RISCUL DE CREDIT

RISCUL DE CREDIT

1. Definirea, clasificarea si identificarea riscurilor bancare

1.1. Definirea riscului

Notiunea de risc poate fi definitǎ ca un angajament care poartǎ o incertitudine datoritǎ probabilitatii de castig sau pierdere. Etimologic, termenul provine din latinǎ “re-secare” care inseamna rupturǎ intr-un echilibru.

Orice organizatie cu profil economic sau financiar se conduce dupa un statut propriu, care consfinteste sfera de activitate si care, in mod direct, ii defineste personalitatea si specificul afacerilor de care se ocupǎ. Aceste organizatii si institutii au ceva specific, dar au si ceva comun, si acest “ceva” comun este obiectul de a-si finaliza actiunile proprii cu profit.

In aceastǎ categorie intrǎ si bancile, activitatea lor specificǎ constand in atragerea de disponibilitati de pe piatǎ, care, impreunǎ cu capitalul propriu, sǎ fie plasate in afaceri profitabile. Aceasta presupune cǎ bancile vor fi in masura sǎ asigure pretul resurselor atrase de pe piata, cheltuielile de functionare proprii si sǎ obtina un profit convenabil.

Orice activitate bancarǎ comportǎ si un risc. De aceea, riscul existǎ permanent, el insoteste ca o umbrǎ toate afacerile bancii si se produce sau nu, in functie de conditiile care i se creeaza. Cel mai simplu spus, riscul bancar este probab 939j93j ilitatea ca intr-o tranzactie sǎ nu se obtina profitul asteptat si chiar sǎ apara o pierdere.

Activitatea de zi cu zi intr-o bancǎ, se caracterizeaza prin existenta unor riscuri. Aceasta nu inseamna cǎ automat se pot rezolva pierderile generate de ele. Trebuie, in primul rand, ca ele sǎ fie identificate, sǎ fie cunoscute si utilizate instrumente, tehnici si metode specifice de diminuare si/sau evitare a influentei lor negative asupra activitatii bancare.

Se poate aminti cǎ nivelul rezultatelor sperate si riscurile asumate intaresc inter-relatia create intre profituri si riscuri. In continuare, trebuie avut in vedere cǎ, atunci cand abordǎm problema performantelor de ansamblu ale bancii comerciale, trebuie sǎ ne gandim la necesitatea:

de a dovedi cǎ metodologiile utilizate in analiza rezultatelor obtinute de agentii economici sunt utile si pentru analiza rezultatelor bancilor comerciale;

de a gasi cǎile principale de evaluare a profiturilor si a riscurilor asumate de o bancǎ comercialǎ;

de a stapani relatiile de interdependentǎ dintre aceste riscuri si profituri.

Riscul bancar se poate spune cǎ este un fenomen care apare pe parcursul derularii operatiunilor bancare si care provoaca efecte negative asupra activitatilor respective, prin deteriorarea calitatii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi, afectarea functionalitatii bancii. Riscul bancar poate fi provocat in interiorul bancii de catre clienti sau din cauza mediului concurential extern.

1. Clasificarea riscurilor

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancǎ in activitatea ei zilnicǎ, precum si diversitatea situatiilor care conduc la aceste riscuri ne fac sǎ credem cǎ o clasificare unicǎ nu este posibilǎ.

De aceea, in prezenta lucrare se va incerca, fǎrǎ a pretinde cǎ poate fi cuprins totul, o clasificare dupa mai multe criterii selectate din literatura de specialitate.

A. In functie de piata care determinǎ aparitia riscului, existǎ douǎ categorii:

riscuri determinate de piata produsului;

riscuri determinate de piata capitalului;

Riscurile de piata produsului. Aceastǎ categorie de riscuri se referǎ la aspectele strategice si operationale ale gestiunii veniturilor si cheltuielilor de exploatare.

Riscurile de piata produsului cuprind:

Riscul de creditare. Este riscul cel mai important dintre cele de pe piata produsului, el datorandu-se deprecierii valorii, ca o consecintǎ a falimentului sau nerambursǎrii imprumutului;

Riscul de strategie(de afaceri). Este riscul ca intreaga linie de afaceri sǎ devina ineficientǎ datoritǎ competitiei sau uzurii morale. Un exemplu il poate constitui disparitia relativǎ a pietei traditionale de credite mari cu risc scazut pentru corporatii, acestea fiind inlocuite cu hartii comerciale.

Un alt exemplu de risc de strategie este acela in care o bancǎ nu este pregatita sau nu este capabilǎ sǎ devina competitivǎ intr-o noua activitate. Astfel, in activitatea de emitere a cardurilor, unele banci au amanat aceastǎ actiune, ele nemaiputand obtine un avantaj competitiv in acest domeniu. Aceastǎ atitudine conservatoare de a astepta piata sǎ se dezvolte reprezinta ea insasi un risc.

Riscul datorat reglementǎrilor bancare. Institutiile financiare functioneaza ca centre de profit in baza unor licente care pot fi revocate, ceea ce poate sǎ ducǎ la pierderea unor investitii importante. Astfel, in S.U.A., in ultimele decenii au avut loc nationalizari de banci. In Romania poate fi explicatǎ in acest sens retragerea licentei de functionare a unor banci care, desi erau neoperationale, angajasera investitii importante pentru sedii si echipamente in momentul retragerii. De asemenea, un alt risc de reglementare poate fi retragerea licentelor de dealer de pe piata valutarǎ interbancarǎ romanesti si straine.

Riscul de reglementare poate fi intalnit si cand o banca specializatǎ intr-un anumit domeniu se transformǎ intr-o bancǎ universalǎ, urmand sǎ concureze cu celelalte banci care actioneaza si ele pe aceleasi domenii.

In categoria riscurilor de reglementare poate exista si riscul aditional ca autoritate de reglementare sǎ modifice politicile de operare . Un exemplu in acest sens il constituie modificarea de catre C.N.V,M. a modului de calcul al activelor fondurilor mutuale, reglementare care a dus la colapsul catorva institutii de acest gen, cu grave si ample implicatii economice si sociale.

• Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piata produsului, el neputand fi ignorat de nici o institutie financiarǎ, si constǎ in riscul ca sistemele de calcul sǎ nu functioneze corect.

