REFORMA SISTEMULUI BANCAR IN ROMANIA

REFORMA SISTEMULUI BANCAR ÎN ROMÂNIA

Reforma bancara a început în România în decembrie 1990, când a fost introdusa structura bancara pe doua niveluri, specifice economiei de piata: banca centrala si bancile comerciale. În procesul de organizare a sistemului bancar de tip occidental, Banca Nationala a României si-a asumat functiile traditionale ale unei banci centrale, iar operatiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei banci comerciale nou înfiintate (Banca Comerciala Româna).

2.1.1. Adaptarea legislatiei bancare românesti la cea europeana

În aprilie 1991 au fost adoptate Legea privind activitatea bancara (Legea nr. 33/1991) si Legea privind Statutul Bancii Nationale a României (Legea nr. 34/1991) cu scopul declarat de a crea un sistem bancar modern. Noile legi au fost elaborate în concordanta cu directivele bancare ale Uniunii Europene. S-au urmarit îndeaproape modificarile aparute în legislatia bancara a tarilor dezvoltate, îndeosebi în tarile membre ale Uniunii Europene, cu intentia de a îmbunatati în continuare cadrul legal privind activitatea bancara.

Potrivit statutului sau, definit prin Legea nr. 34, Banca Nationala a României a dobândit un grad mare de independenta, ea raspunzând numai în fata organului legislativ al tarii. Guvernatorul si membrii Consiliului de administratie au fost numiti de Parlament la recomandarea primului-ministru, pe termen de opt ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului; conform legii, ei puteau fi înlocuiti numai de catre Parlament, la cererea primului-ministru.

În calitate de banca centrala, Banca Nationala a României are ca obiect principal de activitate controlul masei monetare si al nivelului dobânzilor, raspunzând, de asemenea, de conducerea politicii valutare si de administrarea rezervelor oficiale internationale ale statului. De asemenea, Banca Nationala a României a deveni 10310q1618k t organul unic de supraveghere bancara , fiind împuternicita prin lege sa actioneze ca împrumutator de ultima instanta pentru societatile bancare aflate în dificultate de plata. Trebuie mentionat ca legea privind statutul bancii centrale a stabilit si limitele pentru împrumuturile pe care Banca Nationala le poate acorda bugetului de stat.

Legea privind activitatea bancara din 1991 a prevazut modificari substantiale ale statutului bancilor comerciale din România. Bancile au devenit societati pe actiuni, independente si orientate catre maximizarea profitului, cu dreptul de a se implica într-o paleta larga de operatii bancare si de a functiona pe întreg teritoriul tarii, cu conditia respectarii cadrului de reglementare si supraveghere stabilit de Banca Nationala a României. În urma introducerii noii legislatii privind activitatea bancara, au fost înfiintate banci private în scopul promovarii unor piete competitive si al imprimarii unui rol mai activ sectorului bancar în economie, prin diversificarea si îmbunatatirea serviciilor bancare.

În vederea cresterii eficientei bancilor comerciale si pentru asigurarea unei mai bune alocari a resurselor financiare, Parlamentul României a adoptat în 1997 legea privind privatizarea bancilor, cu scopul de a facilita privatizarea societatilor bancare cu capital majoritar de stat ( prevedea vânzarea actiunilor bancare exclusiv contra numerar). Guvernul a fost împuternicit sa stabileasca urmatoarele: bancile care urmeaza a fi privatizate si programul de privatizare; cota de participatie care va fi alocata categoriilor de investitori, fie interni, fie straini; strategia de punere în vânzare; pretul de vânzare al actiunilor si alte masuri destinate facilitarii procesului de privatizare.

Începând din 1998, punerea în miscare a economiei ramâne pe linia performantelor europene, a eficientei si productivitatii înalte, proces ce s-a dovedit anevoios si costisitor, a necesitatii modificarii succesive ale legilor bancare.

Integrarea europeana are în vedere, pentru a asigura cresterea durabila a economiei românesti masuri cu efecte sigure: întarirea disciplinei financiare în sectoarele publice si private, remunerarea corecta a muncii si un mediu de afaceri consistent. În acest context, s-au dovedit necesare noi modificari ale legilor bancare. S-a optat ca aceste modificari sa se faca treptat, prin amendamente la legile existente.

Astfel, Legea nr. 58/1998 - Legea bancara a fost în mare masura armonizata cu prevederile Directivei consolidate nr. 2000/12/CE referitoare la conditiile de acces si de exercitare a activitatii bancare de catre institutiile de credit: fondurile proprii ale institutiilor de credit; solvabilitatea institutiilor de credit; expunerile mari ale institutiilor de credit; supravegherea pe baza consolidata a institutiilor de credit.

Completarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancara urmareste adâncirea transpunerii directivei mentionate, precum si a altor directive: Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei nr. 2000/28/CE pentru modificarea Directivei nr. 2000/12/CE; Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei nr. 2000/46/CE privind conditiile de acces, exercitare si supraveghere prudentiala a activitatii bancare de catre institutiile emitente de moneda electronica; Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei nr. 2001/24/CE privind reorganizarea si falimentul institutiilor de credit.

