banca centrala.
A doua categorie de instrumente sunt utilizate numai în anumite tari si perioade si actioneaza nemijlocit asupra situatiei financiare a bancilor comerciale, impunându-le o anumita conduita. Astfel, selectivitatea (dirijarea) si rationalizarea (plafonarea) creditelor sunt procedee coercitive, care transforma bancile comerciale în simplii distribuitori de credite, în proportii stabilite pe cale administrativa, catre sectoarele si ramurile economice desemnate de puterea de stat. În tarile occidentale, dirijarea creditelor dateaza din anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial, iar plafonarea creditelor a fost introdusa în anii '70. În România comunista, aceste procedee au fost instituite, într-o forma specifica economiei planificate, în anii '50, la scurt timp dupa nationalizarea principalelor mijloace de productie. Combinate cu planificarea generala a economiei, dirijarea si limitarea prin plan a creditelor - realizate cu ajutorul unui instrument de planificare specific ("planul de credite al economiei") - au dus la transformarea bancilor "specializate" în simple verigi ale birocratiei statale, lipsite de orice preocupare fata de criteriul profitului. În pofida reformei sistemului bancar din anul 1991, aceasta situatie s-a mentinut pâna la începutul anului 1997, când Banca Nationala a renuntat la ultima forma de dirijare a creditelor, realizata prin asa-numitele "credite structurale".
La ora actuala, evolutia generala a politicii monetare se caracterizeaza prin revenirea la instrumentele indirecte, îndeosebi la cele care se bazeaza pe mecanismele pietelor de capitaluri si, deci, pe actiunea ratei dobânzii.
Taxa scontului reprezinta dobânda uzuala pentru creditele acordate de catre banca de emisiune în cadrul operatiunilor de rescontare.
Denumirea specifica este data de faptul ca o perioada îndelungata principala forma de acordare a creditului de catre banca de emisiune era rescontarea bazata pe operatiunile de scont. Astazi operatiunile de creditare ale bancii de emisiune s-au diversificat si au alte structuri, dar banca de emisiune continua sa îndeplineasca în economie rolul de izvor al creditului, legata de functia sa principala de emisiune.
Politica taxei de rescont se bazeaza pe o modalitate de refinantare rescontul - si pe rata dobânzii aferenta acestei refinantari -- taxa de rescont oficiala a bancii centrale.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achizitie ferma, cu plata imediata, a unor creante, în termen, prezentate de bancile comerciale. Un regim similar au si pensiunile, respectiv achizitiile însotite de angajamentul de rascumparare la un anumit termen a creantelor de catre banca prezentatoare.[2]
Rescontul este o tehnica de refinantare, care pune în legatura directa bancile comerciale cu banca centrala, fara a se recurge pentru aceasta la piata monetara. Astfel, prin rescont, bancile comerciale împrumuta direct lichiditati de la banca centrala, careia îi cedeaza în schimb titlurile private (trate, bilete la ordin) pe care le detin în portofoliul lor si pe care le-au obtinut prin operatiuni de scont efectuate anterior cu clientii lor (de unde si denumirea de "rescont"). Titlurile respective reprezinta, asadar, credite cu dobânda pietei (taxa de scont), acordate de bancile comerciale economici. Rata dobânzii la care banca comerciala, care a acordat deja credite economiei, se refinanteaza (taxa de rescont), este stabilita cu anticipatie si în mod unilateral de catre banca centrala, care devine, prin rescontarea titlurilor, finantatorul final a1 creditelor respective.
În trecut, rescontul a constituit principala cale de refinantare a bancilor comerciale. În prezent, ponderea acestei forme de refinantare nu depaseste, în tarile dezvoltate, cca. 2%-3%. Explicatia reducerii importantei rescontului si înlocuirii sale treptate cu operatiunile efectuate de banca centrala pe piata monetara (open market) se explica prin modificarea în epoca postbelica a rolului bancii centrale. Daca, în trecut, banca centrala a fost în principal o "banca a bancilor", însarcinata cu alimentarea cu lichiditati a bancilor comerciale, în prezent, ea a devenit în primul rând "autoritatea monetara" a tarii respective, adica un for însarcinat cu conceperea si aplicarea politicii monetare. Or, banca centrala nu poate îndeplini corect rolul de "autoritate monetara" decât în masura în care controleaza propria sa productie de moneda (primara). Pentru aceasta, în majoritatea tarilor, ea trebuie sa reziste presiunilor Trezoreriei publice, care încearca sa-si finanteze datoria prin emisiune de moneda. De asemenea, în tarile în care rescontul se mentine si are o oarecare pondere, banca centrala trebuie sa faca fata cerintei de a se prezenta la rescont a bancilor comerciale.
În România, titlurile private se folosesc înca pe scara redusa, iar ca urmare procedura scontului si a rescontului este practic inexistenta. În aceste conditii, o modalitate de refinantare a bancilor comerciale cu functii asemanatoare a fost în ultimii ani "creditele structurale", care au reprezentat totodata principala cale de dirijare a creditelor spre ramurile considerate prioritare de catre autoritatile publice: agricultura (de stat), importul si productia de combustibili etc. Aceasta forma de refinantare a bancilor comerciale a fost desfiintata de catre Banca Nationala în anul 1997.