• Riscul de marfǎ. Preturile marfurilor pot sǎ afecteze uneori imprevizibil bancile, precum si alti creditori, avand impact general atat asupra economiilor, cat si asupra debitorilor. De exemplu, cresterea pretului energiei poate sǎ actioneze asupra inflatiei, contribuind la cresterea ratelor dobanzii si, in continuare, efectul propagandu-se asupra unor active financiare bazate pe o ratǎ fixǎ a dobanzii.
• Riscul resurselor umane. Reprezinta forma de risc cea mai subtilǎ, foarte dificil de masurat care rezultǎ din politica de personal: recrutarea, pregatirea, motivarea si mentinerea specialistilor.
• Riscul legal.  Acest risc imbraca douǎ forme:

a) responsabilitatea creditorilor atunci cand debitorii au pretentia cǎ falimentul lor a fost cauzat de faptul cǎ banca a promis cǎ nu va retrage creditul sau cǎ va acorda credite suplimentare;

b) litigiile legate de deseuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care initial a stat la baza acordarii de credite ca garantie. Dupa deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie facute cheltuieli mai mari decat valoarea lui pentru a realiza neutralizarea efectului radioactivitatii sau chiar interdictia de instrainare sau folosire a acestuia.

• Riscul de produs. Acesta se referǎ la marele risc ca produsele oferite de catre o institutie

financiarǎ sǎ se uzeze si sǎ devina necompetitive. Un astfel de risc poate fi intalnit la ATM-uri. O bancǎ poate sǎ investeasca si sǎ-si dezvolte o retea de ATM-uri la un moment dat, care este competitivǎ. In paralel, furnizorii de ATM-uri dezvoltǎ propriile produse si le ofera altor clienti. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei bancii, astfel cǎ investitia ei poate devenii pierdere.

Riscuri determinate de piata de capital. In general, pietele de capital si riscurile lor afecteaza valoric toate companiile, semnificative fiind insa institutiile financiare, in cazul carora este greu de facut o distinctie clarǎ intre riscul pietei produsului si al pietei de capital.

De exemplu, riscul ratei dobanzii, in cazul creditelor cu ratǎ fixǎ, este un risc al pietei de capital, in acelasi timp riscul creditelor cu ratǎ fixǎ poate determina falimentul unui debitor slab si astfel, riscul ratei dobanzii se transformǎ in risc de creditare, care este de fapt un risc al pietei produsului.

Din punct de vedere al pietei de capital, existǎ urmatoarele tipuri de risc:

• Riscul ratei dobanzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbarile 

ratelor dobanzii. Fluctuatia pretului activelor financiare si pasivelor datoritǎ schimbarii ratei dobanzii intr-o perioadǎ de timp poate transforma diversele riscuri(ex. riscul de creditare) intr-o amenintare majora la adresa unei banci.

Riscul de lichiditate reprezinta, pentru banci, dificultatea in a procura resursele necesare pentru a face fatǎ propriilor angajamente la un moment dat.

Prin natura lui, acest risc are o semnificatie extinsǎ. Trebuie sǎ deosebim riscul de lichiditate, ce se referǎ la disponibilitatea imediatǎ a fondurilor plasate, de riscul de solvabilitate, care are drept bazǎ de referinta acoperirea finalǎ a pasivelor existente prin active valorificabile si, in ultimǎ instantǎ, capacitatea de a acoperi prin capital propriu angajamentele privind resursele mobilizate.

• Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumparare sau vanzare

de monedǎ, alta decat cea in care evidentiaza in contabilitate.

Riscul cursului de schimb afecteaza atat piata produselor, cat si piata de capital. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenta capacitatea debitorilor de a-si rambursa imprumuturile.

Pentru acoperirea riscului valutar, sunt utilizate:

contractele forward (contracte clasice la orice datǎ in viitor, orice valutǎ, la un anumit termen);

operatiuni swap – asigurǎ infuzie de lichiditate in moneda necesarǎ, acopera pozitia valutarǎ.

• Riscul de decontare – este o formǎ particularǎ a riscului de eroare, care presupune

implicarea competitorilor bancii. Se referǎ la transferul de sume intre bancile locale si cele internationale. Acest risc este administrat atent prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmarire a plǎtilor. Astfel, prin acest sistem se efectueaza o singurǎ platǎ la sfarsitul zilei, in locul a nenumarate plǎti prin tranzactiile individuale.

Riscul de bazǎ este o varietate a riscului ratei dobanzii. Pentru protectia impotriva ratei dobanzii. Pentru protectia ratei dobanzii, se pot utiliza combinatii de tranzactii avand diferite active de bazǎ si urmarindu-se in mod special relatia existentǎ si previzibilǎ dintre activele de bazǎ. Pot fi utilizate ca instrumente de hedging contractele futures.

B. Expunerea la risc a unei societati bancare este generate atat de ansamblul activitatii sale, cat si de fiecare tip de operatiune (tranzactie) efectuatǎ. Astfel, este delimitatǎ strict expunerea purǎ la risc si cea suplimentarǎ.

In acest context, se poate face clasificarea riscurilor dupa criteriul activitatii bancare in:

• riscuri pure;
• riscuri lucrative.

Riscurile pure se caracterizeaza prin aceea cǎ expunerea este generatǎ de activitatile si procesele bancare cu potential de a produce evenimente care sǎ se soldeze cu pierderi. La randul lor, riscurile pure se pot imparti in:

• riscuri fizice – care se pot manifesta ca distrugere a cladirilor, avariere a cladirilor in curs

de construire, distrugere a liniilor de telecomunicatii etc.;

• riscuri financiare – care pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri in curs de incasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere a arhivelor, nerecuperarea pierderilor;
• riscuri criminale si frauduloase – utilizarea frauduloasǎ a mijloacelor de platǎ, intocmirea

dosarelor de credit in baza unor documente false, deturnari de fonduri, existenta unor bancnote false etc.;

• riscuri de raspundere – nerespectarea actelor normative in vigoare, a normelor si

circularelor bancii, erori de gestiune a conturilor, acordari abuzive de credite etc.;

Riscurile lucrative (speculative) – apar ca urmare a unor operatiuni prin care se incearca obtinerea unui profit suplimentar. Aceastǎ expunere poate genera si cheltuieli suplimentare si deci si pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadentǎ, pierderi la portofoliul de titluri sau o structurǎ defectuoasǎ a activelor bancare.

C. In functie de caracteristicile bancare. O altǎ clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bazǎ gama de operatii bancare ce pot genera riscuri si forma acestor riscuri. In tabelul urmator se prezinta o clasificare succintǎ a principalelor tipuri de riscuri asumate de o bancǎ universala in desfasurarea operatiilor proprii: riscuri financiare asumate in gestiunea bilantului, riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare si riscuri ambientale care sunt generate de operarea bancii intr-un mediu concurential strict reglementat de autoritatea bancarǎ si intr-un spatiu economic caracterizat de propria sa dinamica.