În esenta, completarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancara va aduce urmatoarele elemente de noutate:

- stabilirea sferei notiunii de institutie de credit, limitarea formelor de constituire a acestora în contextul legislativ actual si asigurarea unui regim unitar aplicabil institutiilor de credit, includerea în categoria institutiilor de credit a institutiilor emitente de moneda electronica;

- definirea terminologiei necesare pentru implementarea prevederilor comunitare si realizarea unei supravegheri pe o baza consolidata, precum si introducerea de competente pentru Banca Nationala a României privind supravegherea pe o baza consolidata;

- crearea cadrului legal pentru asigurarea dreptului la libera stabilire si la libera prestare de servicii de catre institutiile de credit din statele membre, pe principiul autorizatiei unice recunoscute în cadrul Comunitatii, precum si pentru implementarea principiului supravegherii institutiei de credit de catre autoritatea competenta din statul de origine, cu precizarea ca dispozitiile respective vor intra în vigoare începând cu data aderarii; stabilirea activitatilor care pot fi desfasurate de institutiile de credit pe baza recunoasterii reciproce, cu precizarea ca bancile, persoane juridice române, vor putea desfasura în mod direct activitatile specifice pietei de capital de la data prevazuta în legislatie care reglementeaza aceasta piata, respectiv 1 ianuarie 2005, iar activitatile de leasing financiar vor putea fi desfasurate în mod direct de catre banci, începând cu data aderarii, în conditiile prevazute prin reglementarile Bancii Nationale a României;

- posibilitatea extinderii principiului recunoasterii reciproce pentru activitatile respective si asupra institutiilor financiare - filiale ale unei institutii de credit autorizate într-un stat membru, cu conditia includerii filialei respective în supravegherea pe baza consolidata a îndeplinirii de catre aceasta a unor conditii stricte;

- stabilirea principiilor pe baza carora se determina autoritatea competenta sa realizeze supravegherea pe o baza consolidata;

- pastrarea de catre Banca Nationala a României, ca autoritate competenta a statului gazda, a responsabilitatilor în materie de supraveghere a lichiditatii si cele de politica monetara cu privire la sucursalele din România ale institutiilor de credit din statele membre;

- introducerea de prevederi privind recunoasterea acordurilor de compensare bilaterala (netting) de catre Banca Nationala a României pentru anumite categorii de operatiuni si, în acest context, introducerea unei dispozitii cu caracter general potrivit careia deschiderea procedurii de reorganizare, faliment sau a unei alte asemenea proceduri asupra uneia dintre parti contractante nu va afecta valabilitatea unor astfel de acorduri;

- alte prevederi de ordin tehnic (înlocuirea notiunilor de capital social cu capital initial si a rezervei generale pentru riscul de credit cu fondul pentru riscuri bancare generale, modificarea nivelului de la care o persoana devine actionar semnificativ si stabilirea nivelurilor ulterioare pentru care este necesara aprobarea prealabila, modificarea limitei raportate la fondurile proprii ale bancii pe care aceasta o poate investi în entitati nefinanciare si a limitei globale pentru investitiile de aceasta natura ale unei banci);

­ - introducerea de prevederi referitoare la colaborarea Bancii Nationale a României cu autoritătile competente din statele membre si la cerintele de notificare a acestora si/sau a Comisiei Europene;

- prevederi referitoare la procedurile si legislatia aplicabile în cazul lichidarii bancilor, persoane juridice române, care desfasoara activitate si în alte state membre, cu aplicabilitate de la data aderarii;

- cerintele de raportare la Banca Nationala a României de catre auditorul financiar a unor fapte si acte de care acesta a luat cunostinta în exercitarea atributiilor sale, cu înlaturarea în aceste cazuri a obligatiei de pastrare a secretului profesional care incumba auditorului financiar potrivit legii si/sau clauzelor contractuale.

Totodata, se va urmari o îmbunatatire a textului legii pentru rezolvarea unor probleme insuficient reglementate în spiritul legislatiei practicii europene. În acest sens, se are în vedere:

- reglementarea regimului bancilor a caror autorizatie a fost retrasa (în alte situatii decât la cerere, în caz de faliment ori fuziune/divizare);

- restructurarea si completarea sectiunii referitoare la administrarea speciala;

-. introducerea de prevederi care sa asigure cadrul legal corespunzator pentru emiterea de catre Banca Nationala a României a reglementarilor privind controlul intern;

- completarea dispozitiilor referitoare la secretul profesional pentru asigurarea unei mai mari flexibilitati, crearea cadrului necesar realizarii unei supravegheri pe o baza consolidata de catre autoritatea competenta si corelarea cu alte acte normative;

- revizuirea surselor de majorare a capitalului initial al bancilor si a capitalului de dotare al sucursalelor institutiilor de credit straine, în concordanta cu noile reglementari în domeniul contabilitatii;

- diminuarea procentului din profitul brut pentru constituirea fondului de rezerva si stabilirea sumelor care se repartizeaza din profitul brut pentru constituirea fondului pentru riscuri bancare generale;

- prevederi privind conditiile pentru deschiderea de catre bancile, persoane juridice române, a unor sucursale în strainatate, inclusiv pe teritoriul statelor membre (în acest ultim caz, cu aplicare de la data aderarii);

- stabilirea unor categorii de investitii ale bancilor care sunt supuse aprobarii prealabile a Bancii Nationale a României, în concordanta cu cerintele Comitetului de la Basel;

- aplicarea prevederilor referitoare la obligativitatea vânzarii actiunilor detinute la banca si de catre actionarii semnificativi al caror drept de vot este suspendat ca urmare a retragerii aprobarii de catre Banca Nationala a României, precum si în cazul celorlalti actionari carora li s-a suspendat dreptul de vot prin decizie a Bancii Nationale a României;

- introducerea de prevederi potrivit carora actionarii bancii, chiar minoritari, care nu au dreptul de vot suspendat, sa poata tine o adunare generala si sa ia orice decizii de competenta acesteia;

- introducerea la finalul fiecarui capitol al legii a unor prevederi prin care sunt stabilite dispozitiile din fiecare capitol care sunt aplicabile sucursalelor institutiilor de credit straine care functioneaza în România;

- introducerea de sanctiuni pentru persoanele juridice în alte entitati care desfasoara activitati de atragere de depozite în alte fonduri rambursabile de la public;

- introducerea de prevederi prin care Banca Nationala a României este împuternicita sa determine daca o activitate reprezinta atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, activitate bancara sau emitere de moneda electronica, decizia Bancii Nationale a României în aceste cazuri fiind obligatorie pentru partile interesate si alte autoritati.