În calitatea sa de rata a dobânzii oficiala a bancii centrale, taxa de rescont este o rata a dobânzii directoare în economie.
Astfel, ca rata a dobânzii oficiala, taxa de rescont protejeaza bancile comerciale împotriva fluctuatiilor valorii titlurilor pe care le detin în portofoliu, asigurând, pentru portofoliul respectiv, un profit cunoscut cu anticipatie. Într-adevar, faptul ca o banca comerciala poseda în permanenta un anumit portofoliu de titluri private rescontabile este suficient pentru ca banca respectiva sa aiba o sursa de refinantare cu un cost bine definit.
În consecinta, cresterea taxei de rescont devine un instrument de politica monetara eficace, deoarece determina, pe de o parte, devalorizarea ansamblului portofoliului de titluri private al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, refinantarea în conditii mai putin avantajoase a titlurilor vechi detinute în portofoliu.
Cu toate acestea, nu este sigur ca cresterea taxei de rescont duce, într-adevar, la limitarea activitatii bancilor comerciale. Caci, bancile comerciale pot repercuta cresterea taxei de rescont asupra costului creditelor pe care le acorda clientilor, ceea ce face ca masura amintita, adoptata de banca centrala, sa nu exercite nici o presiune asupra capacitatii de creditare a bancilor comerciale.
Înseamna ca ceea ce se are în vedere ca factor de limitare a activitatii bancilor comerciale este atât costul refinantari, reprezentat de taxa de rescont, cât si rolul acesteia de rata a dobânzii directoare pentru creditele din economie. Astfel, prin faptul ca repercuteaza cresterea taxei de rescont asupra costului creditului, bancile comerciale modifica parametrii în care se realizeaza finantarea economiei.
De exemplu, în cazul în care întreprinderile au o mare nevoie de credite si nu exista alte surse de finantare (cum este cazul în prezent în România), cresterea taxei de rescont este la început ineficace. Aceasta, deoarece absenta altor surse de finantare constrânge întreprinderile sa se împrumute la banci, chiar daca împrumuturile respective au un cost ridicat. Ulterior, începe însa sa se resimta presiunea exercitata de cresterea dobânzilor platite asupra costurilor de exploatare ale întreprinderilor, iar ca urmare întreprinderile sunt nevoite sa-si restrânga activitatea. Ineficacitatea initiala, iar apoi brutalitatea efectelor resimtite în faza a doua par a fi, astfel, cele doua caracteristici ale politicii taxei de rescont. .
Ca urmare, politica taxei de rescont este însotita adesea de diverse practici menite sa-i atenueze impactul: taxe de rescont multiple, interventii ale bancii centrale pe piata monetara (open market) etc.
Fapt este ca dezvoltarea pietei monetare duce logic la marginalizarea sau chiar la suprimarea rescontului.
Operatiunile de open market sunt operatiunile prin care banca centrala cumpara si vinde titluri pe piata monetara. Spre deosebire de rescont, care pune în relatie directa bancile comerciale cu banca centrala, la initiativa celor dintâi, operatiunile de open market permit bancii centrale sa ia initiativa si sa intervina pe piata monetara, de pe care bancile comerciale se aprovizioneaza cu lichiditati. Rata dobânzii aferenta operatiunilor respective se formeaza pe amintita piata monetara, pe care banca centrala o poate însa influenta, si anume prin modularea aportului sau de lichiditati - realizat prin cumpararile de titluri pe care le efectueaza, precum si prin modularea retragerii de lichiditati - realizata prin vânzarile de titluri pe care le efectueaza.
Politica open market este istoriceste însotitoarea fireasca a politicii de rescont, ambele avându-si originea în economia engleza, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evolutia lichiditatii, creditului si dobânzii.
Acest instrument este aplicat prin Banca Nationala a României care cunoaste tot timpul pretul si rata dobânzii. De asemenea, BNR acorda credite bancilor pentru relansarea economiei, în primul rând a investitiilor.
BNR conduce operatiunile de pe piata libera (de ex.: operatiunile cu efecte de comert sau titluri financiare si de credit). Tot BNR poate creste sau reduce rezervele de stat sau valutare. BNR poate dirija operatiunile cu titluri de stat (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie etc.).
Trasaturile specifice operatiunilor la piata libera sunt:
Nivelul dobânzii practicate, variaza functie de evolutia pietei si îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrala o doreste sa o impuna;
În desfasurarea operatiunilor banca centrala are un rol activ. Aceasta initiaza alimentarea pietei monetare cu lichiditati, în special prin oferte proprii;
Operatiunile la piata libera au un dublu sens. În timp ce operatiile de rescont se limiteaza numai la alimentarea cu lichiditati a bancilor comerciale, operatiile la piata libera permit bancii de emisiune, deopotriva sa acorde credite, dar si sa împrumute pe aceasta piata, reducând astfel lichiditatile bancilor si prin aceasta ale economiei nationale.