Clasificarea riscurilor bancare in functie de cauza si forma lor

Riscurile financiare – pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare.

A gestiona incorect riscurile financiare inseamna a falimenta treptat o societate bancarǎ. In acest grup de riscuri se include:

Riscul de creditare – denumit si risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii activelor bancare. Exprimǎ probabilitatea incasarii efective, la scadentǎ, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobanzi).

Riscul de lichiditate sau riscul de finantare – exprimǎ probabilitatea finantarii efective a operatiunilor bancare. Pentru cei care au imprumutat banca, poate apare ca risc de creditare dar aceasta este doar o componenta a sa.

Riscul de piata sau variatie a valorii activelor financiare – apare ca risc de variatie a ratei dobanzii, risc valutar si risc de variatie a cursului activelor financiare. Exprimǎ probabilitatea ca o variatie a conditiilor de piatǎ sǎ afecteze profitul bancar.

Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de indatorare – exprimǎ probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii sǎ fie insuficiente pentru a acoperii pierderile rezultate din activitatea curentǎ si ca aceste pierderi sǎ afecteze in mod negative plasamentele creditorilor bancii.

Intre toate aceste grupe de risc se exercita o interactiune permanentǎ, deoarece ele exprimǎ doar aspecte diferite ale aceluiasi potential de risc – operatiile bancare curente.

Riscurile de prestare – sunt asociate operatiilor din sfera serviciilor financiare. Acestea pot fi:

Riscul operational sau riscul de sarcina – exprimǎ probabilitatea ca banca sǎ devina incapabilǎ sǎ mai asigure servirea clientilor intr-un mod rentabil. In acest context sunt importante atat oferta de servicii, cat si capacitatea conducerii de a evalua si controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.

Riscul tehnologic – este asociat calitatii si structurii ofertei de produse financiare care au si ele un ciclu de viatǎ propriu si tind sǎ fie inlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectǎ a momentului scoaterii de pe piatǎ a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera semnificative si existǎ in permanentǎ riscul ca momentul ales sǎ nu fie cel mai adecvat din punctual de vedere al maximizarii profitului bancar.

Riscul produsului nou – este asociat inovarilor in sfera produselor financiare. Exprimǎ probabilitatea cumulatǎ a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depasirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism al echipei manageriale.

Riscul strategic – exprimǎ probabilitatea de a nu alege strategia optimǎ in conditiile date. El este inerent oricarei selectii de piete, produse si zone geografice pe care o implicǎ definirea strategiei bancii intr-un mediu complex.

Riscurile ambientale – cuprind acea clasǎ a riscurilor care este consideratǎ ca avand un puternic impact asupra performantei bancare, dar asupra carora societatea bancarǎ are un control limitat. Aceastǎ grupǎ de riscuri cuprinde:

Riscul de fraudǎ – este un risc de ordin intern pe care l-am inclus totusi in aceastǎ grupǎ deoarece pentru bancǎ, privitǎ ca entitate, actele si mai ales intentiile salariatilor reprezinta o variabilǎ externǎ greu controlabilǎ. Acest risc exprimǎ de fapt probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor bancii de catre angajatii acestora.

Riscul economic – este asociat evolutiei mediului economic in care actioneaza banca si clientii acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, national sau international. Exprima probabilitatea diminuarii performantei bancii ca urmare a unei evolutii adverse a conditiilor de mediu. Acestea influenteaza calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor si potentialul de risc.

Riscul concurential – exprimǎ probabilitatea reducerii profitului in conditiile modificarii raporturilor de piatǎ in defavoarea bancii. El este interesat activitatii bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piatǎ de o bancǎ sunt oferite si de alte institutii financiare.

Riscul legat – reflectǎ faptul cǎ bancile trebuie sǎ opereze in contextual stabilit de reglementarile legale in vigoare, chiar dacǎ acestea le creeaza un dezavantaj competitive fatǎ de alte institutii financiare concurente. Un alt aspect al acestui risc este acela cǎ existǎ o permanenta incertitudine in ceea ce priveste evolutia viitoare a cadrului normative de desfasurare a activitatii bancare, cat si referitor la momentul implementarii unor noi reglementǎri.

D. Clasificarea riscurilor in functie de alocarea lor in cadrul sistemului financiar. Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile.

Riscurile diversificabile – sunt acele riscuri care ajung sǎ fie relativ nesemnificative atunci cand sunt combinate suficient de multe pozitii (bilantiere) pentru ca legea numerelor mari sǎ fie activatǎ.

Riscurile nediversificabile – sunt cele care raman relativ semnificative ca expunere, chiar si dupa ce toate posibilitatile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate. Cu cat banca are mai multi debitori si cu cat valoarea creditelor acordate fiecaruia dintre ei este mai redusǎ relative la capitalul bancii, cu atat mai redusǎ va fi si probabilitatea ca nerambursarea unuia dintre aceste credite sǎ creeze bancii probleme de lichiditate sau de capital.

1.3. Identificarea riscurilor

In activitatea de conducere si supraveghere a riscului bancar, in literatura de specialitate se recomandǎ folosirea unei metodologii care include mai multe etape, respective identificarea, asumarea si transferul riscului.

Identificarea riscurilor si apoi analiza lor devin o doctrinǎ importantǎ si absolute necesarǎ o datǎ cu schimbarile ce apar in activitatea bancii si riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune si o nouǎ procedurǎ in depistarea si anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obtine cele mai bune metode de tratare a acestora.

Identificarea riscurilor, precum si localizarea lor constituie prima etapǎ de gestionare globalǎ a riscurilor, in cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecarui tip de produs si serviciu bancar.

Dupa identificarea riscurilor si localizarea lor, procesul continuǎ cu analiza obiectivǎ, care nu se intrerupe niciodata, aceasta constituind obiectul specific analizei de risc.

Controlul si eliminarea riscului reprezinta a doua etapǎ a metodei de conducere si supraveghere a riscurilor. Obiectivul acesteia este acela de a minimiza cheltuielile asociate fiecarui tip de risc identificat pe produse si servicii bancare.

O altǎ problemǎ abordatǎ ar fi actiunea de diminuare a riscurilor, evitarea lor, precum si influenta factorilor de risc.

Ultima etapǎ a activitatii de conducere si supraveghere a riscului bancar o constituie transferul riscului. In practica bancilor, existǎ sistemul de transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum si sistemul asigurarilor, polita de asigurare fiind ca un mijloc de transferare a riscului.