În ceea ce priveste aspectele contabile, prevederile comunitare referitoare la conturile anuale si conturile consolidate ale institutiilor de credit au fost în cea mai mare parte transpuse în reglementarile nationale.

De asemenea, cea mai mare parte a reglementarilor prudentiale emise de Banca Nationala a României sunt, în general, compatibile cu prevederile directivelor europene.

2.1.2. Autorizarea bancara, reglementarea si supravegherea prudentiala

În vederea asigurarii unei baze economice sanatoase a sistemului bancar si a functionarii sale pe criterii competitive, Banca Nationala a României a fost împuternicita sa adopte înca de la începutul procesului de tranzitie regulile privind autorizarea bancara.

Scopul autorizarii bancare nu este de a limita concurenta prin impunerea conditiilor de autorizare, ci acela de a împiedica posibilitatea patrunderii unor banci slabe în sistemul bancar sau, cel putin de a limita volumul operatiunilor lor.

În politica sa de autorizare bancara, Banca Nationala a României a încurajat ideea înfiintarii unui numar relativ mic de banci, dar putemice, cu capital solid. Astfel, capitalul minim necesar pentru înfiintarea unei banci s-a stabilit de la început (1992) la aproximativ 5 milioane ECU, potrivit standardelor europene. Prin aceasta s-au urmarit împiedicarea cresterii numărului bancilor slabe, neviabile si prevenirea falimentarii în lant în sectorul bancar.

În afara normelor privind capitalul minim, prin procedura de autorizare s-a avut în vedere respectarea si a altor prevederi asemanatoare celor aplicate în tarile Uniunii Europene, cele privind calitatea managerilor si a principalilor actionari ai unei banci care solicita autorizarea, precum si soliditatea operatiunilor.

În baza legislatiei din 1991, Banca Nationala a României a trecut la adoptarea regulilor prudentiale în urmatoarele domenii:

- expunerea bancilor (împrumuturile acordate unui singur debitor nu trebuie sa depaseasca 20 la suta din capitalul si rezervele bancii creditoare);

- limitarea plasamentelor în societati nebancare (plasamentele individuale nu trebuie sa depaseasca 20 la suta din capitalul societatii nebancare);

- pozitia valutara (pozitia valutara deschisa nu trebuie sa depaseasca 10 la suta din capitalul si rezervele bancii creditoare);

- creditarea interna (a persoanelor aflate în relatii speciale cu banca) nu poate depasi 20 la suta din capitalul si rezervele bancii creditoare;

- dreptul de proprietate al institutiilor non-bancare asupra bancilor (este necesara aprobarea bancii centrale pentru participarile care depasesc 5 la suta din capitalul societatii bancare respective, precum si pentru cresterile ulterioare);

- adecvarea capitalului - minimum 8 la suta (raportul dintre capital si active ponderate cu cota de risc);

- clasificarea creditelor si constituirea de provizioane.

De asemenea, în baza legilor din 1991 Banca Nationala a României a dezvoltat compartimentul de supraveghere prudentiala si a început inspectia la fata locului atât la bancile de stat, cât si la cele private, în scopul verificarii soliditatii financiare a acestor institutii si a respectarii de catre ele a legilor si reglementarilor în vigoare. Examinarile la fata locului sunt completate cu supravegherea indirecta. În vederea întaririi activitatilor de supraveghere, Banca Nationala a realizat Centrala privind riscul de credit, care a oferit bancilor posibilitatea de a cunoaste nivelul datoriei principalilor lor clienti fata de sectorul bancar si a permis o mai buna administrare a riscurilor de credit.

Pe parcursul perioadei mentionate, s-au facut pasi importanti pe calea îmbunatatirii metodologiei privind statistica monetara si armonizarea acesteia cu cea folosita de tarile dezvoltate. În acest context, este de mentionat cooperarea fructuoasa a Bancii Nationale a României cu institutii internationale cum sunt Fondul Monetar International, Banca Mondiala si unele banci centrale europene.

3.1.3. Sistemul de plati si garantarea depozitelor

În scopul reducerii costurilor tranzactiilor financiare si al dezvoltarii sistemului financiar, o prioritate a bancii centrale prevazuta în legile din 1991 a constituit-o îmbunatatirea sistemului de plati si compensare. În aprilie 1995, sub auspiciile Bancii Nationale a României, a fost stabilit un nou sistem de compensare multilaterala pentru transferuri cu valoare mica, pe suport hârtie, care a redus durata platilor interbancare si a fluxului platilor în tranzit. Pe lânga aceasta, Banca Nationala a încurajat si a sprijinit bancile comerciale sa introduca noi instrumente de plata, tranzactiile cu numerar fiind treptat înlocuite cu instrumente moderne de plata.

În anul 1997 s-a actionat în sensul atingerii si mentinerii performantei ce fusese asumata prin obiectivele Sistemului National de Plati, extins din 1996 cu un sistem de informare bancara. Principalele instrumente de plata cunoscute în economiile de piata avansate au devenit accesibile si utilizatorilor români. Viteza decontarilor a fost normata la standardele europene si - în practica - a ajuns comparabila cu acestea. Valoarea anuala a decontarilor finale prin acest sistem a fost echivalenta cu de 4-5 ori PIB-ul tarii, la fel ca în unele economii vest-europene.

Banca Nationala a României, precum si bancile comerciale au facut investitii importante în infrastructura bancara (construirea de sedii, dezvoltarea sistemului informational etc.).

Lipsa unei scheme privind garantarea depozitelor a contribuit la cresterea gradului de incertitudine din sistemul bancar. Statul garanta 100% doar depozitele deschise la CEC. Printr-o ordonanta a guvernului din august 1995 s-a decis înfiintarea Fondului pentru garantarea depozitelor. Fondul este constituit ca o entitate juridica de sine statatoare. Obiectivul sau este garantarea depozitelor persoanelor fizice în cazul în care banca este lichidata. Garantiile acordate de fond se limitau la zece milioane lei pe persoana si pe fiecare banca, indiferent de moneda în care este constituit depozitul. Garantia include însa si dobânda datorata din momentul în care nu mai este permis accesul la depozite si se plateste în lei.

