RELAŢIA CONTABILITATE - FISCALITATE
Satisfacerea nevoilor colective ale oricarei societati impune realizarea unor venituri publice. În consecinta , statul procedeaza la repartitia sarcinilor publice între membrii societati, instrumentul financiar si juridic fiind obligatia fiscala sub forma taxelor si impozitelor. Notiunea care defineste cel mai bine aria de cuprindere a domeniului impozitelor si a taxelor este cea de sistem fiscal. Sistemul fiscal trebuie conceput si înteles ca un tot unitar care cuprinde trei elemente interdependente:
a) legislatia fiscala- care reglementeaza, instituie impozitele si taxele;
b) mecanismul fiscal - care constituie o suma de modele, procedee, tehnici prin care se realizeaza actiunea de urmarire 919g61j si percepere. Din mecanismul fiscal fac parte si suporti informationali;
c) aparatul fiscal - care, bazându-se pe legislatia fiscala, pune în miscare sistemul fiscal în scopul realizarii obiectivului final: urmarirea si perceperea impozitelor si taxelor[1].
Sistemul contabil al agentilor economici si planul de conturi general, care a fost adoptat cu data de 1 ianuarie 1994, au creat posibilitatea de a se urmarii stabilirea si achitarea obligatiilor fiscale pe fiecare categorie de impozit sau taxa. Prin urmare, în prezent, nu sunt necesare evidente paralele cu contabilitatea pentru stabilirea relatiilor cu bugetul de stat sau bugetele locale, fiind necesare doar suporturile de informatii si documentele justificative care se înregistreaza în conturile sintetice si analitice.[2]
Contabilitatea reprezinta un instrument de cunoastere si gestiune a situtiei patrimoniale, a situatiei financiare si a rezultatului obtinut. În conditiile în care întreprinderea este integrata organic în economia de piata, contabilitatea trebuie sa se orienteze si spre mediul economic-social reprezentat de protagonistii sociali, consumatori de informatii ca produs al contabilitatii.
Contabilitatea trebuie sa
asigure informatii pentru investitorii de capital, fiscalitatea ca
reprezentat al statului, bancheri, furnizori - ca parteneri de afaceri ai
întreprinderii, organelor de sinteza informationala ale
Guvernului si salariatii întreprinderii.
În raport cu acesti
utilizatori, contabilitatea trebuie sa se înscrie pe coordonata
neutralitatii si adevarului, furnizând o informatie
fidela asupra situatiei patrimoniale si financiare, precum
si asupra rezultatului. Pentru a argumenta aceste afirmatii
enumeram câteva reguli si principii generale care prezinta
importanta pentru raporturile contabilitatii cu fiscalitatea:
a) afectarea veniturilor
si a cheltuielilor ale exercitiului în care s-au angajat;
b) evaluarea activelor la
intrare în functie de costul istoric care are o determinare obiectiva
si poate fi verificabil;
c) evaluarea anuala, la
inventarierea patrimoniului, la valoarea de utilitate (actuala) a tuturor
activelor si datoriilor;
d) contabilizarea pierderilor
latente, a datoriilor probabile si a deprecierilor de valoare (datorate
uzurii morale si fizice, degradarii, dezasortarii stocurilor,
neîncasarii creantelor, clientilor dubiosi si rau
platnici, etc.) la închiderea fiecarui exercitiu fara a
tine cont de eventualele plusvalori latente (din prudenta)
si active probabile;
e) distinctia dintre "costurile
perioadei" si "costul produsului", deoarece cheltuielile angajate
necunoscute de costul produsului nu pot fi nici imobilizate, nici stocate, nici
repartizate asupra rezultatului (cheltuieli generale de administratie
si cheltuieli de desfacere).
Contabilitatea si fiscalitatea constituie doua discipline adesea independente una de alta, dar societatile comerciale, regiile autonome si alte institutii de stat prezinta un ansamblu de documente contabile si fiscale care trebuie analizate în ansamblu si nu independent unul de altul[3].
Contabiltatea raspunde în plan informational si decizional la problematica gestiunii valorilor economice separate patrimonial. Entitatile patrimoniale au constituit spatiul de reprezentare si actiune al contabilitatii.