Conceptul de risc de credit

Riscul de credit ( “credit risc” sau “business risk”) este primul dintre riscurile bancare cu

care se confruntǎ o institutie financiarǎ. Riscul de creditare exprimǎ posibilitatea ca imprumutatii sau emitentii de titluri sǎ nu-si onoreze obligatiile la scadentǎ.

Pentru imprumutat, riscul de credit exprimǎ intr-o formǎ mai largǎ, degradarea situatiei financiare a acestuia. O mare varietate de motive legate de situatia generala a afacerii imprumutatului, dintre care multe sunt imprevizibile si afecteaza situatia financiarǎ a acestuia, pot contribui la riscul de credit.

Activitatea de credit implicǎ un risc, prin insasi elementele de anticipare pe care se bazeaza decizia de creditare, pentru bancǎ fiind de maxima importantǎ cunoasterea acestui risc, evaluarea sa cat mai aproape de realitate si acceptarea lui in cunostintǎ de cauzǎ .

Riscul de credit reprezinta o componenta fundamentalǎ a riscului bancar, a carui gestiune este reglementatǎ unitar, pe baza Legii bancare nr.58/1998, a normelor in vigoare emise de Banca Nationalǎ a Romaniei, precum si la nivelul fiecarei societati bancare in parte, conform reglementǎrilor si procedurilor proprii de management al riscurilor.

Acordarea de credit, propriu-zisǎ, poate fi in general descrisǎ ca fiind procesul prin care o anumitǎ valoare este imprumutatǎ unei entitati sau persoane, acceptandu-se un risc financiar asupra posibilitatii ca acea entitate/persoanǎ sǎ fie in viitor sǎ-si achite obligatiile.

In luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum si a unei datorii acceptabile, este foarte important sǎ se inteleaga modul in care acest risc poate fi modificat la maximum.

Acest lucru necesitǎ utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc care poate fi impartite in trei categorii:

Riscul tranzactiei – se referǎ la diferite aspecte functionale si operationale ale riscului afacerii;

• Riscul clientului – se referǎ la capacitatea clientului de a-si achita datoriile fatǎ de bancǎ;
• Riscul garantiei – se referǎ la posibilitatea bancii de a recupera creantele sale din ultima

sursǎ pe care o are la dispozitie.

Riscul tranzactiei, riscul clientului si riscul garantiei se aflǎ intr-o stransǎ legatura fiind necesar sǎ fie bine cunoscute in vederea aprecierii riscului general (de ansamblu) pe care il implicǎ respective. Intelegerea in profunzime a tuturor componentelor identificabile si cuantificabile ale riscului de general (ansamblu) dǎ posibilitatea compararii riscului general in raport cu recompense viitoare si, in acest sens, a luarii deciziei de acordare sau nu a creditului respectiv.

Riscul tranzactiei – acesta necesitǎ identificarea, intelegerea si acceptarea tuturor aspectelor functionale si operationale ale riscului implicat. Riscul tranzactiei cuprinde:

• natura si structura afacerii;

• implicatiile juridice, politice, economice si practice vis-à-vis de imprumutat;

• orice alte circumstante care pot afecta sau schimba riscul in sine;

Foarte important in riscul tranzactiei este cunoasterea naturii si structurii afacerii propuse de client, si anume:

• tipul de produs de credit;

• scopul pentru care este solicitat produsul de credit (activitati legale sau ilegale);

• termenul pe care se acordǎ (scurt, mediu si lung);

• sursa de rambursare a creditului (identificabilǎ sau neidentificabilǎ);

• mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;

• calitatea sursei de rambursare.

Exemplu:

Banca poate acorda credite, elibera scrisori de garantie sau analiza cambii sau bilete la ordin. In fiecare din aceste tranzactii existǎ un risc de credit, este acelasi, si anume, ca agentul economic cu care banca a intrat in relatie sǎ nu poata plati termenul respective.

Deosebirea dintre aceste afaceri pe care le face banca se regaseste in tipul de tranzactie si anume in timp ce in cazul creditului, eliberarea fondurilor bancare se face imediat sau intr-un termen foarte scurt, in situatia eliberarii scrisorilor de garantie sau analizarilor, eliberarea fondurilor devine efectivǎ la o datǎ viitoare si numai in situatia in care clientul garantat nu si-a respectat obligatiile pentru care a solicitat garantia bancii.

Indiferent de tranzactia pe care doreste sǎ o desfasoare banca, si care implicǎ risc de credit, trebuie identificate in prealabil, folosindu-se metoda investigativǎ, toate componentele care determinǎ riscul.

Astfel, trebuie investigate, analizate si cunoscute sursele si modalitatea de rambursare, drepturile si obligatiile contractuale ale clientului si debitorilor acestuia, natura, valoarea si gradul de lichiditate a fiecarei garantii oferite de client.

Calitatea surei de rambursare este o componentǎ de mare importantǎ in cunoasterea si comensurarea riscului.

Este de preferat ca banca sǎ incheie tranzactii in care sursa de rambursare sǎ fie identificabilǎ, deoarece poate fi analizatǎ calitatea acesteia si urmarit mecanismul prin care debitorii clientului efectueaza platile.

Spre exemplu, in cazul unui credit pe documente sursa de rambursare a creditului este identificabilǎ si poate in acelasi timp, sǎ fie masurata calitatea si urmarita modalitatea de platǎ, riscul de credit putand fi astfel determinat.

Alta este situatia in cazul unui credit pentru capital de lucru unde sursa de rambursare este neidentificabilǎ, ea regasindu-se in rezultatele activitatii globale a clientului, fiecare creantǎ avand un alt grad de lichiditate si alt mecanism de platǎ.

In concluzie, pentru minimizarea riscului asumat de catre bancǎ, inspectorul de credit trebuie ca, in functie de performantele financiare ale clientului, sǎ propuna clientului acel produs de credit care sǎ implice un risc cat mai mic din partea bancii.

Riscul clientului

Acesta presupune asumarea de catre bancǎ a riscului ca la data scadentei clientul va putea sǎ-si achite obligatiile pe care le are fatǎ de bancǎ.

Creditul constituie, din perspective bancii, un plasament cu un risc cunoscut si asumat in vederea obtinerii unui profit, iar din punct de vedere al clientului o sursǎ de finantare necesarǎ desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia.

Banca trebuie sǎ fie convinsǎ, in urma analizei pe care o efectueaza asupra datelor istorice si prognozele financiare, cǎ debitorul are posibilitati sǎ-si achite obligatiile in viitor.