Suportul operatiunilor de open market este constituit, de regula, de titlurile publice. Dupa cum s-a aratat, în majoritatea tarilor, un contrapost important al emisiunii monetare este datoria publica, ceea ce face ca atât banca centrala, cât si bancile comerciale sa dispuna de un important portofoliu cu titluri publice cu diverse scadente. Or, aceasta permite bancii centrale sa actioneze eficace nu numai asupra volumului, ci si asupra structurii lichiditatilor bancilor comerciale. Într-adevar, banca centrala poate decide sa vânda sau sa cumpere numai anumite categorii de titluri, cu scadenta determinata, ceea ce îi orienteaza actiunea asupra ratei dobânzii care se aplica la operatiunile corespunzatoare scadentei respective.
De asemenea, ceea ce se urmareste prin operatiunile de open market este adesea facilitarea emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca centrala propune bancilor ,comerciale sa compere de la ele titlurile vechi pe care le detin în portofoliu, furnizându-le, în modul acesta, lichiditati, pe care bancile comerciale le utilizeaza pentru a cumpara titluri noi.
În general, exista doua modalitati de interventie a bancii centrale pe piata monetara: a) periodic, ceea ce obliga bancile comerciale sa-si previzioneze corect nevoile de lichiditati si b) în permanenta.
Titlurile folosite si operatiunile efectuate cu acestea sunt foarte diverse: bonuri de tezaur, certificate de datorie, obligatiuni de stat etc., vânzari sau cumparari la vedere, la termen ( 1 luna, 3 luni) etc. De asemenea, uneori se folosesc si titluri private (în general, de acelasi tip cu cele primite la rescontul bancii centrale). .
În România, în perioada 1991-1999, nu s-au efectuat operatiuni de open market, din cauza absentei titlurilor de stat si a pietei lor secundare. În aceste conditii, Banca Nationala a utilizat o modalitate de refinantare a bancilor comerciale; cu functii oarecum asemanatoare: "creditele de licitatie". Recent, acest instrument de politica monetara a fost introdus si în România.
Operatiunile de open market sunt atât o practica zilnica a bancii centrale, cât si o tehnica de producere a monedei primare si, respectiv, un instrument de realizare a unei anumite politici monetare. Prin efectuarea de operatiuni de piata, banca centrala urmareste atingerea obiectivelor intermediare ale politicii monetare.
Politica de open market actioneaza în primul rând asupra "bazei monetare" si, deci, a cantitatii de moneda.
Astfel, în cazul în care banca centrala este complet libera sa-si impuna strategia cu privire la marimea adecvata a lichiditatii sistemului bancar comercial, ea poate - prin vânzari si cumparari de titluri publice - sa controleze în mod direct marimea "bazei monetare" aflate la dispozitia bancilor comerciale. Or, dupa cum s-a aratat, "baza monetara" serveste drept suport pentru creatia monetara a acestora din urma. De aceea, în masura în care banca centrala controleaza cu adevarat "baza monetara", politica de open market este susceptibila sa declanseze - prin actiunea sa asupra "bazei monetare" si, prin intermediul acesteia, asupra agregatelor monetare M1, M2 etc. - o contractie sau o expansiune a masei monetare. 23
În realitate, aceasta putere a bancii centrale este destul de relativa.
Astfel, în tarile anglo-saxone, bancile comerciale dispun de rezerve excedentare, ceea ce înseamna ca "baza monetara" existenta este utilizata incomplet pentru crearea de moneda. De aceea, bancile comerciale pot foarte bine sa compenseze restrângerea lichiditatii printr-o diminuare a rezervelor lor excedentare si invers. Ca urmare, politica de open market nu va avea influenta, decât daca va fi însotita de, o majorare a coeficientului rezervelor obligatorii, masura susceptibila sa blocheze rezervele excedentare ale bancilor comerciale.
În alte tari ca Franta, România etc., bancile comerciale nu dispun de rezerve excedentare, iar ca urmare banca centrala are o putere, teoretic, mai mare. Insa, nici în acest caz puterea respectiva nu poate fi exercitata în mod eficace, deoarece tocmai din cauza ca bancile comerciale sunt dependente de banca centrala în ceea ce priveste asigurarea lichiditatii, banca centrala nu poate refuza sa furnizeze bancilor comerciale lichiditatea care le este necesara.
De asemenea, banca centrala este împiedicata sa-si îndeplineasca functia de control a "bazei monetare" de existenta la nivelul bancilor comerciale a unor "resurse neîmprumutate" importanta. O asemenea situatie apare, de exemplu, în cazul în care intrarile de valuta din exterior amelioreaza situatia trezoreriei bancilor, deoarece banca centrala nu dispune imediat ele informatiile care sa-i permita sa reactioneze în mod corespunzator.