Toate bancile sunt obligate sa contribuie la constituirea resurselor fondului. Contributia initiala a fiecarei banci reprezintă unu la suta din capitalul social. Exista si o contributie anuala egala pentru toate bancile. De asemenea, fondul poate solicita alte contributii speciale. Fondul este autorizat sa se împrumute la nevoie de la institutiile financiare, de la guvern sau de la banca centrala. Resursele sale pot fi investite doar în valori garantate de stat sau în obligatiuni guvernamentale.

2.2 Necesitatea reformei bancare

Necesitatea reformei întreprinderilor si restructurarea bancilor au reprezentat aspecte strâns corelate. Firmele ce se confrunta cu dificultati financiare înceteaza sa îsi onoreze obligatiile fata de banci, iar creditele neperformante sunt principala cauza a problemelor cu care se confrunta bancile. Pe de alta parte, bancile restructurate nu sunt în masura sa impuna conditiile contractelor de credite, permitând debitorilor lor sa nu îsi onoreze obligatiile la timp, completându-se astfel cercul vicios. Problemele se agraveaza si datorita faptului ca într-un mediu în care supravegherea bancara nu este eficienta, principiile de evidentiere nu sunt respectate întocmai, iar bancile nu au nici un interes sa dezvaluie informatii cu privire la creditele restante din balantele lor.

Metodele standard de abordare a problemelor întreprinderilor si bancilor prin izolare fata de restul sistemului economic nu se pot aplica în cazul tarilor din estul Europei. Dimensiunea problemei, faptul ca majoritatea agentilor economici se confrunta cu dificultati financiare, face acest lucru imposibil. O a doua complicatie e data de lipsa de traditie a desfasurarii activitatilor bancare pe baze comerciale. Majoritatea întreprinderilor insolvabile vor sfârsi prin a fi lichidate, putine dintre ele având sanse sa se restructureze. Literatura de specialitate arata ca, datorita procedurilor imperfecte de rezolvare a conflictelor de interese dintre creditorii aceleiasi firme debitoare, restructurarea debitorului aflat în incapacitate de plata are sanse mici de a surveni. În marea majoritate a cazurilor, creditorii vor prefera sa lichideze firma debitoare încercând sa îsi recupereze creantele. Daca valoarea activelor firmei este superioara valorii de lichidare, dar firma este totusi lichidata, se înregistreaza o diminuare a bunastarii sociale (welfare).

Exista mai multe motive care ar fi putut determina întreprinderile sa înregistreze pierderi. Astfel, performantele slabe se puteau datora calitatii slabe a managementului sau circumstantelor nefavorabile, sau pur si simplu faptului ca nu exista nici un interes pentru a evita aceasta situatie. Tocmai de aceea, aplicarea cu rigurozitate a procedurilor de faliment ar putea provoca mai multe daune sociale decât în Vest. Pentru a completa imaginea trebuie adăugat caracterul imperfect al procedurilor de faliment, lipsa de personal si de experienta a instantelor de judecata în ceea ce priveste procedura de faliment. Devine evident faptul ca lichidarea, desi esentiala pentru a impune managerilor disciplina înt-un orizont lung de timp, nu este un instrument eficient în cazul restructurarilor masive .

Probleme similare apar în legatura cu o abordare clasica a reformei bancare. În general, vorbim de probleme ale sistemului bancar atunci când creditele restante ale unor banci le ameninta lichiditatea depasind nivelul pâna la care banca centrala poate interveni. Managerii bancilor nu sunt motivati sa dea semnale de alarma devreme, deoarece soarta lor e pecetluita oricum. Supravegherea permisiva înseamna ca s-a depasit deja pragul de insolvabilitate în momentul în care se pune problema lichiditatii. Abordarea standard consta în reforma sistemului de motivatii, înlocuirea conducerii si mai ales preluarea creditelor neperformante din balantele bancilor de catre o agentie specializata. Aceasta agentie poate fi o banca specializata sau un departament în cadrul bancii centrale. Trasatura caracteristica ambelor variante e faptul ca functionarii publici sunt chemati să lichideze sau sa puna pe picioare bancile împovarate de credite neperformante. Pe ansamblu, abordarea standard se bazeaza pe încrederea în capacitatea guvernului de a conduce procesul de restructurare. Abordarea aplicata în România a fost una centralizata: bancile au fost recapitalizate, iar pentru rezolvarea problemei arieratelor financiare s-a întreprins o schemă de compensare la nivel national.

Toate acestea au implicatii directe asupra privatizarii. Una dintre problemele ivite în cadrul proceselor de privatizare este dificultatea gasirii unui investitor strategic pentru întreprinderile privatizate în masa. Privatizarea în masa este solutia aplicata în cazul în care se doreste schimbarea formei de proprietate a unui mare numar de întreprinderi într-o perioada scurta de timp. Dezavantajul pe care îl ofera însa este dificultatea gasirii unui actionar semnificativ care sa se implice activ în bunul mers al afacerilor firmei.

Bergiof (1997) arata ca de fapt managerii sunt cei care decid strategia firmei în cazul în care toti actionarii firmei detin un numar mic de actiuni. Existenta unui actionar semnificativ care îsi poate impune interesele în fata managerului duce la schimbarea raportului de forte. Într-o anumita 'arhitectura' financiara, bancile pot îndeplini rolul actionarului semnificativ, iar daca nu sunt autorizate sa îndeplineasca acest rol, cel putin pot ajuta la gasirea lui. Astfel, restructurarea prin intermediul bancilor ofera mai multe sanse de reusita în ceea ce priveste perspectiva imediata a privatizarii si a introducerii unui mai bun mecanism de guvernare a întreprinderilor.