Este necesarǎ intelegerea si evaluarea tuturor componentelor vis-à-vis de client, precum si a activitatii desfasurate de aceasta in vederea stabilirii unei opinii prudente vizand posibilitatile de rambursare ale acestuia. Aceastǎ opinie va trebui sǎ ia in considerare nu numai o primǎ sursǎ de rambursare pentru plata obligatiei ci si o posibilǎ sursǎ secundarǎ de platǎ.

Riscul garantiei

Riscul garantiei rezultǎ din incertitudinea bancii asupra posibilitatii de a-si recupera creantele din ultima sursǎ pe care o are la dispozitie, dupa epuizarea tuturor celorlalte cǎi.

Gestiunea riscului garantiei – presupune douǎ nivele de analizǎ:

Primul nivel este cel al cuantificarii valorii garantiei inainte de acordarea creditului, in

procesul de elaborare a deciziei de creditare.

Al doilea nivel de analizǎ a riscului garantiei se referǎ la momentul lichidarii garantiei in cazul in care banca va trebui sǎ procedeze la executarea acestuia.

3. Politica de creditare

3.1 Obiective, strategii si principii generale privind activitatea de creditare

Pentru ca o politicǎ bancarǎ de creditare sǎ se dovedeasca si utilǎ, nu trebuie doar un exercitiu academic, ea trebuie sǎ indeplineasca conditii de formulare corectǎ si continut complet.

O politicǎ de creditare poate fi apreciatǎ ca fiind corectǎ dacǎ in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:

selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maximǎ de rambursare;

asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietelor pe care opereaza banca.

Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sǎ fie actualizate si sǎ devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.

Continutul unei politici de creditare comportǎ trei pǎrti principale: formulari politici cu caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare si la calitatile optime ale portofoliului de credite, principii si produceri recomandate in constituirea si administrarea portofoliului de credite si, in proceduri si parametri detaliati de creditare, specifici fiecarui tip de credite – normele de creditare.

Partea intai are maniere de a stabili cadrul general si obiectivele politicii de creditare. Structura sa generalǎ ar putea fi urmatoarea:

1. Obiective;
2. Strategii.

Tipuri de credite si structura calitatii creditelor si plasamentelor;

Structura creditelor in functie de lichiditatea si scadenta lor;

Marimea portofoliului de credit;

a)      Piete (zone comerciale);

b)      Caracteristici ale creditelor;

Tipuri de credite;

Garantii;

Termeni de creditare.

c)      Responsabilitati referitoare la aprobarea creditelor si controlul calitatii acestora.

Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe, in functie de prioritatile bancii.

Obiectivele concrete trebuie sǎ defineasca rolul bancii respective, asa cum si-l asumǎ ea, apoi

rentabilitatea globalǎ stabilitǎ pentru perioada respectivǎ, imagine ape care doreste sǎ o impuna pe piatǎ, increderea publicului, gradul de agresivitate in concurenta cu ceilalti competitori. Dincolo de aceste obiective de ordin general, menite sǎ asigure racordarea efortului compartimentului de credite la cel global al bancii, pentru asigurarea unui efect de sinergie, obiectivele politicii de creditare pot si trebuie sǎ fie particularizate pentru acest domeniu de activitate prin stabilirea sarcinii de crestere medie (anuala sau trimestrialǎ) a calitatii creditelor si plasamentelor (in preturi constante) si a marimii acestui portofoliul relative la activele sau depozitele bancare totale.

Strategiile de creditare vizeaza trei domenii distincte.

Strategia in domeniul structurii creditelor bancare stabileste ponderea diferitelor categorii de credite in total, directiile si limitele minime de diversificare a portofoliului, precum si gradul de participare la credite sindicalizate. Fiind cel mai important active bancar, creditele (esalonarea rambursarii lor) au o importantǎ deosebitǎ pentru asigurarea lichiditǎtii bancare, o datǎ cu asigurarea rentabilitatii bancare. Si, desii obiectivul principal al politicii de creditare il reprezinta minimizarea riscului de creditare, nici gestiunea altor riscuri bancare nu trebuie neglijatǎ.

Lichiditatea stabilǎ in functie de structura activelor si pasivelor bancare este una dintre responsabilitatile majore ale structurii (in functie de scadentǎ) a creditelor bancare; aceasta deoarece – in lipsa unei piete secundare suficient de dezvoltatǎ – lichiditatea creditelor este determinatǎ aproape exclusive de scadenta lor .

In cele din urmǎ obiectivele de ordin strategic referitoare la marimea portofoliului de credite sunt cele pe care se asigurǎ cuantificarea agresivitatii bancii, asa cum a fost ea formulatǎ global la primul punct. O politicǎ agresivǎ se caracterizeaza prin cresterea absolutǎ (valoarea in preturi constante) si relativǎ (ponderea in total active bancare) a portofoliului de creditare. O astfel de strategie are, de regulǎ, un caracter temporar, deoarece prezinta dezavantaje evidente. Pe termen scurt o astfel de politicǎ poate duce la o crestere a veniturilor, dar este mai putin sigur cǎ aceastǎ crestere va atrage si o crestere de rentabilitate. Cresterea rapidǎ a valorii portofoliului de credite sporeste in mod evident riscuri legate de gestiunea acestui portofoliu. Cel mai riscant element il reprezinta scaderea potentialǎ a calitatii portofoliului, datoritǎ presiunii pe care o exercitǎ asupra personalului gestiunea mai multor clienti si imperativul strategic al cuceriri pietei; dacǎ acest imperative devine o prioritate, atunci el poate sǎ se transforme in crestere cu orice pret si, cel mai adesea, acest pret il reprezinta cresterea expunerii globale la risc a bancii.

Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilitatii tuturor celor implicati in procesul de creditare. Este vorba, in principal, de limitele raspandirii consilierului de credite si ale comitetelor de credite. Aceste limite depind de experienta si pozitia consilierului, de garantii, de sezonalitate, precum si de capitalului/talia bancii.

Partea a doua a politicii de creditare contine principiile si procedurile pe care isi bazeaza procesul mde creditare. Cuprinde urmatoarele elemente:

protectia prin asigurare;

documentatia si garantiile mobiliare;

incasarea creditelor restante si recuperarea garantiilor;

norme si reglementǎri legale;

stabilirea ratei dobanzii percepute;

informatii financiare solicitate de la debitori;

etica profesionalǎ si conflictele de interese;

examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor.

Protectia prin asigurare se poate asigura pentru bunuri (cele care se constituie in garantii, dar nu numai), pentru persoane (cadrele de conducere pentru raspundere civilǎ sau pentru rapiri, dar si asigurari de viatǎ pentru debitorii individuali in cazul creditelor pe termen lung), pentru banca insasi ca beneficiar de asigurari si reasigurari (pentru riscul de creditare). De regulǎ, este recomandabil sǎ se incheie contracte de asigurare pentru toate riscurile asigurabile in conditii de eficientǎ.