In fine, puterea bancii centrale este limitata de lansarea unor noi împrumuturi publice de catre Trezoreria statului. Într-adevar, este cât se poate de dificil pentru banca centrala sa diminueze marirea lichiditatii sistemului bancar comercial tocmai în momentul în care bancile comerciale au nevoie de aceste lichiditati pentru a subscrie o noua emisiune de titluri publica.
Politica de open market permite, deci, reglarea pietei monetare, însa actiunea sa asupra "bazei monetare" este adesea destul de; redusa.
Politica de open market actioneaza în al doilea rând asupra ratei dobânzii de pe piata interbancara.
Astfel, daca politica de open market are o actiune relativ putin intensa asupra marimii "bazei monetare", ea este extrem de eficace prin prisma actiunii asupra costului monedei primare. Într-adevar, orice interventie a bancii centrale asupra cererii sau ofertei de titluri de pe piata monetara determina imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piata respectiva. Cu alte cuvinte, desi banca centrala controleaza în mica masura marimea "bazei monetare", ea poate determina costul 'bazei monetare" puse la dispozitia bancilor comerciale. Însa, modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizeaza sistemului bancar comercial, banca centrala modifica rentabilitatea globala a portofoliului de active al bancilor comerciale, ceea ce le determina sa-si reconsidere politica de creditare.
Motivul pentru care banca centrala ajunge sa modifice - prin actiunea sa asupra pietei monetare - rentabilitatea bancilor comerciale tine de faptul ca acestea din urma nu pot sa-si modifice dobânda de baza pe care o aplica în relatiile cu clientii de fiecare data când are loc cresterea dobânzii de pe piata monetara. Bancile sunt obligate, deci, sa suporte ele însele presiunile care se exercita asupra ratei dobânzii de pe piata monetara, ceea ce le poate determina sa reduca volumul creditelor pe care le acorda economiei.
Problema efectelor pe care le exercita politica de open market asupra ratei dobânzii la creditele pe termen lung este însa controversata.
Se poate totusi afirma ca în cazul în care într-o anumita tara exista piata financiara, care face posibila transmisia efectelor cresterii ratei dobânzii pe termen scurt, aceasta crestere se repercuteaza rapid asupra ratei dobânzii pe termen lung. Viteza procesului de transmisie depinde de gradul de deschidere a pietei monetare, având în vedere ca o mai mare deschidere faciliteaza transferul capitalurilor de pe piata financiara pe piata monetara, si invers.
De asemenea, trebuie aratat ca în masura în care operatiunile de open market au ca suport titlurile publice, politica de open market poate actiona eficace asupra ratei dobânzii aferente împrumuturilor publice pe termen lung. Într-adevar, prin faptul ca face ca finantarea monetara a datoriei publice sa fie mai dificila, banca centrala incita emitentul de titluri publice (Trezoreria statului) sa se orienteze spre piata obligatara (care este o piata pe termen lung) pe care rata dobânzii va creste ineluctabil.
Politica de open market prezinta, deci, numeroase avantaje comparativ cu politica de rescont. Astfel, libertatea bancii centrale este în acest caz mai mare, actiunea asupra sistemului bancar comercial completeaza actiunea asupra ratei dobânzii, iar transmisia efectelor politicii respective are un spectru mai cuprinzator.
Cu toate acestea, actiunea politicii de open market are caracterul unui reglaj fin (fine tuning). Ca urmare, este necesar ca, în cazul în care situatia impune o interventie mai eficace asupra activitatii bancilor comerciale, politica de open market sa fie însotita de utilizarea altor instrumente.
Instituite în SUA spre sfârsitul secolului al XIX-lea, rezervele obligatorii au fost la început un fond de lichiditati pe care bancile comerciale erau obligate sa le conserve pentru a se proteja împotriva retragerilor masive de numerar, care avea loc în timpul frecventelor perioade de panica financiara, caracteristice acelei epoci. În prezent, când bancile comerciale au devenit foarte prudente, iar banca centrala este întotdeauna dispusa sa le asigure lichiditatile necesare în caz de criza de sistem, rezervele obligatorii se justifica în principal prin faptul ca ofera bancii centrale un puternic instrument de politica monetara. Trebuie totusi aratat ca modul de utilizare a politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de dependenta a sistemului bancar comercial fata de banca centrala, precum si de gradul de deschidere a pietei monetare.
Rezervele obligatorii sunt disponibilitati în moneda primara pe car bancile comerciale trebuie sa le conserve în activul lor, proportional cu depozitele sau cu un alt agregat stabilit de autoritatile monetare. Determinarea nivelului rezervelor obligatorii se poate face prin aplicarea unui singur coeficient sau a mai multor coeficienti diferentiati în functie de baza de calcul avuta în vedere. Astfel, de regula, se utilizeaza un coeficient pentru depozitele la vedere, un alt coeficient pentru depozitele la termen, etc.
Eficacitatea politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de dependenta al sistemului bancar comercial fata de banca centrala.
BNR are puterea de a varia necesarul de rezerve în cadrul anumitor limite. Cresterea necesarului de rezerve afecteaza stocul de bani (de ex.: daca rezervele sunt excedentare, se apeleaza la emisiunea monetara).