Autoritatile pot opta pentru diferite variante de rezolvare a problemelor ce afecteaza sistemul bancar si întreprinderile. Câteva dintre aceste variante sunt prezentate în cele ce urmeaza, punându-se accent pe restructurarea bancilor, restructurarea întreprinderilor fiind considerata doar o conditie necesara asigurării succesului în abordarea problemelor bancilor.

În general, variantele de abordare a problemelor sistematice bancare includ: lichidarea bancilor, îngaduinta legislativa si restructurarea bancilor. Cele trei optiuni nu sunt incompatibile si de aceea strategiile aplicate în practica au constat în diferite combinatii ale acestor variante. De fapt, în multe tari, replica la problemele bancare a constat într-un proces alcatuit din mai multe etape. De exemplu, se poate proceda la restructurarea unei parti a sistemului bancar, închiderea unor banci mai mici si amânarea gasirii de solutii pentru alte banci aflate în dificultate.

Lichidarea bancilor nu este o solutie extrem de atractiva, având în vedere costurile pe care le implica atât pe plan economic cât si politic. De asemenea, statul se afla într-o situatie financiara precara în tarile în tranzitie . Închiderea unor banci poate genera panica în rândul populatiei, poate determina retragerea masiva a depozitelor, afectând astfel si alte banci din economie. În plus, în majoritatea tarilor în tranzitie gradul de concentrare a sistemului bancar este foarte ridicat, iar bancile care se confrunta cu dificultati reprezinta aproape întregul sistem bancar. Închiderea tuturor acestor banci ar însemna disparitia sistemului de intermediere financiara.

Îngaduinta legislativa este o solutie temporara, care presupune amânarea abordarii problemei în speranta unei revigorari economice care ar putea restabili solvabilitatea întreprinderilor si ar permite bancilor sa îsi depăseasca problemele într-o astfel de abordare, autoritatile nu impun reglementari prudentiale (de exemplu, nivelul minim al capitalului, al rezervelor, al provizioanelor pentru credite, etc.) ori acorda anumite facilitati fie pentru anumite banci, operatii de creditare sau tipuri de depozite. Bancile pot încerca sa îsi mascheze problemele cu care se confrunta acordând noi credite si/sau modificând rata dobânzii. Expansiunea creditului acopera, de obicei, un fel de reînnoire a creditelor acordate întreprinderilor care înregistreaza pierderi. De asemenea, într-o astfel de abordare, bancile sunt dispuse sa bonifice rate mai mari ale dobânzii la depozite, urmarind sa atraga lichiditati, fara sa mai încerce sa îsi rezolve problemele. Aceasta e o strategie extrem de periculoasa care se poate solda cu alocarea ineficienta a resurselor.

A treia varianta posibila este restructurarea bancilor. Exista diferite strategii de restructurare, fara a putea spune însa ca una dintre ele este strategia optima ce trebuie aplicata de toate tarile sau în cazul tuturor bancilor dintr-o tara. Obiectivele urmarite de guvern (preferinta pentru o anumita structura a sistemului bancar, modalitatea de suportare a costurilor procesului de restructurare, etc.) si situatia economica din fiecare tara vor contribui la definirea solutiei optime. În mod obligatoriu, restructurarea bancara trebuie să fie corelata cu restructurarea întreprinderilor pentru a se asigura alocarea resurselor catre întreprinderile 'sanatoase' din punct de vedere financiar. În plus, guvernul trebuie sa ia masuri pentru a evita reaparitia crizelor bancare. În acelasi timp, asistenta acordata de guvern trebuie sa evite aparitia problemei de moral hazard , nasterea unor sperante privind posibilitatea repetarii interventiei guvernului

Datoriile restante ale întreprinderilor pot face obiectul interventiei atât al băncilor cât si al guvernului. Guvernul poate prelua creditele restante ale întreprinderilor la datoria publica sau poate furniza lichiditati care sa permita firmelor sa îsi achite obligatiile de plata restante. De asemenea, guvernul poate interveni prin acordarea de facilitati fiscale.

Figura 2.1

Modalităti de interventie pentru solutionarea datoriilor restante ale întreprinderilor

	Subventii

	Datorii restante ale  ntreprinderilor

Bancile pot aborda problema creditelor restante fie apelând la instanta de judecata, urmarind lichidarea sau falimentul debitorilor restanti, fie încercând încheierea unor acorduri cu debitorii lor. În majoritatea tarilor, bancile au preferat a doua varianta. Justificarea alegerii este data de mai multe argumente. Mai întâi, lichidarea este o solutie costisitoare deoarece cauzeaza închiderea nu numai a firmelor neviabile, dar si a celor viabile, dar aflate în lipsa de lichiditati. Un al doilea motiv este dat de dificultatea valorificarii activelor firmelor falite, fie datorita lipsei unei astfel de piete, fie datorita specificitatii activelor. În al treilea rând, optarea pentru lichidarea debitorilor restanti este îngreunata si datorita cadrului legislativ necorespunzator.

Acordurile dintre banci si debitorii lor pot îmbraca urmatoarele forme: transferul datoriilor restante, conversiunea creditelor în alte credite noi sau în participatiuni la capitalul social al debitorului si vânzarea creantelor. Creditele restante pot fi transferate unui departament al bancii specializat în valorificarea creantelor neperformante, unei sucursale a bancii sau unei agentii guvernamentale.

Înlocuirea creditelor restante cu credite noi presupune întocmirea unui nou contract prin care banca ofera debitorului sau conditii mai favorabile. Printre facilitati se enumera rescadentarea vechilor împrumturi, reducerea ratei dobânzii percepute, modificarea conditiilor privind garantiile solicitate, acorduri privind planuri de restructurare ale debitorilor, etc. Banca poate opta însa si pentru reducerea creantelor în schimbul unui pachet de actiuni emise de debitor, dar în acelasi timp dobândind drept de control asupra firmei debitoare. O alta varianta consta în vânzarea creantelor fie unei alte banci, fie unei alte firme care încearca sa-si reduca propriile datorii fata de debitorul bancii.