Unul din interesele informationale onorate de contabilitate, considerat de unii autori principal, este cel fiscal. Din totdeauna pentru contabilitate a existat problema concilierii sale cu fiscalitatea. Cauza unei asemenea situtii a fost generata de faptul ca nu în toate cazurile principiile contabile privind evaluarea si calculul economic sunt convergente cu cele fiscale, care nu se subordoneaza prezentarii unei imagini fidele a operatiilor ce au loc în întreprindere. Principiile fiscale urmaresc, fie stimularea, fie inhibarea unei activitati.
Fiscalitatea are la baza dreptul contabil pentru a determina regimul de impozitare privind beneficiile, TVA, impozitele si taxele locale, contributiile pentru asigurari sociale etc.
Contabilitatea, în cadrul obiectivelor de imagine fidela, are un rol esential în economie pentru a furniza situatiile financiare. Aceste situatii prezinta credibilitate daca sunt: inteligibile, relevante, corecte, comparabile în timp si spatiu.
Odata cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operatie este generatoare de un element fiscal. Impozitul penetreaza tot ce este tranzactie, intersectie între întreprindere si mediul economico-social, acumulare si distribuire de resurse.
Dezvoltarea fiscalitatii genereaza necesitatea crearii unui sistem informational pentru a tine cont de multimea regulilor fiscale, cu complementul penalitatilor aplicabile în momentul punerii în evidenta a neregulilor.
Obligatiile, riscul, controlul si sanctiunile au fost de-a lungul timpului asociate fiscalitatii, conferindu-i o imagine de constrângere greu acceptata de conducerile întreprinderilor.
O stabilitate a regulii fiscale fara a polua conturile anuale, face posibila reorientarea conducerii economice a firmei de a veghea atât asupra parametrului fiscal dar, mai ales asupra dezvoltarii afacerilor, rentabilizarii lor, cresterea profitului, analiza valorii adaugate si a capacitatii de autofinantare.[4]
Rezultatul final poate fi privit din doua unghiuri:
· rezultat contabil
· rezultat fiscal.
Se mai apreciaza, de asemenea, ca TVA este
un impozit cu randament fiscal ridicat, stabil si elastic, cu pondere
semnificativa în totalul veniturilor bugetului de stat. De asemenea se
considera ca TVA poate fi privit din trei puncte de vedere :
- din punct de vedere fiscal, TVA este un
impozit pe consum suportat de consumatorul final;
- din punct de vedere economic TVA este un
indicator ce permite masurarea valorii nou create ;
- din punct de vedere contabil TVA este
neutra pentru unitatea economica.
Având în vedere faptul ca
în România sistemul fiscal este nou si într-o continua modificare,
legislatia în domeniul TVA este foarte bogata .
Astfel, în domeniul deficitelor fiscale, posibilitatile legale sunt
numeroase, în timp ce un deficit contabil
este o contraperformanta pe care întreprinderea trebuie sa o
corecteze cât mai repede posibil daca ea vrea sa-si asigure
perenitatea. Un deficit fiscal , datorita posibilitatilor de
reportare asupra beneficiilor ulterioare, poate constitui un atu care este
convenabil de a fi folosit cât mai bine în functie de
posibilitatile oferite de legislatie. Deficitul nu poate fi
transmis unei alte societati decât în cazuri si conditii
specifice cum ar fi fuziunea.
Beneficiul fiscal nu corespunde decât rareori cu beneficiul contabil. De fapt
legea fiscala a fixat reguli diferite fata de cele ale planului
contabil general , privitoare la deductibilitatea unor cheltuieli, cât si la
conditiile de impozitare a anumitor venituri. Se cuvine deci sa
aplicam aceste reguli fiscale pentru determinarea bazei impozabile. Pentru
aceasta se ia ca punct de plecare rezultatul contabil caruia i se
aplica niste corecturi. Anumite sume trebuie sa fie adaugate
rezultatatului contabil, acestea putând fi denumite generic REINTEGRĂRI,
alte sume trebuie diminuate din rezultatul contabil, acestea fiind DEDUCERILE.[6]
|