Daca rezervele sunt mari, bancile nu mai constituie depozite ale persoanelor fizice si juridice sau scad dobânzile. În tarile dezvoltate, necesarul de rezerve nu se modifica zeci de ani.
Cresterea coeficientului rezervelor obligatorii are doua efecte:
a) Pe termen scurt, în sistemul bancar comercial se produce o criza de lichiditati;
b) Pe termen lung, se diminueaza capacitatea de creatie monetara a sistemului bancar comercial.
Cresterea coeficientului rezervelor obligatorii determina, în primul rând, aparitia unei nevoi nete de lichiditati în sistemul bancar comercial.
Astfel, cresterea coeficientului rezervelor obligatorii constrânge bancile sa-si procure o anumita cantitate de moneda primara. Deoarece ele nu pot rezilia contractele de credit aflate în derulare sunt obligate din numeroase alte motive sa mentina un anumit nivel de activitate, bancile comerciale vor trebui sa suporte în primul moment integral efectele pe care cresterea coeficientului rezervelor le are asupra trezoreriei lor.
Legat de aceste efecte, este de notat ideea potrivit careia cresterea coeficientului mediu al rezervelor nu ofera decât o imagine aproximativa asupra presiunii care este exercitata de aceasta masura asupra trezoreriei bancilor comerciale. Studiul factorilor generali ai lichiditatii bancare arata ca o crestere cu câteva puncte procentuale a coeficientului rezervelor determina o crestere mult mai mare a ratei marginale a rezervelor respective. Ca urmare, efectul resimtit de bancile comerciale poate merge pâna la neutralizarea complete a resurselor noi pe care le procura acestora un excedent extern sau un deficit al sectorului public. Cu ajutorul acestui instrument, autoritatile monetare pot, deci, neutraliza efectele monetare interne ale intrarilor de capitaluri speculative sau efectele monetare ale cr~;st4~rii datoriei publice.
Cresterea coeficientului rezervelor obligatorii determina în al doilea rând reducerea multiplicatorului. Pe termen lung, criza de trezorerie a bancilor se repercuteaza treptat asupra economiei, deoarece faptul ca bancile comerciale sunt obligate sa sterilizeze o parte mai mare din resursele lor diminueaza puterea acestora de a crea moneda. Într-adevar, prin majorarea coeficientului rezervelor obligatorii, numitorul functiei ofertei de moneda creste, ceea ce duce la scaderea marimii multiplicatorului si, deci, la reducerea cantitatii existenta de moneda care revine cantitatii existenta de moneda primara (care a fost si ea diminuata).
Cresterea coeficientului rezervelor obligatorii actioneaza asupra unor obiective intermediare diferite, în functie de gradul de independenta al sistemului bancar comercial fata de banca centrala.
În cazul în care sistemul bancar comercial este independent, adica în situatia în care bancile comerciale dispun de rezerve excedentare (ca în cazul, de exemplu, al bancilor americane), politica rezervelor obligatorii este deosebit de eficace, deoarece actioneaza ca o veritabila punctie de lichiditati. Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii face ca bancile comerciale sa piarda ceea ce s-au obisnuit sa considere a fi veritabila lor rezerva de trezorerie: rezervele excedentare; ca urmare, ele vor încerca sa-si reconstituie rezervele respective, diminuându-si activitatea. Aparent, existenta unor rezerve excedentare confera bancilor comerciale o mai mare libertate fata de banca centrala. În realitate, nu este asa, deoarece existenta unor rezerve excedentare este rezultatul propriilor reguli de gestionare a trezoreriei; în cazul în care rezervele excedentare dispar, bancile comerciale se vor supune acelorasi reguli rationale de gestionare a trezoreriei si vor încerca sa reconstituie rezervele respective. Obiectivul operational afectat aici este, asadar, "baza monetara".
În cazul unui sistem bancar comercial dependent, adica în situatia în care bancile comerciale se aprovizioneaza cu lichiditati de pe piata monetara, al carei echilibru este asigurat prin furnizarea de moneda primara de catre banca centrala (ca, de exemplu, în România), bancile nu dispun de o rezerva de trezorerie la care pot face apel. Ca urmare, orice nevoie de lichiditati suplimentare determina cresterea cererii pe piata monetara. Satisfacerea acestei cereri se realizeaza prin procedeele curente si îndeosebi prin emisiunea unei noi cantitati de moneda primara. Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii va duce, asadar, la o crestere a productiei de moneda primara din partea bancii centrale, ceea ce pare paradoxal. În realitate, cresterea cererii de rezerve excedentare exercita inclusiv un efect asupra pretului lichiditatilor, iar ca urmare obiectivul operational atins în final este în acest caz rata dobânzii de pe piata monetara.
Interventia directa a bancii centrale în activitatea de creditare a bancilor comerciale se realizeaza cu ajutorul a doua instrumente de politica monetara:
selectivitatea (dirijarea) creditelor; si
controlul (plafonarea) creditelor.