Politica de creditare are un rol deosebit de important si pentru stabilirea unitarǎ a criteriilor de stabilire a pretului creditului. Cel mai important element il reprezinta determinarea nivelelor dobanzii percepute, a ratei acestuia. Trebuie prezentate toate procedurile de determinare a acesteia, modul lor de folosire si elementele in functie de care se poate stabili acest nivel: costul fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare, rata dobanzii pe piatǎ, rata de bazǎ sau preferentialǎ a dobanzii. In afarǎ de aceste elemente, trebuie specificate si celelalte componente ale costului de creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte servicii financiare oferite de bancǎ clientului

Politica de creditare este, de asemenea, locul cel mai potrivit pentru a face toate precizarile necesare in legatura cu etica profesionalǎ si conflictele de interese. Respectarea normelor ale eticii profesiunii de bancher este esentialǎ pentru castigarea sau pastrarea increderii clientilor si altor parteneri in probabilitatea personalului bancii. Este un parametru esential al imaginii bancii si, cel mai adesea, se fac simtite efectele negative, ale nerespectǎrii acestor norme de eticǎ. In vederea asigurarii unui nivel minim formal al respectarii acestor norme, politica de creditare trebuie sǎ precizeze lista activitatilor interzise personalului, limitele operatiilor cu personalul, normele de transferare a informatiilor intre compartimentele bancii, precum si in afara acesteia si codurile de eticǎ profesionalǎ sau reglementǎri legale.

Examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor reprezinta un element esential al politicii de creditare, relative in practica bancarǎ, determinat pentru asigurarea unui nivel de risc minim. Inspectarea periodicǎ a calitatii creditelor si plasamentelor trebuie definitǎ prin obiectivele urmarite, formulatǎ fara ambiguitati si organizatǎ corespunzator. Obiectivele urmarite sunt: reducerea pierderilor la portofoliul de credite, detectarea permanentǎ a erorilor si problemelor, stimularea initiativei consilierilor de credite pentru autocontrol si informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor de credite, respectarea normelor interne si a celor legale, informarea prin exceptie si periodicǎ a conducerii cu privire la starea si evolutia calitatii portofoliului de credite, fundamentarea prelevarilor pentru pierderi.

La fiecare inspectie se culeg, transmit si analizeaza informatii privind: starea financiarǎ si capacitatea de rambursare a debitorului, documentatia (dacǎ dosarul de credite este complet si actualizat), respectarea politicii de creditare a bancii, existenta si valoarea garantiilor, incadrarea in limitele stabilite de reglementarile legale si rentabilitatea aparentǎ. In acest fel inspectia isi poate realiza functia esentiala de feed-back pentru conducerea bancii. Evident, inspectarea tuturor dosarelor de credit nu este posibilǎ, mai ales in grupa creditelor pentru particulari (numeroase si de valoare micǎ) pentru care rentabilitatea plasamentului si marimea expunerii nu justificǎ cheltuielile de examinare. Existǎ, de aceea, mai multe metode de alegere a dosarelor de credit ce urmeaza a fi examinate. Una dintre acestea constǎ in stabilirea unui plafon minim al angajamentului fatǎ de bancǎ, urmand ca toate creditele cu valori peste plafon sǎ fie supuse examinarii.

Plafonul trebuie actualizat periodic in functie de inflatie, evolutia costurilor procesului de examinare si strategia bancii. O altǎ metodǎ este cea a selectiei aleatoare a unui anumit numar de dosare de creditare in functie de restrictiile date, de capacitatea, sub forma timpului total disponibil al echipei de inspectori sau sub forma numarului maxim de dosare de creditare de examinat intr-un timp dat. Se poate folosi si o combinatie a celor douǎ metode cu un plafon relativ ridicat si o examinare aleatoare a dosarelor situate sub plafonul valoric.

Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe tipuri de credite: credite imobiliare ipotecare, credite pentru constructii/investitii, credite pentru stocuri, credite pe termen lung, credite pentru cumpararea unor bunuri mobiliare, credite agricole, credite pentru micile intreprinderi, credite de consum, credite personale si, eventual, credite cumparate. Normele trebuie sǎ cuprinda descrierea tipului de credit, destinatia creditului, scadentele preferate, tarifarea (dobandǎ, rate, comisioane, solduri minime creditoare etc.), plafoanele (minim si/sau maxim), asigurarile, garantiile solicitate, procedura de aprobare a creditului.

3.2 Categorii de credite acordate de Banca Comercialǎ Romanǎ

Categorii de credite si termene de creditare

In conformitate cu prevederile Legii 58/1998 si cu propriul statut de organizare si functionare, banca acordǎ clientilor sai credite in lei si in valutǎ pe termen scurt, mediu si lung, cu asigurarea resurselor corespunzatoare.

Operatiunea de creditare reprezinta actul prin care banca pune sau se obligǎ sǎ puna la dispozitia clientilor, fondurile solicitate sau isi ia un angajament prin semnatura, de natura avalului, cautiunii sau garantiei in favoarea acestora. Sunt asimilate operatiunilor de creditare, operatiunilor de leasing si toate operatiunile de locatie insotite de operatiunea de cumparare.

Se disting douǎ forme de creditare:

• punerea la dispozitie a fondurilor, operatiuni care se inregistreaza in conturile bilantiere;
• angajamentul de a pune la dispozitie fonduri si angajamente prin semnatura, operatiuni care figureaza in conturi in afara bilantului;

Prin credite pe termen scurt se inteleg operatiunile de imprumut a unor sume de bani pe o duratǎ ce nu depaseste 12 luni, cu exceptia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricatie.

Creditele a caror duratǎ de rambursare este intre 1 – 5 ani sunt considerate pe termen scurt, iar ce depasesc durata de 5 ani, sunt credite pe termen lung.

Banca poate acorda clientilor credite pe termen scurt:

a)      credite globale de exploatare in lei;

b)      utilizari din deschideri de credite permanente(linii de credite) in lei si in valutǎ;

c)      credite pentru finantarea cheltuielilor si stocurilor temporare in lei si in valutǎ;

d)      credite pentru finantarea stocurilor in lei;

e)      credite pentru prefinantarea exporturilor in lei si in valutǎ;

f)        credite pentru exportul de produse garantate cu creantǎ asupra strǎinǎtǎtii in lei si in valutǎ;

g) credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie in lei si in valutǎ;

h)      credite de scont in lei si in valutǎ;

i)        credite pe documente de platǎ aflate in curs de incasare (cecuri si ordine de platǎ) in lei;

j)        factoringul in lei si in valutǎ;

k)      credite pentru facilitǎti de cont in lei;

l)        credite pe descoperit de cont (overdraf) in lei.