Metodele folosite de catre guverne pentru sprijinirea bancilor cuprind fie operatiuni menite sa îmbunatateasca gradul de lichiditate al bancilor, fie masuri de recapitalizare (Figura 2). Prima varianta este replica imediata la aparitia problemelor bancare, dar are numai efect temporar. Abordarea sistematica presupune recapitalizarea bancilor. Interventia în partea de active a bilantului bancilor presupune în principal transferarea de obligatiuni guvernamentale. De obicei, acest lucru are loc în contrapartida creditelor neperformante preluate din portofoliile bancilor. Interventia guvernului în partea de pasive a bilantului bancilor se concretizeaza în următoarele variante: cumpararea de noi actiuni emise de banca recapitalizata, acordarea de credite pe termen lung sau preluarea de catre guvern a unei părti din datoriile bancii.

În mod evident, recapitalizarea trebuie să fie însotita de masuri menite sa evite necesitatea unor noi interventii guvernamentale similare. Aceste masuri vor avea efecte, într-un mod sau altul, asupra creditorilor, debitorilor, proprietarilor, personalului bancar, autoritatii monetare. De exemplu, depozitarii pot fi afectati de transferul depozitelor lor de la o banca la alta, de conversiunea totala sau partiala a depozitelor în obligatiuni guvernamentale, sau îsi pot pierde depozitele în urma lichidarii bancii. E posibil sa apara si alte efecte indirecte, ca si în cazul în care rata dobânzii acordata pentru depozite este mentinuta la un nivel foarte redus din motive administrative.

Figura 2.2

Modalitati de interventie guvernamentala pentru solutionarea problemelor bancare

O modalitate de reorganizare a sectorului bancar este data de privatizarea bancilor. Aceasta urmareste îmbunatatirea modului de conducere a bancilor. Dat fiind faptul ca în tarile în tranzitie, sectorul bancar este dominat de bancile cu capital de stat, privatizarea reprezinta solutia cea mai comuna. Schimbarea formei de proprietate are loc însa doar dupa ce bancile au fost restructurate pentru a evita renationalizarea bancilor private insolvente.

Indiferent de strategia adoptata, aceasta trebuie sa fie transparenta, sa transmita semnale clare investitorilor, managerilor întreprinderilor si bancilor, personalului acestora, pentru a minimiza incertitudinea în perioada de tranzitie. Deosebita importanta reprezinta integrarea politicilor la nivel macro si microeconomic în cadrul politicii generale, privatizarea fiind parte a procesului de restructurare în care corelarea politicilor macro si microeconomice joaca un rol esential.

Guvernul intervine în restructurarea bancilor si întreprinderilor atât în mod direct cât si în mod indirect. Autoritatile monetare trebuie sa intervina la rândul lor pentru a asigura cadrul legislativ adecvat, supravegherea bancara eficienta - preconditii care ofera caracterul durabil al restructurarii.

2.3 Rolul Bancii Nationale a României în reforma sistemului bancar

Potrivit statutului (Legea 34/91), BNR este condusa de un guvernator si un consiliu de administratie numiti de parlament la recomandarea primului ministru. Pentru a se pastra independenta bancii centrale fata de factorul politic, conducerea bancii este numita pe opt ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, iar destitutirea se face de catre parlament la recomandarea primului ministru.

Primul articol din statut defineste rolul BNR: de a conduce politica monetara si de credit încadrata în strategia economica si financiara a tarii având drept obiectiv mentinerea stabilitatii monedei nationale. Pentru a realiza acest lucru, BN determina volumul masei monetare în circulatie (oferta de moneda), conduce politica de schimb valutar si supravegheaza activitatea bancilor.

În ultimii ani au existat discutii în legatura cu gradul de independenta al bancii centrale. La începutul anilor 1990 BNR si-a stabilit obiectivele si a utilizat instrumentele de politica monetara pe care le considera potrivite. Cu alte cuvinte, s-a bucurat de independenta atât în stabilirea obiectivelor cât si în utilizarea instrumentelor de politica monetara. Cu toate acestea, în anii urmatori, guvernul a intervenit deseori pentru a stabili obiectivele ce trebuiau urmarite. În ceea ce priveste alegerea instrumentelor, s-au înregistrat interferente atât din partea guvenului cât si a parlamentului. Putem mentiona ca exemplu ordinul de refinantare a creditelor acordate în agricultura, compensarea arieratelor dintre întreprinderi, controlarea ratei de schimb valutar, etc.

Modul de alocare al creditelor nu a cunoscut modificari majore în primii ani ai perioadei de tranzitie. Principalele obiective ale politicii monetare si de credit stabilite anterior pe baza planului anual au constat în:

- furnizarea volumului de credite necesar întreprinderilor pentru a realiza volumul planificat al productiei;

- furnizarea aceluiasi grad de lichiditati în economie care sa întâmpine volumul planificat al productiei de bunuri si servicii.

BNR a stabilit plafoane de creditare pentru bancile comerciale în anii 1990 si 1991. Evident, acest instrument a favorizat marile banci care si-au întarit pozitia dominanta în cadrul sectorului bancar. Din nefericre, aceasta a dus si la finantarea productiei de bunuri fara cerere pe piata. Potrivit datelor furnizate de Oficiul National de Statistica valoarea stocurilor a crescut de la 10,5 la suta în 1991 la 13,7 la suta din produsul intern brut în 1992.