Selectivitatea (dirijarea) creditelor urmareste controlul nu a volumului creditelor bancare., ci al orientarii acestora în directia dorita de stat. În România, dirijarea creditelor - instrument conform cu traditia centralista a economiei socialiste - s-a folosit pe scara larga si dupa reforma sistemului bancar din anul 1991 ("creditele structurale"). Începând din anul 1997, s-a renuntat însa la aceasta practica.
Pentru a încuraja bancile si celelalte institutii financiare sa finanteze sectoarele si ramurile economice considerate prioritare (la nivel national sau regional), statul utilizeaza diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi bonificate, deschiderea de facilitati de refinantare, garantarea creditelor de catre organismele oficiale, afectarea de resurse cu dobânda redusa etc.
Astfel, dobânzile bonificate sunt dobânzi mai mici decât dobânzile pietei. Bancile care acorda credite cu dobânzi bonificate primesc o alocatie din partea statului de egala valoare cu diferenta dintre dobânda pe care o percep de la clientela lor privilegiata si dobânda curenta practicata la operatiunile comparabile. De exemplu, în Romania, aceasta metoda s-a folosit pe scara larga în anul 1996 pentru creditarea agriculturii (de stat).
O alta metoda este garantarea de catre stat a creditelor acordate de banci, ceea ce neutralizeaza riscurile pe care bancile comerciale si le asuma prin creditarea unor întreprinderi cart nu dispun de fonduri proprii. În modul acesta, bancile îsi pot permite sa acorde credite regiilor autonome si întreprinderilor de stat care lucreaza cu pierderi, pe stoc etc.
Dirijarea creditelor reflecta, asadar, controlul statului asupra modului în care se aloca resursele existente în economie, ceea de determina birocratizarea modalitatilor de finantare a activitatii economice.
Selectivitatea (dirijarea) creditelor nu poate fi respinsa în sine, deoarece permite încurajarea unor sectoare si ramuri considerate esentiale pentru viata economica. De exemplu, în Romania, dirijarea creditelor spre sectorul privat ar permite sustinerea financiara a acestui sector, a carai dezvoltare constituie singura cale de depasire a marasmului economic în care se afla tara.
Cu toate acestea, bilantul general al dirijarii creditelor este departe de a fi pozitiv, deoarece aceasta practica anihileaza atât functionarea pietelor de capital, cât si principiile de gestionare a bancilor.
În primul rând, dirijarea creditelor duce la ceea ce se numeste "stratificarea procedurilor", adica la utilizarea unei proceduri de creditare sau a alteia în functie de destinatarul si destinatia creditului. Or, diferentierea procedurilor creeaza, prin suprapunere, "dreptul" de a beneficia de "ajutoare" si, deci, obligatia bancilor de a acorda credite în mod automat. De asemenea, fiind costisitoare si complexa, modalitatea de finantare respectiva este putin eficace din punct de vedere general economic; ea denatureaza atât concurenta dintre întreprinderi, cât si concurenta dintre banci, transformând pretul creditului (dobânda) într-un pret administrat.
Din aceste cauze, dirijarea creditelor accentueaza "fragmentarea" pietelor de capital, împiedicând formarea unei viziuni de ansamblu asupra nevoilor financiare ale economiei si asupra potentialului financiar national.
În al doilea rând, dirijarea creditelor diminueaza calitatea managementului bancilor comerciale. Într-adevar, activitatea unei banci comerciale se bazeaza în mare masura pe evaluarea riscului pe care aceasta poate sa si-l asume. Or, fie din cauza presiunii care se exercita asupra lor, fie din cauza ca riscul este asumat de altcineva (statul, care se obliga sa acopere eventualele pierderi), dirijarea creditelor face ca bancile comerciale sa-si asume riscuri mai mari decât cele pe care si le-ar asuma prin propria lor decizie.Ca urmare, are loc cresterea ponderii plasamentelor neperformante în totalul plasamentelor bancilor comerciale, ceea ce duce la scaderea eficacitatii activitatii bancare.
In logica interventiilor cantitative asupra ratei de crestere a masei monetare, autoritatile pot utiliza diverse modalitati de control direct al creditelor bancare, dintre care cea mai des folosita este plafonarea creditelor. Creditul bancar nu este însa singura sursa a emisiunii monetare, iar ca urmare plafonarea creditelor este însotita adesea de plafonarea ansamblului contraposturilor masei monetare.
Plafonarea creditului se realizeaza prin stabilirea pe cale reglementativa a unei limite maxime pentru rata de crestere a volumului creditelor acordate de banci. Limita se stabileste în functie de rata de crestere programata pentru alte contraposturi ale agregatelor monetare (soldul bugetului de stat, soldul balantei de plati externe etc.).
