Politica financiara a întreprinderii (firmei) si coordonatele sale
Într-o viziune sintetizatoare, politica financiara a întreprinderii reprezinta un "ansamblu de decizii, de optiuni fundamentale pentru cea mai eficienta alocare a capitalului"[1]. Aceasta definitie evidentiaza pregnant scopul esential al unei politici financiare judicioase, promovata de o firma pe baza cunoasterii conditiilor concrete ale mediului în care functioneaza. Dar, în mod firesc, ea se raporteaza la obiectivele economice pe care întreprinderea le are de îndeplinit, luând în considerare riscurile posibile asumate si impactul actiunii diversilor factori implicati asupra valorii firmei, a carei crestere constituie obiectivul principal urmarit.
Totodata, politica financiara a întreprinderii reprezinta o parte integranta a politiciieconomice a acesteia. În conditiile economiei de piata moderne, elaborarea si aplicarea deciziilor de politica economica integreaza organic componentele financiare, fara de care crearea si functionarea întreprinderii nu ar fi posibila. În consecinta, pot fi avute în vedere anumite directii de manifestare ale politicii financiare a firmei, în raport cu problematica financiara specifica înfiintarii, efectuarii de investitii, exploatarii si, în final, distribuirii profitului si acordarii de dividende catre actionari. În acest sens, se pot distinge:
a) selectarea proiectelor de investitii, ca suport al alocarii resurselor financiare pentru finantarea proiectului ales;
b) identificarea modalitatilor de finantare, respectiv a surselor de capital utilizabile;
c) fundamentarea structurii financiare a întreprinderii, cu asigurarea unui raport optim între capitalul propriu si capitalul împrumutat;
d) alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
e) modificarea marimii capitalului propriu si alegerea solutiilor de aplicat în acest scop;
f) îndatorarea (sau dezdatorarea) întreprinderii, pornind de le nevoia de lichiditati si evolutia ratei dobânzii pe piata financiara, etc.
Fiecare dintre coordonatele enumerate comporta elemente caracteristice supuse analizei factorilor de decizie în vederea fundamentarii optiunilor, luând în considerare impactul celor din urma asupra activitatii firmei. Din acest unghi de abordare, politica financiara a întreprinderii poate fi definita si ca ansamblu al deciziilor privitoare la activitatea sa financiara, incluzând obiective proprii, fie pe termen lung, de ordin strategic (investitii, modificari ale marimii capitalului, etc.), fie pe termen scurt, de ordin tactic (organizarea fluxurilor de trezorerie, contractarea împrumuturilor pe termen scurt, etc.).
În raport cu particularitatile activitatii financiare a întreprinderii, politica sa financiara se structureaza pe trei componente mari, si anume: politica de investitii, politica de finantare; politica de dividend.
Politica de investitii, ca parte a politicii financiare a întreprinderii, abordeaza problematica alocarii capitalului pentru active fizice sau active financiare, iar între acestea locul central revine activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investitiilor de capital. Aceasta presupune optiuni si decizii privind alocarea resurselor banesti de care dispune întreprinderea pentru achizitionarea, construirea, modernizarea activelor fixe, acumularea de stocuri materiale, etc. în volumul si structura adecvata functionarii ei la parametri cât mai înalti, cu eficienta maxima, sau plasarea eventualului capital banesc disponibil în active financiare. Ea trebuie sa se subordoneze, principial, îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu si lung stabilite prin politica generala a întreprinderii.
Politica de finantare cuprinde, la rândul sau, deciziile referitoare la constituirea capitalurilor, inclusiv a fondurilor financiare ale întreprinderii. Ea vizeaza direct optiunile asupra folosirii diferitelor surse de formare a capitalurilor si a structurii financiare a întreprinderii. În cadrul sau se opteaza asupra proportiilor ce revin capitalului propriu, constituit din aportul actionarilor sau prin autofinantare din profit, respectiv capitalului împrumutat, sub diverse forme ale creditului, luând în considerare si atragerea temporara a unor resurse banesti ce apartin altor persoane (fizice, juridice, stat), cu care întreprinderea întretine relatii financiare. În acest context, se opteaza asupra limitelor emisiunii de actiuni si ale distribuirii profitului pentru autofinantare, pe de o parte, si a celor ale îndatorarii întreprinderii, pe de alta parte.