La începutul anului 1992 s-a introdus obligativitatea constituirii unei rezerve pentru toate depozitele în moneda nationala. Nivelul ridicat al rezervei minime obligatorii a fost utilizat în 1993 pentru accelerarea transferurilor de fonduri între bancile comerciale. Din 1994, rezerva minima obligatorie a inclus în calcule si depozitele în valuta ale agentilor economici. Cu toate acestea, BNR nu a reusit sa utilizeze rezerva minima obligatorie în mod eficient, având în vedere faptul ca CEC-ul atragea majoritatea depozitelor populatiei.

De la 1 august 1995 s-au introdus noi reglementari privind modalitatea de refinantare. Refinantarea înseamna creditarea bancilor comerciale de catre banca centrala pe o perioada scurta de timp, sub 90 zile, pe baza unei garantii. Astfel, bancile comerciale aveau acces la patru instrumente de refinantare:

- credite structurale

- credite de licitatie

- credite speciale

- credite overdraft (lombard).

Lipsea însa unul dintre cele mai eficiente instrumente de reducere a lichiditatii pe piata operatiilor de open market. Banca Nationala putea mari volumul creditelor acordate în economie pe seama facilitatilor de refinantare, dar era limitata în încercarea de a restrânge volumul masei monetare. Piata obligatiunilor de stat era doar într-o faza incipienta.

În primii doi ani de la înfiintarea sistemului bancar pe doua nivele bancile comerciale nu au întâmpinat dificultati în utilizarea fondurilor Casei de Economii la o rata a dobânzii sub nivelul ratei dobânzii de rescont a BNR. Datorita costului redus al utilizarii resurselor CEC bancile comerciale nu au fost interesate în atragerea economiilor populatiei. Astfel, într-o perioada în care rata anuala a dobânzii era de 300 la suta bancile plateau o rata a dobânzii de 40-50 la suta pe an la depozitele populatiei si în jur de 20 la suta pe an pentru conturile curente ale agentilor economici.

Aceste actiuni au subminat încercarile BN de a implementa o politica monetara restrictiva si de a ridica nivelul ratei dobânzii. Pentru a evita 'dolarizarea' economiei si temându-se ca inflatia se putea transforma în hiperinflatie, BNR a luat masuri concrete la sfârsitul anului 1993. Pachetul de masuri de politica fiscala si monetara au prevazut ca fondurile Trezoreriei de Stat sa fie pastrate la banca centrala, iar resursele CEC sa poata fi folosite doar pentru nevoile financiare ale Ministerului de Finante. Penalitatile calculate în cazul depasirii pozitiei de overdraft au fost majorate spectacular, în timp ce volumul creditelor overdraft a fost plafonat. În mod inevitabil, bancile au trebuit sa apeleze la economiile populatiei si pentru prima data s-au înregistrat valori pozitive ale ratei reale a dobânzii. În prima parte a anului 1994, BN a fost nevoita sa intervina aproape zilnic pe piata pentru a evita aprecierea leului. În cadrul acestor interventii banca centrala a acumulat rezerve în valoare de aproximativ 350 milioane dolari .

În toamna anului 1995 România a încheiat al treilea acord stand-by cu Fondul Monetar International (FMI). Valoarea creditului prezenta mai putina importanta ceea ce se urmarea era promovarea lansarii noii emisiuni de obigatiuni guvernamentale Samurai si Eurobond din 1996. În timp ce succesul emisiunii de obligatiuni a depasit asteptarile tuturor, România nu a reusit sa îndeplineasca conditiile stabilite prin acordul stand-by.

Deficitul comercial semnificativ din 1995, volumul limitat al rezervelor statului, la care se adauga criza Dacia Felix, au erodat încrederea populatiei în moneda nationala. La începutul anului 1996, BN a fost nevoita sa suspende licenta de dealer a tuturor bancilor, cu exceptia a patru banci comerciale. Ulterior, rata de schimb s-a mai stabilizat. Cu toate acestea, în iunie 1996 FMI a suspendat programul initiat datorita neîndeplinirii conditiilor prevazute. Succesul emisiunii de obligatiuni a facut autoritatile sa acorde mai putina importanta celorlalte obiective.

BN a acordat deosebita importanta supravegherii prudentiale a bancilor. Reglementarile aprobate s-au conformat directivelor Uniunii Europene, al carei membru asociat tara noastra a devenit în 1995. Cu toate acestea, a fost nevoie de doua crize bancare pentru a demonstra ca nu este suficient ca reglementarile sa existe, ci ele mai trebuie sa fie si aplicate. Drept consecinta, a luat fiinta o divizie de supraveghere a bancilor în cadrul departamentului de supraveghere.

Legea cu privire la activitatea bancara prevedea faptul ca bancile puteau apela la experti independenti pentru a obtine un audit al conturilor lor, dar nu solicita acest lucru. BNR a încurajat bancile sa emita anual o situatie a conturilor. De asemenea, institutiile financiare internationale care au deschis linii de creditare pentru unele dintre bancile comerciale au insistat asupra acestui lucru. Drept urmare, majoritatea bancilor au realizat necesitatea analizelor de audit si le-au întocmit pin efort propriu, chiar daca le-au considerat costisitoare.

Probabil una dintre masurile implementate care s-a bucurat de mult succes a fost obligativitatea constituirii de rezerve prin provizionarea creditelor în functie de risc. Potrivit legii 3/1994 emise de BNR, creditele se clasifica în cinci categorii de risc, iar provizioanele se constituie în functie de categoria de risc în care e inclus creditul respectiv. O situatie anormala a aparut în balantele unor banci a caror rezerve depaseau valoarea capitalului social.

Doua potentiale arii de interes trebuiau sa prezinte noile activitati desfasurate de CEC si înfiintarea cooperativelor de credit. Potrivit noului statut, CEC-ul se poate angaja în operatii de creditare a întreprinderilor mici si mijlocii. Imprudenta si lipsa de experienta în astfel de activitati poate primejdui siguranta depozitelor. În ceea ce priveste cooperativele de credit, legea a prevazut ca 100 de persoane interesate puteau înfiinta o cooperativa de credit. Aceste entitati puteau presta servicii asemanatoare celor bancare fara a fi nevoite însa sa îndeplineasca toate conditiile impuse bancilor. Falimentul unui mare numar de cooperative de credit ar avea un puternic efect negativ asupra încrederii populatiei în sectorul financiar.