Limitarea ratei de crestere a volumului creditelor bancare nu poate fi obtinuta, desigur, decât daca exista o sanctiune pentru bancile comerciale care nu respecta plafonul prescris. Iar fiind vorba despre banci, sanctiunea nu poate fi decât financiara. De exemplu, se poate stipula ca bancile comerciale care depasesc plafonul stabilit sunt obligate sa constituie rezerve suplimentare, al caror mod de calcul le face rapid intolerabile. Într-adevar, constituirea acestor rezerve suplimentare implica o imobilizare de fonduri, care genereaza un anumit cost financiar pentru banci, descurajându-le sa acorde noi credite.
Plafonarea (încadrarea) creditelor este modulata uneori în functie de natura asezamântului financiar care acorda creditul respectiv (banca comerciala universala, banca specializata în deservirea unui anumit sector, institutie financiara nebancara cu capital de stat etc.), precum si de natura activitatii creditate (investitii, export, etc.). De asemenea, caracterul sau coercitiv poate fi atenuat prin diverse derogari (credite pentru export, credite în valuta, credite finantate din fondurile proprii ale bancilor etc.). De altfel, aceste modulari si exceptii sunt conforme cu politica de dirijare a creditelor, însa constituie modalitati de intensificare a interventionismului.
Principalul avantaj al plafonarii (încadrarii) creditului este extrema sa eficacitate: daca este adevarat ca împotriva unor dezechilibre ale economiei se poate lupta prin încetinirea ratei de crestere a masei monetare, atunci limitarea cresterii volumului creditelor acordate de banci economiei este cu siguranta cel mai adecvat instrument pentru realizarea acestui obiectiv. De asemenea, restrictia cantitativa amintita actioneaza partial si asupra costului refinantarii bancilor comerciale, ceea ce face ca plafonarea creditului sa permita evitarea unei cresteri prea puternice a ratelor dobânzii. De fapt, costul creditului este deconectat de mecanismul cererii si ofertei (de credite), printr-o operatie de "rationalizare" a creditului, asemanatoare cu "rationalizarea" consumului unor bunuri (vânzarea pe cartela, ratii fixe etc.). Ca urmare a acestei decuplari a dobânzii de mecanismele pietei creditului, ea poate fi utilizata ca un instrument de control al intrarilor si iesirilor de capital din tara si al cursului valutar.
Cu toate acestea, plafonarea creditului are numeroase dezavantaje, care depasesc adeseori ca importanta amintitele avantaje. Dintre aceste dezavantaje, amintim urmatoarele:
rata de crestere a volumului creditelor este, la fel ca orice marime economica stabilita de autoritati, un parametru artificial, care nu tine seama nici de nevoile financiare ale economiei si nici de potentialul de creditare al bancilor;
plafonarea denatureaza concurenta dintre bancile comerciale, împiedicând bancile bine conduse sa-si sporeasca segmentul de piata care le revine;
prin fixarea de norme de creditare diferite de la un sector la altul, plafonarea creditului paralizeaza libera initiativa a bancilor: acestea sunt constrânse sa frâneze activitatea întreprinderilor dinamice pentru a sustine întreprinderile putin rentabile sau care lucreaza cu pierderi; prin aceasta politica, se afecteaza, deci, ansamblul economiei.
Cele trei instrumente prezentate mai sus actioneaza asupra cererii globale prin modificarea rezervelor si a ratei dobânzii si afectând în acest fel,
întreaga economie.
Controalele se efectueaza mai cu seama pe pietele financiare mai izolate, unde rolul factorilor locali este mai mare. Controlul are ca principal rol,
depistarea problemelor nedorite care apar când cererea este excesiva. De exemplu, se controleaza cu deosebire:
- creditul destinat procurarii stocurilor (se stabileste un cost marginal al acestui împrumut);
creditul consumatorului (de consum).
Ea consta în faptul ca BNR (banca centrala în general) îsi foloseste puterea sa de convingere asupra bancilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea sa-si schimbe comportamentul (ex.: limitarea împrumuturilor straine sau încurajarea cumpararii de titluri de stat).
Creste atentia acestor banci, bancile centrale sunt mai solicitate de catre presa. Aceasta ajuta la promovarea politicii monetare. Exista consilieri de afaceri care ajuta în promovarea politicii monetare.
Politicile monetare din toate tarile si din toate perioadele au vizat în primul rând, stabilitatea monedei, mentinerea ei la un nivel relativ constant de valoare, deci de putere de cumparare. Politica monetara nu poate conduce în mod direct la stabilitatea monedei, oricât ar fi de buna legislatia.
Politica monetara se desfasoara în functie de jocul fortelor economice si pe baza principiului autoreglarii.
Politicile monetare eficiente pornesc de la ideea ca moneda reprezinta fluxuri banesti care apar în timpul tranzactiilor si proceselor economice interne si internationale. Toate aceste fluxuri si schimburi se întâlnesc în stabilitatea si cresterea economica, balanta de plati externe, balanta comerciala, excedentul sau deficitul bugetului statului. La rândul lor, toate aceste fenomene si procese economice au legatura cu banca centrala si de emisiune a unei tari; întrucât aceasta institutie are însemnate atributii în realizarea politicii monetare. Orice dezechilibru major între tranzactii, fluxuri banesti, fie pe plan intern, fie între doua sau mai multe tari, deci pe plan international, conduce la o rezolvare pe baza de moneda, care afecteaza nu numai stabilitatea si puterea de cumparare a acestei monede, dar si rezerve valutare si puterea economica ale celei ce suporta operatiunile nefavorabile.