Asupra politicilor de finantare promovate în timp si spatiu este de semnalat evolutia contradictorie înregistrata, cu deosebire, în ultimele decenii. Astfel, în tarile cu economie de piata dezvoltata s-a manifestat, pâna în 1985, o preferinta neta pentru îndatorare, însotita de reculul procurarii capitalului prin vânzari de titluri pe pietele financiare. În intervalul 1985-1987 a aparut fenomenul de revigorare a finantarii firmelor pe seama emiterii si tranzactionarii de titluri ale pietei financiare, iar tendinta de reducere a îndatorarii la intermediarii financiari (banci) s-a accentuat mult în perioada urmatoare. În ultimii ani, politica financiara a firmei s-a orientat spre acoperirea nevoilor de resurse financiare, într-o masura tot mai mare, pe seama capitalului propriu, respectiv prin autofinantare.
Politica de dividend (distribuire a profitului) se concretizeaza, sintetic, prin optiunile întreprinderii între reinvestirea partiala sau integrala a profitului net, inclusiv constituirea altor fonduri ori rezerve la dispozitia sa si/sau distribuirea acestui profit sub forma de dividende catre actionari. Aceste optiuni se afla, în mod obisnuit, sub impactul fiscalitatii, nivelului ratei dobânzii, cursului (pretului) actiunilor emise, etc.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de politici de dividend, si anume:
c) politica de participare directa, care presupune o rata relativ constanta de acordare a dividendului din profitul obtinut;
b) politica de stabilizare sau prudenta, care asigura un dividend constant sau o rata constanta de crestere anuala a dividendului, indiferent de variatia marimii profitului obtinut. În acest caz, dividendul din anul t se modifica în functie de marimea sa înregistrata în anul t-1, rata de crestere ramânând constanta
c) politica reziduala sau oportunista, în care marimea dividendului depinde de deciziile de investitii si de finantare a întreprinderii. Daca sunt oportunitati de investitie rentabila si dezvoltare a activitatii, se prefera distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinantare, acordându-se dividende mai mici. În conjunctura inversa, se poate prefera distribuirea profitului pentru acordarea de dividende mai mari actionarilor.
În fine, politica financiara a firmei poate fi definita si ca ansamblu al obiectivelor si mijloacelor (instrumentelor) specifice acestui domeniu de activitate. În aceasta optica, ea include optiunile referitoare la: determinarea nevoilor de resurse financiare; alegerea tipurilor de finantare si a surselor de procurare a capitalului în functie de costul acestora; stabilirea raportului dintre finantarea pe termen lung si cea pe termen scurt; distribuirea resurselor financiare pe active imobilizate si active circulante, inclusiv pe elemente ale acestora, etc.
Corespunzator continutului politicii financiare a întreprinderii, obiectivele sale vizeaza, în principiu: constituirea si modificarea marimii capitalului (în concordanta cu deciziile privind dezvoltarea ei); crearea unei structuri financiare optime; reducerea costului capitalului si cresterea rentabilitatii financiare; folosirea facilitatilor fiscale acordate de stat, etc., toate urmarind, în final, cresterea valorii firmei.
La rândul lor, mijloacele (instrumentele) de realizare a obiectivelor acestei politici pot fi grupate în: a) instrumente operationale si b) instrumente functionale. Primele sunt reprezentate prin elemente de tehnica financiara caracteristice, ca de exemplu, titlurile financiare (actiuni, obligatiuni), profitul, împrumutul, respectiv metode si tehnici de derulare a activitatii financiare (autofinantare, creditare) etc. Secundele se concretizeaza, mai ales, prin diferite documente de previziune si conducere a activitatii financiare, analiza financiara, etc., cum sunt: bugetele întreprinderii (general, de investitii sau capital, de exploatare sau trezorerie), bilantul contabil, contul de profit si pierderi, tabloul fluxurilor financiare, etc.
|