Banca poate acorda clientilor sai credite pe termen mediu si lung:

a)      credite pentru echipament in completarea surselor proprii, in lei si in valutǎ;

b)      credite pentru cumpararea de actiuni si active in lei;

c)      credite promotorii in lei;

d)      credite ipotecare in lei;

e)      credite pentru activitatea de leasing in lei si in valutǎ;

f)        credite de forfetare in valutǎ.

Banca poate acorda clientilor sai si alte categorii de credite pe termen scurt, mediu si lung, in lei si in valutǎ, cu aprobarea Comitetului de directie al bancii.

In functie de specificul activitatii, durata ciclurilor tehnologice de fabricatie, a proceselor biologice, modalitatile de vanzare si platǎ, care determinǎ situatia economico-financiarǎ si, respectiv, capacitatea de rambursare a fiecarui imprumutat, banca poate stabili in cadrul termenelor maxime de creditare, prevazute in prezentele norme, termene intermediare de rambursare.

Durata de creditare cuprinde:

• perioada de tragere, in care creditul se angajeaza, respective de la data stabilitǎ prin contract de punere a creditului la dispozitia imprumutatului si pana la angajarea integrala a creditului;
• perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea integralǎ a creditului si data primei rate scadente conform contractului incheiat. In cadrul perioadei de utilizare a creditului poate exista perioada de gratie;
• perioada de gratie este cuprinsǎ intre data prevazuta prin contract pentru utilizarea

integralǎ a creditului si data prevazuta pentru rambursarea primei rate de credit. In cadrul perioadei de gratie, imprumutatul achitǎ bancii dobanzile datorate, comisioanele si taxele, fara a rambursa ratele de credit.

Perioada de gratie se acordǎ in cazul creditelor pentru echipament la care potrivit documentatiei tehnice s-a prevazut un termen de atingere a parametrilor proiectati. Perioada de gratie poate fi de 1-3 ani de la termenul de punere in functiune a investitiilor.

In cadrul investitiilor care produc imediat dupa punerea in functiune, cum sunt utilajele, masinile si instalatiile, perioada de gratie nu va putea depasi 6 luni de la livrare.

• perioada de timp in care creditul se ramburseaza, respectiv de la data prevazuta in contract pentru restituirea primei rate a creditului pana la data stabilitǎ prin contract pentru rambursarea ultimei rate;
• perioada de intarziere, care cuprinde intervalul de timp de la data scadentǎ creditului(ratei) pana la recuperarea efectivǎ a acestuia, inclusiv prin executarea silitǎ sau lichidarea judiciarǎ a debitorului. Intarzierea se poate referi la o ratǎ sau mai multe din credit(partialǎ), sau la intreg imprumutul (total).

3.3 Constituirea garantiilor

Desii constituirea garantiilor in favoarea bancilor nu este obligatoriu in uzantele bancare din tarile dezvoltate, in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia de bazǎ in acordarea creditelor, acestea fiind constituite inainte de acordarea creditelor, imbracand diferite forme: gaj, ipotecǎ etc.

In mod practic, garantiile nu trebuie sǎ fie privite decat ca o sigurantǎ subsidiarǎ, decizia de a acorda creditul trebuie sǎ fie luatǎ in functie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultǎ din analiza afacerii pe care o bancǎ o crediteaza.

Garantia (colateral) se referǎ in general, la activele ce pot fi gajate, pentru a asigura creditorului recuperarea sumei avansate. Garantia este termenul asupra caruia apar contradictii intre debitor si creditor. In timp ce debitorul doreste, pentru un bun dat, un volum de credit maxim, creditorul preferǎ cat mai multe garantii, astfel ca interesele sǎ fie cat mult protejate.

Bancile au preferinte pentru garantiile materiale tangibile, durabile si usor identificabile.

In practica bancilor din tarile dezvoltate, un rol important il au garantiile personale si ale agentiilor guvernamentale.

In acoperirea cererii de credite, un rol deosebit il are gradul de lichiditate a garantiei. Prin natura lor, au lichiditate curentǎ de stat, in spetǎ bonurile de tezaur sunt preferate de banci, ele asigurand transformarea imediatǎ in bani a garantiei.

Multe alte bunuri au conditii de lichiditate nesatisfǎcǎtoare. Astfel, stocurile prezinta dificultati, fie decurgand din starea lor efectivǎ, fie din conditiile de piata din momentul dat. Imobilele implicǎ o perioadǎ indelungatǎ de recuperare cu costuri majore, fapt ce diminueaza eficienta. Astfel cǎ aprecierile garantiei nu trebuie sǎ ramana la un punct de vedere ideal, ci trebuie sǎ porneasca de la conditiile materiale reale de valorificare. Pe de altǎ parte, garantia trebuie evaluatǎ pornind de la situatia ei efectiva, exercitandu-se un control riguros asupra conditiilor reale in care se aflǎ si se conservǎ bunurile ce fac obiectul garantiei. De la starea de fapt a activelor propuse pentru garantie trebuie sǎ se fundamenteze si evaluarile implicite.

Necesitatea existentei garantiei nu trebuie sǎ reprezinte o restrictie absolutǎ in desfasurarea creditarii. Multe din afaceri, in special cele noi, de categoria firmelor mici si mijlocii, pot prezenta premise de vitalitate si perspective de dezvoltare care prepondereaza suma garantiilor ce pot fi oferite.

Asumarea riscului de catre banci, in conditiile de temeinicǎ analizǎ, poate reprezenta adesea calea obtinerii de extensiune de afaceri pentru banci, de inaltǎ profitabilitate.

Garantiile ar trebui considerate, in conditiile in care banca acordǎ un credit foarte riscant, asumandu-si practice responsabilitatea recuperarii creditului prin executarea garantiei.

3.4 Rambursarea creditelor

La scadentele stabilite in contractele de credite incheiate de bancǎ cu imprumutatii, creditele devin exigibile si trebuie rambursate astfel:

Creditele globale de exploatare in lei, utilizarile din deschideri de credite permanente (linii de credit) in lei si in valutǎ, acordate clientilor prin conturi separate de imprumut, functioneaza prin sistemul revolving, efectuandu-se trageri si rambursari pe toatǎ perioada de valabilitate aprobatǎ.

Prin modul de functionare (revolving) aceste tipuri de credite se ramburseaza zilnic pe seama rulajului creditelor (incasari) al conturilor separate de imprumut.