2.4 Piata monetara în anii de tranzitie

Atât piata monetara în lei cât si în valuta s-au dezvoltat rapid imediat ce s-a trecut la modelul bancar universal. Dar amândoua piete monetare au cunoscut evenimente nefavorabile: închiderea a doua dintre bancile domestice, si respectiv ridicarea licentei de dealer a majoritatii bancilor în martie 1996.

Piata interbancara în lei. Volumul tranzactiilor desfasurate pe aceasta piata a crescut continuu desi reglementarile privind modul de operare au fost introduse doar în 1995. Printre obiectivele urmarite de BNR s-au inclus:

- dezvoltarea unei piete interbancare standardizate;

- pregatirea personalului bancar pentru a desfasura tranzactii într-o maniera profesionala

- publicarea zilnica a ratei dobânzii la care se încheiau tranzactiile;

- stimularea bancilor de a prezenta zilnic rapoarte standardizate.

Potrivit reglementarilor BN din mai 1995, bancile trebuiau sa transmita printr-un sistem informational (Reuters, Telerate, etc) nivelul ratelor dobânzii practicate la cel putin urmatoarele maturitati: o saptamana, una, trei, sase, noua si doisprezece luni. De asemenea, s-a facut distinctie între activitatile de front si back office. Zilnic, bancile furnizeaza informatii cu privire la nivelul ratei dobânzii BUBID - pentru depozitele atrase si BUBOR - pentru depozitele oferite. Nivelul publicat se calculeaza pe baza mediei aritmetice a tuturor cotatiilor facute de bancile participante pe piata interbancara, excluzând valorile minime si maxime.

Problemele de lichiditate cu care s-au confruntat bancile Dacia Felix si Credit Bank au avut un impact puternic asupra pietei interbancare: bancile au devenit mai precaute în acordarea de credite. Pierderile suferite cu aceasta ocazie nu au fost date publicitatii, dar se stie ca CEC-ul a dat bancii Credit Bank 400 milioane lei cu imprumut .

Piata valutara interbancara. Vorbim despre piata valutara interbancara începând cu august 1994. În perioada anterioara fusesera luate diverse initiative privind reglementarea pietei valutare. Acestea au afectat valoarea sumelor pe care bancile le licitau zilnic sub auspiciile BNR. Variatia mare a ratei de schimb pe perioade scurte de timp a subminat încrederea în moneda nationala. În ciuda eforturilor depuse pentru a sustine leul, deprecierea acestuia nu a putut fi evitata în conditiile în care problemele structurale ale economiei ramasesera nerezolvate.

Din a doua jumatate a anului 1994, câteva banci (majoritatea cu capital de stat) au dobândit calitatea de 'dealer' si 'broker'. Tranzactiile se desfasurau atât pe piata spot cât si pe piata forward, tranzactiile forward fiind limitate însa la o luna. Anul urmator, din iulie 1995, si bancile straine au primit licenta de a participa la tranzactiile pe piata valutara.

BN calcula media ponderata a ratei la care se încheiau tranzactiile si stabilea 'rata de referinta'. Adeseori au existat probleme datorita diferentei dintre rata de referinta comunicata de BNR si rata practicata de birourile de schimb. Uneori diferenta a ajuns pâna la 20 de procente în ciuda sperantelor BN ca cele doua rate de schimb nu vor diferi cu mai mult de trei - cinci procente. Populatia a început sa utilizeze diferenta dintre cele doua rate de schimb ca un indicator al devaluarii ce urma sa survina.

Deficitul balantei comerciale, rata inflatiei ce nu se diminua, perspectivele sumbre cu privire la performantele anului urmator (1996), s-au aflat printre factorii care au dus la accelerarea ratei de devaluare a monedei nationale. În martie 1996, BNR a revocat licenta de dealer a tuturor bancilor. Ulterior, trei banci cu capital de stat si o banca privata au redobândit licenta. S-au introdus reglementari stricte privind modalitatea de operare a caselor de schimb valutar. Scopul imediat urmarit era reducerea diferentei dintre rata de referinta calculata de BNR si rata de schimb practicata de birourile de schimb.

În urma acestor masuri s-a atins o anumita stabilitate pe piata valutara, iar deprecierea leului a urmat un trend mai gradual. Majoritatea tranzactiilor însa au avut loc în cadrul bancilor si prea putin s-a apelat la piata interbancara. Cu alte cuvinte, bancile încercau sa întâmpine cererea de moneda straina pe seama depozitelor atrase în moneda respectiva si a resurselor proprii.

Actiunile întreprinse au contravenit prevederilor acordului stand-by încheiat cu FMI. Adaugând la aceasta si faptul ca existau dificultati în îndeplinirea conditiilor de performanta solicitate, FMI a decis suspendarea acordului. Efectul negativ al acestei operatiuni s-a simtit puternic în economie: a scazut volumul comertului exterior, si mai cu seama al exporturilor, fata de anul precedent. Pâna în toamna anului 1996 diferenta dintre rata de schimb valutar practicata pe piata si rata de referinta calculata de BN s-a majorat din nou.

În cazul pietei valutare interbancare problemele s-au datorat caracterului inconsistent al politicilor utilizate. Deciziile luate la începutul anului 1996 din considerente politice au dus la pierderea unor pasi importanti facuti pe calea progresului si reformei. Problemele de pe piata valutara au afectat atât bunul mers al economiei în general cat si modul de operare în cadrul sistemului bancar. De asemenea, astfel de actiuni pun la îndoiala caracterul independent al bancii centrale.