În orice perioada si în orice tara, banca centrala vegheaza mentinerea stabilitatii monedei nationale.
La noi a existat o perioada, îndeosebi intre cele doua razboaie mondiale, când exista o puternica stabilitate monetara si pentru ca era o politica monetara foarte riguroasa. În primul rând, în aceasta perioada, moneda noastra avea acoperire în aur si era convertibila. Exista o paritate legala a leului, adica o cantitate de aur pe care o continea. Când paritatea scadea sau crestea, ca urmare a fluxurilor monetare si situatiei economice, banca centrala intervenea si echilibra cererea cu oferta de bani. La acea vreme, echilibrarea se facea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O moneda convertibila presupunea mentinerea echilibrului si stabilitatii monetare între punctele de iesire si de intrare ale aurului.
Când balanta de plati externe era defavorabila, banca centrala intervenea prompt, punând la dispozitia pietei monetare si valutare aur sau devize. Dar stocul ei de acoperire era în pericol, din care cauza banca centrala trebuia sa recupereze aceasta eventuala pierdere. Daca nu existau alte posibilitati, banca centrala era nevoita sa restrânga emisiunea si circulatia banilor de hârtie, care aveau acoperire în aur si deci crestea (relativ) rezerva de aur si devize. Retragând o parte din banii (bancnotele) din circulatie, procentul de acoperire în aur fata de banii din circulatie se mentinea. O alta solutie era ca banca centrala sa nu mai acorde credite de scont pe piata interna, decât cu mare precautie. Acest lucru se realiza simplu si anume prin ridicarea ratei scontului la banca centrala si printr-o gestionare mai riguroasa a cambiilor si a altor titluri de credit si de plati. Ridicarea dobânzii (taxei scontului) temporizeaza unele initiative, unele tranzactii si deci reducerea creditelor. O data cu cresterea taxei de scont, moneda devine mai cautata, deci creste puterea de cumparare. Înseamna ca preturile încep sa scada, ceea ce încurajeaza exporturile si limiteaza importurile. Se poate obtine în acest fel o îmbunatatire a balantei comerciale si se poate echilibra rezerva valutara.
Cresterea taxei scontului are influente si în privinta fluxurilor monetare pe care o tara le are cu strainatatea. Cresterea dobânzilor înseamna scumpirea capitalurilor. Rezulta ca în mai mare masura, capitalurile straine sunt atrase în tara, pentru ca vor realiza profituri mai mari (dobânzile fiind mai mari). Aceste capitaluri straine au efect pozitiv asupra economiei (aceasta se învioreaza), ceea ce da posibilitatea reluarii creditarii si în totalitate a activitatilor economice.
Importanta foarte mare pe care o are politica monetara în orice economie a condus în permanenta la aplicarea unor masuri de protectie a monedei si de înlaturare a factorilor de dezechilibru.
Politicile monetare au de cele mai multe on în vedere si un control asupra fluxurilor si tranzactiilor monetare interne si internationale în care este implicata fiecare tara. sunt impuse de asemenea, masuri de supraveghere a cursului de schimb si a comertului cu devize si titluri.
Multe dintre instrumentele politicii monetare dintre cele doua razboaie mondiale sunt utilizare si acum în tara noastra.
Desi de la începutul perioadei actuale de tranzitie, promovarea unei politici monetare eficiente a fost unul din obiectivele prioritare, totusi aceasta eficienta roca nu s-a dovedit decât partial. Puterea de cumparare a leului a scazut enorm, deprecierea fata de monedele de referinta a, fost si ea foarte mare, convertibilitatea nu s-a realizat în cea mai mare parte, inflatia a fost de multe on galopanta, dobânzile mari, iar masurile fiscale excesive.
Cu toate ca Banca Nationala a României, una dintre cele mai serioase institutii ale tarii, a intervenit deseori, politica monetara nu a putut sa suplineasca deficientele mari existente în economia reala.
Pe plan international, politicile monetare se caracterizeaza în ultimul timp printr-o relaxare pe plan coercitiv, legislativ si interventionist. Politicile protectioniste nu mai reprezinta factorul numarul 1 în stabilitatea monedelor nationale. Mult mai importante sunt politicile de deschidere, de ajustare, de determinare a puterilor de cumparare ale monedelor nationale pe baza unor calcule si modele complexe cu un grad ridicat de exactitate si rigurozitate. Au loc dezvoltari regionale ale politicilor monetare si crearea de uniuni monetare. Cea mai recenta si mai spectaculoasa este crearea Uniunii Monetare Europene )sau zona EURO). Monedele slabe depind tot mai mult de monedele de referinta si de monedele internationale, implicit de organismele financiare si monetare internationale.
|