Periodic, inaintea expirarii scadentei, consilierii de credite vor revizui modul de utilizare a creditelor globale de exploatare si a liniilor de credit, urmarindu-se indeplinirea conditiilor avute in vedere la aprobarea acestora in ce priveste serviciul datoriei, ratingul creditelor, indicatorii de bonitate, situatia exporturilor, precum si rulajul incasarilor si plǎtilor derulate pe seama creditelor respective. Pe baza concluziilor revizuirii efectuate se va decide recuperarea soldului ramas de restituit din disponibilitatile si incasarile realizate de agentul economic in contul curent sau prelungirea pe bazǎ de act aditional a creditului pe noi perioade de creditare.

Eventualele solduri ale conturilor separate de imprumut privind creditele globale de exploatare si liniile de credit se ramburseaza pe bazǎ de ordin de platǎ intocmit de imprumutat sau notǎ contabilǎ intocmitǎ de bancǎ pe seama disponibilitatilor si incasarilor din contul curent.

Creditele pe obiect acordate prin conturi separate de imprumut se ramburseaza la termenul si in sumele prevazute in contractul de imprumut din disponibilitatile existente in contul curent, prin debitarea acestuia in corespondentǎ cu contul separate de imprumut pe bazǎ de ordine de platǎ emise de clienti sau de note contabile intocmite de consilierii de credite.

In situatia in care in contul curent se acumuleaza incasari de sume rezonabile, banca de comun acord cu clientul, va putea utiliza aceste disponibilitati pentru rambursarea cu anticipatie a creditelor din conturile separate de imprumut, pe bazǎ de ordin de platǎ emis de client sau notǎ contabilǎ intocmitǎ de inspectorul de credite.

Rambursarea creditelor pe descoperit de cont (overdraff) in lei se poate face integral sau in transe, cu conditia ca la expirarea scadentei, respective la finele celei de-a saptea zi de la acordarea creditelor, contul curent al agentului economic sǎ nu mai inregistreze sold debitor.

Pentru rambursarea creditelor pe descoperit de cont (overdraff) in lei se vor utiliza incasarile agentilor economici, fiind interzisǎ rambursarea pe baza plafonului disponibil la alte categorii de credite.

Rambursarea creditelor in valutǎ se va efectua la scadentele in contractele de credite incheiate de bancǎ cu beneficiarii, de regula pe seama incasarilor in valutǎ obtinute din desfasurarea activitatii de export, executarii de lucrari si prestarii de servicii in strainatate, si in exceptional pe baza valutei obtinute prin participarea la piata valutarǎ interbancarǎ.

In cazul in care disponibilitatile inregistrate de beneficiarul de imprumut sunt insuficiente pentru rambursarea partialǎ sau integralǎ a unor rate ajunse la scadentǎ din creditele acordate prin conturile separate de imprumut, diferenta nerambursatǎ se trece in ziua scadentei in contul “credite pana la 30 zile” pe bazǎ de notǎ contabilǎ intocmita de consilierul de credite.

Pentru creditele restante banca percepe dobanzi penalizatoare diferentiate in functie de vechimea creditelor restante(pana la 30 zile sau peste 30 zile) care se comunicǎ prin instructiuni de lucru separate de catre Directia de Trezorerie.

Intre incasarea ratelor din credite la scadentǎ si a dobanzilor datorate la termenele stabilite, prioritate are incasarea dobanzilor datorate, dacǎ prin contractele de credit nu s-a prevazut altfel, ratele de credite putand fi in conditii justificate economic, rescadentate sau reesalonate la platǎ fara a depasi termenele maxime de creditare prevazute de lege.

In aceste conditii, ordinea incasarii creantelor cuvenite bancii este urmatoarea:

• comisioane si taxe bancare;
• dobanzi indoielnice
• dobanzi restante;
• creante atasate creditelor indoielnice;
• creante atasate creditelor restante;
• credite indoielnice
• credite restante; creante atasate creditelor curente;
• credite curente.

In mod exceptional, organele de conducere colectivǎ din Centrala bancii pot aproba, in cazuri justificative economic, la propunerea sucursalelor judetene, recuperarea creantelor bancii evidentiate in conturi bilantiere si intr-o altǎ ordine decat cea aratata mai sus.

In cazul creditelor de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie (constructii

navale, utilaje complexe etc.), lucrarilor agricole etc., unitatile bancare teritoriale vor putea inscrie, cu aprobarea Centralei bancii, in contractele de imprumut sau in actele aditionale la acestea, posibilitatea ca dobanzile sǎ se calculeze lunar, dar sǎ se incaseze la recoltarea sau la livrarea navelor, utilizandu-se contul “dobanzi curente de incasat neajunse la scadentǎ”. In vederea compensarii partiale a influentelor rezultate din colectarea cu intarziere a unor dobanzi la creditele la care prin contracte s-a stabilit ca plata dobanzilor se face la un interval mai mare de 30 zile.

Recuperarea creantelor bancii evidentiate in conturile bilantului contabil se efectueaza cu prioritate fatǎ de cele din activul bilantului, in urmatoarea ordine:

• creante atasate privind credite si/sau dobanzile scoase in afara bilantului;
• dobanzi scoase in afara bilantului;
• credite scoase in afara bilantului.

In cazul agentilor economici care inregistreaza atat in afara bilantului cat si creante inregistrate in activul bilantier al bancii, recuperarea acestora se va face incepand cu creantele din cadrul bilantului in ordinea de mai sus, dupa care vor fi recuperate creantele din cadrul bilantului in ordinea stabilitǎ.

In situatiile in care agentii economici imprumutati inregistreaza datorii restante din credite si dobanzi, mai vechi de 30 zile, banca impreunǎ cu debitorul va analiza toate posibilitatile de redresare economico-financiarǎ a imprumutatului, capacitatea acestuia de a genera lichiditǎti pe baza carora sǎ fie acoperite datoriile, precum si realitatea si viabilitatea eventualelor programe de redresare financiarǎ prezentate bancii. Dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de recuperare a creantelor bancii aceasta va proceda la punerea in intarziere si comunicarea constatarii incapacitatii de platǎ a clientului in vederea actionǎrii in justitie pentru obtinerea titlului executoriu si/sau trecerea la executarea silita potrivit legii, ca ultimǎ masura de recuperare.

Procedura reorganizarii si lichidarii judiciare conform Legii nr.64/l995 se va declansa numai dupa ce s-au epuizat toate celelalte posibilitati de recuperare a creantelor bancii, inclusiv executarea silitǎ.